Copilul şi marinarul

O pereche de bătrâni simpatici, bunicii mei,
Şi drăguţi cu toate lucrurile prostuţe; ei vedeau în Rai
Mielul pe care Isus l-a mângâiat când era copil;
Credinţa lor n-a fost niciodată umbrită de îndoieli: pentru ei
Moartea era doar un curcubeu pe cerul Eternităţii,
O promisiune că va veni curând lumina nepieritoare.

Era un bărbat care bătuse toate mările; un bătrân aspru,
Dar binevoitor; şi păros ca o castană
Plină de lapte dulce.
Pe ţărm, toată ziua supraveghea
Vânturile şi le spune soţiilor de navigatori care nave
Au avut parte de vreme bună şi care nave au întâmpinat furtuni;
Privind cerul, putea spune fără greşeală
Cum vor fi după-amiezile care urmau unor dimineţi furtunoase,
Dacă nopţi liniştite vor urma după-amiezilor turbulente.

Evita cu înverşunare orice scandal,
Iar dacă vreo şoaptă răutăcioasă-i mai rătăcea prin minte,
O îndepărta blestemând-o de parcă-ar fi fost ciumată.

Se supăra pe Cer când treceau pe lângă el cerşetori
Şi, abătut, îi chema înapoi să le ofere un mic ajutor.

În casa acestui bătrân căpitan am crescut, iar lucrurile
Din acea casă fuseseră odinioară parte din cabina unei nave:
Scoici de mare, hărţi şi pietricele colorate, machete de veliere;
Buruieni verzi, peşti uscaţi şi bucăţi de coral;
Vechi trunchiuri de lemn cu mânere împletite din parâme,
Farfurioare de cupru pline cu monede ciudate,
Care păreau economiile unor oameni morţi, neatinse
Pentru a le ţine de cald foştilor proprietari;
Şiruri de mărgele roşii parcă înmuiate-n sânge –
Şi felinare balansându-se, ca şi cum casa s-ar fi putut mişca;
Un far din fildeş se înălţa pe stânci de fildeş,
Oase de peşti şi trei nave îmbuteliate-n sticle.

Şi mai erau multe alte lucruri acolo,
Pe care le fac cu infinită răbdare –
În timpul lungilor voiaje spre nicăieri –
Marinarii în orele lor de răgaz

Iar pe-acele hărţi am văzut mici puncte negre
Numite insule, pe ele
Erau broaşte ţestoase şi palmieri
Şi piraţii îngropaseră acolo aur.

În casa bunicului meu venea un bărbat,
Tot nepot al bătrânului, marinar şi el;
Un tip voinic, viguros, în stare să urce
Îmbrăcat în zale dealul Twyn Barlwm*,
Atât de puternic încât ar fi putut înhăţa şi folosi un om
Drept ciomag pentru a-i doborî pe alţii – Henry-l chema,
Niciodată rudele nu-i foloseau şi celălalt nume.

Şi, iată-l, rău îmbrăcat, dar, oh,
Mă gândeam eu, marea-i încredinţase toate secretele ei!
Acest om a văzut insule de corali pe mări albastre
Şi fete măslinii tânjind, cu inimi frânte, după bărbaţi albi;
Şi el era mai bogat decât Spania, pe vremea când fenicienii
Foloseau pe nave ca balast argintul,
Iar caii lor mâncau grâu din iesle de argint;*
Acest om a văzut vântul strecurându-se
Printre cosiţele unei sirene care,
Ca un şarpe de aur, se înălţa şi se întindea
Ca să simtă aerul parfumat de deasupra capului.

Mi-a cerut puţinii mei bănuţi din buzunar,
Iar eu i-am dat cu bucurie –
Sigur că se va întoarce într-o zi
Bogat, regele unui nou ţinut.

Din păcate, el, eroul viselor mele,
Nu era apreciat de propriile rude; iar asta pentru că ei
Ajunseseră mândri comandanţi de nave, în vreme ce el trudise,
Pe deplin împăcat, ani şi ani pe covertă la munca de jos;
Îl dispreţuiau – şi numai Moartea mai putea aduce
O schimbare pe faţa lui care să-l facă s-arate ca ei;

Pentru că el îşi bea tot câştigul şi nu pleca pe mare
Atât timp cât mai putea face rost de bere pe uscat.

Acum, în ultimul lui lung voiaj, navigase de la Plymouth Sound*
Spre meleagurile unde dulci miresme
Răcoresc pe ogoare cingalezii*, iar de-acolo înapoi acasă –
Dar nu s-a apropiat de rude până când n-a cheltuit toţi banii.

Deşi părea, nu era bătrân; iar asta pentru că faţa lui
Arăta ca faţa unui om înecat, aflat la morgă, o faţă
Tamponată de lespezile cheiului şi de chila navelor.

Şi toată pielea îi era impregnată cu cerneală indiană,
Iar trupul, sugerând ceva rar şi delicat,
Părea cel al unui om lovit de fulger sub un copac;
Era pictat cu crenguţe fine şi cu ferigi ondulate;
Cu lanţuri pe gât şi ancore pe braţe;
Cu inele pe degete şi brăţări la încheieturi;
Iar pe piept goeleta Jane of Appledore
Înfrunta valurile mării cu toate pânzele sus.

