Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realicartea

Din carte a ieşit un ochi.
Deşi era obosit s-a deschis larg
şi în acel moment a văzut unele lucruri pentru prima dată.
Nu după mult timp şi-a făcut apariţia un nas.
Acesta a mirosit deja ce se întâmplă.
Dar când să intre în încăpere i s-a închis repede uşa.
Nu era de el, locul lui era în carte şi atât.
Apoi din carte a ieşit o ureche.
Aceasta a auzit mult zgomot.
Şi mai apoi bârfe, dar nu s-a aplecat la ce se vorbea.
Gura şi-a făcut şi ea intrarea.
Celelalte i-au povestit deja experienţele avute.
Ea ar fi avut atât de multe să spună,
dar cartea a învăţat-o să tacă.

poezie de Ana Truta (noiembrie 2020)
Adăugat de Ana Truta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dracu' mai e şi Tom Jones?

Mi-o trăgeam
cam de două săptămâni
cu o fată de 24 de ani
din New York – era
pe vremea grevei
gunoierilor, dar
într-o noapte
a apărut muierea mai în vârstă
şi-a spus, " vreau să-mi văd
rivala." a văzut-o
şi-atunci a spus, " o,
eşti o fătucă drăguţă!"
apoi ce-mi mai amintesc
sunt miorlăiturile de pisici sălbatice –
ţipetele şi zgârâieturile alea
scoase de animalele sălbatice,
sânge şi să ** ***...
eram beat şi în chiloţi.
am încercat să
le despart şi-am căzut
zdrelindu-mi genunchii. apoi
au ieşit pe uşă
şi-au coborât scările
afară-n stradă.
au apărut
maşini pline de poliţai.
un elicopter al poliţiei
se învârtea deasupra capului.

stăteam în baie
şi rânjeam în oglindă.
nu se întâmplă des
un lucru aşa splendid
unui om de 55 de ani.
a fost mai ceva decât
balamucul de la
Watts.
tipa de 34 de ani
s-a întors. era
****** rău
iar hainele-i erau sfâşiate
şi era însoţită
de doi poliţişti
care voiau să ştie ce şi cum.
băgându-mi picioarele-n chiloţi
am încercat să le explic.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astfel trecea timpul, destul de anevoios pentru cei şapte tineri din echipaj. Alex ieşise din casă pentru a lua o gură de aer curat şi pentru a admira, pentru ultima oară, cerul înstelat văzut de pe Terra. Era afară, în curtea casei sale. Se întunecase, însă era senin şi destul de cald. Putu deci admira în voie stelele; nu mai avea însă de gând să plece nicăieri. Părinţii lui rămăseseră în casă, iar în curte mai era un singur body-guard. Apropiindu-se de acesta, Alex observă că era Ovidiu Băloi, cel căruia i se spunea "Cocoşul".

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata care cânta

Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost aşezată pe un scaun, legată şi executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec ştiam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tuşit, a râs,
A tuşit, a râs, e adevărat? Da, aşa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung şi mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata şi mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Ştii, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriţi, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o şcoală nouă,
unde nu ştii pe nimeni. Cineva număra, un, doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, şase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu ştiu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În casă era linişte şi în lume era calm

În casă era linişte şi în lume era calm.
Cititorul a devenit carte, iar noaptea de vară

Era însăşi esenţa conştientă a cărţii.
În casa era linişte şi în lume era calm.

Cuvintele au fost rostite ca şi cum cartea n-ar fi existat,
Exceptându-l pe cititorul care, aplecat asupra paginii,

Dorea acea aplecare, dorea nespus de mult să fie
Eruditul pentru care cartea era adevărată, pentru care

Noaptea de vară este la fel de perfectă ca gândirea.
În casa era linişte pentru că aşa trebuia să fie.

Liniştea era parte a înţelesului, parte a minţii:
Accesul perfecţiunii la pagină.

