Cântul XXX

Când, pentru Bachus, Juno-ntărâtată
pe-al Tebei sânge-şi răcorea mânia
precum şi-o răcori şi de-altădată,

atâta intra-n Atamas nebunia
încât, cu doi copii ai ei venind,
în braţe-i strânşi, când îşi văzu soţia

strigă: – "Să-ntindem laţul ca să prind
cu pui cu tot leoaica la intrare!"
Cu mâini nelegiuite-apoi răpind

pe-un fiu numit Learh, pe cel mai mare,
rotindu-l l-a strivit de-un zid, turbatul,
iar ea, fugind, sări cu-al doilea-n mare.

Iar când Ursita răsturnă-ngâmfatul
oraş troian ce totul îndrăznit-a
şi-a stins pe-un rege-alături cu regatul,

Hecuba tristă, roaba şi-obidita,
văzând şi-al Polixenei trist omor,
şi-n stare-aşa de jalnică-ntâlnit-a

pe-al mării mal ucis pe Polidor,
ea voci a scos asemeni lătrăturii,
de-amarul mult ce-i puse minţii nor.

Dar nici în Troia, nici în Teba furii
n-au rupt vrodat-atâta de-ndrăzneţe
nu membre de-om, ci fiare-ale pădurii,

ca doi cari goi şi cu scârboase feţe
fugeau şi se muşcau, şi nu-ntr-alt mod,
cum fac doi porci scăpaţi de prin coteţe.

Sărind cu dinţii-un duh a prins de nod
de-al cefei pe Capochio şi, târându-l,
el burta-i sfâşia de-al văii pod.

Cel din Arezzo tremura, văzându-l,
şi-a zis: – "E Giani Schichi-acel prăpăd
şi-alearg-aşa, tot cercu-nspăimântându-l."

Dar eu: – "De-ai altui dinţi, că să repăd
pe tine-a te-nhăţa, de nu ţi-e frică:
ce duh e el? Să-l ştiu, cât timp îl văd!"

– "Stricatul duh al Mirhei, care-amică
a tatălui său fu, dar nu cu-acel
amor legal ce-l datoreşte-o fiică,

şi-ajunse-aşa până-n păcat cu el,
luând prin fraudă chipul altei fete,
cum celălalt turbat făcu la fel,

şi-n patul morţii el ca Buoso stete,
testându-şi doamna turmei prin atari
formule-ncât minciunii normă-i dete."

Pierind turbaţii-aceia doi, la cari
priveam să văd ce rele-au să mai facă,
mă-ntoarsei ca să văd şi pe-alţi tâlhari.

Şi-un duh văzui părând o cobză, dacă
tăiat sub vintre ţi-l închipui de-unde
al nostru trup devine-n jos o cracă.

Greoaia boală de-apă ce pătrunde
prin trup cu zămuri în venin schimbate,
aşa că burţii faţa nu-i răspunde,

făcea să stea cu buzele căscate
aşa cum ţin şi ftizicii-nsetaţi
căzut-o buză, şi-alta-n sus pe spate.

– "Ah, voi ce făr' de-osândă văd că-ntraţi,
şi nu ştiu cum", a zis, "aci-n ponorul
acest cumplit, priviţi şi vă miraţi

de maistru-Adam ce jinduie izvorul!
Avui, trăind, ce-am vrut, şi bani şi bine,
şi-acum de-un strop de ap-aici duc dorul.

Acele văi ce de pe verzi coline
din Casentino-n Arno cad şi-apar
în albii moi, de-a lor răcoare pline,

mereu le văd în gând, şi nu-n zadar,
căci chipul lor cu mult mai rău mă doare
decât acest al boalei mele-amar.

Dreptatea, vai, cumplit răzbunătoare,
motiv ia locul crimei ce-o făcui,
ca şi mai iuţi oftările să-mi zboare.

Acolo stă Romena, şi bătui
bani falşi de-ai lui Ioan într-însa, până
ce-acolo pus pe rug şi ars eu fui.

Să-l am eu pe-Alexandru-o clipă-n mână,
ori pe-alt mişel din trei, aş da, socot,
cu drag, oh, Brando,-ntreaga ta fântână.

Ăşti doi turbaţi ce ştiu prin vale tot
de nu mă mint, un frate-ar fi prin vale –
dar greu aşa cum sunt, eu ce să pot!

Să fiu uşor atâta numa-n şale
să pot măcar o şchioapă s-o străbat
în suta de-ani, de mult aş fi pe cale

aci-ntr-al sluţilor ponor să-i cat,
deşi-i de unsprezece leghe-ocolul
şi nu-i mai strâmt de-o jumătate-n lat:

căci numai pentru ei sunt eu în stolul
cel slut de-aici, şi silnica lor trudă
m-a pus să bat de trei carate polul."

– "Dar ăşti doi nevoiaşi ce văd c-asudă
la dreapta ta", i-am zis, "şi aburi dau
cum face mâna când pe ger ţi-e udă?"

Iar el: – "Când am căzut, aici erau
şi stau aşa şi nu-şi întorc nici ţeasta
şi-n veci ei poate-or sta cum vezi că stau.

Ea-i cea ce-mpinse pe Iosif năpasta,
el falsul Sinon e, un grec stricat,
şi scot din friguri iuţi putoarea asta."

Dar unul dintre ei fu ofensat
că-i da recomandaţie-aşa de-obscură
şi-i dete-un ghiont în burtă, şi-a sunat

umflata burtă asemeni c-o tambură.
Dar, prompt, Adam răspunse-atunci cu cotul
şi nu-mi păru mai slab în lovitură.

– "Să nu mă crezi", i-a zis, "buştean cu totul,
că, dacă-s greu din cauza boalei mele,
am mâini destul de iuţi să-ţi radă botul."

– "Când te-au băgat în foc, n-ai fost cu ele",
răspunse grecu', "aşa de iute-a bate,
ci-aşa şi mai, bătând monete rele."

Adam atunci: – "Aici cam ai dreptate,
dar n-a fost tot aşa de drept, vecine,
ce-ai spus sub Troia celor din cetate!"

– "Eu fals cuvânt, tu falşi arginţi, vezi bine!
Eu sunt aici să-mi plâng o culp-a mea,
tu multe-ncât şi dracii-au mai puţine!"

– "Să uiţi de cal, sperjure, poate-ai vrea",
răspunse cel cu burta numai apă,
"dar toţi în lume-o ştiu, şi-n gât să-ţi stea!"

– "Ba ţie setea-n gât, că limba-ţi crapă
şi-un turn până la gură ţi se dete
şi tot n-au loc putorile să-ncapă."

