Kilmeny (Un cântec de pe traulere)

Pe ecranul apusului roşu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Şi uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieşit printre geamanduri din port.
Şi nimeni nu ştia unde va călători acea domnişoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de ceţuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouţ, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Şi mai era acolo şi-un secret – de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Şi-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în şoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind nişte succese.
O, poate mai erau nişte sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roşu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul şi a lui suită.
Acum la şaizeci de stânjeni adâncime poate un ţipar,
Cercetează submarinul şi contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Mai era şi umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prinţese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este şi velierul şcoală Mircea, greşit numit bric – bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din aşa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafaţă, gen de atacuri care le facea vulnerabile în faţa navelor-Q.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea căprioarei

Pe Via sumbră întunecată
Din vechi Imperi' cu iz Roman,
Plecată neaoş din ţăran,
Era de cart frumoasă fată.

Fugise de noroi şi vise,
Crezuse în vorbe de ţigan,
Nici nu ştia unde venise,
Muncea şi nu avea un ban.

Nici nimeni nu ştia de dânsa
Căci numele-i fusese luat,
Nu prididea într-un păcat
Să-şi recâştige recompensa.

Se lumina din când în când
La far de noapte, fără seamă
Nici faţa nu conta, în gând
Doar timp să treacă, că e mamă.

Şi dor de casă şi bunici
O frământa fără alean,
Jura mereu dar tot în van,
Să nu mai fie pe aici.

Dar nu putea nimic să adune,
Căci mulţi avea de întreţinut
La şaişpe împliniţi niciunde,
Şi orice preţ ar fi cerut.

Şi ochii în lacrimi larg deschişi
Găsise carabinierul,
Şi un pic de bani, dar neatinşi
În pumnul strâns ca fierul.

Şi acasă nimeni nu ştia,
Nici pruncul lăsat singur,
Nici bunii săi ţărani sadea
De neam jumate ungur.

Şi altă... suplă reveni
Pe strada întunecată,
Credea la fel în bogăţii
Ca prea frumoasa fată

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său. Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, daca era singură, şi ea priimi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă. Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înşii zise că e teamă să nu dobândească lipici.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phileas Fogg era unul dintre oamenii aceia matematici, exacţi, care, niciodată grăbiţi, dar totdeauna gata, îşi economisesc paşii şi mişcările. Nu umbla niciodată mult, pentru că alegea drumul cel mai scurt. Nu-şi îngăduia nici un gest de prisos. Nu fusese văzut mişcat sau tulburat. Era omul cel mai puţin grăbit, dar sosea totdeauna la timp unde avea nevoie. Trăia singur şi pentru a spune astfel, în afară de orice legături sociale. Ştia că în viaţă trebuie să te ciocneşti cu lumea şi cum relaţiile acestea întârzie, nu se ciocnea cu nimeni.

Jules Verne în Ocolul Pământului în 80 de zile
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi de sus, de unde sta, i se părea câteodată că şi el făcea parte din lumea aceea, că-mprejurul lui se-nvârtesc toate, prietenoase, înţelepte, tăcute ca şi el. Şi era fericit. Singura fiintă fericită! Iar când zorii mijeau şi când, liniştit urca acoperamântul să se strecoare iaraşi în noaptea vreunui pod, gândea, multumit, că n-are nici o îndatorire catre nimeni, cum nimeni n-avea către el. Şi cugeta: "Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu fie al tău – să trăieşti singur: tu şi cerul deasupra".

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Filosoful
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorâte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieşind din casă, căci nu puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orânda. Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la peţitori; ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, până şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pândă la uşa domniţelor câte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise până acum. Ceilalţi cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune atâţi tineri.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu a crezut în el, nimeni nu l-a încurajat, din contră, i-au spus că nu se poate. Însă el ştia că nu mai poate să trăiască la fel. Simţea că se sufocă dacă mai continuă chiar şi o clipă să se mintă, să se prefacă, să îşi ignore vocea interioară care îi şoptea... "îndrăzneşte, fă pasul acum". Cu un picior în trecut şi cu unul în viitorul necunoscut, s-a uitat pentru ultima data în spate. Erau câteva lucruri la care regretă că renunţă, dar nu destule pentru a-l ţine în loc. Ştia ce îi poate oferi trecutul şi nu era suficient. Visurile lui sunt toate în viitor, în schimbarea pe care intuiţia îl îndeamnă să o facă. Hotărârea a fost luata. Fie ce-o fi. Face pasul în necunoscut, cu încredere în viaţă, curiozitate şi deschidere faţă de tot ce va urma. Trece printr-un moment de cădere în gol, de prăbuşire în abis, dar în ultima clipă, tocmai când era pe punctul sa renunţe la speranţă, simte ca îi cresc aripi. Printr-un act de curaj, a învăţat să zboare.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Commodus: Dacă eşti cuminte, mâine seara îţi spun povestea împăratului Claudius care a fost trădat de cei apropiaţi lui, de rudele de sânge. Şuşoteau prin colţuri întunecate, plecau noaptea târziu şi conspirau, dar împăratul Claudius ştia că pun ceva la cale. Ştia că sunt ca nişte albinuţe harnice. Iar într-o noapte s-a dus la una din albinuţe, a privit-o şi i-a spus: "Spune-mi ce ai făcut, albinuţă harnică, de nu îi voi doborî pe toţi cei dragi ţie. Vei privi cum mă îmbăiez în sângele lor." Iar împăratul avea inima frântă. Albinuţa îl rănise cum nimeni altcineva nu o mai făcuse. Şi ce crezi că s-a întâmplat atunci, Lucius?
Lucius Verus: Nu ştiu, unchiule.
Commodus: Albinuţă a mărturisit tot.