Şi în lume era calm. Adevărul într-o lume calmă,
În care nu există alt înţeles, el însuşi

Este calm, el însuşi este vară şi noapte, el însuşi
Este cititorul aplecat care citeşte acolo, târziu în noapte.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu mă mai simţisem aşa de bine. Era mai bine decât atunci când mă masturbam. Am trecut de la un butoi la altul. Era ceva magic. De ce nu-mi spusese nimeni? Cu asta, viaţa era minunată, un bărbat care bea era perfect, nu-l mai putea atinge nimic.

Charles Bukowski în Şuncă pe pâine
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vrăjitor răutăcios, care a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplamente...

Pe când nu era nimic, iar nimicul era tot,
Pe când rană nu era, dar era durerea-n cot,
Nu era atunci cuvânt, dar era ceva de zis,
Nu erau expedieri, înspre drac sau paradis,
Pe când nici nu exista, niciodată şi mereu,
Exista în consecinţă, fără z un simplu Eu!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea putea

să confirme că era un ozn
dar nimeni nu ştia de unde
apăruse în toată splendoarea lui
şi nu era om să nu recunoască
frumuseţea lui metalică în întregime
mulţi şi-au spus că trebuie
să fie făcut de neeuropenii
cei răi care se uită urât
la europeni cei buni
era atât de încăpător
încât intrau şase sau şapte
prichindeii de până-n clasa a şasea sau
a opta dacă erau mai mici
dar ei nu erau impresionaţi
de ozn aterizat în parcul
de joacă şi de mici nebunii copilăreşti
au urcat scările fără teamă
ştiau totul despre vehicul
păreau stăpânii lui
şi adulţii priveau hipnotizaţi
cum ozn pleca fulgerător
sau ateriza ca o nălucă din vis
apoi ne-am întrebat dacă nu era făcut
de copilaşii din oraşul
intrat în cartea recordurilor

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec (8)

Astăzi, în zborul lor,
Norii mi-au adus harta Spaniei.
Atât de mică pe faţa râului,
Atât de mare peste pajişte
Umbra aruncată de ei.

Era plină de cai
Acea umbră.
Eu, călare, căutam în umbra calului
Satul şi căsuţa mea.

Am intrat în curtea unde odinioară
Era un izvor cu apă.
Deşi izvorul nu mai era acolo,
Susurul undelor se auzea ca atunci,
Iar apa care nu mai curgea
S-a întors să-mi aline setea.

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un străin poate trece

Un străin poate trece pe Strada Miguel şi spune "Nişte oameni!"
pentru că el nu ar putea vedea mai mult.

Dar noi cei care trăim acolo vedem strada noastră ca pe o lume,
unde fiecare-i diferit de toţi ceilalţi oameni.

Mamman era nebun; George era prost;
Picior Mare era huligan; Părosul era aventurier,
Popo era filozof, iar Morgan comedianul nostru.

poezie de V.S. Naipaul, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa oilor-Isus

Eram la fântână
când chipul ţi l-am văzut
în apă
am scăpat găleata
din mâini
cu mâini cu tot
şi m-am prăbuşit
în fântână
îmbrăţişându-ţi chipul

niciodată n-am să uit
privirea aceea
ochii albaştrii
cum mă urmăreau
de dincolo
de ape
faţa
îţi era de copil
cu soarele asemănătoare
sau cu un înger de lumină

dar ochii tăi
ca para focului erau

părea
că întîiia privire
din univers mă privea
sfredelindu-mi
întreaga făptură
şi m-am prăbuşit în fântână
cu apă cu tot

când ai apărut iar
în trupul acesta de lut
cu vine
cu oase şi carne
cu piele şi ochi
asemeni
cu fiecare din noi
erai doar un copil
în mâinile noastre
n-am văzut nimic în tine

