Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul XXVI

Florențo, poți sălta! Căci mare-n lume
ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,
și-ncep și-n Iad să știe de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,
dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

și,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi și pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere
și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel
îmi țin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea țel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum țăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muștele s-ascund și ies țânțarii,
câți vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viței parii;

așa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele
văpăi, și-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colț al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt și mai sigur, dar știui de-ndată,
că este-așa, și tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "și-Ulise,
uniți aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
și-au și pentru Paladiu-această soartă."

– "De au și-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
și-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-așteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
și demnă e, și vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o știu, dar greci aceștia fură,
și poate-or fi semeți cu limba ta".

Când focul fu și-n locul unde-avură
cuvintele și loc și timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-același foc vă ține,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
și-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să stați, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineși ca să pieie!"

Și-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
și voce-a scos și-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să știu și eu
și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până
la sarzi și la ispani, văzui Marocul
și câte țări au marea-n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
și-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, frați», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiți și-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de ființe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe
și nu născuți spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătați și cunoștințe!»

Și-astfel redeșteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
și, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,
și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
și tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte și-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Și-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea-ntreagă el făcu
și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; așa-ncepu Virgil cuvântul,
"privește, deci, de poți să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârtește vântul,

așa-mi păru că văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaț-adânc acoperite
și-așa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite,
și multe-n creștet, sau cu chipul feței
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind și unde-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m-aduse-n fața lui, și-n față-mi sta,
și: – "Iată Dis! Și iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum, și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieșea până-n buric din gheața lui,
iar eu c-un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c-un braț de-al lui;
acum socoți tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Și-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,

și-ntreg Cocitu-n gheață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa-n trei guri rupea și el pe trei,
și-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având și capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
și vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"și-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri și gheața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Și greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ține strâns, căci n-avem altă scară
ieșind din lumea veșnicei dureri!"

Ieșind prin gura unei stânci afară,
m-a pus șed pe-un mal apoi, și-n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, și lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, -nvață
și pierd eroarea care-o am:

cum șade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheață,
cu capu-n jos, și cerul cum ajunse
așa-n curând din seară-n dimineață?"

– "Te crezi și-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și-urmându-l
pornirăm ieșim iar la lumină
și făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
și-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Urmând spun mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
– "Tu cine ești de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: – "La câini, în baltă- napoi!"

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: – "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."

Iar el: – "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
– "Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu ni s-arete,

el singur facă-și drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit

și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Din punte-n punte-așa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, și ne-am oprit apoi

pe-al punții vârf, ca bolgia-nvecinată
și-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
și-o și văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneției arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

și nu mai pot pluti, așa că-și face
ici unul vasul nou și-nfundă stupă
prin coaste celui mai puțin dibace,

și-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeți și funii-și fac, și sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Așa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai bășici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

și-asemeni unui om mișcai piciorul
când nu s-oprește-a ști ce lucru-i cere
fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

și-așa fugind întoarce-a sa vedere;
și-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
și cât de fioros era-n mișcare
cu-ntinse-aripi și iute-n mersul lui!

Cu umeri nalți ca niște țepi și care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ținut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l dați, ai punții noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaș din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc și pe-alți mișei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Și toți pungași, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Și-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viață
scăpat din lanț vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafață
pe spate-acela, însă dracii toți:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Față!

Tu crezi că ești în Serchio 'noți?
De vrei să scapi de-a căngii-nțepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoți!"

Și căngi pe el, o sut-atunci căzură,
și iar: – "Aci când vreai joci, te-ascunde,
așa că dacă poți pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun -ndese
rândașii carnea cu țepușe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Și-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos și-ascunde-te curând.

Și-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i știu, fiindc-avui
cu ei acest război și de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi și când văzui
merge drept spre-a șasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar și furioși și iuți dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerșind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toți spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiți mișei!" a prins să strige.

"Și pân-a mă-nhăța, cu căngi, iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, și-apoi
veniți și m-apucați de vă mai pasă!"

Strigară toți: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toți au stat și-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
pot -nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin și vreri divine?
loc! Căci vrerea cea din cer mă face
duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Și-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini și cangea cum îi pică,
și-a zis spre-ai săi: – "Lăsați pe-acesta-n pace!"

Și mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, vii fără de frică."

Ieșind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toți spre mine-ntoarnă pașii,
m-au prins fiori că tot vor fi mișei.

Așa văzui, când au golit arcașii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe șes ce mulți erau vrăjmașii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
și-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi și-n gură.

Plecară furca toți, dar se-ndemnau
așa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, țipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
și-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Și nou-apoi: – "Un drum cum ați dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a șasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
dați tot prin ăst ponor, precum vă cânt
și-alt arc aflați, și-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie șase sute
șaizeci și șase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, și-astfel
plecați cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
și Bot-de-Ogar cu voi, și Vița-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad și tu, și Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colțatul Rât-de-Porc și Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai dați pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
și-ăști doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, " mergem făr' de ei,
de știi, căci eu nu-i cer tovărășie.

De ești prudent și-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinți, părinte,
și-au ochi-n cap cu gând de-a fi mișei?"

Răspunse el: – "N-aș vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâșnească-n dinți așa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, toți se-ntoarnă,
strângându-și limba-n dinți, spre șeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVI

Eram și de-unde-acum s-aude bine
căzând ăst râu cum sună-ntr-alt ponor
ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată-n goană trei, cu-același zor,
s-au rupt, fugind în pâlc de-o ceată care
trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toți trei cu strigăt mare:
– "Ia stai, tu cel ce după haina lui
din urbea noastră cea coruptă pare!"

