Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiţii ce-mprejur îi ai,

puterea şi-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ţi mulţămi de dulcea ta suflare.

Şi vie-ţi pacea-mpărăţiei sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ţi dă şi-al îngerilor cor
a sa voinţă-n cântece de-osana,
aşa să-ţi dea şi oamenii pe-a lor.

Şi dă-ne şi-azi şi-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm şi-aflăm prihana.

Şi, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greşală
şi nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-aşa de-uşor se-nşală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Şi lor şi nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

şi,-ocol făcând, au trudele gradate
şi toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând şi-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-şi spele
lumescul semn, ca limpezi să ia zborul,
uşoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-aşa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Şi, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
vă rog să ne-arătaţi pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinţ-a şti pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-uşor şi-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aş fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaş povară-mi zace
şi-mi ţine capu-aşa de-adânc plecat,

privire-aş eu pe-acest ce-i viu şi tace
să-l văd, că poate-odată-l cunoscui
şi-a fi de cazna mea durut l-aş face.

Latin şi-al unui prinţ din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu ştiu de-i cunoaşte-ţi faima lui.

De vechiu-mi neam şi faptele de-aramă
a moşilor fui ăst fel de semeţ,
încât, nesocotind obşteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreţ,
că fui ucis, precum în Sienna ştie
şi-n toată ţara ei orice drumeţ.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toţi ai mei fârtaţi a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
şi-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, mă cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ţinând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenţia mă-ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu eşti Oderis,
a Gubbiei fală şi-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
şi-i gloria-ntreag-a lui, şi-a mea e-n parte.

Ce spui, fireşte, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Şi-atari trufii aici au să se spele;
şi nici aici n-aş fi, dar în căinţă
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putinţă!
Spre vârf verdeaţ-abia i-o vezi şi nu e,
de n-o ajung şi timpi de nepriinţă.

Crezu,-n pictur-, a fi şi Cimabue
stăpân a tot şi-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Aşa şi-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp şi poate-i şi născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din faţă,
schimbând numirea sa după ţinut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viaţă
în ani cărunţi, decât din carnea vie
ieşind pe când te poartă doica-n braţă,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o ştim cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în faţa mea, cu greul drum se luptă,
şi-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deşi i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florenţa ce fusese
sumeaţ-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-aşa, c-abia veni şi nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, şi-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufaşul ţel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Aşa a mers şi merge-aşa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos şi nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
aşa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice ruşine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerşetorii

şi, ca să-şi scoaţ-amicul din suspine
şi temniţa lui Carlo, el aici
cerşea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ţi spui mai mult şi-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece şi vecinii
aşa-ţi vor face-ncât o să-ţi explici.

Şi-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur şi cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis şi, cum, pe cât mai mult ţi-e sete,
pe-atât îţi place şi mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saţ ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "şi cum scăpaţi văd bine,
şi-al vostru chiu şi trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să ştim şi despre tine
ce om ai fost şi pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce şi-onoru-l are
şi traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creştină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
şi mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Staţiu la cei vii de sus.
Tebani cântai şi-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc şi mie
sămânţă-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca şi-altora de-apoi, mai mulţi de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu şi doică totodată
şi fără ea n-aş trage nici un dram.

De-aş fi putut trăi şi eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aş rămânea
şi-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n faţa mea
Virgil, tăcând, şi: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns şi râs urmeaz-a lor pornire
aşa de mult, că mai puţin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
şi-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ţi duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părţi: spusese
Virgil să tac, iar Staţiu mă conjură
să spui; şi-atunci oftai şi mă-nţelese

Virgil şi-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n ştire
ce-ţi cere, vrând cu-aşa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, şi cauţi cauza ei,
dar şi mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji şi zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l laşi ca fals şi-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a şi plecat să-mbrăţişeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt şi eu, şi umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îţi port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca şi cu trupuri pline."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ţi se-opune."

Pe-un spaţiu noi făcurăm paşi cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puţin, c-aşa ne-mpinse dorul.

Şi iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" şi-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou şi-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
şi ca şi-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai şi-al treilea glas, din spate:
— "Iubiţi pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină şi-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
şi cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoşti- şi-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în faţă-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în faţă-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi şi rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinţi cu toţii,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-aşa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete
şi unul pe-altul razim îşi cătau
şi toţi şedeau proptiţi de-acel părete.

