Copilul și marinarul
O pereche de bătrâni simpatici, bunicii mei,
Și drăguți cu toate lucrurile prostuțe; ei vedeau în Rai
Mielul pe care Isus l-a mângâiat când era copil;
Credința lor n-a fost niciodată umbrită de îndoieli: pentru ei
Moartea era doar un curcubeu pe cerul Eternității,
O promisiune că va veni curând lumina nepieritoare.
Era un bărbat care bătuse toate mările; un bătrân aspru,
Dar binevoitor; și păros ca o castană
Plină de lapte dulce.
Pe țărm, toată ziua supraveghea
Vânturile și le spune soțiilor de navigatori care nave
Au avut parte de vreme bună și care nave au întâmpinat furtuni;
Privind cerul, putea spune fără greșeală
Cum vor fi după-amiezile care urmau unor dimineți furtunoase,
Dacă nopți liniștite vor urma după-amiezilor turbulente.
Evita cu înverșunare orice scandal,
Iar dacă vreo șoaptă răutăcioasă-i mai rătăcea prin minte,
O îndepărta blestemând-o de parcă-ar fi fost ciumată.
Se supăra pe Cer când treceau pe lângă el cerșetori
Și, abătut, îi chema înapoi să le ofere un mic ajutor.
În casa acestui bătrân căpitan am crescut, iar lucrurile
Din acea casă fuseseră odinioară parte din cabina unei nave:
Scoici de mare, hărți și pietricele colorate, machete de veliere;
Buruieni verzi, pești uscați și bucăți de coral;
Vechi trunchiuri de lemn cu mânere împletite din parâme,
Farfurioare de cupru pline cu monede ciudate,
Care păreau economiile unor oameni morți, neatinse
Pentru a le ține de cald foștilor proprietari;
Șiruri de mărgele roșii parcă înmuiate-n sânge
Și felinare balansându-se, ca și cum casa s-ar fi putut mișca;
Un far din fildeș se înălța pe stânci de fildeș,
Oase de pești și trei nave îmbuteliate-n sticle.
Și mai erau multe alte lucruri acolo,
Pe care le fac cu infinită răbdare
În timpul lungilor voiaje spre nicăieri
Marinarii în orele lor de răgaz
Iar pe-acele hărți am văzut mici puncte negre
Numite insule, pe ele
Erau broaște țestoase și palmieri
Și pirații îngropaseră acolo aur.
În casa bunicului meu venea un bărbat,
Tot nepot al bătrânului, marinar și el;
Un tip voinic, viguros, în stare să urce
Îmbrăcat în zale dealul Twyn Barlwm*,
Atât de puternic încât ar fi putut înhăța și folosi un om
Drept ciomag pentru a-i doborî pe alții Henry-l chema,
Niciodată rudele nu-i foloseau și celălalt nume.
Și, iată-l, rău îmbrăcat, dar, oh,
Mă gândeam eu, marea-i încredințase toate secretele ei!
Acest om a văzut insule de corali pe mări albastre
Și fete măslinii tânjind, cu inimi frânte, după bărbați albi;
Și el era mai bogat decât Spania, pe vremea când fenicienii
Foloseau pe nave ca balast argintul,
Iar caii lor mâncau grâu din iesle de argint;*
Acest om a văzut vântul strecurându-se
Printre cosițele unei sirene care,
Ca un șarpe de aur, se înălța și se întindea
Ca să simtă aerul parfumat de deasupra capului.
Mi-a cerut puținii mei bănuți din buzunar,
Iar eu i-am dat cu bucurie
Sigur că se va întoarce într-o zi
Bogat, regele unui nou ținut.
Din păcate, el, eroul viselor mele,
Nu era apreciat de propriile rude; iar asta pentru că ei
Ajunseseră mândri comandanți de nave, în vreme ce el trudise,
Pe deplin împăcat, ani și ani pe covertă la munca de jos;
Îl disprețuiau și numai Moartea mai putea aduce
O schimbare pe fața lui care să-l facă s-arate ca ei;
Pentru că el își bea tot câștigul și nu pleca pe mare
Atât timp cât mai putea face rost de bere pe uscat.
Acum, în ultimul lui lung voiaj, navigase de la Plymouth Sound*
Spre meleagurile unde dulci miresme
Răcoresc pe ogoare cingalezii*, iar de-acolo înapoi acasă
Dar nu s-a apropiat de rude până când n-a cheltuit toți banii.
Deși părea, nu era bătrân; iar asta pentru că fața lui
Arăta ca fața unui om înecat, aflat la morgă, o față
Tamponată de lespezile cheiului și de chila navelor.