– "Tot fleacuri spui", a zis cel cu monete,
"de câte-ori-ţi caşti pliscul, secătură,
căci apă-n turn de am şi tot mi-e sete,

tu ai dureri de cap şi-n tine-arsura,
şi nu ţi-aş spune-o vorbă de pomană
să pupi măcar al apei şes cu gura."

Stăteam s-ascult ocara lor duşmană,
când: – "Uite-aici", îmi zice-al meu părinte,
"e cât pe-aci să-ţi fac acum dojană!"

Mânia deci văzându-i-o-n cuvinte,
privii la el şi-aşa ruşine-avui,
încât de ea şi-acu-mi aduc aminte.

Şi ca şi-un om, visând un rău al lui,
doreşte-a-i fi aceasta vis, şi cere
ce-aievea este-aşa, şi nu ce nu-i,

aşa şi eu, căci n-aveam glas, dar vrere
aveam să mă scuzez; şi mă scuza,
şi nu ştiam, nevruta mea tăcere.

– "Cu mult mai mari greşeli se pot spăla
cu-o mult mai slabă probă de ruşine!
Alung-acum orice mâhnire-a ta,

şi-nchipuie-ţi că-s tot pe lângă tine
oricând s-ar întâmpla să vezi că-şi sar,
cu-atari cuvinte-n cap, atari jivine.

A vrea s-auzi ce-şi spun e gust vulgar!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum şi-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aş pune
în scrisul meu; dar nu le am şi-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăţi ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvăţăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de ruşine
din locul ce-i amar şi-a fi numit,
voi capre de-aţi fi fost şi oi mai bine!

Cum stam acum în puţu-acel cumplit,
stând sub giganţi, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
şi fă ca talpa ta să n-o mai pui
pe capete de fraţi sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, şi-un lac văzui
şi-aici şi-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse faţa lui.

Nu prinde văl mai tare-aşa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut şi Tabernici
şi Pietrapana peste ea, aş crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaştelor popor prin bălţi cum şede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
ţăranca-n visul ei tot holde vede,

aşa-s mâhniţii-aici, în gheaţă stând
pân-unde roşul ruşinării-apare,
şi-n dinţi, ca berzele din cioc, bătând.

Cu faţa-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puţin deci dând ocol în jur vederii,
văzui aşa de strânşi lipiţi pe doi,
c-aveau pe cap amestecaţi toţi perii.

– "Voi strânşi aşa la piept, cine-aţi fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată şi-l plecară,
nălţându-şi faţa, însă ochii moi

într-înşii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns şi-aşa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; şi-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca ţapii s-au lovit.

Şi-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu faţa-n jos: – "În noi
ce-ţi faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să ştii pe-aceştia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, şi-al lor apoi,

şi-au mam-acelaşi trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul şi-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur ţel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-aşa că nu mai văd defel,
şi Sasol e numit, nesăturatul!
De eşti toscan ai bune ştiri de el.

Şi-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să ştii, ş-aştept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulţi de-o mie,
ş-aşa făcuţi, că reci fiori îi am
de-al gheţii vad, şi-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
şi-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu ştiu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre ţeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n faţă cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâşii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-aşteaptă-mă niţel,
şi-apoi de-aici m-aleargă cât îţi place."

A stat Virgil, şi-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine eşti că-njuri drumeţii-astfel?"

– "Şi cine tu, fugind aşa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi şi tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, şi poftă poate ai
să-ţi scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
şi numele-ţi prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ţii de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numeşti", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porţi pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ţi spui nici cine sunt, nimic nu-ţi spui,
de-ai sta să mă cheleşti şi-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ţinui,
şi-i smulsei poate-un pumn şi chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ţi-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinţii-i clănţăneşti,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce eşti,
tu poţi să taci! Voi scoate şi nevrute
de tine-n lume-adevărate veşti!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
şi nu cumva să uiţi, ieşind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franţuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alţi mişei stând proaspăt la răcoare.

Şi cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Şi-o fi şi Ganelon şi Soldanieri
pe-aici şi Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inşi într-un ponor, şi-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinţii săi flămândul,
aşa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Şi nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea şi-al hârcei os şi ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăţi atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,
ştiind ce-aţi fost şi crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mişel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Florenţo, poţi sălta! Căci mare-n lume
eşti tu, şi baţi aripi pe-uscat şi mare,
şi-ncep şi-n Iad să ştie de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu ruşine,
dar nu-ţi fac ei nici ţie cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu şi-alţi duşmani cu tine.

De-ar fi şi-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

şi,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi şi pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simţii, şi simt durere
şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel
îmi ţin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum ţăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muştele s-ascund şi ies ţânţarii,
câţi vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viţei parii;

aşa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urşii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

şi nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

aşa la gura gropii-umblau şi-acele
văpăi, şi-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colţ al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt şi mai sigur, dar ştiui de-ndată,
că este-aşa, şi tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieşind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "şi-Ulise,
uniţi aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spăşesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
şi-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
şi-au şi pentru Paladiu-această soartă."

– "De au şi-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
şi-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-aşteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
şi demnă e, şi vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ţi fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o ştiu, dar greci aceştia fură,
şi poate-or fi semeţi cu limba ta".

Când focul fu şi-n locul unde-avură
cuvintele şi loc şi timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-acelaşi foc vă ţine,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
şi-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să staţi, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineşi ca să pieie!"

Şi-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei aşa-şi făcea mişcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
şi voce-a scos şi-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să ştiu şi eu
şi-a altor neamuri vicii şi valoare.

Şi-aşa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui şi-un mal şi-alt mal al mării, până
la sarzi şi la ispani, văzui Marocul
şi câte ţări au marea-n jur stăpână.

Bătrân şi eu şi-ai mei eram, şi focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
şi-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, fraţi», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiţi şi-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieţii puţintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de fiinţe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteţi ai nobilei seminţe
şi nu născuţi spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătaţi şi cunoştinţe!»

Şi-astfel redeşteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aş mai fi putut să-i ţiu pe loc.

Şi-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
şi, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeţi aripi nebune.

Şi toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopţi, şi-al nostru pol apus,
şi nici nu mai ieşea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
şi tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte şi-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Şi-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roţi cu marea-ntreagă el făcu
şi-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
şi prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Şi-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam Lucian Bulătan

Cu un potop de lacrimi venit-am azi la tine,
Şi-un trandafir de gheaţă aştern pe-al tău mormânt
Privindu-ţi crucea rece mă-ntreb dacă eşti bine,
Dar bunul meu prieten, nu scoţi nici un cuvânt?
Nu poţi să-mi spui de îngeri în casa lor minune
Te-au găzduit sau poate ai fost chemat mai sus?
Dac-ai putea, ştiu sigur, că totul tu mi-ai spune,
Dar ştiu că eşti aproape, aproape de Isus.