Aşa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerşindu-şi ce să-mbuce,
proptiţi deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaş milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
aşa şi-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la şoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceştia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

ştiu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
şi, fără ca s-aştepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbeşte,-a zis, dar scurt şi priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
să cazi din mal în gol prea lesne poţi,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

şi-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoţi
ce storc aşa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată faţa toţi.

Şi-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinţii
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăştie mila spuma conştiinţii
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minţii,

să-mi spuneţi voi, şi dulce-mi daţi dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, şi bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetăţean e fiecine
cetăţii cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin ţări latine?"

Puţin mai înainte de-unde fui
aşa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
şi-aşteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ţinea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el eşti cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc şi nume."

— "Din Sienna fui şi-nvidia m-a străpuns;
cu-aceştia-n rând îmi spăl ticăloşia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deşi mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Şi, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea şi inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuşi vruse.

Bătuţi şi puşi pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieţii mă-mpăcai şi eu
cu Cel-de-Sus, dar şi prin pocăinţă
eu tot n-aş fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priinţă
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferinţă.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi şi porţi şi ochii-aşa cum vrei
şi sufli când vorbeşti, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuţi aici şi ochii mei,
dar numai timp puţin, căci adunară
puţin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos şi-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi şi-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici şi e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
şi pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
şi-atât de nou s-auzi ce ne vorbeşti;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Şi rogu-te pe tot ce tu iubeşti,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregeşti.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranţă-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar şi mai rău de admirali va fi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce şi-unul şi-altu-a pururi o stârneşte,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi şi minte ne roteşte
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l priveşte.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creştine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucişează;

şi-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
aşa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Şi vezi de-aici piezişa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
şi-orice putere jos ca şi pierdută.

De-ar fi, puţin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, şi sus şi jos.

Tu stai acum pe banca ta, creştine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simţi trudă-n tine.

Ţi-am pus pe masă şi tu poţi să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
şi-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui ştiute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieşind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simţii, precum de-un gând al lui
nu ştie-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuţii scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinşi aceştia trebuiau să pară
ce-ntr-astă stea sunt drepţii ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aş pune minte şi-artă şi dovezi
de duh oricât, eu nu ţi-i pot descrie,
dar poţi şi crede şi-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putinţă
ce-i peste soare-umanul ochi să ştie.

Atare-i deci a patra locuinţă
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el şi fiu şi duh fiinţă.

Iar doamna mea: — "Dă graţie-acum, zicând,
dă soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
şi-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Şi multe vii splendori văzui venind
şi,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

aşa vedem încins-a nopţii lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
şi scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din ţara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-aşteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi să zboare-acolo n-are.

Şi-aşa cântând şi-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenţia le-opreşte
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Şi-un duh simţii din roată că-mi vorbeşte:
— "Când raza graţiei, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineşi creşte,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ţi nege-n setea-ţi mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ţi se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngraşă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu şi soţ, şi Mare-i zice,
şi-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoşti pe toţi de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Graţian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut uşoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce şi-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, că toţi au sete
s-audă ştiri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om ştiind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi şi-a lor aşezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
şi-al vremilor creştine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minţii ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin şi-exil veni-ntr-această pace.

Priveşte-n focul lor pe-nflăcăraţii
Isidor, Beda şi Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplaţii.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
şi nalte verităţi prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se găteşte
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta şi-o urneşte
şi, dulce-astfel sunând tintinul lui,
că sufletul dispus ţi se topeşte.

Şi corul glorios aşa-l văzui
rotind, şi-alt glas şi-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poţi s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam ţintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
şi-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce ştie toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Şi ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "şi cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălţii fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrişoară

venind spre noi pe lac, şi cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nşelătorie
făcută lui, stă trist, aşa deodată
şi Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc şi eu, şi-abia când fui
şi eu în ea, simţii că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morţii lui.

Pe când pluteam pe-a morţii baltă mare,
ieşi murdar-o umbră-n faţa mea:
– "Tu cine eşti de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns şi la suspine,
spurcate duh, căci orişicât noroi
ţi-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
păţitul duce-al meu însă-l împinse
şi-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu braţele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, şi: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poţi spune,
căci fu pe lume aprig şi uşor:
de aceea-l prind şi-aici mânii nebune.

