Cărţile pe care nu le-am scris

stau cuminţi. nu plâng, nu se vaită, nu cer. aşteaptă
când şi când ies la poarta sufletului şi privesc lung către niciunde
e modul lor de a protesta. în tăcere.

cuvintele pe care nu le-am rostit sunt cumva diferite
sapă la temelia încrederii şi caută scăpare
chiar dacă ştiu că niciodată nu vor apuca limina tiparului

tăcerile mele sunt ca albastrul cerului. senine.
norii vin şi pleacă. culorile se amestecă liniştit sau cu violenţă
dar albastrul rămâne albastru şi tăcerile rămân tăceri

din adâncul neundelui atotcuprinzător se ridică imaginea unui arbust
ce se încăpăţânează să trăiască. nisipul se strânge în jur ca o cazemată sufocandu-l,
dar el tot mai are puterea să ridice câteva frunze la soare, dezvinovăţindu-se

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerile îmi povestesc

Peste mine ninge cu frunze,
Frunzele toamnei mele arămii,
O toamnă care nu îşi cere scuze,
Împac o linişte cu ea, de amintiri.

Tăcerile îmi povestesc trecutul,
Apasă peste trunchiul oblojit,
Mă ofilesc culorile, puţin albastrul,
Seninului frumos înmărmurit.

Ce mi-a rămas? Doar paşii ce mă poartă...
Aleile la fel sunt pline cu noroi
Şi bălţile cu apa tulburată,
De alţii ce-au trecut, singuri prin ploi.

Îi plâng, cu nostalgia omului încărunţit,
Cu noaptea preţuită peste rime,
Pe albe foi de timp îngălbenit,
Vorbesc cu scrisul despre tine... şi de mine.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubim aroganţa celor puternici

copacii ştiu ce-i închisoarea
cu rădăcinile înfipte bine în pământ
iar frunzelor le este dată libertatea
să plece către alte zări – sau în mormânt
dar cei din închisoare-s mai puternici

în visele mele casele sunt verzi
de la preaplinul vieţii care izbândeşte
ferestrele sunt cupe mari de flori
în care soarele în asfinţit se oglindeşte
şi luna-în taina nopţii străluceşte

cerul din ochii mei este mereu albastru
şi luminos, chiar dacă norii trec să-i cureţe obrazul
mi-e sufletu-însetat de-a lui tăcere
aştept să cearnă ploaie să împrăştie urâtul
uitărilor ce săpa temelia vieţii

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă gândeam...

Tăcerile,
Tăcerile omoară primăverile,
Omoară verile
Şi cheamă iernile.
Tăcerile sunt toamne,
Însingurate şi nebune doamne.
Sunt timpul îngheţat pe coame
Cernite de mai multe drame,
Tăcerile sunt ochii goi,
Sunt plânsul scrijelit pe foi.
Tăcerile trăiesc în noi
Şi cheamă ploi
Şi mult noroi,
În noi, în voi,
tăcerea, vrerea...
dar aceea e durerea...

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerile în mine nu mai tac

Tăcerile din mine nu mai tac,
Vorbesc pe-o coală de hârtie,
De vreau, nu vreau, n-am ce să fac,
Mi-apar dureri în armonie.

Mă prinde noaptea suspinând,
Rime ce-n rând tăceri aşează,
Le-aud strigând, le-aud vorbind
Până din nou se luminează.

Şi unele nu-mi plac deloc,
Mai bine-ar tace împietrite,
Dar ele, nu şi nu, cu foc,
Se-aşează triste, rânduite.

Mă chinui noaptea să-mi răspund
Cum pot acum să îmi vorbească?
Când ani şi ani tăcând la rând,
N-au vrut deloc nici să-mi şoptească.

Pe unele chiar le iubesc,
Mă regăsesc cumva în ele,
Le scriu zâmbind şi le cerşesc
Lumina lor din nopţi cu stele.

