Din mare

Stăteam lângă gura sobei singură,-ntr-o sură-negurare:
Auzeam cum ţârâie ploaia şi furtuna vântură suspine,
Cineva a deschis uşa şi s-a apropiat de mine –
Băiatul meu, băiatul meu demult dispărut pe mare.

A tras zăvorul, n-a scos nicio vorbă şi nici n-a oftat:
A apăsat clanţa, a intrat şi lângă căminul cald s-a aciuat.
Bălării ude i-atârnau din călcâie până pe fruntea-naltă,
Iar pe duşumea picurau stropi de apă sărată.

A spus: "Deşi nu-i voi mai revedea niciodată acestui foc vâlvătaia,
Nu plânge mamă, mă dor lacrimile tale curgând ca toamna ploaia.
Undeva deasupra oaselor mele vârtejul valurilor e înalt nespus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus.

Isus care le-a cerut celor din breasla pescărească să-L urmeze,
Care-a ogoit furtuna când luna şi stelele-ncetaseră să lumineze,
Isus care-a mers pe valurile-nalte ale Galileii senin şi liniştit
Mi-a salvat sufletul pierdut din abisul mării îngheţat cumplit.

O, la mii de metri jos sub ape oasele mele-s albe ca zăpada:
Dar sufletul meu, de El salvat, e tânăr şi verde cum e zada:
Nu plânge că valurile şi vânturile bat deasupra mea, acolo sus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus".

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!