Și toată pielea îi era impregnată cu cerneală indiană,
Iar trupul, sugerând ceva rar și delicat,
Părea cel al unui om lovit de fulger sub un copac;
Era pictat cu crenguțe fine și cu ferigi ondulate;
Cu lanțuri pe gât și ancore pe brațe;
Cu inele pe degete și brățări la încheieturi;
Iar pe piept goeleta Jane of Appledore
Înfrunta valurile mării cu toate pânzele sus.
Nu putea, cu vocea lui puternică și răgușită, vorbi în șoaptă,
Tot așa cum un cal nu se poate furișa pe un pod pe tăcute;
Râdea disprețuindu-i pe bărbații care se ghemuiau
Pentru a se adăposti de vânt, acoperiți
Ca știuleții de porumb în lungi pănuși verzi.
Nu știa nicio floare, doar maroniul și verdele ierburilor de mare;
Nu cunoștea nicio pasăre-n afara celor care însoțeau corăbiile.
Nimic din lumea apelor nu-i era străin; el auzea
O muzică mai melodioasă decât cea de-aici, de pe uscat,
Când orgile fac bisericile să tremure;
Aș jura că i-ar plăcea să-și facă
Din mare casa lui, cu toate că marea-i răscolită
De furtunile turbate care nu părăsesc niciodată Capul Horn,
Întotdeauna fericit s-audă vijeliile grohăind și țipând
Ca niște porci sub cuțitul măcelarului.
Un om născut pentru a fi marinar, acesta fiindu-i crezul:
Sicriul lui va fi ceea ce i-a fost leagănul,
O ambarcaține cu care te afunzi în mare,
Pentru a fi sărat și înghețat în cămara lui Neptun din adâncuri.
Acestui bărbat nu-i plăceau navele costiere și caiacele pescărești;
El se ținea deoparte de acei marinari care zi și noapte
Navighează-n apropierea coastei; cei care ies în bărcuțe
Pe mare șase zile și revin acasă, la nevestele lor,
La sfârșitul fiecărei săptămâni.
Vorbea mult despre stacanele cu bere de demult
Și despre sticlele cu fel de fel de băuturi
De care le golise el pe meleaguri îndepărtate
Lichide care te ardeau ca Iadul când le-nghițeai,
Dar catifelate ca Paradisul când le sorbeai.
Și știa să vorbească;
N-ascultau oamenii din vremurile de demult
Cu mai mare mirare pe Lazăr cel sculat din morți
Decât noi, picii, vocea acelui marinar.
Ne înșira o mulțime de povești extraordinare: despre cum,
La Argostolion, Marea Ionică a năvălit peste uscat
Provocând inundații de proporții biblice;
Despre cât de stranie era conversația chinezilor,
Seamănând mult cu felul în care cântă mierlele pe la noi.
Ne-a povestit cum a navigat cu o navă veche
Pe lângă un vulcan din Martinica, a cărui putere, când a erupt,
A scuturat ca pe niște frunze uscate toate mările Caraibelor,
Iar soarele s-a scufundat într-o mare de foc,
Din care astrul era doar o jumătate a acesteia; praful gros
Umplea puntea, iar catargul era bombardat cu pietre.
În urechile mele lacome asemenea cuvinte adormeau
Pe pernă lângă mine, țâncul uluit câte-o jumătate de noapte.
Povestea despre insule care, spre mirarea lui,
Între două scurte voiaje, se ridicau deasupra apei
Pentru a se scufunda iarăși înapoi în ocean;
Despre cum ele apăreau, dispăreau și înșelau hărțile;
Povestea cum un echipaj a fost blestemat când un marinar a ucis
O pasăre, un albatros, care se odihnea pe catargul corăbiei;
Cum pintenii ascuțiți ai mării, fermi și puternici,
Sfâșiau pântecele marilor nave de fier;
Despre aisbergurile enorme din mările nordului
Bântuind orizontul ca niște stafii albe.
Ne povestea despre talazuri atât de mari
Încât păsările puteau zbura din tribord în babord
Pe sub chila navei de pe care picurau stropi de apă.
Oh, era atât de plăcut
Să-l asculți depănând asemenea povești uimitoare:
Cât de adâncă-i marea în unele părți ale lumii, că oamenii înecați
Au un drum lung de străbătut până ajung la mormintele lor
Și că pentru asta trebuie să se scufunde multe zile
Și să pribegească multe nopți cu mareea.
Ne vorbea despre propriile întâmplări; despre cum a navigat
O noapte întreagă pe apele Bosforului,
Iar el care n-avea habar decât de muzica făcută
De valurile care loveau bordajul navei
Sau de vântul fluierând printre sarturi
A auzit cântecele privighetorilor de pe țărmurile împădurite,
Nu întru totul ale acestei lumi,
Și i-a fost imposibil să părăsească puntea,
I se părea că navigă în Paradis.
Ca să ascultăm aceste povești noi, picii, depuneam
În palma lui deschisă cei câțiva bănuți pe care-i aveam;
Asta până-ntr-o dimineață când s-a ambarcat iarăși și a plecat
Într-o lungă călătorie nu l-am mai văzut niciodată.
