Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşeli, schimbări şi ajutor

Fac asta din dorinţă,
O fac din neputinţă,
Căci sunt o simplă fiinţă
Ce simte suferinţă.

Fac asta cu folos,
O fac cât mai frumos,
Dar simt că merg în jos,
Şi-o fac mai dureros.

Încerc s-o fac mai bine,
Gândindu-mă la tine,
Dar lacrimi cad puţine
Şi frica nu mai vine.

Şi aud că vrei să-mi ceri
Să încerc din răsputeri,
Să renunţ la zeci poveri,
Să n-am parte de dureri.

Dar n-am vrut să fie-aşa,
N-am vrut să uit de ea,
Iar atunci când ea pleca,
N-am vrut a mă schimba.

Cu gându-n stele m-am trezit,
Asta nu-i ce mi-am dorit,
Am uitat tot ce-am iubit,
Am uitat tot ce-am simţit.

Am greşit, am realizat,
M-ai ajutat, nu mi-a păsat,
Dar când pe uşă ai plecat
Nimic frumos n-a mai durat.

Şi-acum când ştiu unde greşesc,
Acum când ştiu ce îmi doresc,
Încerc din nou să-mi amintesc,
Încerc mereu să te găsesc.

Am uitat tot ce-a durut,
Nu mai am ce am avut,
Şi-ncep să simt ca la-nceput,
Dar prea târziu, te-am pierdut.

Am fost mereu un gânditor,
Am fost mereu un visător,
Am fost mereu un luptător,
Dar acum cer ajutor.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub patrafir

Părinte, eu mă-nec din piept
Şi n-am puteri de vorbă multă ;
Cât voi putea vorbi m-ascultă
Să-ţi spun în grabă tot şi drept.
Aş vrea să-ncep cu fapte bune,
Dar n-am făcut, ori le-am uitat
Şi raiu-n cap puţin mi-a stat.
Şi-am fost şi prost la numărat —

Şi n-am ce spune.

N-aveam nici vreme. Tata-i mort
Şi mama-i cu copii, sarmana.
Ei de la mine-aşteaptă hrană,
Şi grija numai eu le-o port
De-acum ei singuri să şi-o poarte!
Mi-e milä de durerea lor,
De ei mi-e jale, nu că mor.
Dar cum e scris Că sunt dator

Şi eu c-o moarte.

Eu mă cunosc; sunt păcătos,
Că prea am dus-o-n râs şi-n glume...
Prea drag mi-a fost să fiu în lume,
Şi-am prea iubit ce-a fost frumos!
Pe lângă vin, voinicii roată,
Şi chiote pe deal în zori,
Şi ziua luncile cu flori,
Şi hora noaptea-n şezători,

Şi viaţa toată!

Şi mi-a plăcut în jurul meu
Să văd flăcăi pe bătătură
Şi cobza cu isonu-n gură
Să-mi zornăie zorind mereu.
Să văd cum se cotesc şirete
Pe-ascuns nevestele, şi-aprins
Se simt de peste brâu cuprins
Trupşorul cel subţire-ncins

Al unei fete.

Păgân sunt parcă, nu creştin!
Bisericos n-am fost, părinte,
Dar rar, când mi-am adus aminte,
M-am dus şi eu ca să mă-nchin.
Eu am pe Dumnezeu în mine:
Mereu îl simt, şi-l văd mereu —
Gândesc aşa! Mai ştiu şi eu!
Dar, taică, las' că Dumnezeu

Va şti mai bine.

N-am dat în viaţă nimănui
Prilej să-mi poarte duşmănie,
Eu n-am putut să ţin mänie
Că n-am avut, părinte, cui,
Măcar mi-au tot făcut-o unii!
Şi n-am fost slab şi nici fricos:
Pe opt ţi-i dau grămadă jos —
Dar m-am ferit să-mi fac ponos

Cu toţi nebunii.

O dată numai... P-un flăcău
L-am dat de ziduri, pentr-o fată
A doua zi a prins deodatä
La plug în deal să-mi pară rău,
Şi nici la boi n-am dat mâncare
Şi-n brazdă plugul l-am lăsat
Şi ca nebun am alergat
Pe dealuri, pe flăcău să-l cat

Să-i cer iertare.