Câţi nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreţ lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aş vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtaţii
şi-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Şi-am şi văzut curgând înnoroiaţii
cum vin şi cum îl rup bucăţi, astfel
că dau şi-azi Proniei laude şi graţii.

Şi toţi strigau: – "Pe-Argenti, acum!" şi-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinţi fâşii rupea din el.

Aci-l lăsai, şi nu mai pierd cuvinte.
Ci-un ţipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e şi rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
şi roşii parc-ar fi din foc ieşite."

Iar el: – "Sunt roşii-aşa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm şi pe-adânca groapă care
e brâu cetăţii-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntraşul şi-unde cu mânie:
– "Sunteţi la porţi, ieşiţi!", a zis, şi stete.

Văzui pe porţi mai mulţi decât de-o mie
de cei plouaţi din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morţii pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-şi drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc aşa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiţi acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de şapte ori mi-ai dat, şi mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă laşi ca mort, să-ţi fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Aşteapt-aici, hrănind, cât eşti rămas,
scăzutu-ţi suflet cu speranţa-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Aşa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu şi-am stat topit,
căci "da" şi "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, şi ei cu zorul
la porţi, ca spre-apărare,-au năvălit

şi-n faţa lui au tras pe porţi zăvorul.
Şi-astfel afar-acum oprit rămase
şi-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos şi cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
şi rupt de-atunci ea-şi are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învăleşte
în punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc roteşte,
ieşea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplineşte;

aşa că albii-obraji şi de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
şi-acum, aşa cum răzgândiţi drumeţii
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

Şi iat-atunci, că,-n faptul dimineţii,
cum roşul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceţii

aşa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuţime-aşa n-arată.

Şi,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
mă-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui şi mult mai mare.

Şi de-ambele lui părţi se-ntinse-n pripă
ştiu eu ce alb şi, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
şi-atunci pe-acest luntraş îl cunoscu.

— "Grăbit să cazi acu-n genunchi", îmi zise,
"şi-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ţi sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeţi, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
şi bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele."

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-aşternui. Şi-o luntre-aşa zburace
opri la mal, şi-aşa de fulg făcută,
că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
şi morţi în luntre-avea mai mulţi de-o sută.

"Când Israil ieşit-a din robie"
cântau cu toţii-un singur glas, în cor,
şi psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceştia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei ţări necunoscute
şi-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
în plină zi săgeţi şi,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolţii Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: — "Rugămu-vă, de ştiţi,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?"

Iar dulcele maestru: — "Voi gândiţi
că poate noi am şti această ţară,
dar, ca şi voi, străini suntem, veniţi

puţin ceva nainte-vă, pe-o scară
a altui rău şi-atât de aspru drum,
că joc acest urcuş o să ne pară."

Băgând de seam-apoi cu toţii cum
îmi suflă gura şi că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toţi s-aud-o noutate
şi-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-aşa steteau mirate
cu toate-acum, în faţa mea privind,
uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n braţă,
că fui mişcat şi eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viaţă!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în faţă.

De-uimire, cred, eu galben mă făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-şi pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat să stau, iar glasul
făcând să ştiu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

— "Cum drag în carnea morţii tu-mi erai,
mi-eşti drag", a zis, "şi-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?"

— "Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?"

— "Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere, vrerea lui se face
şi-i drept că, de trei luni, el ia-ntre-ai lui
să plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orişicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul râu scoboară."

— "Vro nouă lege dacă nu-ţi reţine
memoria şi-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puţintel",
aşa-l rugai, "că,-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morţii-n el."

"Iubirea-n gând cu mine vorbitoare",
aşa-ncepu şi dulce-aşa cântând,
că sună şi-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu şi eu şi toţi cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

şi-atenţi la cânt şi nemişcaţi stătură,
când: — "Ce-i aici, de-umblaţi aşa de-ncete?"
strigă deodat-onestul moş din gură.

"Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcaţi spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern să vi s-arete!"