S-ar fi putut îneca un asemenea om într-o mare necunoscută nouă?
Nu, el a descoperit într-un ținut tainic o mare bogăție,
Iar asta l-a făcut să-și întoarcă privirea asupra propriei vieți.
Un marinar al naibii de rău și, de asemenea, un rechin de uscat,
Bun de nimic, atât în port cât și pe mare a spus bunicul.
*Twyn Barlwm deal în sudul Țării Galilor
*Fenicienii, iscusiți navigatori, făceau, printre multe alte bunuri, comerț cu bare de argint
extras din minele Peninsulei Iberice.
* Plymouth Sound - intrare în Canalul Mânecii, lângă Plymouth, Anglia.
poezie de W.H. Davies, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre marină
- poezii despre vânt
- poezii despre rai
- poezii despre vorbire
- poezii despre verde
- poezii despre soție
- poezii despre hărți
- poezii despre creștinism
- poezii despre bogăție
Citate similare
Flotila de baleniere
În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre țărm bătea spre mare
Și lumea se-ngrămădea pe cheu și saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.
Pentru că erau acolo PORUMBIȚA și GÂND BUN
(O, vântul dinspre țărm bătea spre mare!)
Și POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre țărm bătea spre mare,
A ieșit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.
Erau acolo Jack din Grosmont și Tom din Staith,
(O, vântul dinspre țărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos și mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.
Willy-al meu m-a sărutat în fața tuturor
Când vântul dinspre țărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Și și-a fluturat bereta spre mine la plecare.
Și astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre țărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheața sub etrava navei lor
Și sloiurile-n derivă prin frigul nopților polare.
Treceau luni de zile și soseau alte și-alte luni de zile,
Și vântul dinspre țărm bătea spre mare;
Și de multe ori mama-n nopțile furtunoase
Plângea cu mine curgeau lacrimi, multe și amare.
Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre fericită sărbătoare
S-a întors acasă din mările nordului înghețat.
Oamenii s-au strâns pe cheu și le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei și până la farul de pe dig
O mulțime de popor aplauda neîncetat.
Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Și valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Și-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.
Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Și nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.
O, erau acolo PORUMBIȚA și GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roșii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS
Și întregul echipaj era pe punte adunat.
Încet-încet toate-au depășit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat
Și, la dane acostate, și-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.
Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulți, își strângeau acum iubita-n brațe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrățișat?
Of, spuneți-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"
Duceți-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deși vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!
Duceți-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morții,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.
* A dubla farul nava, în marșul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcție perpendiculară pe axa longitudinală a navei).
poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre noapte
- poezii despre gheață
- poezii despre zile
- poezii despre sărut
- poezii despre sărbători
- poezii despre sfârșit
- poezii despre roșu
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Omul cu ochi frumoși
când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
și nu se auzeau voci
niciodată
și grădina era plină de
bambuși
și nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuși
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era și
un lac cu pește
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peștișori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
și erau domesticiți.
veneau la suprafața apei
și luau bucățele
de pâine
din mâinile noastre.
părinții
ne spuseseră:
"nu vă apropiați niciodată de acea
casă."
așa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuiește
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.
apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EȘTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"
era vocea unui
bărbat.
apoi
ușa
casei s-a
deschis larg
și bărbatul
a ieșit
afară.
ținea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o țigară-n
gură și
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
și era
desculț
în tricou
și-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
și-a spus,
"hei, micuți
domni,
vă distrați,
sper,
de minune, așa-i?"
apoi a scos un
chicotit
și a intrat
înapoi în casă.
am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
și-am căzut
pe gânduri.
părinții noștri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic și
cu ochi
frumoși.
părinților noștri
le era rușine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.
dar
ne-am întors
la acea casă
și la bambuși
și la peștișorii aurii
domesticiți.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
și nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăși.
jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
și era liniște.
apoi într-o zi
când veneam de la
școală
am văzut
casa.
era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundația
contorsionată și neagră
fumegând
și ne-am dus la
lacul cu pești
dar nu mai era
apă
în el
și peștișorii
rotofei și-aurii
zăceau morți
acolo
uscându-se.
ne-am întors
în curtea noastră
și-am vorbit despre
asta
și-am decis că
părinții noștri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis și
peștișorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până și păduricea
de bambus a fost
arsă.
lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoși.