Şi nu mai ştiu... atâta-i tot,
Ba, taică, stai! E cu vecinul.
Pe palme m-alinta creştinul
Şi drag m-avea ca pe-un nepot...
Şi eu i-am sărutat nevasta!
EI moş, ea o copilă-abia.
Mi-a fost şi milä, cum plângea,
Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea —

Păcat e asta?

Dac-am uitat ceva să spui,
Mi-e martur Dumnezeu, părinte,
C-am spus ce mi-a venit în minte
Şi-oi spune tot, în faţa Lui!
Şi-acum canon... îl ştiu anume!
A fost aşa, şi n-aş cârti:
Canon e că nu pot trăi!
Şi-ntr-altă lume n-o mai fi

Ca pe-astă lume.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adorabilei mele soţii

Nevastă, iar te-am supărat,
năpastă de nevinovat!
Când văd că-n ochi îţi sar scântei
rămân în pană de idei,
eşti rea şi aprigă mereu,
iar vinovat rămân doar eu.
Din teama de a nu greşi
năzbâtii fac în orice zi,
nici să mă controlez nu pot,
deşi-mi dai zilnic peste bot.
Nici foame, cred, n-o să-mi mai fie,
mi-e teamă de bucătărie
şi iau poziţia de drepţi
când după uşă tu m-aştepţi,
profiţi că am un handicap
şi îmi "trosneşti" tigaia-n cap,
să dai, te rog, mai uşurel,
dar pe cocoaşă, că sunt chel!
De frică şi de spaimă zac,
mă tot întreb ce pot să fac,
în voie nu-ţi mai pot intra,
zadarnic, orice-aş încerca.
N-accepţi nimic, nu vrei să ştii,
prin cap îţi zboară ghiduşii,
Cu vorbe tandre mă aleg:
sunt prost, cam tăntălău şi bleg!
Dar dacă Viaţa mi te-a dat
mă-mpac c-un gând nevinovat:
mi-eşti mamă, tată, soră, frate,
iar noi doi le-am făcut pe toate:
o casă, doi copii, livadă
să aibă lumea ce să vadă,
iar cine-o crede tot ce spun
ori este prost, ori e nebun!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce să fac dacă-mi placi

Ce să fac dacă-mi placi?
Spune tu dacă-i vina mea!
Vreau să te ocolesc, să nu te mai iubesc,
Dar ce să fac dacă-mi placi?

Cum să fac să te uit?
Poate doar să îmi schimb inima...
Dar degeaba mi-o schimb fiindcă faci tot ce faci,
Şi când te văd iar îmi placi.
Mi-e necaz şi mi-e ruşine
Când te văd cine eşti
Că îţi râzi mereu de mine
Şi îmi spui că nu mă iubeşti.

Dar ce să fac dacă-mi placi?
Spune tu dacă-i vina mea!
Vreau să te ocolesc, să nu te mai iubesc,
Dar ce să fac dacă-mi placi?

Mi-e necaz şi mi-e ruşine
Când te văd cine eşti
Că îţi râzi mereu de mine
Şi îmi spui că nu mă iubeşti.

Dar ce să fac dacă-mi placi?
Spune tu dacă-i vina mea!
Vreau să te ocolesc, să nu te mai iubesc,
Dar ce să fac dacă-mi placi?

Ce să fac să te uit?
Poate doar să îmi schimb inima.
Dar degeaba mi-o schimb fiindcă faci tot ce faci,
Şi când te văd iar îmi placi.
Mi-e necaz şi mi-e ruşine
Când te văd cine eşti
Că îţi râzi mereu de mine
Şi îmi spui că nu mă iubeşti.

cântec interpretat de Nicolae Niţescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul vieţii

