taină grea

un zid oblic, subţire
străbate, secţionează trupul
o mână de cărămizi imprimate
efigia
ultimei grimase vrută surâs

jos
la întâlnirea cu pământul
firicele rare
de iarbă ies timide

primăvară, buzna…
obrazul aşteaptă
umed, rece, transparent
gărgăriţe nenăscute încă…

înmugurind, trei ramuri de salcie
tremură scurt – adio-uri întoarse spăşite
cu destinatarul necunoscut

plesnesc buricele degetelor fierul forjat
au petrecut ninsoarea ultimă
doar răbdarea pulsului
ca o taină grea
a măcinat pe dinăuntru – cârtiţă sau părere!
…zidul

din pulberile lui
nu-mi voi ridica
nici casă, nici mormânt

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

corbitor

în locul unde se reculeg apele
cerul nu ajunge
umbrele se multiplică la fiecare pas
desculţ, în mantia de argint a lunii îmbrăcat
aud muzică înăuntru şi lunec în dans
dansul mă are şi nu eu pe acesta
sunt ram subţire sau nici măcar atât – traiectorie
părere că zbor descărnat – nu…
aşa cum mă ştiţi sunt doar umbrele
proiectate, în ele dansul îşi are măiestria
întâlnirea într-o secundă
a tuturor emoţiilor, simbioze, culori
forme, sunete… lumina-i de fapt
singura atitudine…!
Ba nu, şi ochiul, altfel de unde aş şti
sau văd cu buricele degetelor
cu tălpile, buzele, cu genunchii
cu genunchii rădăcini

ghem de foc stern rotind eliptic
continuu
trupul meu de vânt…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă învelesc în iarbă

Huliţi-mă cât sunt viaţă!
Să mă slăviti-n prefaţă...
Căci mie chiar nu-mi pasă
Fila mie masă şi casă.

Nedorind rece carcasă
Ce nu vă e ţel nici casă!
Căci eu beau apă-n baltă
Şi mă învelesc cu iarbă

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

abia atunci

voi trece acoperind
umbra cu mâna dreaptă ridicată
cât ecoul şoaptei – taci, te rog,
umedă, lucioasă, gura ta desenează
semnul depărtării, nu al întoarcerii
adio-uri diluate precum cercurile de apă
în care piatra aruncată-i aşteptarea mea

vânt nou nu va aduce toamna ce va să vină
uscăciunea din ramuri nu va fi poezie, simfonii
doar aramă încinsă, grea
şi cenuşă
va trebui să cauţi
sub zăpezile care nu se ştie
dacă se vor lăsa găsite
sămânţa încolţind ascunsă ca orice taină
în jurul ei să descrii un triunghi larg
voi trece acoperind cu umbra dreptei ridicate
cât ecoul şoaptei – abia atunci să-mi spui
dacă «teiubescul» meu ţi-e de ajuns

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nenorocul

Povara-i grea! N-o să-mi ajungă,
Sisif, nici chiar răbdarea ta!
Oricât de vrednic m-aş purta,
E Timpul scurt şi Arta lunga!

Lăsând orice mormânt celebru,
La fel c-un toboşar cernit,
Spre-un dosnic cimitir pornit,
Inima-mi bate-un marş funebru.

- Atâtea juvaeruri sunt
Uitate-n beznă şi-n pământ,
Dormind pe veci necercetate;

Atâtea flori dau în zadar
Parfumul lor subtil şi rar
În taină şi-n singurătate.

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţânţarul făcut

în ninsoarea abundentă
armăsar verde ca-n în vis
nu face nici doi lei adevăraţi
de-o lună şi-a pierdut acul
nu înţeapă nici sânge nu bea
nechează debusolat bătut
de soarta scrisă pe pupilă
priveşte în oglinda de gheaţă
nu-şi mai vede mandibula
de insectă care se refugia
în paginile revistelor de poezii
care-l lipeau de pereţii văruiţi
acum mestecă iarbă în măselele
plombate cu asfalt şi fier forjat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

alfabetul înăuntrului

Dacă aştepţi o mână
o voce să-ţi vină în sprijin
este sfârşitul
doar vântul te ştie – înăuntrului tău
îi pot creşte mâini şi nu-i murmur acela
este glasul, învaţă vocalele abia
aaaa – uuuu – oooo – iiii – eeee, aeiou nu încă
ci după consonizarea alfabetului…!

ar părea că muşcă din cenuşă nervul
lacom căutând un atom măcar nears

astfel începutul, altul, te prinde de călcâi… unde fugi?!
– creşte în tine vector eliptic în sus nu-i
în sus doar părere