Tăcerile din mine nu mai tac,
Of, Doamne, sunt atât de multe,
Nu ştiu de timpul meu sărac
Mai are zile... chiar cernite.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruptură

te-ai strecurat în visele mele. ca o undă. ca un regret. ca o aducere aminte.
suflul zilei noi se ridică din roua nopţii răstălmăcită în cuvinte
şi recade în tăceri autumnale, fără frunze, fără cer
visam mare, visam soare dar uitam că doar tu,
eşti cea mai fierbinte dintre lumi.
timpul meu sunt eu,
lumea mea sunt eu,
dar sunt dispus să le împart
aşa cum numai lucrurile frumoase pot fi împărţite
undeva, într-o altă secvenţă,
vorbeam de ruptură
dar cred că am rătăcit secvenţa
aşa că centrul lumii mele caută o cale către centrul lumii tale
pentru a rescrie legea universală a atracţiei

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Violenţa domestică

cuvintele pot ascunde tot atâtea secrete ca şi tăcerile. şi cortina cade
cineva priveşte curios în culise dar de peste tot numai priviri arestate de spaimă
şi culoarea cerului se preschimbă în lacrimi mute şi grele

amprentele se citesc mai greu în buzele crăpate, arse de sete
şi doar mirarea mută mai poate scoate la suprafaţă vânătăile ce se ridică din adânc
pământul suflă mai greu când i se ridică cucuie pe fruntea netedă a câmpului

gunoiul se aşează în capul mesei la împărţitul bucatelor
cartea se retrage sfioasă şi nici bunăcuviinţă nu se simte prea bine
codul de onoare a fost zidit la temelia minciunii

au minţit poporul cu televizorul...
spălătoria partidului şi-a făcut treaba
oponenţii sunt tot mai puţini şi mai fără vlagă dar speranţa...

speranţa nu moare... nu mor caii când vor câinii

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Praf stelar

Printre degetele mele te-ai strecurat
Şi te-am scăpat, cum scap pe jos nisipul
Şi vântul te-a învolburat şi ridicat,
Mi te-a furat, lăsându-mi slobod tot abisul.

Ai fost purtat către o altă zare,
Către un alt destin, cu alte flori,
Rămasă, mă plâng valuri de mare,
Mă-nvaţă să mă zbat din ţărm în ţărm.

Mă strânge cerul cu a lui culoare
Şi sus şi jos albastrul lui de neoprit,
Stropeşte cerul şi cu marea, lacrimi care,
Se-amestecă cu lăcrima-mi spre infinit.

Se lasă trupul meu şi-acoperă nisipul,
Cu pumnii strâng fărâmele de praf stelar,
Îl simt cum scapă alegându-şi sensul,
Rămân cu pumnii goi, i-ascund în buzunar.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerile

Ce grele sunt tăcerile din jurul meu,

când mă cuprind şi le ascult pe toate! –

revin din arcul frânt al unui curcubeu

cu lungi păreri de rău nevindecate.

În preajma mea le simt în fiecare zi,

stând adunate-n umbrele opace –

de-acolo îmi recită zeci de poezii

sperând că ar putea să mă împace.

Dar versurile cadenţate mă rănesc,

cu doruri stând pe gânduri răsfirate,

din poarta neuitării ele-mi amintesc

că v-am iubit ca un nebun pe toate.

În gândurile mele vă iubesc şi-acum,

chiar dacă toamna vieţii ne desparte –

veniţi, lăsând părerile de rău pe drum,

să mai citim poeme dintr-o carte!

Când zorii se vor prinde de fereastră,

veţi fi plecat lăsând-mi doar tăcere

şi florile privind-mă duios din glastră

cum încă-adun poeme prin unghere.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru de Australia

sunt femeia
care nu poate trăi...
fără albastrul oceanului!
sunt aripa
care nu poate zbura...
fără azurul clar al cerului!
sunt firul
care nu poate urca...
fără seninul sufletului!
sunt inima de Lună Plină
care nu poate trăi fără ochi de vis,
şi visele mele au gheare de leu,
apără zbor de lebădă neagră...

numele meu este săgeată,
albastru de Australia...
şi nu am să rămân în umbră,
nu am să caut decât cerul,
la fel ca Statuia Libertăţii...
şi zi şi noapte, şi noapte şi zi...
suflet de vis împlinit voi fi mereu!
albastru de Australia...
curat, rostind iubire de oameni!
secret universal, ţesut misterios
de un păianjen creator,
unind viaţă cu viaţă...
într-o carapace infinită...