și
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieților noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic și de
frumos,
că toți
ceilalți niciodată
n-ar permite așa ceva
și că
mulți oameni
vor mai trebui să
moară.
poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre voce, poezii despre pești, poezii despre mâini, poezii despre moarte, poezii despre frumusețe, poezii despre dorințe, poezii despre bărbați sau poezii despre școală
Certificate de naștere
Dintr-o dată s-a făcut liniște
s-a făcut liniște ca în odaia casei albastre
cu busuioc la icoană și acoperiș de țigle
în care copilul abia născut nu a mai auzit inima
care l-a însoțit nouă luni rotunde
s-a văzut părăsit și străin
înfrigurat în pântecele acesta nou și prea mare
ars de lumina puternică
și nu a știut decât că trebuie să audă din nou
muzica aceea care părea fără sfârșit
și a străpuns cu glasul lui de prunc viteaz liniștea casei
și inimile din jur pe care le-a ascultat rând pe rând
până a găsit muzica lui, doar o inimă era a lui
doar una era patria în care a locuit nestingherit
și în care nu se mai putea întoarce
așa încât ni s-a dat o altă inimă
pe care o putem părăsi, iubi și o putem frânge
pentru care putem muri
și căreia, câteodată, îi spunem "mamă"
iar când o numim așa, mama râde
cu ochii ei care fac pădurile să fie atât de verzi
ochii ei de tânără născând soldați
cu bucurie, durere, cu frică și suflet viteaz
trecând orice punte și râuri vorbitoare și munte semeț
cu fire colorate purtate de cel mai subțire ac
ținut între degetele ei care țes în fiecare noapte liniștită
în fiecare zi de pace,
inima mare a țării
poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre inimă, poezii despre râs, poezii despre naștere, poezii despre mamă, poezii despre lumină, poezii despre copilărie, poezii despre țări sau poezii despre tinerețe
Rea credință
Motto: "Deși suntem de acord cu multe lucruri relatate de Homer,
cu acesta nu suntem de acord... și nici cu Eschil nu suntem
de acord, când el o face peThetis să spună că Apollo
a cântat la nunta ei, celebrându-i copilul:
cum că el nu se va îmbolnăvi niciodată, va avea o viață
lungă și toate binecuvântările vor pogorî asupra lui;
iar când el a promis aceste daruri inima mea s-a umplut
de bucurie. Și-am sperat că buzele divine ale lui Apollo,
cel fluent și limpede în arta profeției, nu se vor dovedi false.
Însă el, care a proclamat aceste lucruri....
el este cel care mi-a ucis fiul...' "
(Platon, Republica, II-383)
Când Thetis și Peleus s-au căsătorit
Apollo s-a ridicat de la somptuoasa masă a nunții
și a binecuvântat mireasa și mirele
pentru fiul care se va naște din unirea lor.
"Bolile nu-l vor atinge niciodată," a spus el,
"și va avea o viață lungă."
Asta i-a plăcut foarte mult lui Thetis:
cuvintele lui Apollo, un maestru în profeții,
părea o garanție asiguratoare pentru copilul ei.
Iar când Ahile a crescut mare
și toată Tesalia vorbea despre frumusețea lui,
Thetis și-a amintit cuvintele zeului.
Dar într-o zi au sosit niște bătrâni aducând vestea
că Ahile a fost ucis la Troia.
Thetis și-a sfâșiat mantia purpurie,
și-a scos inelele și brățările,
aruncându-le-n țărână.
Și-n marea ei durere, amintindu-și scena de la nuntă,
a întrebat ce punea oare la cale înțeleptul Apollo,
unde era acel poet care declama
atât de elocvent la banchete, unde era acel profet
când troienii i-au ucis fiul în plină tinerețe?
Iar bătrânii i-au răspuns că Ahile însuși
a coborât la Troia
și, împreună cu troienii, i-a ucis fiul.*
* Zeul Apollo, așa cum se știe, în timpul Războiului Troian, a fost protectorul troienilor, ajutându-i pe aceștia
în lupta lor cu aheii.
poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre nuntă, poezii despre bătrânețe, poezii despre boală, poezii despre înțelepciune, poezii despre viață, poezii despre unire sau poezii despre război
Adela nu părea foarte afectată de vestea primită; poate într-adevăr, nu-și dădea seama foarte bine ce însemna o asemenea misiune. Poate chiar era doar o copilă naivă, sau poate nu... Nistor o privi derutat. Oare ce se petrecea în căpșorul ei bălai, delicat? Nu-și dădea seama! Ce o determinase oare să-i facă o asemenea promisiune, pe care el nu i-o ceruse?! Era mică; el era primul ei prieten... Cu timpul, îl putea uita, iar 13 ani erau destul de mulți... Cum să-i păstreze lui vie amintirea atâta amar de vreme? Ce era atât de deosebit la el, cu excepția înălțimii? Să-l aștepte?! Era oare posibil? Pentru el, putea fi mai ușor, la bordul navei, să aștepte răbdător până se vor întoarce din nou acasă. Dar ea?! Ea cum să-l aștepte, când în jurul ei erau atâția alți băieți tineri, chipeși, poate mai atrăgători decât el...