Arlechinul râde, un salt, urcă
plânge
roteşte
din trupul lui cresc mii de mâini aprinse
învinge
vânt, nori fugaci, secundar înfricoşat acum ţopăind
din doi în trei, doi în trei
gata
bcdfghjklmnpqrstv… şi altele… labirint şi straturi
să-ţi încălzească nervul…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis - I

mi-a luat mâna purtând-o
să-i ating rotundul pântecului
vedeam
prin buricele degetelor
rotind ca în aer o monedă
mare, roşie… în chip de făt –
am tras cu spaimă mâna
a repetat gestul cu blândeţe
de data asta am văzut
un schelet chircit
ca în mormintele egiptene
din el răzbăteau aburi aurii
şi lumină subţire
.........
m-am trezit
cu degetele amorţite
strângeam o iconiţă, muchiile ramei
înfipte în podul palmei
îmi părea că sunt
deasupra aşternutului levitând

acum scriu aici în atelierul mic
lemnăria mea vremelnică şi
mi-e bine

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

!…

Nu mai ştiu ce a rămas nescornit
ca semn al iubirii mele
gura a căpătat conturul teiubesc-urilor
pasul lasă dâră şi-n ea să citeşti
declaraţii de dragoste
ochii dilataţi – sau lumea?
În orice umbră se probează şablonul umbrei tale –
devenind gest reflex
Acestea toate vin natural…
şoaptele tale sunt muzici care mă ţin
sub un duş de nisip – clepsidră pe măsură…
fiecare bob având efigia ta, secţionează carne, os, nerv
şi venă, renăscându-le cu frecvenţă uluitoare

dovada iubirii sunt
Eu
altfel, nu mai ştiu…!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vals

pantofii ascultă cu toată talpa
suspinele rătăcite
printre umbrele frunzelor contorsionate de soare
cu mâini desprinse de trup
căută un ungher în mine unde a crescut
o păpădie
ce mi-a umplut degetele de lumină

pe când mă scruta cu o nemaipomenită curiozitate
croitoreasa mi-a făcut răul cel mai mare
în timp ce probam
această vaporoasă rochie galbenă
încreţită pe firul subţire al acului său
ştia nu-mi plăceau creţurile adăpostind grăunţi de singurătate
dar ea continua să încreţească voalul
într-o nebuloasă de nori cenuşii

altădată nici nu mă intrigau nici nu mă dureau stăruinţele
şi totuşi acum cât de neajutorată mă simt când vine vorba
să resping o părere
fac o reverenţă mă rotesc în pas de vals
fac încă o reverenţă rochia aceasta mi se pare mai grea
ca o toamnă plină de căzături şi răni
ace şi aţe nu-s pentru a mai coase păpădiei rochie de voal
nici umbreluţă nu-i să-i apere trupul de ploile nepăsătoare
nu s-a descoperit niciun leac
credeam că uitasem

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia

Era o cheie
şi, deodată nu mai este.
Cum mai intrăm noi în casă?
Oare cineva găseşte cheia pierdută,
Priveşte-l bine şi -
ce-o fi având el după aceea?
Vine şi-n palme ne-o aruncă
ca pe o bucată de fier vechi.
Cu dragostea ce am pentru tine,
Dac-acelaşi lucru s-ar fi petrecut,
nu numai la noi, ci Lumii întregi,
acea unică dragoste s-ar fi pierdut.
Pe mână străină întinsă
ea nu va deschide nici o casă,
va fi doar o formă, nimic altceva
şi, fie, las' să ruginească pe ea
modelul cu rizuri

Nu din cărţi,
nici din stele,
nici din ţipătul Păunului
Aşa un horoscop nu se stabileşte.

poezie de Wislawa Szymborska
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii, ştii bine că nici o virtute nu este egală cu răbdarea, ea mai cu seamă este împărăteasa virtuţilor, temelia faptelor bune, limanul cel neînvălurat, pacea în războaie, liniştea în furtună, întărirea în mijlocul uneltirilor. Răbdarea te face mai tare ca diamantul. Răbdarea nu poate fi biruită nici cu arme, nici de oşti, nici de maşini de război, nici de săgeţi, nici de lănci, nici de oştirile demonilor, nici de falangele înfricoşătoare ale puterilor potrivnice, nici chiar de diavolul, cu toată oştirea şi iscusinţa lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Scrisoarea XIII către diaconiţa Olimpiada a sfântului Ioan Gură de Aur din exil (405)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când noaptea...

Când noaptea-şi trage straiul cu trena lui de stele,
Pe zbaterea alene a genei ostenite,
Tu te strecori în trupul şi-n gândurile mele
Şi curgi între părere şi vise nesfârşite.

N-ai să-nţelegi vreodată ce-adânc îmi e pustiul,
Sau în ce grea răscruce mi-e-a sufletului rugă,
Cum între două clipe născute din târziul
Ceas, bântuit de soartă, vorbe de dor îndrugă.

Te-ai cuibărit în mine şi te prelingi prin vine.
Mi-ai sfredelit în pieptu-mi o oază de iubire.
Ard între foc de jale şi albii de destine
Şi rătăcesc prin ele fără vreo osebire.