şi el e lut şi ţărână
am spus

dar apele au crescut
din adâncimi izvoarele
au răbufnit
şi ne-ai pus în uimire
când doar
vreo doisprezece ani aveai
ne-ai închis în vederile noastre
pe toţi cărturarii
neştiind ce să-ţi răspundem

dar
ni te-au luat părinţii
din templu
şi am rămas în noi
fiecare

când
ai secat Iordanul
tu însuţi
înlocuindu-l cu tine
ne-. ai furat minţile la toţi
cu apele tale limpezi
cu care-ai umplut
Ierusalimul
şi-ntreagă ţara
am fugit
să ne ascundem în tine
în izvoarele tale

mai pe urmă
când am văzut cât diferă
concepţiile noastre
de ale tale
legea cu care îl înlocuisem
pe Dumnezeu
de propria-ţi lege
de care ne vorbeai
am spus
şi el e ţărână
şi el este lut
asemeni cu noi
şi
duce norodul în rătăcire

prea puţin era pentru noi
ni se păreau lucruri infime
orbii să vadă
şchiopii să umble
ologii să fugă
din îndrăciţi
să iasă duhurile necurate
şi morţii să învieze

dacă n-aş fi făcut între ei
lucruri pe care nimeni altul
nu le-a făcut
n-ar avea păcat
dar aşa
le-au văzut printre ei însişi
şi m-au urât
şi pe mine
şi pe Tatăl meu
ai spus
şi da
într-adevăr
aşa era
n-am putut să vedem
în cuvintele tale
ceea ce ne spuneai
tu însuţi
despre tine însuţi
şi ne-am împotmolit
în noi înşine
tot ce ai spus
tot ce ai vorbit
în fapte
era dovedit
stăteau morţii de mărturie
cei pe care tu însuţi
i-ai înviat
ologii erau aproape
de noile ape
muţii
puteau să confirme
ceea ce tu ne-ai descris
şi ne-ai învăţat
ne-am plafonat însă
în legile noastre
pământeşti deşi
ele ni te arătau pe tine

Dumnezeu vă va trimite
un proroc ca mine
de El să ascultaţi
şi
cine nu va asculta
de prorocul acela
va fi nimicit cu desăvârşire
din Israel
noi am rămas surzi
şi orbi
piatră şi cremene ne-am făcut
când ai murit
răstignit de noi înşine
din înalt
tot cerul s-a prăbuşit pe pământ
şi am murit şi noi
odată cu Tine
de frică şi spaimă
acela ce
care noi l-am răstignit
cu adevărat e Fiul Lui Dumnezeu
de durere buimac
ceru-ntreg a-mbrăţişat pământul
în noaptea aceea de smoală
umblând pe catran
Tu ai înviat a treia zi
noi însă am rămas
rând pe rând
să ne ridicăm din morţi
după
propria Ta bunăvoinţă
şi după
înţelegerea noastră proprie
de-a lungul vremii
cel dintâi rod
ai fost Tu
apoi noi
după Tine
şi prin Tine
căci se confirmă real
ceea ce ai spus
Eu sânt uşa oilor
nu este dat oamenilor
nicăieri un alt nume
în care trebuie să fim mântuiţi
decăt numai ISUS HRISTOS
Mielul fără cusur al Lui
Dumnezeu
şi El
e singurul mijlocitor
între om şi Dumnezeu
nu există altul
TU eşti
EU SUNT
CEL CE SUNT
TU şi numai TU
DUMNEZEU