replici din filmul artistic Gladiatorul
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

rutter

Un rutter era o carte cu însemnările amănunţite ale unui pilot, care mai fusese înainte pe acel drum. Păstra înscris drumul dintre porturi, capuri, istmuri şi canale. Avea notate locurile măsurătorilor, adâncimea şi culoarea apei, înfăţişarea fundului mării. Descria cum s-a ajuns acolo şi cum s-a întors: câte zile cu un anume curs, felul vântului, când şi de unde bătea, la ce fel de curenţi să te aştepţi şi de unde; sezonul cu furtuni şi cel cu vânt prielnic; unde să carenezi nava şi unde să faci plinul de apă; unde întâlneşti prieteni şi unde duşmani; bancuri de nisip, recifuri, maree, refugii; la un loc, tot ce era necesar pentru o călătorie fără primejdii.

definiţie clasică de James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sic transit

I

Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sunt ştiute...
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.

II

Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atâtea ori.
Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A douăzecişiuna noapte

Am întors spatele mânios pământului –
nimeni nu se mai gândea la nimeni,
nimeni nu-şi mai aducea aminte de nimeni,
nimeni nu avea părere de rău despre nimeni,
nimeni nu mai făcea nimic pentru nimeni

Ca un bivol sălbatic am fugit de mine,
departe de zarva oraşelor şi de strigătele prietenilor,
străbăteam înălţimi de păşune să prind puteri,
să ar ogoare noi, cu sămânţă nouă,
setea s-o potolesc din izvor nesecat.
Rodul meu să fie mai bun decât aurul
şi ceea ce se va naşte din mine
să fie mai de preţ decât argintul,
iar când înălţimea adâncului se va limpezi,
odată cu zorile am să zăresc calea dreaptă
să mă întorc la mine.

poezie de Sorin George Vidoe din Jocul metamorfozelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea "Casei Cruplud" fusese întoarsă pe toate părţile de atâtea ori şi fusese "înflorită" în atâtea locuri, încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: "Cu cincizeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine îngrijită şi impunătoare, o sevitoare intrase în salon şi îi găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud."

J.K. Rowling în Harry Potter – Pocalul de Foc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. Împovărat de două taine formidabile, dintre care una atât de îngrozitoare încât nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzând pe nimeni şi nefiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nicio instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în îmbrăţişarea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Şi de unde să nu fie aşa! El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la păşune şi treaba ieşea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalţi argaţi. Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păştea el erau mai frumoase decât ale celorlalţi argaţi. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gând n-avea să se mândrească, fiindă nu ştia ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea putea

să confirme că era un ozn
dar nimeni nu ştia de unde
apăruse în toată splendoarea lui
şi nu era om să nu recunoască
frumuseţea lui metalică în întregime
mulţi şi-au spus că trebuie
să fie făcut de neeuropenii
cei răi care se uită urât
la europeni cei buni
era atât de încăpător
încât intrau şase sau şapte
prichindeii de până-n clasa a şasea sau
a opta dacă erau mai mici
dar ei nu erau impresionaţi
de ozn aterizat în parcul
de joacă şi de mici nebunii copilăreşti
au urcat scările fără teamă
ştiau totul despre vehicul
păreau stăpânii lui
şi adulţii priveau hipnotizaţi
cum ozn pleca fulgerător
sau ateriza ca o nălucă din vis
apoi ne-am întrebat dacă nu era făcut
de copilaşii din oraşul
intrat în cartea recordurilor