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre timp, citate despre înălțime, citate despre tinerețe, citate despre păr blond, citate despre promisiuni, citate despre prietenie, citate despre posibilitate, citate despre naivitate sau citate despre delicatețe
A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare și puternic; împărăția lui era atât de mare, încât nici nu se știa unde se începe și unde se sfârșește. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alții spuneau că țin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau și mai mari și mai puternici, iară alții mai mici și mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea și țara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba țara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde și nu le zicea nimic. Așa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu știa nimeni nimic, afară de împăratul.
începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre râs, citate despre ochi, citate de Ioan Slavici despre ochi, citate despre țări, citate de Ioan Slavici despre țări, citate despre vecini, citate despre bătrânețe sau citate de Ioan Slavici despre bătrânețe
Traian: Haideți să luăm unele măsuri și în legătură cu protecția voastră și a familiilor voastre, pentru a evita confruntarea cu situații similare cu cele din această dimineață. În acest scop, Poliția, Jandarmeria și Corpul Gardienilor Publici, ne asigură de tot sprijinul dumnealor.
Diana: Chiar credeți că ar fi necesare asemenea măsuri?
Traian: Da, pentru că ceea ce ați văzut în această dimineață a fost doar începutul, iar până pe 27 iunie mai e destul; nu știu cum altfel am putea rezolva acest aspect, al siguranței dumneavoastră.
Diana: Totuși, am impresia că se exagerează; nu cred că e nevoie să se recurgă la asemenea forme de menținere a ordinii. Recunosc, în această dimineață, pentru a nu întârzia, Luci a fost nevoit să nu se îmbrace în uniformă, dar iată, suntem toți aici, atât noi, cât și copiii noștri.
Traian: Stimată doamnă, credeți că au fost suficiente măsurile de precauție luate de dumneavoastră în această dimineață? De ce credeți că s-a întârziat ora începerii acestei ședințe? Tocmai pentru că Luci, fiul dumneavoastră, a nimerit în mijlocul unei îngrămădeli de oameni chiar aici, în fața Institutului, în această dimineață. Ah, nu cunoșteați acest amănunt? Iată, știți acum! De abia am reușit să-l scoatem pe tânărul comandant din mijlocul acelei mulțimi, de abia pe la ora 10.00 10.15 și n-am să vă întreb la ce oră a plecat fiul dumneavoastră de acasă; știu foarte bine că lui nu-i plac întârzierile și că, de obicei, e foarte punctual. De asemenea, n-am să vă întreb cum arăta în momentul plecării de acasă și sper să n-aveți curiozitatea de a afla cum arăta în momentul în care l-am scos din mijlocul mulțimii. Nu vă speriați, băiatul n-a pățit nimic, ceea ce nu s-ar putea spune și despre hainele în care era îmbrăcat; noroc că nu era în uniformă! Iar colegii lui știu cum arăta, doar l-au văzut când a intrat în navă. Și tocmai pentru a evita repetarea unor asemenea evenimente neplăcute, ar fi cazul să luăm măsurile de protecție cuvenite, cu sprijinul celor care ne pot asigura legal securitatea, cărora le mulțumim pentru colaborare.
replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre început, citate despre vestimentație, citate despre protejare, citate despre protecție, citate despre ore, citate despre asigurări sau citate despre sperieturi
Marea nu pierde nimic
MAREA este întinsă.
Marea îmbrătișează țărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
și ultima stea, dimineața, deasupra culcușurilor de stridii,
și bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâșie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea șansei.
Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.
Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării și-atât de multe plânsete-ale mării.
Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărțit, odată, un pește fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.
Marea știe mai multe despre ei decât ar putea ști vreodată ei înșiși.
Ei știu doar cum îmbrățișează marea și că nu-ți mai dă drumul niciodată.
Marea este întinsă.
Marea trebuie să știe mult mai multe lucruri decât oricare din noi.
poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zaruri, poezii despre uitare, poezii despre prezent, poezii despre plâns, poezii despre nisip, poezii despre muzică sau poezii despre dimineață
Astăzi a murit un marinar
E bătrân de-acum, de pe capul alb
Părul a-nceput să-i cadă;
Stă-n preajma Clubului Naval
Depănând povești din zilele de altădată.
Despre un război în care a luptat
Și despre faptele de demult de arme;
Camarazii lui, în isprăvile istorisite,
Stau sub semnul unei glorioase karme.
Deși pentru vecini poveștile
Au devenit un bun motiv de glume,
Toți foștii coechipieri îl ascultau
Ei știau despre ce vorbește-anume.
Nu-i vom mai auzi poveștile de-acum,
Prietenul nostru a trecut ultimul hotar,
Iar lumea parcă-i oleacă mai săracă
Pentru că astăzi a murit un marinar.