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
şi fără-a se-nguşa ca de-obicei,

deodată-şi lasă hrana, când le pare
că văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinşi fiind de-o grijă mult mai mare,

aşa văzui lăsând şi ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o ţântă,

şi-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul ţarc unde-am durmit ca miel,
duşman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aş poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credinţa care-adună
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiţiei cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei îşi arată,
şi dulce gurluind, iubirea lor,

aşa şi-aceşti cu viaţa luminată
doi principi mari voioşi se-ntâmpinară,
slăvindu-şi hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor şi-l terminară,
s-opriră-n faţă-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, şi-aprinşi că faţa mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credinţa de ferice,

vorbeşte de speranţa-ntr-acest sus;
o ştii, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredinţat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc aşa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munţii care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinţii-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
şi-n tine să-ntăreşti şi-ntr-alţi ca tine
speranţa care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, şi de-unde-ţi vine
în suflet ea, şi cum ţi-l înfloreşte?"
Aşa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oştirii-ntregi de-aici ni-e soare,

şi din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oştean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le şti, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuţi. Răspundă-n pace,
şi harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum şcolarul cu-al său dascăl face,
voios şi iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranţa-i aşteptarea plină
a gloriei ce va fi şi ne-o produce
un merit dat şi graţia divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toţi cei ce ştiu de marele tău nume;
iar câţi nu-l ştiu au ei credinţa mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, şi-mi place
s-adăp cu ploaia ta şi pe-alţii-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară şi-n pripă
şi des aşa cum fulgerul o face.

Şi-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soţie
până-n martiriu şi-ultima mea clipă,

mă face să-ţi vorbesc de-o bogăţie
ce-aşa de dragă-ţi e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranţa ce-ţi promite ţie?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe faţă."
— "Din cei făcuţi amici lui Dumnezeu,

tot insu-n ţara sa, Isai învaţă,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar ţara sa e dulcea astă viaţă.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbeşte de-albele vestminte
şi-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Şi-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
şi-a dat ecou prin corurile sfinte.

Şi-aşa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer aşa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală şi mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

aşa văzui venind acea lucoare
spre-aceştia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se şi cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra şi-n cânt şi-n dans cu ele-n rând
şi le privea Beatrice, nemişcată
şi fără glas, ca şi-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican şi-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-aşa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenţie dete
şi când vorbea, ca şi după vorbire.

Şi, cum priveşte-un om şi parcă vede
privind în soare o pată-n faţa lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

aşa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbeşte gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toţi, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui şi-ntregul cerc de pară
şi şi-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopeţile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniştite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deşi am stat

alături ei şi-n lumea cea ferice!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVI

Eram şi de-unde-acum s-aude bine
căzând ăst râu cum sună-ntr-alt ponor
ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată-n goană trei, cu-acelaşi zor,
s-au rupt, fugind în pâlc de-o ceată care
trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toţi trei cu strigăt mare:
– "Ia stai, tu cel ce după haina lui
din urbea noastră cea coruptă pare!"

O, ce de răni pe trupul lor văzui
şi proaspete şi vechi arsuri şi-urgie,
încât mă-ncrâncen chiar şi-acum când spui.

La glasul lor s-opri Virgil, iar mie
mi-a zis apoi: – "S-aştepţi pe-aceştia trei,
şi-i demn s-arăţi cu dânşii curtenie.

Ba cred că dacă prin natura ei
n-ar ninge-atari văpăi această gură,
mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei."

Văzând că stăm, ei iarăşi începură
anticul plânset, şi-ajungând apoi
toţi trei deodat-o roată se făcură.

Şi cum pândesc atleţii unşi şi goi,
dintâi şi timp şi potrivită stare,
de-a-ncepe-a se-mpumna şi-a-şi da război,

aşa rotea, cu faţa fiecare
spre mine-astfel că gâtu-n sens contrar
de-al tălpilor făcea a sa cărare.

– "Şi-obrajii stinşi şi arşi şi-ăst loc amar
de-ţi fac de noi o scârbă care-ntrece
chiar mila ta", mi-a zis un ins, "măcar,

măcar a noastră faim-atunci te plece
să spui ce om eşti tu, că viu te-ncrezi
prin lumea morţii-aşa vegheat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,
murdar şi fără păr cum e cu totul,
avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, şi-a fost nepotul
Valdradei celei bune, şi-ncercată
şi spad-avu precum avu şi votul.