poezie de Daniela Voiculescu
Adăugat de Ilinca Puiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din frunză rost

Sunt frunze care cresc cu dor
Din verde îşi pictează-naltul
Şi se înalţă în albastrul
La rând şi cer şi roş covor,

Sunt frunze care cresc tăcând
Şoptind iubirea-n adiere
Când luna trece în tăcere
Şi răsăritu-i este gând,

Sunt frunze verzi când greu omătul
Stă să adoarmă foşnetul,
Semeţ îndură frunza vântul
Căci rostul ei e verde-n Domnul.

poezie de Ioana Cîrneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Berengea Ani Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastrul Cerului

Privesc albastrul Cerului
Parcă-s ochii Visului!

In clocotul gândului,
Pe valurile norilor,
Aş vrea să urc şi să cobor
Până la inversarea Timpului
Şi Începutul Începutului!

O să înot printre Planete
Voi sfida Timpul cu ele.
Împrumut, Lebăda albă o voi cere,
Ca să plutim pe Marea Galaxiilor Semeţe
Până când Farul Veşniciei
îl faţă ne va lumina.

Ancora Speranţei atunci o vom arunca,
Lângă El vom acosta,
In Lumina Sa ne vom îmbăia
Până când in Lumină şi noi ne vom transforma...

Strălucind aşa, inapoi în Galaxia noastră vom putea naviga
Cu puterea Luminii Timpul îl vom putea alunga
Speranţele Începuturilor in noi, de atunci le vom putea purta
Şi cu toţii in Albastrul Cerului fără de sfârşit, Măcar cu clocotul gândului
Cândva ne vom muta....

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stări...

Trenul vine, trenul pleacă
Impegatul rămâne adormit pe-o bancă.

Jos la smoală, gata de ducă
Mă mai ţine lanţul ce stă să se rupă.

Prind din aer adieri înmiresmate
Crinii regali îmi rămân în amintire.

Chiar şi acum, vecini-s surprinşi
Nu ştiu cum de-au pus "bila pe cinci".

Şi privesc cerul albastru, liniştit,
Am sufletul plin de lumină, sunt fericit.

poezie de Edmond Ioan Siladie (6 martie 2018)
Adăugat de Edy t.K
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte în amurg

O noapte în amurg
În sufletul unui demiurg,
Trist şi solitar,
Înecat în propriul amar.
Sub vatra lunii,
Se întrezăresc mii şi mii
A stelelor făclii.
Sub umbra unui tei,
Cu al său condei,
Schiţează în linii ample,
Potretul unui tinere doamne.
O viaţă boemă,
Simplă şi lejeră,
O extravaganţă
De înaltă manieră,
Într-o lume atăt de mizeră.
Ea, o perfecţiune întruchipată
În capodopere de artă,
O naturaleţe infantilă
O privire docilă,
Un zâmbet inocent,
Un cutum evident,
Involuntar, inert.

Ochii ei de un albastru pur,
Sclipiri de stele în amurg.
Stele care nu se vor stinge vreodată,
Rămân şi parcă aşteaptă,
Să-i mai privesc măcar o dată,
Să mă scufund, iar in albastrul lor,
Albastrul cerurilor,
Să-i privesc cu dor.

Zâmbetul ei gingaş şi surâzător,
Mi-a adus soarele,
Când eu aveam doar nori.
Mi-a alinat sufletul
De atâtea ori..
Parfumul ei nu s-a şters,
Îl simt ca şi atunci;
Cu note florale şi arome dulci,
Ce mă-mbie la visare,
Şi la o profundă contemplare.

Mă jucam prin părul ei adesea,
Iar ea îmi zâmbea.
Îi şopteam cuvinte dulci
Şi soapte de iubire,
Ne promiteam,
Că nu ne vom gandi,
Vreodată la desparţire.
În astă noapte de amurg
Sunt stele care se sting.
Nu mă mai aşteaptă,
Ca şi altădată,
Să-i mai privesc,
Măcar o dată
Şi să-i uit.
O noapte în amurg,
În sufletul unui demiurg,
Rătăcit în intunericul obscur,
Fără al ochilor albastru pur,
Sub al lunii abajur,
Singur şi confuz.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceri tăcute

Cuibul unei perechi de berze tăcute
acoperă albastrul tăcut al cerului,
născut din tăcutele nopţi trecute,
peste roadele tăcute ale ogorului.