El a fost doar un simplu marinar,
Din rândul celor deja tot mai puțini. Un gând
Ar trebui să ne petreacă: s-ar putea s-avem
Nevoie iarăși de-astfel de oameni în curând.
Pentru c-atunci când țara e-n necaz aflăm
La ce-s folositori marinarii atât de mult,
Treaba lor e să-nlăture mizeriile pe care
Nu ei, ci alții le-au făcut.
Dacă nu-l putem onora, viu printre noi,
Cât ne poate-auzi vorbele bune,
Măcar să-i aducem un pios omagiu
După ce-a părăsit această lume.
Poate câteva rânduri scrise
Cu litere micuțe-ntr-un ziar,
Amintind că cineva-n lume plânge
Pentru că astăzi a murit un marinar.
poezie de Autor necunoscut, SUA, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vecini, poezii despre umor, poezii despre trecut sau poezii despre sărăcie
Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentru că eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.
Doina Postolachi în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre visare, citate despre viitor sau citate despre prezent
Kilmeny (Un cântec de pe traulere)
Pe ecranul apusului roșu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Și uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieșit printre geamanduri din port.
Și nimeni nu știa unde va călători acea domnișoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de cețuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouț, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Și mai era acolo și-un secret de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Și-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în șoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind niște succese.
O, poate mai erau niște sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roșu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul și a lui suită.
Acum la șaizeci de stânjeni adâncime poate un țipar,
Cercetează submarinul și contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
Mai era și umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prințese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu știa unde Kilmeny fusese.
** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este și velierul școală Mircea, greșit numit bric bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din așa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafață, gen de atacuri care le facea vulnerabile în fața navelor-Q.
poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre întuneric, poezii despre superlative, poezii despre trandafiri, poezii despre telegraf sau poezii despre săptămâni
Povestea bărbatului care a visat foarte mult
A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât
și deși era un om bun și harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas
după un timp
văzând că nu-și găsește jumătatea
bărbatul a plecat din sat și și-a făcut un bordei
în pădure
cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe și plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul și cu creșterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi
din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o ușă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu
însă bărbatul din pădure
deși începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit
într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
și s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure
dar stejarul
care văzuse multe la viața lui
dar niciodată un om așa de urât
și-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său
însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
și s-a trezit în fața lui Dumnezeu
i-a zis
Doamne
știi că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
și pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am mințit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viața
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea
iar Domnul i-a spus
te știu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aș iubi
nu pot crea o femeie așa de urâtă
încât să te iubească pe tine
însă
dacă tot veni vorba
tu poți
uite
din crengile uscate ale stejarului
poți alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut și-o învelești cu frunze
că de restul mă ocup eu
iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut
dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o și mai urâtă decât era el
a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
și l-a rugat să-i dea viață
iar Domnul
fiindcă așa i-a promis
a suflat viață în femeia omului din pădure
văzând astă minune
bărbatul a mulțumit
apoi a trezit-o ușor
sărutând-o pe frunte
atunci ea a deschis ochii și l-a întrebat:
cine ești tu
de ești așa de urât
că mă sperii
iar el a plâns și i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut așa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic și înțelept
să te pot sluji cât mai bine
însă ea a închis ochii
iar el a înțeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns
și pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-și lepăda din urâțenie
și a deveni tot mai frumoasă
nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
și-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată
și l-a văzut și ea
și a înțeles ce înseamnă dragostea
și mult a mai gemut în noaptea aceea
văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
știu că a sosit timpul să ne despărțim
te-am slujit cât am putut de bine
și sper că nu ești nemulțumită de ceva
du-te după tânărul acela frumos
și dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauți
de te vei putea uita în ochii mei
și dusă a fost
peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simțit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors
însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
și-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi
iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors și nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în fața lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume
dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă și fericită
și poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
și nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
așa cum nu mai fusese altul
vreodat'
poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre stejari, poezii despre iubire, poezii despre urâțenie, poezii despre sperieturi sau poezii despre păduri
Cât despre Alex, el nici măcar nu-și dăduse seama ce-l aștepta afară, până în momentul în care ajunsese afară și se trezise înconjurat de oameni, care mai de care cu aparate de filmat sau fotografiat. De cum ieși, blitz-urile îl orbiră, așa că nu realiză pe loc ce se întâmpla. Inițial, avu impresia că visează, dar se convinse că totul era real, aievea, iar înainte de a avea timp să se dezmeticească, auzi mai multe întrebări, din diferite direcții. Habar n-avea cine i le punea, dar din când în când mai răspundea la câte una care i se părea mai clară. Se mai pomeni apoi brusc cu o sumedenie de foi și pixuri în fața lui, la care se uită nedumerit, neștiind ce-ar trebui să facă. Când pricepu că i se solicitau autografe, începu să semneze pe acele foi, fără a lua seama dacă semnăturile erau corecte; nici n-ar fi avut timp să verifice acest amănunt, pentru că din mai multe părți, mâinile a numeroși oameni fluturau insistent asemenea foițe. Nefiind obișnuit să fie tratat astfel, Alex părea tare nedumerit, de parcă nu înțelegea ce doreau toți acei oameni de la el. Cu greu reuși să scape din mijlocul lor, cu puțin înainte de ora 08.00, deci era clar că va întârzia de la Institut, pentru că n-ar mai fi avut cum să ajungă la timp.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre mâini, citate despre fotografie, citate despre filme, citate despre filmare sau citate despre dorințe
Orășelul marinarilor*
De-a lungul cheiurilor din orășelul marinarilor vântul plimbă
Șoaptele melodice furate de pe navele din radă și schimbă
Culoarea obrajilor apei, iar vara se retrage undeva să moară
Ca o balenă rănită, abia răsuflând în mareea de seară.