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Ia te uită la Rikky; credeam că numai pe umărul lui Luci stă.
Lia: Ah... Singur s-a aşezat la mine.
Diana: Bineînţeles. N-a zis nimeni că l-ai fi aşezat tu cu forţa.
Iulian: Ştii de unde avem acest papagal, domnişoară?
Lia: Da; de la colega noastră cea blondă, Maria, domnişoara biolog.
Iulian: Aşa-i; de la ea.
Diana: Dacă ai vedea câte animale are fata aceea blondă acasă... Eu am văzut; am fost cu Luci şi cu Nero, pentru că se îmbolnăvise câinele. Şi m-am speriat îngrozitor de un şarpe imens, un piton galben încolăcit pe covor, căruia colega voastră îi zicea Marta. Vai, cât era de mare! Iar Luci l-a mângâiat. Mai târziu m-am trezit cu un şoarece din acela de rasă... Cum naiba îi zice?!
Iulian: Hamster, dragă...
Diana: Aşa; exact. Un hamster din ăla mi se urcase pe picior! Şi câţi câini, câte pisici... Mai avea şi papagali din ăştia, dar Rikky era cel mai drăgălaş. N-a vrut să mai plece de pe umărul fiului meu, iar aseară, când domnişoara blondă a venit să-l ia acasă, Rikky n-a vrut; a preferat să rămână la noi. Aşa ne-am ales cu un papagal. În plus, Luci s-a dus să-l ia pe Nero acasă, de la domnişoara blondă; îl lăsase acolo cu o seară în urmă, pentru ca mama domnişoarei, medic veterinar, să-l ţină sub observaţie. Eu n-am mai vrut să merg din nou acolo, în acel apartament, unde, din cinci camere, patru sunt ocupate de felurite animale; nici nu vreau să-mi închipui ce fel de animale or fi pe acolo. Luci a vizitat toate camerele, eu nu! De Rikky însă îmi place; şi de Nero, evident, doar m-am obişnuit cu el. Luci mi-a reproşat că l-aş fi lăsat intenţionat fără hrană şi apă timp de o săptămână, cât a lipsit el de acasă, dar nu-i chiar aşa.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata care cânta

Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost aşezată pe un scaun, legată şi executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec ştiam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tuşit, a râs,
A tuşit, a râs, e adevărat? Da, aşa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung şi mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata şi mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Ştii, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriţi, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o şcoală nouă,
unde nu ştii pe nimeni. Cineva număra, un, doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, şase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu ştiu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo de unde nimeni nu se intoarce

cand toti sunt fericiti si eu sunt melancolic,
cand toti au placerea, in lume sa traiasca,
cand toti se iubesc si pe mine ma ignora,
atunci mi se vad pasii, lenti, nefericiti
as vrea sa plec din lumea asta, trista, mohorata,
sa nu mai stiu de nimeni dar sa mor fericit,
sa ma ingropati fara mila in groapa cea adanca,
sa plec din lumea in care nimeni nu m-a iubit,
caci moartea este vie, s-am sa traiesc etern,
etern in natura, in campul inverzit
am sa plutesc in aer precum o porumbita,
atunci in acea clipa am sa fiu fericit,
dar sunt un muribund, neiubit de nimeni,
nimeni nu ma poarta macar in al sau gand,
cand frunze ingalbenite, se vor asterne peste mine,
nimeni nu va veni la al meu mormant,
dar sunt nevoit sa traiesc nefericit,
nezambind nicicand fiind mohorat,
as vrea sa plec acolo de unde nimeni nu se intoarce,
caci sunt un biet baiat cu chipul prea urat

poezie de Boros Otto
Adăugat de Boros Otto
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată ca niciodată un rege ce avea 12 frumoase fiice. Ele dormeau în 12 paturi din aceeaşi cameră. Atunci când mergeau la culcare, uşa dormitorului lor era închisă şi bine încuiată. Cu toate acestea, în fiecare dimineaţă, pantofii lor erau atât de tociţi, ca şi cum ar fi dansat întreaga noapte. Nimeni nu ştia ce se întâmplă cu ele sau unde mergeau.

începutul de la Cele 12 prinţese dansatoare de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea incredibilă

a crabului roşu de la natură
culoarea lui originală
şi darul vorbirii şi
şi
şi mai ales ştia să povestească
mai frumos decât homarul povestitor
a recunoscut-o chiar bătrânul jo
sau
sau jos
cum îi spunea shag chitaristul
care le cânta sclavilor: dacă
pleci, niciodată nu vei liber
ştia shag să ne bage cântecul
în subconştient după ce-l auzeam
prin pub sub ochii crabului roşu
care sărea din apă când solistul
răcnea cuvinte într-o limbă nepământeană
erau la masă şi
şi
şi nimeni nu vorbea sau
dacă vorbea, o făcea doar
ca să spună o minciună
vorbeau despre cursele de cai
cum au pariat prosteşte
de meciurile de rugby
şi
şi de berea neagră guinness
a mai povestit crabul roşu

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!