Cântul VIII
Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte
cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.
Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
"Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"
Iar el: "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."
Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară
venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
"Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"
"O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."
Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.
Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.
Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.
Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
"Tu cine ești de vii având suflare?"
"Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
"Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.
"Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"
El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: "La câini, în baltă-vă napoi!"
Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!
Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.
Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"
"O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"
"Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."
Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
că dau și-azi Proniei laude și grații.
Și toți strigau: "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.
Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.
"S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."
Iar eu: "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."
Iar el: "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."
Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.
Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
"Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.
Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
"Cum poate-acesta, viu fiind, să vie
prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.
Mai blând-atunci turbata bandă stete.
"Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,
el singur facă-și drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."
Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!
"O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,
să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"
Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
"Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.
Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."
Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.
Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit
și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.
Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
"Ce duh îmi neagă jalnicele case?"
Iar mie: "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.
Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!
Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,
acel ce ne va-nfrânge-această poartă."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre moarte
- poezii despre vorbire
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre plâns
- poezii despre bătrânețe
- poezii despre zbor
- poezii despre văi
- poezii despre tată
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
- Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.