Am drumul vieţii în faţă,
se-ngustează, e în ceaţă,
cui să fac de-acum demers,
c-aş vrea să mai am de mers,
îmi e drag să-l văd lărgit,
chiar de nu e pietruit,
la el singur să lucrez
să pot să mi-l asfaltez
aşa cum îmi place mie
să fac viaţa poezie.
Liniştit, la bătrâneţe,
nepoţilor dau poveţe,
să-i încânt şi să-i descânt,
în viaţă să-şi ia avânt,
aşa cum, copil fiind,
eu mi-am croit drum muncind,
iar în anii tinereţii
am simţit tumultul vieţii,
n-a fost deloc generoasă,
am făcut-o eu mănoasă,
norocul n-a fost cu carul,
am primit cu degetarul,
prin trudă şi isteţime
l-am ţinut legat de mine,
a simţit a mea prezenţă,
curaj şi perseverenţă.
Eu la nimeni n-am cerut,
dar am dat cu împrumut,
singurel m-am descurcat,
n-am ajuns de râs în sat,
am mâncat când am putut,
am băut când am avut,
dar altuia n-am cerut,
nimeni n-a văzut c-am plâns,
am oftat doar pe ascuns,
la durere n-am zis pâs,
iar în faţa lumii-am râs.
Acum am îmbătrânit,
dacă plec... merg fericit,
îmi iau cu drag bun rămas
că în urmă-mi ştiu ce las!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Sunt eu de vină, mamă,
Sunt eu de vin-acum?
El m-a-ntâlnit odată
În zori de zi pe drum;
Glumind m-a strâns de mână,
Şi ce-i dacă m-a strâns?
Sunt eu copilă mică
Să-mi fac din glumă plâns?
Era să-l las, măicuţă,
Cu gluma şi să tac,
Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac?

Şi tot pe mine, biată,
Şi vină, şi ponos!
Eram chemaţi la nuntă
Şi n-aveam brâu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat,
Şi ce-i un brâu? Şi-n urmă,
Eu nici nu l-am rugat,
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de râs în lume?
Ori ce era sa fac?

De ce-mi arunci tu vină,
Tot vină cu păcat?
El m-a oprit în cale
Pe lunci şi m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tată,
Şi-i vesel, sănătos?
Şi m-a-ntrebat de tine,
Aşa de prietenos,
De bine când mă-ntreaba,
Eu cum era să tac?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era sa fac?

Şi-acum întreaga vină
Pe mine tu o pui!
El m-a-ntâlnit pe punte
Şi ştii tu felul lui;
M-a strâns de peste braţe
Să nu le pot mişca,
Şi nu-mi lăsa răsuflet,
Aşa mă săruta.
Te zbaţi, dar tu esti slabă,
Şi puntea toată sloi;
Cădeam, fereste Doamne,
Sub ghiaţă amândoi!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

La oglindă

Azi am să-ncrestez în grindă -
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.

Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!

Mă gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şorţ cu flori, minune mare -
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.

Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
A zis: – "Ce-mi tot spun ei mie!
Am şi eu numai o fată,
Şi n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată".

Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!
Multe ştiu, dar nu ştiu toate.
Mama-mi dă învăţătură
Cum se ţese-o pânzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.

N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!
Lasí să văd şi cum să leagă
Dragostea – dar ştiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
Şi pe mine!

Că-s subţire! Să mă frângă
Cine-i om, cu mâna stângă!
Dar aşa te place dorul:
Subţirea, cu binişorul
Când te strânge el, să-ţi strângă
Tot trupşorul.

Braţul drept dacă-l întinde
Roată peste brâu te prinde
Şi te-ntreabă: "Dragă, strângu-l?
Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Şi cu stângul.

Iar de-ţi cere şi-o guriţă -
Doamne! Cine-i la portiţă?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiţă
Sta-mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brâu, şi toate!
Şi cosiţe cumpărate,
Stai, să-nchei şi testemelul
Pe la spate.

Uite ce bujor de fată -
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.

De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Lasí să văd cât e de bine
Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna -
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu şorţu! O să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastă.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Şi-n cui oglindă!
Ce-am uitat? Închisă uşa
De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea sărac

Am zis iubitei mele: "Vino
La câmp s-auzi un pitpalac".
Ea: "Da, îmi place pitpalacul...
Dar nu merg: tu... eşti prea sărac."

Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează.
"De ce fugi?" zic.
- "Eşti prea sărac."

Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul- poate fac
O lovitură... Dar norocul
"Pleacă, îmi zice; eşti sărac!"

Mă duc acasă melancolic,
Stau trist, visând într-un cerdac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi flueră: "Eşti prea sărac!"