O, ce de răni pe trupul lor văzui
și proaspete și vechi arsuri și-urgie,
încât -ncrâncen chiar și-acum când spui.

La glasul lor s-opri Virgil, iar mie
mi-a zis apoi: – "S-aștepți pe-aceștia trei,
și-i demn s-arăți cu dânșii curtenie.

Ba cred dacă prin natura ei
n-ar ninge-atari văpăi această gură,
mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei."

Văzând stăm, ei iarăși începură
anticul plânset, și-ajungând apoi
toți trei deodat-o roată se făcură.

Și cum pândesc atleții unși și goi,
dintâi și timp și potrivită stare,
de-a-ncepe-a se-mpumna și-a-și da război,

așa rotea, cu fața fiecare
spre mine-astfel că gâtu-n sens contrar
de-al tălpilor făcea a sa cărare.

– "Și-obrajii stinși și arși și-ăst loc amar
de-ți fac de noi o scârbă care-ntrece
chiar mila ta", mi-a zis un ins, "măcar,

măcar a noastră faim-atunci te plece
să spui ce om ești tu, viu te-ncrezi
prin lumea morții-așa vegheat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,
murdar și fără păr cum e cu totul,
avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, și-a fost nepotul
Valdradei celei bune, și-ncercată
și spad-avu precum avu și votul.

În dosul meu țărâna e călcată
de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia
mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceștia crucea mea
sunt Iacob Rusticuci și-mi fu pierire
mai mult decât orice nevasta rea."

fi putut avea de foc scutire,
săream la ei acolo-n flacări drept,
că-mi da maestru-ntreaga sa-nvoire;

cum îns-aveam numai arsuri s-aștept,
învinsă-mi fu de frică buna vrere
ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

– "O, nu dispreț", răspunsei, "ci durere
de starea voastră m-a cuprins deodată
și mult va fi până s-o simt că-mi piere,

de-ndată ce-acest domn al meu și tată
cuvinte-a spus din cari văzut-am bine
oameni demni, cum voi sunteți, s-arată.

Din țara voastră-s eu; și-a voastre pline
de faimă nume-oricând le-am onorat
și scrise port a voastre fapte-n mine.

Eu las pelinul și dulci poame cat,
de-un duce-adevărat promise mie,
ci-ntâi până la centru-o să străbat."

– "Mult timp în membre sufletul să-ți fie
stăpân", mi-a zis alt duh, "și-așa cum vrei
lași pe urm-o faimă-n lumea vie,

mai dă Florența și-azi ca de-obicei
valori în fapte și-n deprinderi bune,
ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci-n genune
Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri
ne face-a fi, și triști, cu ce ne spune."

– "Poporul nou și iuțile câștiguri
te fac fără de cumpăt și-ngîmfată,
Florențo,-ncât te zbați acum în friguri!"

Așa vorbii cu fruntea ridicată.
Și-acum toți trei priveau așa-ntre sine
cum faci privind spre-o vorb-adevărată.

– "De-ți este lesne-oricând atât de pline
răspunsuri", ei mi-au zis, " dai oricui,
ferice tu, că spui ce știi că-i bine.

Iar dac-o fi să ieși din locul bui
și-ai iarăși revezi frumosul soare,
când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

și de noi cuvânt printre popoare!"
Și, cercul rupt, în graba de-a se duce
păreau toți trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s-apuce
zic-amin, cum ei ne-au și apus,
deci bine vru să plece și-al meu duce.

Iar eu urmai, și nu mult drum ne-am dus,
și-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,
că nu ne-am fi-auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale
dintâi spre Ost își taie curs acel
pârâu ce-n stânga pe-Apenini ia cale

și-n munți numit e Aquacheta el
nainte-a ce s-ajungă pe câmpie
spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă cea pustie
din sus de Benedict unde-ar putea
să fie-azil de-ajuns și pentr-o mie,

așa căzând din ruptul mal vuia
și-acoalea cursul tulburei vâlcele
că-n scurtă vreme-ai asurzi de ea.

O sfoar-aveam în jurul coapsei mele
pe-atunci și eu, și-ades cu ea crezui
prind pantera cu pestriță piele.

Întreag-acum din jur mi-o desfăcui,
așa precum Virgil avut-a dorul
și-apoi, făcută ghem, i-o-ntinsei lui.

Spre dreapta-ntors cu ea conducătorul,
și nu departe de prăpastie stând
în negrul hău subt el îi dete zborul.

Ieși-va lucru nou, gândeam, firește
la noul semn, la care-atent fusei
cât stă Virgil de-atent și-l urmărește.

Ah, ce precaut cat-a fi cu-acei
cari văd nu numai fapta cea de-afară
ci-adânc pătrund cu mintea și-n idei!

Iar el mi-a zis: – "Curând o să răsară
ce-aștept aici, și ce visezi tu-n tine
vederii tale-ndat-o să-i apară."

Cât poți, când pare-un adevăr, creștine,
c-ar fi minciună, tu să-l taci mereu,
căci făr' de vină poți păți rușine;

ci-aici nu pot tac, și iată eu,
creștine, jur pe-aceast-a mea cântare,
și-așa precum o lungă viață-i vreu,

că-n negrul aer gros văzui c-apare
plutind ceva, de jos, cumplit de-ajuns
tulbure pe-un om oricât de tare.