Te-ai dus să faci portrete şi-n cer la serafimi
Să bucuri şi acolo, la fel ca pe pământ,
Prietenii de-acuma, duioşii heruvimi,
Dar bunul meu prieten, nu spui nici un cuvânt?

Ştiu că-ţi lipseşte mama, la fel de mult şi sora
Şi fiica şi nepotul, aşa-i normal să fie,
Ţi-e dor şi de băiat, ai vrea să-ţi vezi şi nora,
Dar cel mai mult, desigur, ţi-e gândul la soţie.

Ai vrea la ei s-alergi, la fel ca altădată
Pe cerul înstelat să scrii cât îi iubeşti,
Ai vrea şi te-nţeleg, măcar, măcar o dată
Să-i strângi la piept cu dor şi iar să le vorbeşti.

Dar vezi că lumea asta, cu bune şi cu rele
E doar o amintire în cartea vieţii tale;
Şi atunci, preabun prieten, de-acolo, dintre stele
În vis, din când în când, să ne mai ieşi în cale.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieţii tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeţi, pe-aur şi pe-arginţi votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcaţi eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăţi tu arte
şi-n cer şi pe pământ şi-aici afund
şi cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea şi-n coaste şi pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi şi-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci şi-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n şold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Şi toţi cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
aşa-şi zgârceau tot trupu-aceşti mişei
încât să rupă orice sfori şi funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
aşa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
şi-o mult mai roşie flacără-l şi suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei şti din gură-i crima lui şi-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ţie-ţi place,
tu domn îmi eşti şi ştii că nu m-abat
din vrerea ta şi ştii şi ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
şi-ntorşi ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel şi-ngust şi-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe şoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi aşa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbeşte-mi dacă poţi", strigai spre el.

Şi-am stat ca şi-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaş perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Soseşti aşa curând?
Soseşti tu, Bonifaciu? Aşadară
minţi scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Eşti şi sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Şi-atunci, cum stă şi-acel ce-i ruşinat
că n-a-nţeles ce i s-a spus şi care
nu ştie ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
şi-am spus precum ceru şi mult mai tare,

strâmbându-şi toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
şi-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ţi e dorinţa ta să ştii ce fui
şi numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să ştii că marea mantie-o avui

şi-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
şi-aşa de-avid să-mi văd ursoii graşi
că banii strânşi m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt traşi
câţi, papi fiind, făcut-au simonie,
şi-adânc căzuţi acolo sunt rămaşi.

Cădea-voi jos şi eu când o să vie
acel ce tu-mi păruşi, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ţi-l spusei ţie.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
şi-nfipt cu susu-n jos, decât în ţapă
va sta cu tălpi roşii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
şi-n locul meu şi-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
şi cum cu-acela moale domnu-i fu,
aşa va fi cu el al Franţei rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să ştiu, dar ştiu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» şi-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru şi-alţii, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde eşti, că bine-ţi face!
iar banii pungăşiţi păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu laşi Franţa-n pace.

Şi dacă n-aş purta şi-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porţi trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, daţi crimei privilegii
strivind pe buni şi-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mişele
ce sta pe ape şi curvea cu regii,

şi-avea şi şapte capete, şi-n ele
şi-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Şi ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreştinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Şi-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, ştiu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-aşa de sincer fui.

De-aceea el în braţe mă cuprinse
şi, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Şi netrudit de-a mă ţinea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte şi-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Tăcuţi şi singuri, fără soţi, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg şi fraţii minoriţi pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un şoarece şi-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvăţăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
priveşti şi-alături şi-nceput şi fine.

Şi-aşa cum dintr-un gând alt gând îţi vine,
alt gând din primu-aşa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Şi-aşa gândeam: motivu-n noi le fu
şi-a poznei cei de râs şi-a suferinţii
şi negreşit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinţii,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinţii.

Simţeam de groază păru-n cap vâlvoi,
şi-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
aşa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aş fi şi-oglindă, mai curând
n-aş prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ţi-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având şi-acelaşi zbor,
şi-aşa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziş la dreapta,-ncât uşor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat şi restul vorbei sale,
când şi văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăţa sosind pe cale.

Virgil în braţe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deşteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, şi-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-şi dă răgaz s-arunce vro năframă;

aşa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, şi mă ţinea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoţitorul.

Abia ce-am fost ajunşi în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o faţă jalnic de trudită.

Şi cape-aveau cu glugi lăsate plin
şi-adânc pe ochi, şi-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faţ-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veşmânt, în veci obositor!
Şi-n rând cu ei, întorşi la stânga iarăşi,
mergeam atenţi cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt şi de povară-şi
aşa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăşi;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "şi fapte cunoscute
şi-aşa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Şi-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, staţi, voi cei
ce-n neagra noapte-aşa fugiţi de iute,

că poate pot să-ţi dau şi eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
şi: – "Aşteapt",–a zis, "şi mergi încet ca ei."

Şi stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriţi erau de plumb şi-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
şi-n sus ţineau chiorâş căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-şi mişcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Şi-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de trişti făţarnici, te rugăm să spui,
şi nu ne-ascunde, cine eşti, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "şi crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
şi-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcaţi,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli fraţi,
Lodringo el, eu Catalan, şi-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemaţi,

cum şi-alte dăţi chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul şi-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit şi-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-şi cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi şi-nchide-n drum ponorul,
şi trebuie să simtă cât de grei
sunt toţi cari trec şi pun pe el piciorul.

Şi socrul său e-n bolgie-aici, şi-acei
ce-au fost cu el părtaşi în sfatul care
a fost sămânţa rea pentru iudei."

Văzui şi pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Şi-acum,
să-mi spui, de eşti stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieşim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăşi îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici şi nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiţi şi pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puţin Virgil a stat retras în sine
şi-apoi: – "Acel ce-nţeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău şi-a râs de mine!"

– "Eu şi-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii şi minţind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu paşii mari porni maestrul meu,
având puţin pe-obraji a furiei floare,
şi-aşa, lăsându-i pe-ncărcaţi, şi eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar şi m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, şi nu ştiu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieşeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda şi-această vale,
de-a cărei groază mă simţii străpuns,

privind văzut-am creştetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orişicare cale.

Şi-atunci scăzu şi spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu să-ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Şi ca şi-acela ce din valuri scapă
şi-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

aşa şi sufletu-mi, şi-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Şi-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Şi-abia-ncepui să urc pe ea, şi iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
şi-având o blană mândru-mpestriţată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
şi-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
că stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieşea cu-aceleaşi stele
ce-au fost cu el, când veşnica iubire

a pus mişcarea primă-n el şi-n ele;
şi-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriţă piele

şi dulcele-anotimp şi-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, şi-n foamea lui cea mare
părea şi zării-o spaimă ca şi mie.