Nu putea, cu vocea lui puternică şi răguşită, vorbi în şoaptă,
Tot aşa cum un cal nu se poate furişa pe un pod pe tăcute;
Râdea dispreţuindu-i pe bărbaţii care se ghemuiau
Pentru a se adăposti de vânt, acoperiţi
Ca ştiuleţii de porumb în lungi pănuşi verzi.
Nu ştia nicio floare, doar maroniul şi verdele ierburilor de mare;
Nu cunoştea nicio pasăre-n afara celor care însoţeau corăbiile.

Nimic din lumea apelor nu-i era străin; el auzea
O muzică mai melodioasă decât cea de-aici, de pe uscat,
Când orgile fac bisericile să tremure;
Aş jura că i-ar plăcea să-şi facă
Din mare casa lui, cu toate că marea-i răscolită
De furtunile turbate care nu părăsesc niciodată Capul Horn,
Întotdeauna fericit s-audă vijeliile grohăind şi ţipând
Ca nişte porci sub cuţitul măcelarului.

Un om născut pentru a fi marinar, acesta fiindu-i crezul:
Sicriul lui va fi ceea ce i-a fost leagănul,
O ambarcaţine cu care te afunzi în mare,
Pentru a fi sărat şi îngheţat în cămara lui Neptun din adâncuri.

Acestui bărbat nu-i plăceau navele costiere şi caiacele pescăreşti;
El se ţinea deoparte de acei marinari care zi şi noapte
Navighează-n apropierea coastei; cei care ies în bărcuţe
Pe mare şase zile şi revin acasă, la nevestele lor,
La sfârşitul fiecărei săptămâni.

Vorbea mult despre stacanele cu bere de demult
Şi despre sticlele cu fel de fel de băuturi
De care le golise el pe meleaguri îndepărtate –
Lichide care te ardeau ca Iadul când le-nghiţeai,
Dar catifelate ca Paradisul când le sorbeai.

Şi ştia să vorbească;
N-ascultau oamenii din vremurile de demult
Cu mai mare mirare pe Lazăr – cel sculat din morţi –
Decât noi, picii, vocea acelui marinar.

Ne înşira o mulţime de poveşti extraordinare: despre cum,
La Argostolion, Marea Ionică a năvălit peste uscat
Provocând inundaţii de proporţii biblice;
Despre cât de stranie era conversaţia chinezilor,
Seamănând mult cu felul în care cântă mierlele pe la noi.

Ne-a povestit cum a navigat cu o navă veche
Pe lângă un vulcan din Martinica, a cărui putere, când a erupt,
A scuturat ca pe nişte frunze uscate toate mările Caraibelor,
Iar soarele s-a scufundat într-o mare de foc,
Din care astrul era doar o jumătate a acesteia; praful gros
Umplea puntea, iar catargul era bombardat cu pietre.

În urechile mele lacome asemenea cuvinte adormeau
Pe pernă lângă mine, ţâncul uluit câte-o jumătate de noapte.

Povestea despre insule care, spre mirarea lui,
Între două scurte voiaje, se ridicau deasupra apei
Pentru a se scufunda iarăşi înapoi în ocean;
Despre cum ele apăreau, dispăreau şi înşelau hărţile;
Povestea cum un echipaj a fost blestemat când un marinar a ucis
O pasăre, un albatros, care se odihnea pe catargul corăbiei;
Cum pintenii ascuţiţi ai mării, fermi şi puternici,
Sfâşiau pântecele marilor nave de fier;
Despre aisbergurile enorme din mările nordului
Bântuind orizontul ca nişte stafii albe.

Ne povestea despre talazuri atât de mari
Încât păsările puteau zbura din tribord în babord
Pe sub chila navei de pe care picurau stropi de apă.

Oh, era atât de plăcut
Să-l asculţi depănând asemenea poveşti uimitoare:
Cât de adâncă-i marea în unele părţi ale lumii, că oamenii înecaţi
Au un drum lung de străbătut până ajung la mormintele lor
Şi că pentru asta trebuie să se scufunde multe zile
Şi să pribegească multe nopţi cu mareea.

Ne vorbea despre propriile întâmplări; despre cum a navigat
O noapte întreagă pe apele Bosforului,
Iar el – care n-avea habar decât de muzica făcută
De valurile care loveau bordajul navei
Sau de vântul fluierând printre sarturi –
A auzit cântecele privighetorilor de pe ţărmurile împădurite,
Nu întru totul ale acestei lumi,
Şi i-a fost imposibil să părăsească puntea,
I se părea că navigă în Paradis.

Ca să ascultăm aceste poveşti noi, picii, depuneam
În palma lui deschisă cei câţiva bănuţi pe care-i aveam;
Asta până-ntr-o dimineaţă când s-a ambarcat iarăşi şi a plecat
Într-o lungă călătorie – nu l-am mai văzut niciodată.

S-ar fi putut îneca un asemenea om într-o mare necunoscută nouă?
Nu, el a descoperit într-un ţinut tainic o mare bogăţie,
Iar asta l-a făcut să-şi întoarcă privirea asupra propriei vieţi.

Un marinar al naibii de rău şi, de asemenea, un rechin de uscat,
Bun de nimic, atât în port cât şi pe mare – a spus bunicul.

*Twyn Barlwm – deal în sudul Ţării Galilor

*Fenicienii, iscusiţi navigatori, făceau, printre multe alte bunuri, comerţ cu bare de argint
extras din minele Peninsulei Iberice.

* Plymouth Sound - intrare în Canalul Mânecii, lângă Plymouth, Anglia.

poezie de W.H. Davies, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!