Precum se-ntoarce-acel ce s-a scufuns
ca să descurce-ancora când se prinde
de stânci ori de-alt vrun lucru-n mare-ascuns,

se-nfige-n tălpi și-ntreg în sus se-ntinde.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Isaia 43

Acum așa vorbește Acel ce te-a făcut
- Să nu te temi de nimeni, căci Eu te chem pe nume
Prin apă de vei trece Eu îți voi sta ca scut
Și mână Mea întinsă te va feri de lume.
Nimic nu te va arde dacă-ai să treci prin foc
Nici flacăra asupra-ți nu va avea putere
Căci Eu sunt Dumnezeul cel viu și-n orice loc
Te izbăvesc de toate, doar strigă-Mă și cere.

Eu sunt mereu cu tine și te-oi aduce iar
În țara ce ți-am dat-o și tuturor voi spune -
Dă-ți Miază-noapte fiii, tu Miază-zi hotar
nu le pui în cale, ascultă Soare-apune.

Acesta e poporul, i-am dat Numele Meu
El e poporu-n care Mi-am arătat iubirea
Și vrerea Mea e una, căci eu sunt Dumnezeu
În Mine se sfârșește și-a început zidirea.

Am fost de la-nceputuri și după Mine nu
Mai poate-n lumea asta un altul să mai fie
Cu toții sunteți martori și tu și tu și tu
Veniți căci pretutindeni lumina Mea e vie.

Eu am vestit și tot Eu de voi nu sunt străin,
Eu L-am adus în lume pe Fiul Meu, Mesia
Când răstignit pe cruce v-a izbăvit de chin
În schimbul vieții Sale v-am dat Împărăția!

poezie de (19 iunie 2003)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXII

am eu rime aspre-acum și-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aș pune
în scrisul meu; dar nu le am și-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăți ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvățăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de rușine
din locul ce-i amar și-a fi numit,
voi capre de-ați fi fost și oi mai bine!

Cum stam acum în puțu-acel cumplit,
stând sub giganți, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
șica talpa ta să n-o mai pui
pe capete de frați sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, și-un lac văzui
și-aici și-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse fața lui.

Nu prinde văl mai tare-așa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut și Tabernici
și Pietrapana peste ea, crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaștelor popor prin bălți cum șede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
țăranca-n visul ei tot holde vede,

așa-s mâhniții-aici, în gheață stând
pân-unde roșul rușinării-apare,
și-n dinți, ca berzele din cioc, bătând.

Cu fața-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puțin deci dând ocol în jur vederii,
văzui așa de strânși lipiți pe doi,
c-aveau pe cap amestecați toți perii.

– "Voi strânși așa la piept, cine-ați fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată și-l plecară,
nălțându-și fața, însă ochii moi

într-înșii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns și-așa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; și-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca țapii s-au lovit.

Și-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu fața-n jos: – "În noi
ce-ți faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai știi pe-aceștia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, și-al lor apoi,

și-au mam-același trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn -nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul și-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur țel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-așa că nu mai văd defel,
și Sasol e numit, nesăturatul!
De ești toscan ai bune știri de el.

Și-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, știi, ș-aștept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulți de-o mie,
ș-așa făcuți, reci fiori îi am
de-al gheții vad, și-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
și-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu știu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre țeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n față cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâșii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-așteaptă- nițel,
și-apoi de-aici m-aleargă cât îți place."

A stat Virgil, și-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine ești că-njuri drumeții-astfel?"

– "Și cine tu, fugind așa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
viu de-ai fi și tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, și poftă poate ai
să-ți scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
și numele-ți prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ții de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numești", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porți pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ți spui nici cine sunt, nimic nu-ți spui,
de-ai sta să mă chelești și-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ținui,
și-i smulsei poate-un pumn și chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ți-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinții-i clănțănești,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce ești,
tu poți să taci! Voi scoate și nevrute
de tine-n lume-adevărate vești!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
și nu cumva uiți, ieșind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franțuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alți mișei stând proaspăt la răcoare.

Și cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Și-o fi și Ganelon și Soldanieri
pe-aici și Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inși într-un ponor, și-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinții săi flămândul,
așa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Și nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea și-al hârcei os și ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăți atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

, dacă tu pe drept te plângi de el,
știind ce-ați fost și crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mișel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.

Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.

Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"

Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"

Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.

"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

Pe-acel răstimp al tânărului an,
când Feb își udă-n Urn-ale lui plete
iar noaptea-ncepe-a da spre meridian,

când bruma pe câmpii vrea să repete
frumoasa faț-a albei ei surori
ci-aripile-n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreț se scoală-n zori
țăranul trist și vede alb tot locul,
și-oftând își bate șoldu-adeseori,

acasă-ntors în vai își varsă focul
ca bieții-acei ce n-au ce să-și mai facă,
ci-ncet începe să-și aline focul

văzând cum lumea-ntr-alt vestmânt se-mbracă
în scurt răstimp, și ia toiagul lui
și-a turmei foame-n câmp acum o-mpacă;

așa înspăimântat de-al meu maestru fui
de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte,
ci-al spaimei plastru tot așa-l avui.

Că-ndată ce-am ajuns la rupta punte
s-a-ntors cu-acele dulci priviri spre mine,
precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Și-atent aici privind peste ruine
și-n minte multe cumpănind de toate,
el brațe-a-ntins strângându-mă la sine,

și ca și-acel ce face și socoate
și-apururi pare-a ști și-apoi ce vrea,
astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc-a stat și-alt stei de după ea
văzând, mi-a zis: – "Tu treci pe-aceea stană,
dar vezi dintâi de poate-a te ținea."

Ah, n-a fost drum de-acei ce poartă blană,
căci greu de tot, el cel ușor, eu dus
din colț în colț, urcam acea corhană.

Și dacă n-ar fi fost decât mai sus
într-alt ponor mai scurt-aici ruptura,
eu nu știu el, dar eu m-aș fi răpus.