În dosul meu ţărâna e călcată
de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia
mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceştia crucea mea
sunt Iacob Rusticuci şi-mi fu pierire
mai mult decât orice nevasta rea."

Să fi putut avea de foc scutire,
săream la ei acolo-n flacări drept,
că-mi da maestru-ntreaga sa-nvoire;

cum îns-aveam numai arsuri s-aştept,
învinsă-mi fu de frică buna vrere
ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

– "O, nu dispreţ", răspunsei, "ci durere
de starea voastră m-a cuprins deodată
şi mult va fi până s-o simt că-mi piere,

de-ndată ce-acest domn al meu şi tată
cuvinte-a spus din cari văzut-am bine
că oameni demni, cum voi sunteţi, s-arată.

Din ţara voastră-s eu; şi-a voastre pline
de faimă nume-oricând le-am onorat
şi scrise port a voastre fapte-n mine.

Eu las pelinul şi dulci poame cat,
de-un duce-adevărat promise mie,
ci-ntâi până la centru-o să străbat."

– "Mult timp în membre sufletul să-ţi fie
stăpân", mi-a zis alt duh, "şi-aşa cum vrei
să laşi pe urm-o faimă-n lumea vie,

mai dă Florenţa şi-azi ca de-obicei
valori în fapte şi-n deprinderi bune,
ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci-n genune
Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri
ne face-a fi, şi trişti, cu ce ne spune."

– "Poporul nou şi iuţile câştiguri
te fac fără de cumpăt şi-ngîmfată,
Florenţo,-ncât te zbaţi acum în friguri!"

Aşa vorbii cu fruntea ridicată.
Şi-acum toţi trei priveau aşa-ntre sine
cum faci privind spre-o vorb-adevărată.

– "De-ţi este lesne-oricând atât de pline
răspunsuri", ei mi-au zis, "să dai oricui,
ferice tu, că spui ce ştii că-i bine.

Iar dac-o fi să ieşi din locul bui
şi-ai iarăşi să revezi frumosul soare,
când drag ţi-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă şi de noi cuvânt printre popoare!"
Şi, cercul rupt, în graba de-a se duce
păreau toţi trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s-apuce
să zic-amin, cum ei ne-au şi apus,
deci bine vru să plece şi-al meu duce.

Iar eu urmai, şi nu mult drum ne-am dus,
şi-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,
că nu ne-am fi-auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale
dintâi spre Ost îşi taie curs acel
pârâu ce-n stânga pe-Apenini ia cale

şi-n munţi numit e Aquacheta el
nainte-a ce s-ajungă pe câmpie
spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă cea pustie
din sus de Benedict unde-ar putea
să fie-azil de-ajuns şi pentr-o mie,

aşa căzând din ruptul mal vuia
şi-acoalea cursul tulburei vâlcele
că-n scurtă vreme-ai asurzi de ea.

O sfoar-aveam în jurul coapsei mele
pe-atunci şi eu, şi-ades cu ea crezui
să prind pantera cu pestriţă piele.

Întreag-acum din jur mi-o desfăcui,
aşa precum Virgil avut-a dorul
şi-apoi, făcută ghem, i-o-ntinsei lui.

Spre dreapta-ntors cu ea conducătorul,
şi nu departe de prăpastie stând
în negrul hău subt el îi dete zborul.

Ieşi-va lucru nou, gândeam, fireşte
la noul semn, la care-atent fusei
cât stă Virgil de-atent şi-l urmăreşte.

Ah, ce precaut cat-a fi cu-acei
cari văd nu numai fapta cea de-afară
ci-adânc pătrund cu mintea şi-n idei!

Iar el mi-a zis: – "Curând o să răsară
ce-aştept aici, şi ce visezi tu-n tine
vederii tale-ndat-o să-i apară."

Cât poţi, când pare-un adevăr, creştine,
c-ar fi minciună, tu să-l taci mereu,
căci făr' de vină poţi păţi ruşine;

ci-aici nu pot să tac, şi iată eu,
creştine, jur pe-aceast-a mea cântare,
şi-aşa precum o lungă viaţă-i vreu,

că-n negrul aer gros văzui c-apare
plutind ceva, de jos, cumplit de-ajuns
să tulbure pe-un om oricât de tare.