O navă de linie Anglia-Orient lucește ca un pescăruș,
Cu luminile la bord clipind intermitent; osos ca un arcuș,
Cargoul companiei Blue-Funnel** cu bigile negre-n plan vertical
Stă nemișcat; un brac înalt încarcă cherestea-n aval.
În magazinele din orășelul marinarilor se găsesc de toate
Și marinarii cumpără sau vând ce-au adus din țări îndepărtate:
Încuietori pentru cuferele lor de pe navă, papagali roz cu moț,
Ceasuri de-alarmă de cinci cenți și pantofii celor morți.***
Se-aud țipetele păsărilor mării și-acorduri voioase
De-armonică, și vocea cântăreților de la baruri și terase
Cântecul vântului și cântecul mareei; fredonate-n ceas târziu,
Revin vechi melodii pe care doar marinarii le mai știu.
Am avut un vis în orășelul marinarilor zadarnic, naiv și desuet
Despre nave, oameni și zile de demult care se întorc încet-încet...
Despre-un cântec pe care-l cântă-ntr-o tavernă doi tovarăși,
Doi foști colegi de echipaj care se-ntâlnesc într-o seară iarăși.
---------------------------------------------------------------------
* Porturile mari din toată lumea aveau în vecinătatea lor imediată un "orășel al marinarilor". O mică parte, de fapt, a orașului respectiv unde navigatorii își faceau cumpărăturile, se amuzau seara-n baruri și-i întâlneau pe cei din breasla lor, uneori foști coechipieri. Era un loc unde se simțeau "acasă" după un lung și dificil voiaj.
** "Blue Funnel" a fost o companie de shipping britanică fondată în anul 1866. Companiile de navigație vopseau și încă mai vopsesc coșurile navelor aflateîn proprietatea sau managementul lor cu anumite culori distinctive. Tot pe coșuri puneau și logo-ul casei. Pe lângă partea de reclamă, navele erau mai ușor de reperat într-un port aglomerat.
*** "Pantofii mortului": când un marinar își pierdea viața pe mare, o parte din bunurile lui erau distribuite coechipierilor, în semn de amintire, iar o altă parte era vândută de căpitan și banii obținuți se înmânau la întoarcere familiei celui dispărut.
poezie de Cicely Fox Smith din Cântece și balade marinărești, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre culori, poezii despre comerț sau poezii despre ceas
Luna și valurile
De unde vin și încotro se tot duc în spume,
Valurile mării, niciun om n-ar putea spune.
Descântul lunii, fermecător,
Toarce în pantofii lor,
Necontenind încoace și-încolo să le-îndrume.
Legile ei decid care vieți vor fi condamnate,
Ce nave și ce mărfuri scufundate,
Iar valurile se supun fără echivoc
Acelui crud joc,
Fără a lua-n seamă țărmurile-înspăimântate.
"Cei care coboară la mare în corăbii,"* duși de val,
Și corali cresc pe buzele lor de coral.....
Și luna în tot acest timp
Cu un vampir, apelor călăreți,
Beau nectarul din sângele propriei vieți.
* Psalmul 106/23-24
"Cei care coboară la mare în corăbii, și-și fac lucrarea lor pe ape mari,
Aceia au văzut lucrurile Domnului și minunile Lui din adâncuri."
poezie de Ruby Archer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre apă, poezii despre încălțăminte, poezii despre vampiri, poezii despre sânge, poezii despre legi sau poezii despre jocuri
Din mare
Stăteam lângă gura sobei singură,-ntr-o sură-negurare:
Auzeam cum țârâie ploaia și furtuna vântură suspine,
Cineva a deschis ușa și s-a apropiat de mine
Băiatul meu, băiatul meu demult dispărut pe mare.
A tras zăvorul, n-a scos nicio vorbă și nici n-a oftat:
A apăsat clanța, a intrat și lângă căminul cald s-a aciuat.