Cum îns-al Malebolgii fiind spre gura
acelui puț adânc, pieziș se-ntinde
oricare-o bolgie-și are-astfel făptura

că suie-un mal, iar celălalt descinde.
Și-ajunsem astfel și-unde-am cunoscut
că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n-am mai putut
merg, și-am fost atât făr' de suflare
că unde-am fost ajuns, am și șezut.

– "Se cade-aici să-nvingi orice-amânare,
căci stând pe puf sub cald coperământ
n-ajungi la gloria cea fără de care,

câți mistuie-a lor viață pe pământ
pe urma lor aceleași urme lasă,
ca spumele pe-un râu sau fumu-n vânt!

Deci sus! Și-nvinge truda ce te-apasă
prin vrerea cea ce-nvinge-orice bătăi,
când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i de-ajuns să pleci dintr-aste văi;
mai lung-o scară drum pe ea ne cere!
De știi ce-ți spui, grăbește pașii tăi."

Plecai atunci și-am zis, pe când putere
mai multă fățăream s-arăt decum
aveam: – "Deci mergi! Am și puteri și vrere!"

Pe stânci luarăm deci din nou un drum
și greu și strâmt și-n totul stării sale
mai rău și decât cel de pân-acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale,
când iat-un glas, părând că nici nu știe
vorbi deplin, ieși dintr-altă vale.

Ce-a zis, deși eram pe-acea stinghie
ce-i punte-aici, eu n-am putut să știu,
dar cel care vorbea-mi păru-n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu
nimic prin neguri n-a putut învinge,
deci zisei: – "Duce,-o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a șasea vale-o-ncinge.
C-aud, dar să-nțeleg eu n-am putere,
și stau și văd și tot nu pot distinge."

– "Răspunsu-mi este-atât că-ți fac pe vrere,
că ruga cea onestă nu se neagă",
răspunse el, "ci-o stâmperi în tăcere."

La capul punții pe-unde ea se leagă
cu-a opta râpă deci ne-am dus, și-n fine
văzui atunci deschisă bolgia-ntreagă,

și-ntr-însa șerpi, și-oriunde șerpi, și pline
grămezi, de-atâtea specii,-ncât de ei
simt sângele și-azi sloi de gheață-n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei,
căci orișicât foiesc în el scârboșii
jaculi, chelidri, cencri și farei

n-avu mai răi și mulți ca furioșii
de-aici, nici el, nici golul etiop,
nici malul sterp din preajma Mării Roșii!

Și-aci-ntr-acest scârbos și crud potop
fug umbre goale-urlând de-nspăimântate
și scorburi nu-s și nu-i heliotrop!

Și-au mâinile-ndărăt cu șerpi legate
ce-n spline-nfig și cap și cozi și-apoi
ieșind fac nod pe burtă ca și-n spate.

Și iat-atunci, pe-un duh de lângă noi
sărind un șarpe,-l sfredeli prin locul
ce leagă gîtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un "O" sau "I" mai scurt e jocul
decum s-aprinse el și-arzând căzu
și-ntreg îl prefăcu-n cenușă focul.

Și-așa cum sta distrus astfel acu
de sineși spuza prinse să s-adune
și-n sus sări și-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii-nvățați se spune
moare-un fenix, și la fel și-nvie
pe când și-a cincea sută de-ani apune.

La iarbă și la grâne nu se-mbie,
ci-amom și lacrimi de tămâie-alege
și nard și mir îi țes funebra ie,

și-așa cum cade-un om și nu-nțelege
de-a fost el tras de-o iazmă inimică
sau de-alt vrun rău ce poate pe-om lege,

se uită-n jur mirat când se ridică
oftând confuz de groaza mare-a lui
prin care-a fost și-i plin de-avuta frică;

pe hoț când a-nviat așa-l văzui.
Vai, aspră-i, Doamne, sfânta-ți lovitură
ce-n dreapta ta mânie-o-mparți oricui!

Ceru Virgil acestui mort de-arsură
să-i spuie cine-a fost? Iar el: – "De-abia
plouai din Tosca-n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea
ca mul ce fui, și Fucci e-al meu nume
și demnul grajd al meu Pistoia fu."

Eu lui Virgil: – "Să nu mai facă glume!
Să-ntrebi ce culpă-l trase-aici, că-n viață
îl știu cumplit și gata sugrume."

N-avu, când ne-auzi, minciună-n față,
ci drept privi și sincer vru să fie,
cu-obrajii-aprinși de-o jalnică roșață:

– "Că tu mă afli-aci-n ticăloșie
cum vezi că sunt, doare mult mai tare
decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot neg ce-mi cere-a ta-ntrebare.
Atât de jos în Iad eu fost-am pus
ca fur de sfinte-odăjdii din altare,

iar furtu-mi fu năpastă pe-alții pus.
Spre-a nu te bucura de-a mea-ntâlnire,
de-o fi să ieși din groapa asta sus,

tu ia-n urechi și-ascult-o prevestire:
de Negri-ntâi Pistoia se desparte,
Florența-și schimb-apoi popor și fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună
și-n negri nori el învălit apoi,
năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război,
spărgând în prip-a norului putere,
spre-a fi strivit oricine-i Alb ca voi.

Și-ți spui acestea ca să-ți fac durere!"

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXI

Aceeași limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
și-apoi tot ea și leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops și-Ahil, darurile sale
cumplite-ntâi erau și-n urmă bune.