Mă duc la editor c-o carte
E iarnă, frig - voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
"Nu te-editez; eşti prea sărac!"

Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: "Eşti prea sărac!"

Îmi place către primavară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
- Şi nici spanac, nici ochiuri semple
Nu pot să gust... sunt prea sărac!

În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und' se iese,
Roşind îmi zic: "Sunt prea sărac!"

Atunci, o constipaţiune;
Ah! doctore, ce să mă fac?
"Siminichie".
"Nu se poate".
"De ce?"
"De ce? Sunt prea sărac!"

Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
"Ce cauţi aici?" strigă bandiţii.
Sunt dizident!
"Esti prea sărac!"

Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el râzând, mi-a zis: "Te lauzi!
S-o văz, n-o crez... Eşti prea sărac!"

Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc... Sunt prea sărac.

Nu! orişice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Ori încotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac,
Mi-e vecinică duşmană - vecinic
Îmi spune: "Piei! eşti prea sărac!"

Sărac! da! nu e loc în lume
Pentr-un sărac! dar... ce să fac?
Să mor!... dar un revolver costă...
Chiar pentru moarte, prea sărac...

Dar mor, în fine, şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac,
Şopteşte printre dinţi în silă:
"După ce-i greu... e şi sărac!"

Am reînviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac...
Un critic fără milă-mi spune:
"Ai început iar prea sărac!"

Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac...
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi... sunt prea sărac!

Alerg atuncea pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac...
Vai! nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale din Fabule, satire, parodii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea şi Oltul

Dunărea vorbea cu Oltul:
Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu
Plouă mult la voi la munte,
Sate şi câmpii de-neci,
Ori ţi-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci?

Rup şi maluri câteodată
Şi fac holdele de pier,
Iar când plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfântă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă,
Maică, şi-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,
Neamuri ce-şi vorbesc ferice
Graiul din strămoşi.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viaţa
Şi de soarta lor.

Vezi şi-aici poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene şi mândre fete
Şi flăcăi voinici.
Şi ţi-e dragă ţara asta
De români, căci te iubesc
Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul
Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,
Furios spre şes scobor,
Căci de unde vin, e spaimă.
Groază şi fior.
Tot români sunt şi pe-acolo,
Neam din veac pe-aici adus,
Dar pe gâtul lor şi astăzi
Jugul este pus.

Ei n-au voie să-şi vorbească
Graiul strămoşesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Suliţele stau.
Sfânta libertate este
Nume gol pe-al lor pământ:
Cei nedrepţi sunt cei puternici,
Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,
Vin aşa de tulburat,
Şi de ciudă pe duşmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec şi mal şi oameni,
Nu mai ştiu ce fac nici eu
Că mă simt de-atâta jale
Tulbure mereu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugămintea din urmă

Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale.

Şi eu rămân să mor pe-aici
Cu liftele păgâne!
Ah, parcă simt că n-am s-ajung
Să văd ziua de mâine.
Cu douăzeci deodată-n car
La groapă mă vor duce,
Şi, bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.

Noi de copii ne ştim, şi-am fost
Ca fraţii, ba mai bine.
Eu de-am avut un singur ban
L-am împărţit cu tine;
Şi tu cu gura foc prindeai
Să-mi dai ajutorare;
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Că-i bun şi mare!

Şi-auzi acum! De-or întreba
În sat de-a mea venire
Tu-n loc de adevăr să spui
Că n-ai de mine ştire,
Că n-am fost la un regiment
Dar spune-le ce-ţi place.
Că pentru ei ori viu, ori mort,
Totuna face.

Iar mamei Doamne, cum aş vrea
Credinţa s-o înşele!
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
La Turnu-Măgurele,
Dar voi sosi cât de-n curând.
Ascultă-mi rugămintea,
Că mama, dac-ar şti că-s mort,
Şi-ar pierde mintea.

Tu s-o amâi cu zi de zi
Şi spune-i câte toate,
Ea e bătrână, n-are mult
Să mai trăiască, poate;
Şi pentru ce să-i amărăşti
Şi zilele puţine?
Că n-are-n lume bun şi drag
Decât pe mine.