Şi iată şi-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranţa de-a mai merge-n sus.

Şi ca şi-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care şi-a pierde-l face,
e-n toate trist şi-şi plânge-a lui durere;

aşa-mi făcu şi bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoşi", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua şi mam-avui şi tată.

Deşi târziu, subt Iuliu mă născui,
şi Roma subt August, pe când domnise
minţiţii zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop şi cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil eşti tu? Fântâna eşti, al cării
torent", îi zisei cu ruşine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
şi studiul lung în dulcele-ţi volum.

Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,
tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă,
ajută-mă-nţeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă."

– "Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset mă doboară,
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire şi mereu la pândă
şi-n veci fără de saţ cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari şi-o fac muiere
şi şi mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moşie,
ci mintea şi virtuţile şi mila
şi ţara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
murişi, şi Turn şi-Evrial şi Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăţi închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred şi judec deci
să-ţi fiu conducător, şi te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi şi-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor şi-o strigă toate.

Şi-apoi să vezi şi duhuri mulţămite
în foc, căci speră să ajung-aşa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea şi tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
şi lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ţine,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n ţara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa şi tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l ştiuşi, poete,-n lume sus
să fug şi de-acest rău şi-alt rău mai mare;

şi du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
şi poarta lui Sân-Pietru, ca şi plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, şi-urmând, eu după dânsul.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

— "Al nostru deal ce om ni-l ocoleşte,
cât timp e încă viu şi ochii lui
se-nchid şi se deschid precum voieşte?"

— "Nu pot să ştiu, dar ştiu că singur nu-i.
Întreabă-l tu, că stă mai lângă tine,
şi-l roagă dulce-aşa ca să-l dispui."

Vorbeau, plecaţi spre-olalt-, aşa-ntre sine
la dreapta, doi şi-apoi plecata faţă
o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine

şi-mi zise-un duh: — "Tu, suflete, ce-n viaţă
şi-acum fiind, în trup spre ceruri treci,
mângâie-ne de milă şi ne-nvaţă:

de unde vii şi cine eşti? Ne pleci
să stăm de-atâta har ce ţi se face,
miraţi ca şi de-un fapt nefost în veci."

Iar eu: — "Prin mijlocul Toscanei trece
un râu, am zis, ce-n Falteron răsare
şi curge-un curs de mile zece-ori zece.

Din malul lui aduc a mea-mbrăcare
şi-a spune cine-s eu ar fi-n zădar,
căci numele nu mult răsunet are."

Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — "De-i clar
ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde,
de Arno-ţi sună vorbele-aşadar."

Iar lui al doilea: — "Dar de ce ne-ascunde
să-i zică el acestui râu pe nume,
cum faci spuind veşti rele de-oriunde?"

Iar el răspunse aşa: — "Nu ştiu anume,
dar bine-ar fi să-l ştim şi dispărut
chiar numele atării văi din lume,

căci din izvoru-i unde-i gros făcut
alpestrul lanţ, din care-i rupt Pelorul,
încât nu-n multe locuri e-ntrecut

şi până unde intr-a-ntoarce sporul
ce mării cerul e silit să-l sugă
spre-a pune-n râuri ce-a căra li-e zorul,

virtutea ca pe-un şarpe-o pun pe fugă
vrăjmaşi ei toţi, ori prin curenţii răi,
ori duşi de-un rău nărav care-i subjugă,

făcând pe fiii-acestei biete văi
aşa de rele-apucături să prindă,
că parcă-i paşte Circe-n rând cu-ai săi.

Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă
decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place,
curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.

Mai jos găseşte javre făr' de pace
cari n-au putere-atât cât au venin,
şi-aici, scârbit de ei, un nas le face.

Pe cât scoboară-n jos şi tot mai plin
spurcatul râu şi vrednic de blesteme,
el vede javrele cum lupi devin.

Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme
el dă de vulpi de-atâta fraudă pline,
că nici de-un laţ nici una nu se teme.

Voi spune tot, s-audă el, căci bine
va prinde-acestui viu a-şi aminti
ce-un duh adevărat azi pune-n mine.

Pe-al tău nepot îl văd cum va goni
vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare
şi-o spaim-a morţii tuturor va fi.

şi ca pe boi bătrâni o să-i omoare,
şi vie vinde carnea lor, răpind
a multor vieţi, iar sie-a sa onoare.

şi crunt din tristul codru îl văd ieşind
şi-l las-aşa că nici în ani o mie
el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.

Precum, la vestea jalei ce-o să fie,
acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista,
din orice parte-acel amar să vie,

aşa văzui pe-al doilea duh, ce sta
s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire,
când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.

Ce-mi spuse-un duh şi-a cestuilalt privire
m-au ars să ştiu pe nume pe-astea două
şi de-asta deci smerit le-am dat de ştire.

Deci tot acel ce-ntâi vorbi cu nouă
cuvinte-a zis: — "Tu vrei acum să vreu
să-ţi fac ce tu nu vrei să ne faci nouă.

Dar n-oi fi scump, fiindcă Dumnezeu
atâta har în tine-a vrut să pună;
să ştii atunci că Guid' del Duca-s eu.

Trăind, fui ars de-o pizm-aşa nebună,
încât m-ai fi putut livid vedea
văzând pe-un om chiar numa-n voie bună

şi-atare paie-adun din holda mea.
De ce-aveţi inima, voi, oameni, oare,
spre-un bun ce-a fi-mpărţit nicicând nu vrea?

Acesta e Rinier, odor şi-onoare
a casei Calboli, în care nu-i
azi nici un ins să aib-a lui valoare.

Nu-i singur despoiat din neamul lui;
cât e-ntre Po, şi munţi, şi Ren, şi mare,
de-un bun util şi dulce vieţii-oricui,

ci plin e locu-ntre-ale lor hotare
de sterpi ciulini, aşa că prin cultură
târzie-ar fi să-i smulgi orice-ncercare.

Ah, unde-s toţi acei ce faim-avură:
Manard, Carpigna, Lizio, Traversar?
Vai vouă, romagnioli, azi corcitură!

Când şti-vei, tu, Bologno, de-alt Fierar?
Faenze, tu, pe-alt Fosco, să-ţi recheme
pe-acest făcut, din slab tufiş, stejar?

Să nu te miri că bietu-mi suflet geme
când Guid' da Prata-mi vine-aminte mie
şi Ugo d'Azzo, de pe-a noastră vreme,

şi Frederic Tignos cu-a lui cuscrie,
şi traversară şi-Anastagi,-azi ele
familii-a căror casă li-e pustie,

femei şi cavaleri, plăceri şi-acele
dulci griji, de-amor şi curtenie pline,
pe unde-au inimi azi atât de rele.