poezie de Ioan Daniel Bălan (26 iulie 1996)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sullivan Groff (când Căpitanul Roy Till îl interoghează în legătură cu sera care era pe numele lui): Compania mea a cumpărat-o şi apoi i-am dat-o Celiei.
Căpitanul Roy Till: De ce i-ai da acestei Celia o casă, domnule Groff?
Sullivan Groff: Pentru că era amanta mea. Şi era bine. Şi ea era în proces de divorţ şi voia o casă. Dar nu puteam să o trec pe numele ei pentru că divorţul nu se finalizase încă. Puterea pasiunii te împinge să faci chestii nebuneşti. Căpitan Till, aşa-i?
Căpitanul Roy Till: Bine, deci i-ai cumpărat o casă şi presupun că i-o şi trăgeai în casa asta, pe care a căpătat-o prin puterile magice ale păsăricii ei. Nu ai observat multele plante de marijuana care creşteau în camera de zi?
Sullivan Groff: Păi, ne-am despărţit acum vreo câteva săptămâni, deci cred că s-a apucat să le cultive după asta. Ştii, e amuzant. N-aş fi zis niciodată că e dealer de droguri. Este o femeie foarte complicată.
Căpitanul Roy Till: La naiba, Groff, dacă te las să îmi bagi un deget în fund, îmi iei şi mie un Porsche?

replici din filmul serial Weeds
Adăugat de Mircea Filimon
Comentează! | Votează! | Copiază!

Denver: De ce-ţi spui Beloved?
Beloved: În întuneric, numele meu Beloved.
Denver: Cum era unde te aflai înainte? Poţi să-mi spui?
Beloved: Întuneric. Eram mică în locul ăla. (Se chirceşte.) Cum e acum aici.
Denver: Îţi era frig?
Beloved: Cald! N-aveam ce aer respira acolo jos. Nu era loc să te mişti.
Denver: Ai văzut pe cineva?
Beloved: Era o grămadă de oameni acolo jos. Unii erau morţi.
Denver: L-ai văzut pe Iisus? Pe Baby Suggs?
Beloved: Nu ştiu... nu le ştiam numele.
Denver: Păi, şi atunci, la ce te-ai mai întors aici?
Beloved: Ca să-i văd faţa.
Denver: Faţa mamei? Faţa lui Sethe?
Beloved (apucând-o pe Denver de mână): A lui Sethe.

replici din filmul artistic Beloved (1998)
Adăugat de Loredana Malic
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Încă nu m-ai lămurit. Deci, ce-ai făcut după ce ai plecat de la mine? Unde ai fost şi ce s-a întâmplat atât de grav, încât te-a tulburat atât de rău?
Nick: Păi, mai întâi am trecut pe acasă, să văd dacă Maria era acolo, dar ea nu ajunsese încă, aşa că m-am îndreptat spre nava lor, "Pacifis", presupunând că o voi găsi acolo, cu păianjenul acela mititel, Ema.
To Kuny: Şi nu era acolo?
Nick: Ba da, era... Încă era acolo. Dar nu cu păianjenul, nu cu Ema. Ci cu el, în braţele lui... Aşa i-am găsit când am intrat în navă, îmbrăţişaţi.
To Kuny: Îmbrăţişaţi?! Pe cine, dragul meu?
Nick: Păi... Pe ea şi... pe el!
To Kuny: Ea?! Probabil te referi la încântătoarea ta soţioară. Şi el?! Probabil Lucian, tânărul lor comandant.
Nick: Exact, ei... Ei doi... Nu mi-aş fi închipuit niciodată aşa ceva!
To Kuny: Deci, asta e problema ta... Şi tu ce-ai făcut?
Nick: Nimic, ce era să fac?! La început nu-mi venea să cred că ar fi adevărat, speram să mă înşel. Câteva clipe n-am putut schiţa nici un gest, de parcă amuţisem. Rămăsesem blocat. Când m-au văzut, au tresărit amândoi şi s-au îndepărtat brusc unul de altul. El a încercat să-mi explice ceva, de parcă ar fi avut ce, cum că n-ar fi ceea ce părea, dar nu l-am ascultat. N-aş fi putut suporta să-i aud motivaţiile. Eram prea supărat, nervos. Am ieşit cât am putut de repede şi... Cam asta ar fi tot. Am ajuns aici, la tine, deşi nu-mi dau seama cum sau de ce. Eu nu intenţionam să vin din nou aici.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!