Iar Linii, de s-ar întâmpla
Să vă-ntâlniţi vrodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea
S-o aflu măritată.
Tu uită-i-te-n ochi să vezi
De-o doare ori n-o doare;
Iar dacă vei vedea-o stând
Nepăsătoare,

Să-i spui că m-ai lăsat rănit
Pe umedele paie,
Că doctorul în carnea mea
Adâncă brazdă taie,
Că de dureri eu mă izbesc
Şi urlu ziua-ntreagă,
Şi c-am murit gândind la ea,
Că mi-a fost dragă.

Şi dacă ochii ei atunci
Mai tulburi se vor face,
N-o mângâia! E de prisos,
Te rog s-o laşi în pace.
O frunză veştedă nu-ţi dă
Cuvânt să zici că-i toamnă
Şi-o lacrimă în ochii ei
Nimic nu-nseamnă!

Şi-acum dă-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe o rază de lună mi-am scrântit inima

într-o zi de treisprezece fix
cum naiba să nu urăsc tâmpenia asta de superstiţie
am deja cinci vieţi de când nu mai scuip în sân
nici nu mai fac trei paşi înapoi când îmi trec pisicile calea
oricum racii merg aşa înainte
pe toţi viermii
care abia aşteaptă să-mi pierd sufletul
pe toate stelele pitice sau pe toate supernovele
pe toţi dumnezeii si de ce nu pe toti dracii
viaţa asta am început-o pe treisprezece fix
într-o dimineaţă de cuptor cu un ţipăt de trei margarete cel puţin
uite-aşa ca să văd lumea cu susul în jos
era să-mi scape cuvântul cur dar noroc cu backspace-ul
apropo acum tasta asta e "mama proştilor ca mine"
apoi ca şi când aş fi vrut să văd cum e sub pământ
m-am făcut miner şi încă sap de nebun după lumină
sau poate că am aranjat asta cu şeful cel mare
că mă cam săturasem de nori şi verdeaţă
dealtfel ultima dată l-am rugat să mă lase o nemurire
în raiul musulmanilor
cu nu mai ştiu câte fecioare pe cap
că la urma urmei tot el e şi acolo şef
i-am promis că mă fac băiat cuminte
şi nu mai pun botul la toate poveştile cu zâne şi
mai ştiu eu câte o mie şi una de nopţi
dar entorsa asta mă face să înjur de toate apocalipsele
care nu au mai venit

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea sărac

Am zis iubitei mele: "Vino
La câmp, s-auzi un pitpalac".
Ea: "Da, îmi place pitpalacul...
Dar nu merg: tu... eşti prea sărac".

Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
"De ce fugi?" zic. — "Eşti prea sărac!"

Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură... Dar norocul
"Pleacă, îmi zice; eşti sărac!"

Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi fluieră: "Eşti prea sărac!"

Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
"Nu te-editez; eşti prea sărac!"

Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: "Eşti prea sărac!"

A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ţi viu de hac?
Şi sărăcia îmi rânjeşte
Sardonică: "Eşti prea sărac!"

Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Şi nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust... sunt prea sărac!

În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roşind îmi zic: "Sunt prea sărac!"

Atunci — o constipaţiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
"Siminichie".
"Nu se poate.
"De ce?"
"De ce? Sunt prea sărac".

Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
"Ce caţi aci?" strigă bandiţii.
"Sunt dizident!"
"Eşti prea sărac!"

Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: "Te lauzi!
S-o văz, n-o crez... Eşti prea sărac!"

Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac,
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc... Sunt prea sărac.

Nu! Orşice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veşinică duşmană — veşinic
Îmi spune: "Piei! Eşti prea sărac!"

Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar... ce să fac?
Să mor!... Dar un revolver costă...
Chiar pentru moarte, prea sărac...

Dar mor în fine şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac.
Şopteşte între dinţi în silă:
"După ce-i greu... e şi sărac!"

Am renviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac...
1 Ameţit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
"Ai început iar prea sărac!"

Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac...
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi... sunt prea sărac!

Alerg atunce pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac...
Vai! Nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa neputinţei

Lacom îmi este gândul, să nu mai zic de poftă...
Dar, din păcate, tu nici măcar n-ai habar
Că-n inimă şi suflet eu ţi-am făcut altar,
Unde mereu mă rog, să mi te am în faptă!