Precum se-ntoarce-acel ce s-a scufuns
ca să descurce-ancora când se prinde
de stânci ori de-alt vrun lucru-n mare-ascuns,

se-nfige-n tălpi şi-ntreg în sus se-ntinde.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanţii-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopţii umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe şi de ochi saşie,
cu ciunte mâni şi-o faţă scolorată.

Priveam la ea. Şi,-un trup precum învie,
de-al nopţii frig înţepenit, în soare,
aşa privirea-mi o făcu mlădie

şi dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
şi-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-şi avu apoi vorbirea,
cânta şi-aşa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenţia mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
aşa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui şi câţi se prind cu mine
rar pot pleca, aşa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-şi închise-al gurii cântec bine,
şi-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de ruşine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Şi-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din faţă haina şi-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, şi de trei ori, să vină,
s-aflăm şi poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Şi-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
şi-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Şi,-urmându-i lui, ţineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să şi-o plece
din sineşi face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniţi!" rostite-aşa de cald şi blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
să-ntrăm pe scocul asprei stânci şi, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiţi ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puţin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuşi strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuşi şi cum te poţi scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
şi vezi momeala sus, cum îi roteşte
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un şoim la gheare-ntâi priveşte,
se-ntoarce-apoi spre strigăt şi se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momeşte,

aşa fui eu şi-aşa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi şi-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
şi-n pulvere-având faţa-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
aşa-şi oftau şi-atât de-adânc suspinul,
că vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiţia şi nădejdea chinul
vi-l face,-aleşi de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuş ne dă pe-acoalea clinul?"

— "De n-aţi venit spre-a zace-aici şi-o scară
cătaţi, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna braţul drept spre-afară."

Aşa-ntrebă Virgil şi-aşa-i spusese
un duh ce sta puţin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut şi ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
şi-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poţi să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ţi curmi o clipă grija ta mai mare

şi spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veşmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei şti, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaş eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
şi Sestri-o gârlă, iar familia mea
îşi are titlul dup-acea-apşoară.

Cercai şi eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viaţa-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viaţă altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Şi-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe şi cumplit de-avară,
şi-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
şi-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în ţărnă spre lumeşti destine,
aci dreptatea-n ţărnă ni l-a pus;

şi, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
aşa dreptatea-ntinşi aici ne ţine

legaţi şi prinşi de mâni şi de picioare;
şi-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânşi vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui şi-a observat,
prin ce-auzi, a mea veneraţiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
şi nu greşi, căci serv ca tine sunt,
şi ca şi toţi, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ţi-a-ntrat în minte,
tu ştii de ce ţi-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta şi drumu-ţi fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am şi-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Florenţo, poţi sălta! Căci mare-n lume
eşti tu, şi baţi aripi pe-uscat şi mare,
şi-ncep şi-n Iad să ştie de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu ruşine,
dar nu-ţi fac ei nici ţie cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu şi-alţi duşmani cu tine.

De-ar fi şi-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

şi,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi şi pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simţii, şi simt durere
şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel
îmi ţin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum ţăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muştele s-ascund şi ies ţânţarii,
câţi vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viţei parii;

aşa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urşii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

şi nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

aşa la gura gropii-umblau şi-acele
văpăi, şi-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colţ al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt şi mai sigur, dar ştiui de-ndată,
că este-aşa, şi tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieşind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "şi-Ulise,
uniţi aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spăşesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
şi-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
şi-au şi pentru Paladiu-această soartă."

– "De au şi-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
şi-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-aşteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
şi demnă e, şi vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ţi fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o ştiu, dar greci aceştia fură,
şi poate-or fi semeţi cu limba ta".

Când focul fu şi-n locul unde-avură
cuvintele şi loc şi timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-acelaşi foc vă ţine,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
şi-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să staţi, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineşi ca să pieie!"

Şi-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei aşa-şi făcea mişcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
şi voce-a scos şi-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să ştiu şi eu
şi-a altor neamuri vicii şi valoare.

Şi-aşa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui şi-un mal şi-alt mal al mării, până
la sarzi şi la ispani, văzui Marocul
şi câte ţări au marea-n jur stăpână.