Iar noi ieșind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
și fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
așa că ochii-aveau puțină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut și-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo și deodată
păru turnuri multe văd ivite
și: – "Duce",-am zis, "ce țară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nșală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanțe simțul cum te minte,
deci fă și tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ți părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îți spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganții-acei
ce stau în puț sub râpa ce-l rotește
toți până la buric în malul ei."

Așa precum când ceața se rărește
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvălește,

așa, distanț-având mereu mai mică
spre puț, prin negrul și-ndesitul fum,
scădeam eroarea și spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
așa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliți giganți, cui Joe furios
și-acum le-azvârle-amenințări când tună.

Vedeam la unii și-al lor chip scârbos,
și piept și umeri și din vintre-o parte,
și brațele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naște-asemeni monștri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă și-elefanți de ține
și-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
și mai prudent oricui gândește bine,

căci unde sunt puteri și judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi și lați mi se părură
cât pinul pe San Pietru, și-ncleiete
el membre-avea cu fața-i pe-o măsură,

așa că malul cel ce i se dete
drept sorț lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, și, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Așa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu știa-ngăima decât sudalme.

Și-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn și-n el îți varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îți e, tu, duh confuz, la locul
știut, cureaua; caută-ți-o nițel
și vezi că ea-ți încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toți vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orișicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o știe."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorși, și-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N- ști să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că brațul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanț ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
-ncerce-acesta brațele-i trufașe,
și plata care-o vezi acum și-o ia.

Fialte-a fost, și lucruri uriașe
cu alți giganți făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste fașe."

– "Aș vrea, maestre",-am zis, "de poți și vrei,
să văd și pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "și poți să-i și vorbești,
și el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l dorești,
la fel legat, la fel și-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l privești."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând așa cumplit, precum văzui
că-n lanțuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori mor, nicicând n-avui,
și ca să mor de-ajuns ei mă-nghețară,
de n-aș fi fost convins de lanțul lui.

Plecând de-aici găsirăm așadară
pe-Anteu, ieșit deasupra de colină
cinci coți, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ți-ai ucis drept pradă,
și cel ce, de-ajutai și tu-n cumplitul
război pe frați, și-azi pare să se vadă

Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, și nu cu greu s-o-nghiți,
acolo unde-i gheață-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiți;
apleacă-te spre noi și nu mai screme,
și-acesta-ți poate da ce-aici doriți:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu și zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, și brațele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Și: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, și-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Așa cum Garisenda ți s-arată,
când stai sub ea și-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, așa-mi păru spre mine
plecat Anteu, și-a fost și-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiți pe Dis, el blând
ne puse jos din brațe, și zăbavă
plecat așa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca și-un catarg de navă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi -nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci crească se cuvine,
creasc-ardoarea ce din el răsare,
crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru că văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu -ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia-ncepui urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult -mpiedeca-n suire,
stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.

Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.

Deși târziu, subt Iuliu născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută--nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."

– "Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset doboară,
de vreai scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu știi că ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.

De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.

Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.

Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire

de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.

Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult -nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.

Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;

eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.

și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.

Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face

și-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;

deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.

Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"

Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.

Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.

El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut mearg-airea,
cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.

De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese

Virgil și-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a și plecat -mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

port c-un mort ca și cu trupuri pline."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

și care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârșit să vie

a stat pe loc, mulțimea cea verace,
venită-ntre vultur și-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca și spre-a dânsei pace;

și, ca și-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, și toți strigară-n cor.

Precum cei drepți, la marea judecată,
grăbit ieșind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

așa deasupra ăstor roți divine
ieșir-o sută-ad vocem tanti senis
și soli și servi ai vieții făr' de fine.

Și toți strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car și-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu față-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

și fața soarelui născând umbrită
așa că, potolind o ceață rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, și-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
și-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Și iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simți scădere
și-a sta zbătut în fața-i când va sta,

cumplit a resimțit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
și-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a și lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset fața cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, vad-oștenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-așa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixați pe mine-adâncii ochi și-i puse.

Și-astfel, deși sub vălul feții sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mișcări în gest și mânioasă, ea
vorbi, precum și-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Privește-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosiși urci tu sfânta scară;
ori nu știai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-așa rușine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
așa și mie ea, ci-s aspritură
simțeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munții-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
și-ngheață neaua-n vântul dinspre Schei,

și-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă țara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

așa fui făr' de plâns și de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
și-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simții că milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-așa de lungi suspine?"

Fu vânt și apă geru-ntroienit
în peptul meu și cu durere mare
prin ochi și gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare
văzui că stă și-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheați în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt țel avură:
spre-a ști acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci și prin mila grației divine,
ce dintr-așa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuți avu acesta-n viața nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău și sterp se face
prin rea sămânț-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
și tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etății-a doua, viața mea,-ncepui
să nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh și fui
sporită și-n frumseți ca și-n virtute,
eu tot mai făr' de preț și rea-i părui;

și pașii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un țel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerșii de sus inspirațiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, , făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac să vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morții poartă-ntrai
și rai-am trimis și ruga și suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-și da tainul

căinței lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

Nici pasul vorba și nici vorba pasul
nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiți
așa ca-mpins de vânturi bune vasul.

Iar morții-n jur, din nou părând muriți,
văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare
de mine-acum prin ochii lor scobiți.

Iar eu, urmând pornita cuvântare:
— "Din cauza celuilalt e mersul lui
mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.

Dar unde-o fi Picarda știi să-mi spui?
și-n câtă gloată-n juru-ne s-adună
vrun vrednic de văzut nici unul nu-i?"

— "O, sora mea, frumoasă ea și bună,
nu știu ce-a fost mai mult; se veselește
în nalt Olimp purtând a ei cunună!"