Cum nu pieri, Brettinore, căci din tine
fugir-ai tăi, să scape de dihonii,
şi mult popor cu ei! Dar face bine

Bagnacavall' că-şi isprăvi coconii,
rău Castrocar că ne mai fac pomană
asemeni conţi, şi şi mai rău fac Conii!

Vor fi, când vor scăpa de-a lor satană,
Paganii buni, dar nu-ntr-aşa măsură
să n-aibă totuş şi-urme de prihană.

O, Ugoli de' Fantoli, sigură
stă faima ta, căci nu mai poţi avea
urmaşi s-o facă, scăpătând, obscură.

Dar mergi, toscane, căci mai bine-aş vrea
să plâng decât să spui, aşa de-amare
dureri îmi fac vorbind de ţara mea."

ştiam că simt a noastră-ndepărtare
ăşti doi iubiţi, dar, căci steteau tăcând,
făceau s-avem încredere-n cărare.

Când iarăşi furăm singuri şi mergând,
precum din nori un trăznet se scoboară,
cumplit veni un glas spre noi zicând:

— "Oricine mă-ntâlneşte-acum, m-omoară!"
şi-apoi peri precum se-ndepărtează
şi-un tunet scurs prin nori ce-l împresoară.

De-abia simţii că aerul s-aşează,
când iat-alt glas cu-atât de mare hui
cum face-un tunet ce-n curând urmează:

— "Aglaura, schimbată-n stâncă, fui",
încât, spre-a fi mai strâns de-al meu părinte,
eu nu nainte-un pas, ci-ados făcui.

Când fu-n tot locul pace ca nainte:
— "Acesta-i asprul frâu", îmi zise el,
"ce-ar fi să facă pe-om a fi cuminte.

Voi prindeţi însă nada,-ncât acel
duşman de veci vă trage-n unghişoară;
puţin v-ajută deci şi frâu şi-apel.

Vă cheamă cerul cel ce vă-ncunjoară
şi-arată-v-ale lui splendori eterne,
dar ochiul vostru tot spre lut scoboară;

de-aci vă bate-acel ce-atot discerne."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIII

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel
mişel îşi şterse gura-nsângerată
cu părul de pe capul ros de el.

– "Tu-mi ceri să re-nnoiesc o desperată
durere", a zis, "ce firea mi-o răpune
gândind-o numai, nu şi cuvântată!

Dar vorbele de-aş şti că pot s-adune
ruşine-acestui trădător pe care
îl rod, atunci voi plânge şi voi spune.

Nu ştiu nici cine eşti, nici felu-n care
scobori pe-aici, dar pari un florentin,
căci graiul tău te-arat-a fi atare.

Să ştii că fost-am contele-Ugolin
şi-acesta e Rugieri lângă mine,
şi-ascult-acum de ce-i sunt eu vecin.

Că el prin intrigi şi minciuni meschine
m-a prins deşi-ncrezut amic al său,
ş-apoi că m-a ucis, o ştii tu bine.

Dar ce n-ajunse şi-n auzul tău,
ce crudă moarte-mi dete-adică mie,
auzi şi vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie
ce-a foamei pentru mine-i azi chemată,
şi-n care şi-alţii-nchişi au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată
în zori de zi cumplitul vis ce-avui
îmi rupse vălul sorţii ce-mi fu dată.

Stăpân şi domn pe-acesta mi-l văzui
vânând un lup cu pui pe mândrul munte,
ce-nchide Pisei Luca-n dosul lui.

Iar pe Gualandi şi Sismondi-n frunte
i-a pus cu pe Lafranc, şi-aşa porniră
căţele slabe-având şi iuţi şi crunte,

şi-acestea-n scurta goan-a lor trudiră
pe lup şi pui, şi colţi apoi păreau
că-i spintecă şi carnea le-o-mpărţiră.

Iar când m-am deşteptat în zori, plângeau
copiii mei, şi ei aci-n prinsoare,
şi pâine-n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud eşti tu, de nu simţi că te doare
presimţul sorţii ce-o văzui în gând,
şi dac-acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deştepţi şi ei şi-n ceasul când
veneau de-alt'dată pâinea să ne-o suie,
dar groaza pentru vis cu toţi având.

Şi-atunci la poart-am auzit că-ncuie
cumplitul turn şi eu privii deodată
la fiii mei, dar mut ca o statuie.

N-am plâns, căci fui cu inima-ngheţată,
dar ei plângeau, iar Anselmucio meu:
– «De ce te uiţi aşa? Ce-ai astăzi, tată?»

Şi tot n-am plâns, şi-ntreaga zi mereu
şi-ntreaga noapte mut am petrecut-o,
dar când veni şi-alt soare-n cer, şi eu

deodată-n zarea slabă ce-a făcut-o
o rază scursă-n trista-ne-ncăpere,
pe patru feţe, faţa mi-am văzut-o,

muşcai în mâini şi-n braţe de durere,
iar ei, crezând că muşc fiindc-aş vrea
mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

şi-au zis: – «Mai lesne-am suferi de-ai vrea
din noi să muşti, căci tu ne-ai dat, părinte,
ăst mizer trup, deci rupe-ni-l şi-l ia.»

Şi m-alinai, spre-a nu-i mâhni 'nainte
şi alte două zile-am stat tăcuţi,
oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Şi-a patra zi, ce ne găsi tot muţi,
întins căzut-a Gado lângă mine:
– «Vai, tată drag», strigând, «tu nu-mi ajuţi?»

Şi-apoi muri. Şi cum mă vezi pe mine
văzui spre-a şasea zi care-şi-care
murind pe-alţi trei, şi orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci, cătând pe fiecare,
şi, morţi, trei zile-i tot chemai, şi-apoi
decât durerea foamea fu mai tare."

Zicând, s-a-ntors şi-a prins de dinapoi
din nou scârboasa ceaf-a căpăţânii
rozând în ea cu dinţi ca de copoi.

– "Ah, Pisa, Pisa, mlaştin-a ruşinii
în mândra ţară unde sună sì!
De-ţi sunt spre-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara şi Gorgona de-ar sosi
s-astupe-odată Arnul tău de gură,
să-nece-n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei zvon făcură,
că el prin cetăţui te-ar fi trădat,
ce-aveai să pui copiii-aşa-n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat
pe Briga şi-Ugo frageda etate,
şi pe-alţii doi pe cei ce i-am cântat!"

De-aici trecând la umbrele-ngropate
cu toţii-n gheaţ-am dat de-un alt popor,
şi faţa lor nu-n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las-a plânge-aici chiar plânsul lor,
şi drum prin ochi durerii i se neagă
se-ntoarce-n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se-ncheagă
orice-ar fi plâns de-ntâi, aşa că ele
le umplu sub pleoape cupa-ntreagă.