Bătrân şi eu şi-ai mei eram, şi focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
şi-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, fraţi», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiţi şi-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieţii puţintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de fiinţe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteţi ai nobilei seminţe
şi nu născuţi spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătaţi şi cunoştinţe!»

Şi-astfel redeşteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aş mai fi putut să-i ţiu pe loc.

Şi-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
şi, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeţi aripi nebune.

Şi toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopţi, şi-al nostru pol apus,
şi nici nu mai ieşea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
şi tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte şi-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Şi-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roţi cu marea-ntreagă el făcu
şi-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
şi prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Şi-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Al doamnei chip din nou acum fixându-l
cu dragi priviri şi-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.

Dar nu zâmbea, ci: — "Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.

A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,

de n-aş mai înfrâna-o, s-ar încinde
aşa că-n ea puterea-ţi muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.

Suntem aci-ntr-a şaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
luceşte-n jos, slăbind a lui valoare.

Cu mintea după ochi fugi, aşadară,
şi-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ţi apară."

Acel ce-ar şti ce dulce-mi avusei
în ochii-i dulci a ochilor păşune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,

pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una şi-alta-n cumpănă le-ar pune.

Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,

o scară-n faţă, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut şi naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.

Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.

şi-aşa precum, din firea lor deprinse,
în zorii zilii-ntreg se mişcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,

plecând o seamă lasă-n urmă golul,
şi, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-şi fac pe-acelaşi punct ocolul,

aşa-mi păru şi-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.

Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
aşa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
"Iubirea ce-mi arăţi ţi-o văd deplin".

Dar ea, din care şi-al tăcerii-mi vine,
şi-al vorbei când şi cum, ea stă. "Şi fac,
că nu te-ntreb, deşi n-aş vrea, un bine."

Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: — "Tu poţi să-ntrebi pe plac."

Şi-am zis aşa: — "Nu merite-osebite
mă fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,

te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
în veselul tău foc, ştiut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?

Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
într-alte sfere,-aşa de mult vă place?"

— "Mortal auz ai tu ca şi privirea"
mi-a zis; şi-apoi "de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat şi doamna ta zâmbirea.

Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ţi face-o serbătoare
prin spus şi prin lumini ce mă-nvestmântă.

Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi şi din lucoare.

Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinţei cei ce lumii-i dă fiinţă,
ne-mparte-aşa, cum vezi făr-a-ţi fi spus."

— "Eu, sfântă lampă, văd cu prisosinţă
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedinţă;

dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toţi însoţitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?"

Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii

şi-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
— "Asupra-mi cade vecinica lumină
şi,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,

cu văzul meu virtutea i se-mbină
şi-atât de sus mă nalţ că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.

De-aici am deci şi veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.

Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ocheşte,
ce-ntrebi acum nici el n-ar şti răspunde,

căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adânceşte
în sfat etern, că, vrând ca să scoboare
în el, un ochi creat trudit s-opreşte.

Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
să scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare ţel să-şi mişte-a ei picioare.

Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să ştie
ce nici primit în cer nu poate-acum."

De vorba lui curmat cu-aşa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viaţa vie.

"Curg munţii între-ambii ţărmi ai ţării tale,
vecini cu voi, şi nalţi, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.

Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
întregul cult i-a fost numit latria."

Aşa-ncepu şi-al treilea-nvăţ al lui,
şi-apoi urmând: "Serviciilor divine
aici, a zis, aşa de rob le fui,

încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag şi ger şi sete,
în gânduri sfinte şi-npăcat cu mine.

Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
şi-i timpul, cred, acestea să s-arete.

În schit aici fui Petru Damian
şi Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.

Puţină viaţă-a morţii-mi fu rămasă
când fui ales şi tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.

Chefas veni, veni şi-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.

Prelaţii de-astăzi vreau însă lachei,
să poarte trena lor şi să-i alinte
de braţe-aici şi-aici, aşa-s de grei.

Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
şi-aşa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte."

Aşa sfârşi şi mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
şi-n orice-ocol mai viu lucind din ele.

Sosiră-n juru-acestui grad şi stară
scoţând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;

ci şi, surd de el, nimic n-am prins din tunet.