Așa dintâi, și-apoi: — "Nu ni s-oprește
pe-oricine să-l numim, căci diformat
prin forme chipu-atât ni se pocește.

Acest de-aici și-un duh mi-a arătat
e Bonagiunt' din Lucca. Mai nainte
puțin și-acel din toți cel mai uscat

bisericii întregi i-a fost părinte;
din Tours a fost și-n post o să-și dezgroape
țiparii din Bolsena-n sos fierbinte."

Și pe-alții mulți mi-i arătă de-aproape;
și-a fi numiți plăcere le era,
căci toți păreau cu zâmbet sub pleoape.

Văzui pe Della Pila cum uza
degeaba dintâi; Bonifaciu, care
hrăni pe-așa de mulți cu stola sa;

pe șir Marchez, ce nu cu sete mare
a stat la Forli tot de cupe pline
și-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.

Apoi, cum prețuiești și-alegi în fine,
așa făcui și eu cu cel din Lucca,
părând de-altfel că-l și cunosc mai bine.

Vorbea-n murmur și nu știu ce "Gentucca"
simții pe unde-i dă a lui sentință
amarul chin ce-i mistuia năluca.

— "Tu, cel ce-mi pari așa de cu voință
să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită
și-astâmpără și-a mea și-a ta dorință!"

— "Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,
de-al cărei drag iubită va să-ți fie
cetatea mea, oricât e de hulită.

Tu ai să mergi cu-această prorocie
și-al meu murmur de-ți fu spre vro eroare,
avea-vei fapta certă mărturie.

Dar spune-mi drept, ești tu acela oare
ce rime nouă-a scris ce-așa vestiră:
O, voi, femei de-amor cunoscătoare?"

Iar eu: — "Sunt unul care, când mă-nspiră
amorul, îmi notez și,-n urma lui,
ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră."

— "Acum văd, frate, ce departe fui
și eu, și Iacob, și Guitton ca mine,
de noul stil frumos de care-mi spui.

Eu văd cum pana voastră strâns se ține
pe urma celui ce dictează-n voi,
cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.

Ci-n stil nu pot vedea un soi și-alt soi:
câți vrând placă toate le-afectează."
și, ca și mulțămit, tăcu apoi.

Precum cocorii ce la Nil iernează
s-adun-aori în stol și-apoi în zborul
grăbit al lor în șir se-ndepărtează,

așa făcu și-aici întreg poporul:
Întorși spre dreapta i-am văzut cum pasă,
făcându-i iuți și foamea lor și dorul.

Și, cum un om trudit de-alerg își lasă
pe soți să meargă, până ce-și mai curmă,
pășind încet, înecul ce-l apasă,

așa, lăsând treacă sfânta turmă,
Fores venea cu mine-n rând mereu.
— "Când am să te revăd?" îmi zise-n urmă.

—"Ce zile-am de trăit", am zis, "știu eu?
Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuți vântrele,
spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,

căci locul cel ursit vieții mele
se pare-urnit spre-o jalnică ruină,
din zi în zi mereu căzând în rele."

— "Deci mergi!" a zis. "Pe cel mai plin de vină
de coada unei bestii-l văd eu tras
spre valea-n veci lipsită de lumină;

sporește-al bestii mers din pas în pas,
crescând mereu, până-i strivește toate
și-un trup diform pe câmp îl văd rămas.

N-au mult a se-nvârti aceste roate",
și-n sus privi spre cer, "și fi-ți-va clar
ce vorba mea să-ți spuie-acum nu poate.

Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar
ni-e timpul scump, așa de scump tot stropul,
și-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar."

Cum prinde-un ins din stol ades galopul,
ieșind din rarul trap de călărași,
al primei lupte-onor fiindu-i scopul,

așa porni și el cu grabnici pași,
iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,
ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntași.

Când fu-n adânc intrat acu nainte,
că ochii mei îl urmăreau precum
cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,

văzui alt pom, și nu departe,-n drum,
cu ramuri verzi frumoase și-ncărcate
spre care ne-ntorsesem chiar acum.

Văzui popor cu mânile-nălțate
strigând nu-ș' ce spre fructul neajuns,
cum pruncul dornic și flămând se zbate,

iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns,
ci, și mai mult dorința spre-a i-o-ncinge,
ridic-obiectul vrut, nu-l ține-ascuns,

și, ca-nșelați, plecau făr-a-l atinge.
Iar noi sosirăm și la pomu-acel
ce-atâtea rugi și-atâta plâns respinge.

— "Pe-alt mal urmați și vă feriți de el;
de Eva smultul pom acesta nu e,
ci e mai sus, și-acesta-i e surcel."

Din crengi nu-ș' cine-așa-ncepu să spuie.
Trecurăm deci, poeții dragi și eu,
pe-alt mal, lipiți de partea care suie.

Zicea din pom: — "Aminte-aveți mereu
pe cei în nori născuți, cum, beți, mișeii
cu dublu piept s-oștiră cu Teseu,

și bând, cum s-arătară slabi iudeii
și nu-i vru Gedeon tovarăși, când
venea din culmi -ntâmpine madeii."

Lipiți de-acel părete-acum mergând,
păcate ce-au intrat prin guri, urmate
de-așa de-amar câștig, noi ascultând,

și-apoi, în largul căii descurcate,
privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,
făcurăm pași vro mie, când strigate:

— "Ce-umblați voi trei și singuri, făr' de țintă?"
cuvinte m-au făcut să sar acu
cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.

Nălțai deci capul ca să văd ce fu;
și-n veci cuptorul roșii-așa nu face
metale,-ori sticlă, și nici lucii nu,

ca unul ce ne zise: — "De vă place
s-urcați în sus, cotiți acum spre mine;
pe-aici se duc acei ce merg spre pace."

Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine
în dosu-acelor mari învățători,
ca omul ce,-ascultând, din spate-ți vine.

Și, cum eraldul umedelor zori,
boare-n mai, adie-aducătoare
de-un plin miros de ierburi și de flori,

așa simții pe fruntea mea o boare,
simțeam și-a penelor bătaie lină
cu mult miros de-ambrosie-adietoare.

Iar el zicea: — "Ferice cui lumină
din grație-i veni, să n-aibă pieptul
robit de pofta gurii-apururi plină,

ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!"

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Și tot așa un brâu și-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreții lui și golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii față sură.

— "De-oi sta s-aștept popor ca să-nțeleg
ce drum să iau, tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi ști ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi și-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ți se-opune."

Pe-un spațiu noi făcurăm pași cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puțin, c-așa ne-mpinse dorul.

Și iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" și-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou și-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
și ca și-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai și-al treilea glas, din spate:
— "Iubiți pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină și-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
și cred , până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoști- și-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în față-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în față-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi și rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinți cu toții,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-așa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau poart-un gros suman în spete
și unul pe-altul razim își cătau
și toți ședeau proptiți de-acel părete.

Așa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerșindu-și ce să-mbuce,
proptiți deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaș milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
așa și-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la șoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceștia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

știu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
și, fără ca s-aștepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbește,-a zis, dar scurt și priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
cazi din mal în gol prea lesne poți,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

și-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoți
ce storc așa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată fața toți.

Și-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinții
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

-mprăștie mila spuma conștiinții
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minții,

să-mi spuneți voi, și dulce-mi dați dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, și bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetățean e fiecine
cetății cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin țări latine?"

Puțin mai înainte de-unde fui
așa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
și-așteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ținea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el ești cel ce-ai răspuns,
faci să te cunosc prin loc și nume."

— "Din Sienna fui și-nvidia m-a străpuns;
cu-aceștia-n rând îmi spăl ticăloșia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deși chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Și, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea și inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuși vruse.

Bătuți și puși pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieții mă-mpăcai și eu
cu Cel-de-Sus, dar și prin pocăință
eu tot n-aș fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priință
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferință.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi și porți și ochii-așa cum vrei
și sufli când vorbești, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuți aici și ochii mei,
dar numai timp puțin, căci adunară
puțin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos și-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi și-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici și e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
și pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
și-atât de nou s-auzi ce ne vorbești;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Și rogu-te pe tot ce tu iubești,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregești.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranță-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar și mai rău de admirali va fi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată
ca boii-alături, când în jug îi pui,
cât timp mă-ngădui prea-bunul tată.

Dar, când mi-a zis: — "Desparte-te și sui.
că-i bine-aici cu vâsle și vântrele
-mping-un om cât poate barca lui,"

dând dreptu-i stat înfățișării mele,
cum faci când vrei să pleci, deși-mi erau
gândirile smerite-acum și grele,

eram în mers și pașii mei urmau
cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă
și-ai lui și-ai mei ce sprinten umblet au.

Când iar mi-a zis: — "Las-ochii tăi să cadă
spre-a fi cu spor cărarea ta nainte,
faci și locul de sub tălpi să-l vadă."

Precum scobesc pe lespezi de morminte
întregul chip, așa cum îi fusese,
al celui mort spre-a fi de-adus aminte

și-a da cu el prilej de-a plânge-adese
prin boldul evocării care poate
-ncindă foc în sufletele-alese,

așa văzui, ci mult mai bine-n toate
prin arta lor, figuri pe colnicel
cât brâu ca drum din sineși coasta-l scoate.

Văzui deoparte cum superbul cel,
mai bun creat cum n-a fost altul nime,
din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.

Văzui, străpuns de foc din înălțime,
întins Briar cum zace, de-altă parte,
cu mortu-i trup pământului greime.

Văzui pe Pallas, pe Timbreu și Marte,
armați pe lângă Zeus, privind răzlețe
mari membre de-uriași pe câmp departe.

Văzui sub poala naltei fortărețe
pe Nimrod ca năuc privind popoare
ce-au fost cu el în Sennaar semețe.

O, Niobe, cu ce priviri de-oroare
priveai copiii tăi, sculptați pe stradă,
de șapte-ori doi, cum unul-unul moare!

O, Saul, tu, în propria ta spadă
ce mort păreai pe Gilboe juratul,
nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!

O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul
țesut al tău, ce scump plăteai o toană,
păianjen trist făcându-te păcatul!

O, Roboam, n-aveai aci-n icoană
trufașul chip ce-amenința, ci-n carul
gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!

Scobit era pe aspra piatr-amarul
lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară
așa de groaznic mamei sale darul.

Scobit era cum fiii s-aruncară
pe Sancherib în templu-n care stete
și-ucis acolo-n capiște-l lăsară.

Scobit era ce-amară moarte-i dete
lui Cir, când zise-n furie Tamirii:
"Tu sânge bea, că de-asta-ți fuse sete."

Scobit era cum au fugit asirii
când mort fu Olofern și, totodată,
și jalnicele moaște-ale cumplirii.

Văzui și Troia-n pulvere-aruncată;
o, Ilion, ce ticălos și-umil
scobit e chipul care-aici te-arată!

Ce maistru-a fost al cui penel sau stil
făcu figuri și umbre-aici de care
se poate-uimi și-un duh cât de subtil?

Par morți cei morți, iar viii vii, și clare
nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine
cât timp urmam plecat acea cărare.