Un pictor miop rupe un penel tăcut,
dar clădeşte un castel din petale mute
şi-un zumzet de albine, pe un vis plăcut,
îl amestecă în culorile încă nevăzute.

Se varsă un mov tăcut pe norul trist,
mirele şi mireasa nu vor să se sărute,
ecoul plecat devine un tăcut solist,
nimicul nu mai are umbre cunoscute.

Simbolurile sunt pe scările căzute,
un orb mai caută sclipirile-n nămol,
uraganele se dau pe ştirile tăcute,
uscăţive rime aduc un tăcut pistol.

Început fără secunde guralive,
sătui tăcuţi cu genele căzute,
multe tăceri născute costelive.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt de îmbărbătare

hei! ai văzut? iubirea încă îmi tot dă târcoale.
dar cum poate un orb să vadă ceea ce e pur şi simplu îţi sare în ochi
şi te lasă fără cuvinte? pare ciudat să aştepţi confirmarea din partea unui orb
dar nici viaţa nu e mai brează. nici nu se uită pe unde calcă

cineva şi-a pierdut sentimentele în stradă
nici măcar nu a observant. a dispărut după primul colţ.
m-am aplecat şi le-am ridicat: o amestecătură incredibilă de iubire, ură şi abandon
totul umezit de roua fină a lacrimilor tăcute

avem atât de puţin să ne mai spunem
încât cuvintele par ruşinate de tăcerea noastră
atât de bine ne cunoaştem încât tăcerile sunt uverturi la opere neterminate
pe când dimineţile se strecoară în pat lângă noi.

va fi şi-o zi când nu voi mai fi. soarele se va arăta iar urmându-şi drumul
poate că va ploua puţin, poate că va fi arşiţă sau poate că va fi iarnă
măcar iarna ţurţurii nu plâng. şi nici păsările nu se ceartă
cred că va ninge liniştit, albind toate amintirile, ştergând toate urmele

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerile nu sunt cuvinte

Tăcerile nu sunt cuvinte

Tu taci pe-o canapea,
Eu într-un fotoliu.
Tăcerea ta-tăcerea mea,
Hrănite de orgoliu.

Chiar şi durerile ne tac,
Şi-s clipe irosite,
Tu nu mă întrebi, eu ce mai fac?
-De ce nu-mi povesteşti, iubite?

Nici eu nu te privesc, şi tac,
Cum tac tăcerile-n odaie,
Şi nu te întreb, deşi aş vrea să o fac,
-Auzi, a ceasului bătaie?

Cu ticăitul lui ne trece viaţa,
În care refuzăm cuvinte,
Căci neoprită e-drumeaţa,
Şuvoi scurgându-se-nainte.

Ne amăgim în fiecare zi,
Că tăcerile ar fi cuvinte,
De parcă, împreună nu am şti,
Cât ne-au minţit. Că viaţa tot ne minte.

poezie de Marck Nessel din Nerostitele Cuvinte, Versoterapii, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2019 (6 martie 2019)
Adăugat de Marck Nessel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerile

Când oamenii ce se adună
Rămân tăcuţi, cu gândul dus,
Ori au prea multe să îşi spună,
Ori nu mai au nimic de spus.

epigramă de Victor Macarevici din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea când...

Unde te ascunzi
de unde să te chem să-mi răspunzi
din oceane din viroage din stânci,
din tăcerile mele adânci,
de unde să-ţi dau formă lumească,
te aştept cu ochii ruguri de iască,
câteodată la răspântia unei ore neclare
te-am bănuit ca o plantă umbritoare
dar când am întins mâna ai dispărut
în ce licoare stranie te-am băut,

de unde-ţi ştiu cuvintele, răspunde,
de unde te ştiu, că nu te găsesc niciunde?

poezie clasică de Mihu Dragomir din Dor (1969)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!