Înmugurind divine din împietrite ramuri
Printre-amintiri se 'nalţă năucitoare vise,
Ce se-mpletesc sălbatic din sfâşiate flamuri
Şi-n dans de primăvară răsar mereu ne-nvinse.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâs de tăcere

Tăcerea veghează precum un Sfinx –
Copac cu ramuri reumatice, distorsionate,
În drumul spre moarte...
Simbolic, îi spunem singurătate.
Musteşte în el atâta durere!
E drumul ce duce spre necunoscut,
Un drum abia început.
Se scutură frunzele cu aromă de lacrimi...
Cenuşa de pe frunte se rătăceşte
În pliurile adâncite-ale vieţii.
Oh, om, poposeşte!
Priveşte şi nu te mira
De trecerea ta!
Scutură amintirea şi hrăneşte cu ea
Privirea-ţi înfometată de lumina divină!
Din carnea ultimei stele fă pat
Pe care să-ţi întinzi gândul!
Te cheamă pământul!
Aprinde o torţă din sufletul tău
Şi arde lutul stricat
Din care te-ai întrupat.
Liber spre cer sufletul tău va zbura...
Transcendent...
Nu te sfii!
Moartea este un surâs al tăcerii,
Tu ştii...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

răbdarea mea

calm ca un frasin, când
ca o salcie
din vânt iau proiecţiile voastre
îmbrăţişându-le
încep cu «duminica
izgonirii lui Adam din rai…»
vezi
nu mi-a trebuit mult, cititorule,
prietene
să te găsesc
să ajung să-ţi sărut mâinile
prin cartea aceasta ce-o atingi…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge

nu, nu mi-am dus mâna prin păr
nici nu am glaucom
cum nici nu sunt morarul

am rupt un poem eşuat în bucăţele mii
aşa cum Iisus a frânt pâinea

am aruncat deci trupul meu de hârtie şi pustiu
văzduhului...

de aia îmi pare că
ninge

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

lentoare

să nu te temi
nu sunt împietrit, doar un pic mai lent
îţi pare mima neschimbată
dar gestul curge
sunt doar speriat şi nu în contemplare
nu sunt bolnav, nici n-am orbit

de ţin o vreme ochii
răsuciţi spre înăuntru
rămâi alături, aşteaptă în tăcere
dacă nu ai, ia de la mine, ia totul şi
lasă-mi numai rugăciunea, o cheie
a zilei fără mâine şi fără ieri-ul condensat
în lacrimă şi nici aşa să nu te temi.

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faţa blândă, brăzdată de riduri fine, păstrează un zâmbet aflat acolo, în colţul gurii, parcă dintotdeauna. Bătrânica stă pe o bancă de fier rece şi ruginit, bancă obosită ca şi ea, şi-şi înalţă din când în când privirile spre cerul toamnei încărcat de nori cenuşii. Vântul adie şi o frunză se strecoară printre ramuri, căzând alene pe pământul umed. Deodată, în ochii ei încă luminoşi şi poznaşi îşi face loc o lacrimă ce coboară încet peste obrazul pste care au trecut deja, oh, Doamne, optzeci de toamne. Lacrima e îmbrăţişată şi ea de pământul pe care a căzut frunza ruginie şi acolo devine oglindă... Şi ca în multe alte dăţi, memoria ei afectivă aduce în oglinda de lacrimă clipe şi chipuri ce nu pot fi uitate, readuce viaţa, viaţa aşa cum a fost ea...

Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sân

mi-am tăiat privirile
într-o zi de nenăscute clipe
în încăperile ochilor am adunat, lumi
câteva
foi albe desenează chipuri plângând
mă aşteaptă să le număr
tributul

foamea vrea măcar o neagră pâine
durerea se strambă încă pe feţe netrezite
surde vorbele strigă
aripile nu pot fi frânte, de margini de timp
acolo unde atârnă putreziciunea

dar mi-a rămas, curată, mută şi albă, ca nimbul unui sân
însetat în căuşul palmei, uimită revolta
iubeşte-mă lume hulpavă
norocul prostului încă împinge tăvălugul destinului
nu creşte pământul în copaci
nici rădăcinile sale nu pot sprijini cerul
nici noaptea nu poate intra în zi, decât murind încet
iar sfârşitul va începe cu începutul

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau

trebuie să fim copaci
căci din ei ne cresc ramuri
trebuie să fim rădăcini, adânci, căci din noi
nu vreau să crească spini

nu vreau în viaţă deşertul scaeţilor ce spulberă nisipul
nu vreau cerul roşiatic şi nici câmpia
nu
vieţi ruginite
nu vreau ruguri pe dealuri
nu vreau să călăresc pe caii morţii
nu vreu talangă, ca la oi rătăcite atârnată de gâtul vieţii
şi nici zgomotul trâmbiţelor care zornăie arginţii

nu-mi lua aerul
nu-mi crăpa pământul şi nu-mi strica izvoarele
nu-mi dezbrăca tu munţii
nu vreau nopţi în loc de zi şi nici
poruncă în genunchi ca să primesc

o trestie stă atârnată de-o streşină de casă
un copil joacă nisipul uscat sau glodul
lutul cântă fără negrul de şmoală ce-n drum
vărsat ar vrea ca să miroase
iar voi să staţi, în prea-înalte case

nu vreau

vreau seara să-mi sărut iubita, fără funigine în ochi
vreau
nu vreau să vă privesc în ochi

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!