Și-acum te mai mândrește,-o, tu, creștine,
călcând de sus și nasu-n nori purtându-l,
ca drumul rău să nu ți-l vezi supt tine!

Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l,
și drum mai mult și soarele-a-mplinit,
decât credeam eu cel aiuri cu gândul,

când cel care mergea, mereu țintit
numa-nainte,-a zis: — "În sus privește!
Nu-i timp de-a merge-astfel și-așa robit,

căci iat-aici un înger se gătește
să vie cătră noi și-a sa solie
a șesea serv-a zilei și-o-mplinește.

Și-n grai și-n ochi s-aduni cucernicie,
să-i plac-a ne pofti, și-aminte ai
ziua asta-n veci n-o să mai vie."

Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai
să nu pierd vremea,-ncât povaț-obscură
el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.

Spre noi veni frumoasa creatură,
în alb vestmânt și-n chip având lucoare
cum Venus pare-n zori în zare pură.

El brațe-a-ntins și-aripi ca vrând zboare
și-apoi: — "Veniți! așa-ncepu zică.
Sunt scări aici, de-urcat de-acum ușoare."

Urmând chemării: — "O, rari ce se ridică!
Vai, neam uman, născut spre-a te urca,
de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?—

ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era,
m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte
și-un singur drum mi-a spus că voi afla.

Precum la dreapta, spre-a sui pe munte,
la templul care,-o, bine cârmuite
oraș, stă-n deal, când treci a văii punte,

ș-alină-al coastei clin prin scări cioplite
și puse-aici din vremi mai cumsecade
pe când și cot și-ocale-au fost cinstite,

căci nu e timp așa s-alină râpa care cade
și-aici pieziș de sus, din cerc vecin,
dar ambii umeri piatr-aici ți-i rade."

Și voci, pe când eram intrați deplin,
cum nu pot fi la noi nicicând rostite,
cântau: — "Ferice-acei cu duh puțin!"

Ah, aste porți cât sunt de felurite
de cele din infern! Aici cântări
te-ntâmpină, și-n iad urlări cumplite.

Suiam acum pe-acele sfinte scări
și mult mai dulci de cum păreau de-afară
le-aflam în fuga sprintenei urcări.

Și-am zis: — "Maestre,-o, spune-mi ce povară
așa de grea din spate-mi se desprinse,
că nici un greu nu simt urcând pe scară?"

— "Când slovele ce-acum aproape-s linse
pe fruntea ta, dar tot mai au putere,
vor fi ca-ntâia toate șase stinse,

picioarele-ți vor fi de buna-ți vrere
învinse-astfel, că nu le va mai fi
suirea-n sus o trudă, ci plăcere."

Ca cel ce merge,-având, fără de-a ști,
pe cap ceva, și-ncepe-a ști că-l are,
că-l fac al altor semne-a bănui,

și duce-o mână deci spre-ncredințare
și cată și-află și-astfel mână lui
îi face-acea ce văzul nu e-n stare,

pe degete răzlețe-așa făcui
și-aflai că-s numai șase "P" ce-i scrise
acel cu chei, când drumul începui;

iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiții ce-mprejur îi ai,

puterea și-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ți mulțămi de dulcea ta suflare.

Și vie-ți pacea-mpărăției sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ți dă și-al îngerilor cor
a sa voință-n cântece de-osana,
așa să-ți dea și oamenii pe-a lor.

Și dă-ne și-azi și-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm și-aflăm prihana.

Și, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greșală
și nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-așa de-ușor se-nșală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Și lor și nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

și,-ocol făcând, au trudele gradate
și toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând și-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-și spele
lumescul semn, ca limpezi ia zborul,
ușoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-așa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Și, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
vă rog să ne-arătați pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinț-a ști pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-ușor și-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aș fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaș povară-mi zace
și-mi ține capu-așa de-adânc plecat,

privire-aș eu pe-acest ce-i viu și tace
să-l văd, că poate-odată-l cunoscui
și-a fi de cazna mea durut l-aș face.

Latin și-al unui prinț din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu știu de-i cunoaște-ți faima lui.

De vechiu-mi neam și faptele de-aramă
a moșilor fui ăst fel de semeț,
încât, nesocotind obșteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreț,
că fui ucis, precum în Sienna știe
și-n toată țara ei orice drumeț.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toți ai mei fârtați a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
și-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ținând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenția -ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu ești Oderis,
a Gubbiei fală și-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
și-i gloria-ntreag-a lui, și-a mea e-n parte.

Ce spui, firește, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Și-atari trufii aici au să se spele;
și nici aici n-aș fi, dar în căință
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putință!
Spre vârf verdeaț-abia i-o vezi și nu e,
de n-o ajung și timpi de nepriință.

Crezu,-n pictur-, a fi și Cimabue
stăpân a tot și-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Așa și-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp și poate-i și născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din față,
schimbând numirea sa după ținut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viață
în ani cărunți, decât din carnea vie
ieșind pe când te poartă doica-n brață,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o știm cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în fața mea, cu greul drum se luptă,
și-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deși i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florența ce fusese
sumeaț-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-așa, c-abia veni și nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, și-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufașul țel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Așa a mers și merge-așa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos și nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
așa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice rușine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerșetorii

și, ca să-și scoaț-amicul din suspine
și temnița lui Carlo, el aici
cerșea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ți spui mai mult și-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece și vecinii
așa-ți vor face-ncât o să-ți explici.

Și-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni facă p-asta de rușine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea intre."

Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând pară,
ce loc de-urcuș ne dă pe-acoalea clinul?"

— "De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna brațul drept spre-afară."

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!