Deşi, ca şi-n bătătorita piele,
de ger pierise-oricare simţământ
din pieliţa-ngheţat-a feţei mele,

părea că totuşi simt c-ar bate-un vânt.
Şi-am zis: – "Cum poate-un vânt pe-aici pătrunde?
Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?"

– "Ce cauză-l naşte vei vedea tu-ndată,
căci ai s-o vezi cu proprii ochi şi deci
vei şti pe-acel ce-l vântură să bată."

Şi-atunci alt ticălos al crustei reci:
– "Voi, suflete-ntr-atât de rele-n viaţă
că-n cel din urmă Iad veţi geme-n veci,

luaţi-mi asprul văl ce-mi stă pe faţă
s-alin pe-o clip-amaru-n care zac
'nainte-a-mi pune geru-alt văl de gheaţă."

– "Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ţi-l desfac,
şi-apoi", i-am zis, "de nu-ţi voi face-un bine,
s-ajung în fundul gheţii-acolo-n lac."

– "Eu, cel cu poama procletei grădine",
răspunse el, "sunt fratele-Alberic,
şi-n loc de nuci primesc acum smochine."

– "Ce spui? Eşti mort?" Aşa-ncepui să zic.
Iar el: – "Ce soartă trupul meu mai are
în lume sus, eu nu mai ştiu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare,
că sufletul adese-n ea descinde
'nainte ce-Atropos să-i dea mişcare.

Spre-a-ţi fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde
din faţă plânsul ce-nsticlat vă luce,
să ştii că-n clipa-n care-un suflet vinde

cum eu făcui, un demon se-ntroduce
în trupul lui, şi-acesta-l guvernează
cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci-n ponor se ruinează
şi poate-aşa şi trupul va fi stând
al umbrei cei ce-n dos aci-mi iernează.

Tu-l ştii, de vii prin Iad de mai curând:
Sir Branco d'Oria e, şi-n crust-adâncă
e-nchis cum vezi acolea, şi de când!"

– "Eu cred că tu mă-nşeli. Căci ştiu că încă
nu-i mort sir Branco d'Oria", i-am răspuns,
"el doarme, bea, se-mbracă şi mănâncă!"

– "Mai sus, la Gheare-Rele unde-ascuns
în groasa smoală-l mistuieşte focul,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns,

când şi lăsă pe-un drac să-i ţie locul
în trup, şi-aşa şi-o rud-a lui la fel,
ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puţintel
să-mi rupi ăst văl!" Dar nu l-am rupt anume,
căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute-n lume
şi de-orice viciu plin, Genov'-al tău!
Nu cade-un foc din cer să vă consume!

În rând cu romagniolul cel mai rău
găsii pe-atare-un genovez ce-şi are,
scăldat aci-n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

De neamul mult şi-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăboveşti privind pe-acei
ce trişti stau cu trupuri mutilate?

Ai stat şi-ntr-alte bolgii-aşa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, şi căii tale
de-acum îi sunt clipitele puţine,
şi multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut şi tu ca mine
ce cauz-avui să văd aşa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
şi-urmai şi eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
îşi plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ţi mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
priveşte-acum altce, şi-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punţii-ameninţând văzui
cu degetul spre tine-un duh, şi-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soţ de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îţi fuse
spre-acel Bertrand cu-aşa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, şi-aşa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toţi câţi au ruşinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, şi, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
şi-acum spre milă-s şi mai mult dispus!"

Aşa vorbeam până pe-al punţii spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, şi-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice şi-acele
din Val di Chiana şi Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toţi din ele,
aşa era şi-aici, şi-un rău miros
cum dă-mpuţit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
şi-acu-ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greş, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toţi bolnavi zăcut-au aegineţii
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieţii
pieri-n ostrov, şi-acele ginţi antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeţii,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici şi-aici.

Pe vintre-acesta, şi pe-a altui şale
zăcea alt ins, şi-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Şi iată doi, făcuţi răzimătoare,
cum două ţesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând ţesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăştia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-şi ţeselau
ce-aşa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarţ-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau peşte
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce ţesală-ţi faci din deşte",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ţi faci şi cleşte,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, şi-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Şi noi, diformi aşa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, şi-asfel din gură-n gură
îl port să vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
şi-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulţi cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i aşadară!"
Şi-aşa cum vru, am şi-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minţi-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneţi cine-aţi fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi daţi ştiri reduse
al vostru chin şi-urât şi-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morţii cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, că rostul
urcării-n aer ca să zbor îl ştiu»,
iar el, un curios, şi sterp ca prostul,

ceru o probă, şi-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greş străin,
fiindcă-n lume-uzai şi de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

şi Nicolò, căci de şofran ştiind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

şi clubu-n care şi-a păpat şi via
şi multele-i păduri D'Ascian, şi-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a şti cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca faţa mea s-o vezi în linii clare,

şi-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viaţă fals metal făcui,
şi bine ştii, de nu mă-nşel în tine,

ce sprintenă maimuţ-a firii fui."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XX

Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată
şi-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulţii ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii şi-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins să facă,
dar stins şi-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi şi dulci odoruri,
de care-a şasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,
din stânci în stânci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.

Şi, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, şi-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,

aşa, şi fără de zăbav-apoi,
şi-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

şi voce-a devenit, şi-apoi deschise
cuvinte-a scos, aşa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— "Acel organ al meu ce vede soare
şi-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
priveşte-mi-l cu-atenţie stătătoare,

căci, dintre câţi mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;

el ştie-acum ce merit cântu-i are
şi cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-şi mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el ştie-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoştinţa
şi-a dulcii vieţi de-aici şi-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferinţa,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârşitul său, căci dreaptă-i fu căinţa

el ştie-acum ce neclintit rămâne
în veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, şi-al meu şi-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind să fugă;

el ştie-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-aşa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm', cel plâns de ţara ce-azi jăleşte
că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el ştie-acum ce mult Cel-Sfânt iubeşte
pe-un rege drept, iar ast-o şi arată
lucrarea sa ce-n foc îl învăleşte.

Şi cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?

El ştie-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deşi privirea-i tot n-ajunge fundul."

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi şi tace-apoi din cânt
cu saţ din cea din urmă melodie,

aşa-mi păru acum şi chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi aşa cum sunt.

Deşi-ndoiala mea ieşea-n vedere
ca şi-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aştept însă-n tăcere,

ci-am şi strigat: — "Dar astea cum se-mpacă?"
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori să facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn aşa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— "Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
încât, deşi le crezi, îţi sunt ascunse.

Eşti ca şi-un om ce ştie cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violenţă pate
prin cald amor şi vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asupreşte,
ci-nvinge-aşa că rabd-a fi victimă
şi,-nvins apoi, prin milă biruieşte.