Bălării ude i-atârnau din călcâie până pe fruntea-naltă,
Iar pe dușumea picurau stropi de apă sărată.
A spus: "Deși nu-i voi mai revedea niciodată acestui foc vâlvătaia,
Nu plânge mamă, mă dor lacrimile tale curgând ca toamna ploaia.
Undeva deasupra oaselor mele vârtejul valurilor e înalt nespus,
Pentru că trupul meu îi aparține mării, iar sufletul lui Isus.
Isus care le-a cerut celor din breasla pescărească să-L urmeze,
Care-a ogoit furtuna când luna și stelele-ncetaseră să lumineze,
Isus care-a mers pe valurile-nalte ale Galileii senin și liniștit
Mi-a salvat sufletul pierdut din abisul mării înghețat cumplit.
O, la mii de metri jos sub ape oasele mele-s albe ca zăpada:
Dar sufletul meu, de El salvat, e tânăr și verde cum e zada:
Nu plânge că valurile și vânturile bat deasupra mea, acolo sus,
Pentru că trupul meu îi aparține mării, iar sufletul lui Isus".
poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre foc, poezii despre înălțime, poezii despre zăpadă, poezii despre trup și suflet sau poezii despre toamnă
Nero i-a acuzat pe nedrept și i-a executat în cele mai grele chinuri pe acei oameni numiți creștini, care erau răi pentru lucrurile abominabile pe care le făceau... întâi au fost prinși cei care își recunoșteau credința, iar apoi, folosind informațiile culese, marea lor majoritate au fost condamnați, nu atât pentru crima de a fi ars orașul, ci pentru ura pe care o nutreau față de rasa umană. Iar moartea lor era transformată, în plus, și într-un sport: ei au fost omorâți de câini, fiind îmbrăcați în piei de animale, sau au fost răstigniți ori arși, iar când lumina zilei se stingea erau folosiți drept lămpi pentru noapte.
citat celebru din Tacit
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre lumină, citate despre zoologie, citate despre superlative, citate despre sport, citate despre oraș, citate despre noapte, citate despre moarte sau citate despre informații
Lucian simți cum îl copleșește amețeala; nu s-ar fi așteptat la asemenea cuvinte de laudă din partea blondului. De obicei, domnul Enka era mai rezervat în a împărți aprecieri, mai ales fiului său. Lui Lucian nu-i plăcea să fie lăudat, dar din partea blondului, aceste cuvinte erau binevenite, mai ales că în ultimul timp, băiatului i se părea că tatăl său nu ar avea o impresie prea bună despre el; acum avu ocazia să constate că se înșelase, dar nu i se urcă la cap ideea că ar fi un tip perfect, doar pentru că așa se exprimase acum domnul Enka. Ce mult conta însă părerea blondului pentru el (poate din cauză că până atunci nu-l auzise deloc, spunând nimic de genul acesta despre "Pacifis"). Lucian zâmbi... Blondul era totuși mândru de el?! Asta era foarte bine! Iar dacă nici Lia n-avea nimic împotriva lui, ce l-ar mai putea indispune? Probabil nimic.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre laudă, citate despre zâmbet, citate despre perfecțiune, citate despre mândrie sau citate despre cuvinte
Prince
Era crescut, de mic, și îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu știa ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.
Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinerețe,-o mare stea
ba, chiar și-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.
Căci fiul ei, un mânz promițător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambițios,
și se vădea a fi un luptător
periculos.
Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naștere, așa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmașului atât de talentat
și de iubit.
Acum, el vede ochii-ngrijorați
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui și, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre frați.
E foarte trist,
Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
și i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie și-l afectează mult.
Se simte-nvins.
Iar Lady, cum o știe el de mic,
e tristă și mai plânge-atunci când el
refuză și grăunțe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.
Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
și l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câștiga.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre medicină, poezii despre tristețe, poezii despre cai, poezii despre început, poezii despre valoare sau poezii despre talent
Asta se întâmplă ( extras din FUGAR )
Asta se întâmplă. Îl pui deoparte pentru un timp și din când în când
te uiți prin dulap căutând altceva și-ți amintești, te gândești și-ți spui, curând.
Apoi devine ceva despre care știi că-i acolo, în dulap, și alte lucruri
se îngrămădesc în fața și deasupra lui, iar tu nu te mai gândești deloc la el.
Acel lucru a fost comoara ta cea mai scumpă. Nu te mai gândești la el.
O pierdere pe care cândva n-o credeai posibilă, iar acum a devenit ceva
despre care abia-ți mai amintești.
Asta se întâmplă.
Puțini oameni, foarte puțini, au o comoară, iar dacă tu o ai, ține-o lângă tine.
Nu trebuie să te lași luat de val comoara-ți va fi luată.
poezie de Alice Munro, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre devenire, poezii despre comori sau poezii despre posibilitate