Eşti prins de-uimire-acum de viaţa primă
şi-a cincea tu, nu poţi pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârşitul,
ci drepţi creştini credinţ-aveau curată
în Crist ce va sosi, şi-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, şi-a scos a sa fiinţă
Traian, şi-aceasta-i fu speranţei plată,

speranţei vii ce-ntreaga ei putinţă
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deştepta
şi-aşa din nou s-agite-a lui voinţă.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;

şi,-adânc crezând, ardea cu-aşa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

îşi puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist şi mântuire;

de-aceea şi crezu şi nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
şi-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani nainte-a fi botez creştin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceţi nimănui
judeţ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
şi tot nu ştim pe toţi aleşii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporeşte-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere."

Aşa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

Şi, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
şi cântu-aşa cu mult mai mult ne place,

aşa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mişcare,

mişcau al lor focşor după cuvinte.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine

decât un uriaş c-un braţ de-al lui;
acum socoţi tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părţi îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi duşman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei feţe-avându-i ţeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
şi acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb şi galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Şi-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
şi nici ca Dis corabie-aşa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, şi vânt stârnea
în trei direcţii când bătea cu ele,

şi-ntreg Cocitu-n gheaţă-l prefăcea.
Din şase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliţă ce-l bate,
aşa-n trei guri rupea şi el pe trei,
şi-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea muşcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având şi capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
şi vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-aşa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"şi-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
şi loc pândind şi clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
şi-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri şi gheaţa groasă.

Iar când era şi unde-al coapsei os
din grosul şold începe-a face şale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
şi prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Şi greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ţine strâns, căci n-avem altă scară
ieşind din lumea veşnicei dureri!"

Ieşind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să şed pe-un mal apoi, şi-n fine
pe fix pământ şi-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putinţă nu e
de-a şti ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, şi lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terţei miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg şi pe-un pământ eram
cum e prin munţi în peşteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvaţă
şi fă să pierd eroarea care-o am:

cum şade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheaţă,
cu capu-n jos, şi cerul cum ajunse
aşa-n curând din seară-n dimineaţă?"

– "Te crezi şi-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Şi-acum tu eşti sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

şi cu viaţa de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt aşa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
şi-acel pământ, ce fu pe-aici, şi-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

şi-a curs spre-al nostru emisfer opus
şi poate, spre-a fugi lăsă şi-aceste
deşerte locuri şi-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ţi de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci şi-urmându-l
pornirăm să ieşim iar la lumină
şi făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
şi-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

şi-aici ieşirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

— "Tu, cel ce-aştepţi a trece râul sacru",
şi-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subţire,
ce, şi tăind, aşa-mi păru de acru,

şi, făr-a mă cruţa, urmă-n vorbire:
"e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
şi-i just s-ascult şi-a ta mărturisire."

Puterile-mi erau însă confuze,
aşa că vocea-mi se mişcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.

Puţin stătu şi-apoi: — "De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a şters urâtele-amintiri ce ai!"

Dar groaza mea-n amestec cu ruşine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda şi-arc şi-atare
de fier e ţinta mult mai slab atinsă,

aşa m-a frânt povara mea cea mare
şi-aşa de plin de plâns şi-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.

Şi iarăşi ea: — "Dorinţelor ce-avui
şi cari făceau să caţi supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătuşe-astfel că trebuia
să pierzi speranţa mergerii nainte?

Şi ce-nlesniri apoi şi ce câştiguri
pe-a altor frunte-aşa ţi s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?"

Târziu şi dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui şi glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.

Plângând: — "De-a lumii bunuri", am răspuns,
"atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."

— "De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neştiută tot n-avea să poată
să-ţi fie culpa ta. Alt jude-o ştie!

Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuţiş duşmana roată.

Dar de-alte dăţi spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, şi mai multă
ruşine spre-a simţi de-al tău păcat,

descarc-al plânsului temei şi-ascultă,
şi-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.

Natura şi-arta farmec pân-acum
nu-ţi dete-aşa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci şi-n ţărnă-i astăzi scrum.

Supremu-ţi farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături minţile-ţi seduse?

Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai să laşi în jos a ta aripă,
s-aştepţi loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce ţin o clipă?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laţ a-ntinde paserii bătrâne
şi-a trage-n ea săgeţi degeaba-s toate."

Aşa cum stă şi ochii-n jos îi ţâne
şi-ascultă mut un prunc, recunoscând
greşala sa şi pocăit rămâne,

aşa stăm eu şi iar îmi zise: — "Când
te doare-aşa c-auzi, ridică barba
ca şi mai mare-amar să ai văzând!"

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai uşor un vânt adus
din Alpi sau vânt din ţara lui Iharba,

de cum nălţai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă faţa mi-o-nţelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.

Când faţa mea-nălţat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârşit pusese;

şi-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.

Sub vălul ei, şi peste râu, părea
că-ntrece-atât fiinţa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars căinţele cu-a lor urzică,
încât simţeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,

iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, şi ce-a mai fost de mine
o ştie-aceea care cauză-mi fu.

Şi-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta şi: — "Prinde-m-acum bine!"

zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
şi, tras de ea prin râu, uşor pluti
ca şi-o suveică pe-apă ca pe-o cale.

Şi-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spăla-mă-voi", când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

şi, capu-n braţele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.

M-a scos apoi scăldat şi-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
şi-un braţ pe mine fiecare-şi puse:

— "Noi, stele-n cer şi nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate."

Şi-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

Şi-au zis: — "Acum tu nu cruţa privirea,
că-n faţă ai smaraldele din care
săgeţi cândva-ţi trimise-n piept iubirea."

Şi doruri, mii şi toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce ţintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.

Şi-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.

De-am fost mirat, şocoat-orice creştin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
şi numai chipu-l schimb-aşa deplin.

Şi-n timpul ce-n uimire-aşa şi-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ţi saţ, tot mai flămând te face,

prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— "Fă ochii sfinţi, Beatrice, o, fă-i să cadă",
aşa cântau, "spre cel cui drag' tu-i eşti
şi-atâta drum veni ca să te vadă!

Din graţie,-o, fă-ne dar să-i dezvăleşti
şi gura ta, să-ţi vadă vorbitoare
şi-a dou-a ta frumseţe ce-o-nvăleşti!"

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câţi, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta şi-ţi beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,

aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VI

— "De când întoarse Constantin acvila
din nou spre estul unde-a fost urmat
pe-acel ce-i smulse lui Latin copila,

doi secoli şi mai mult vulturu-a stat,
extremul Europei apărându-l,
vecin acelor munţi de-unde-a plecat,

din mână-n mân-a lumii sceptru dându-l,
subt umbra sfânt-a aripilor lui;
şi-aşa veni şi-n mâna mea, cu rândul.

Eu sunt Justinian şi cezar fui.
şi-amorul prim ce-l simt mi-a dat putinţă
să scot ce-absurd şi gol în legi văzui.

Ci,-acestui lucru pân-a-i da fiinţă,
credeam că-n Crist e numai o natură,
şi-aceasta-mi fu mult timp a mea credinţă.

Dar marele păstor, cu-al său din gură
cuvânt, fericele-Agapet, m-a dus
încet apoi la dreapta-nvăţătură.

Eu l-am crezut şi-n cele ce mi-a spus
văd clar acum, cum tu-n contradicţiune
vezi clar că şi-adevăr şi fals e pus.

De-ndată deci ce-urmai credinţii bune,
a vrut prin har să-mi sufle Dumnezeu
ăst lucru nalt şi voie-n mine-a pune.

Deci oşti am dat lui Belizarie-al meu,
cui ceru-i dete-atât-ajutorare
că semn îmi fu să m-odihnesc şi eu.

Legat îmi e de prima ta-ntrebare
acest răspuns, ci-mi cat-acum să-ţi spun
şi-altce, silit de-această-mprejurare,

şi-astfel să vezi de fac vrun lucru bun
câţi sacrosanctul semn îl fac de-ocară,
căci ori îl ţin de-al lor, ori i s-opun.

Să vezi ce mari virtuţi îl afirmară
de-atâta stimă demn, din timpii-acei
de când muri Pallant spre-a-i da o ţară.

Tu ştii că stete-n Alba cuibul ei
trei veacuri şi mai mult până ce-n fine
s-oştiră pentru ea cei trei cu trei.

Prin şapte regi, de când răpi sabine
şi până când Lucreţia fu-ngropată,
ştii cum supuse-n jur cetăţi vecine

şi ce-a făcut ea, de romani purtată,
cu Brenn, cu Pirru-ntr-al Italiei prag,
şi-alţi regi, sau şi cu soţii câteodată;

din cari Torquat, şi Decii, Fabii-şi trag,
şi Quintiu-aşa numit din creţe plete,
al lor renume ce-l admir cu drag.

Strivi mândria punicelor cete
cari, pe-Annibal urmându-l, invadară
pe piscul cel ce Padul ni-l trimete.

Cu ea Pompei şi Scipio triumfară,
de-abia flăcăi, şi coastei de-unde tu
născut ai fost aşa-i păru de-amară.

Aproape vremii,-apoi, când cerul vru
să-ntoarcă lumea-n drumul ei senin,
prin vrerea Romei Cezar o ţinu.

Şi ce-a făcut din Varo până-n Rin
ştiu văile Saonei şi-ale Senei
şi-acele-o ştiu cari fac Rodanul plin.

Cum ea ieşind din porţile Ravennei
prin Rubicon trecu, grăbit cum nu-i
nici cursul limbii-aşa, necum a penei.

Ea duse-apoi în Spania oastea lui,
Durazzo-apoi, Farsalia fu-mpumnată,
că Nilul scoase din durere-un hui.

Văzu iar Troia, de-unde-a fost plecată,
şi pe-unde-i mort născutul din Hecuba;
şi-apoi s-a-ntors pe Ptolomeu să-l bată.

De-acolo fulgerând trăsni pe luba,
şi iar s-a-ntors spre-apusul unde-şi strânse
pe-ai săi Pompei, din nou să-i sune tuba.

De-oştiri ce ea cu-a lui urmaş le frânse
şi Brut şi Cassiu latră în Căina,
şi-oftă Perugia şi Modena plânse.

Şi-a plâns, fugind de ea, spăşindu-şi vina
prin trista moarte grabnică ce-şi dete
cu-o viperă-n Egiptul ei regina.

Şi până-n Marea Roşie-ale lui cete
le-a dus şi-aduse-n lume-atâta pace
că-nchisă capiştea lui Ianus stete.

Dar ce ăst semn, care-a vorbi mă face,
făcu-n trecut şi-avea a fi făcând
În regnul său lumesc ce-n mâni îi zace,

par toate făr' de preţ şi-obscure, când
cu-al treilea cezar vezi ce-avu să fie,
de-o vezi cu ochi curaţi şi liber gând.

Justiţia sfântă, ce-mi dă vorbe-azi mie,
acelui braţ de care-ţi spui i-a dat
mărirea să-i răzbune-a ei mânie.

Şi-admir-acum şi ceea ce-a urmat:
cu Tit ca să răzbune-apoi se duse
acel răzbun al vechiului păcat.

Când sfântă lege-apoi muşcată fuse
de dintâi longobarzi, subt umbra ei
Carol cel Mare biruind o puse.

Acum tu poţi să vezi cine-s acei
pe cari i-acuz, căci au porniri nebune,
cum toate-a voastre rele-au cauza-n ei.

Un rege-acum crini galbeni îi opune,
iar alţii-o iau ca steag al lor aparte;
iar cine-i mai greşit, nu-i lesne-a spune.

O, facă-şi ghibelinii-ale lor arte
supt alt vrun semn, căci prea greşeşte greu
acel ce de biserică-l desparte;

şi nu-l combată cu-ai săi guelfi mereu
ăst Carol nou, ci teama aib-o plină
de gheare cari au smuls mai tare-un leu.

Copiii-adese-au plâns a tatei vină;
nu creadă deci că Dumnezeu va vrea
pe crini să-şi schimbe stema sa divină.

S-ornează îns-a noastră mică stea
cu duhuri bune ce-au lucrat cu dorul
În lume-onor şi glorie să-şi dea.

Dar vrerile când iau spre-acestea zborul,
greşind astfel, nu poate-o ridicare
mai vie-avea spre primul bine-amorul

Ci-a-i face plăţii noastre-alăturare
cu meritul ni-e-n parte-o veselie,
căci nu-l vedem mai mic şi nici mai mare.

Şi-aşa-ndulceşte-aci justiţia vie
pornirea noastr-astfel, încât nu poate
nicicând a se-ndrepta spre-o rea mândrie.

Din voci diverse-un dulce cânt se scoate;
şi-n stări diverse viaţa-ne-ngrădită
dă dulcea armonie-ntr-aste roate.

Luceşte-aci-ntr-a noastră mărgărită
lumina lui Romeu, lucrarea cui
frumoas-a fost şi grea, dar rău plătită.

Dar cei cărora le fu-n Provanţa cui
azi n-au de râs, căci rău sfârşeşte cine
al altui bine-l ia ca rău al lui.

Din patru fete-a scos patru regine
Ramondo graful,
Romeu, un om umil din ţări străine.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.