Râvnesc ca un nebun la tot ceea ce-nsemni,
Dar, din păcate, teama mă ţine la distanţă...
De câte ori n-am vrut să îţi spun totu'-n faţă,
Să fac să se grăbească acele rugăciuni...

Dar parcă-i un blestem, nu pot să nu mă tem
Că ai putea să-mi spui: "Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva, îmi pare rău, dar eu
Nu aş putea să-ţi fiu mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă, parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă, în suflet mi-ai pătruns...
Acum, mai port şi grija cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea nu-l poate ţine ascuns.

Şi nu e de mirare, căci ar fi mult mai rău
Să se întâmple astfel, să pleci din visul meu,
Să ştiu că tu şi eu, tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putinţă. Singur mi-aş fi călău.

E visul prea frumos, pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el speranţe investesc...
Atâţia ani de când din el mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni, care să mă-nţeleagă...
Să-mi înţeleagă lupta şi cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubeşti fără să poţi avea
În faţa neputinţei nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito... Nu mă joc de-a iubirea.
Şi tocmai de aceea n-aş vrea s-o risipesc:
Pentru că ştiu ce am în dar să-ţi dăruiesc!
N-aş vrea să-mi irosesc, zadarnic nemurirea.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (11 martie 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor şi culorilor

Mă strânge-o tâmplă, şi-ncă una
Şi am să-mi alung cu flori furtuna
O, Doamne, bunule ceresc
Mă las-atunci când fi-va să pornesc
Să-mi iau cu mine toate florile
Să-mi lumineze-n beznă, dorurile

Şi lasă-mă în lumea drepţilor
Din adormită viaţ-a morţilor
Să plec cu salbe din petala lor
Să nu simt, Doamne, al miresmei dor
Să nu devin un suflet pustiit şi gol
Să-mi pun pe cap, cununa florilor
Că ai să-mi iei la schimb lumina ochilor

Dar fie, Doamne, voia ta cea dreaptă
Că tu m-ai plămădit
şi-ţi sunt în mâini, unealta
Mai ştiu că nu-mi va fi greu nici aşa
Că tu m-ai învăţat să văd culori cu inima

De n-am să văd cu ochii
c-aşa-i lăsată rostuirea
N-am să mă plâng de asta
cum este-a lumii firea
Eu vin când zici în lumea ta cea dreaptă
Doar dă-mi, te rog, culori
pe suflet lasă-mi-le pată

Vreau roşu, galben, verde, vreau nuanţă
Te rog, doar lasă-mi dreptul la creanţă
C-ai răspândit culoare-n fiecare floare
Şi le-am simţit în viaţă binecuvântare

De cer prea mult, te rog, atunci mă iartă
Dar vina n-am că-n flori e-o colorată artă
E arta pe care, tu Mărite, ai creat-o
Pe care-n lumea vie cu respect, am adorat-o

Şi să nu-mi spui, Doamne, că nu e nevoie
Că ştiu că n-am să mor de bunăvoie

Nu cer, o Doamne, mult prea mult
Vreau doar culori în suflet să-mi ascult
Să mă-nvelesc cu tot ce mi-e mai sfânt
Să-mi fac din flori, un giulgiu ca veşmânt

Să nu mă laşi în negru doar
Că îmi va fi, Prea Bunule, amar

În lumea celor ce nu mai cuvântă
Tu lasă-mă să-mi duc culoarea sfântă
Şi am să vin desculţă fără să crâcnesc
Dar lasă-mă în roşii flori să mă-nvelesc

Vreau pete, de culoare vie
Vreau flori când nu va fi să-mi fie

Îmi plâng în braţe toate florile
Ascultă-ne acuma, şi-mi iartă rugile
din lacrimi dulci şi picături de rouă
Dar ştiu că, după moarte, încep o viaţă nouă.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bradul

Bradu-mi spune bun cuvânt —
— "Să-i trimit?" Mi-a spus: — Trimite-i!"
Tot m-am judecat cu mine:
Să dau bradului mai bine
Ori iubitei
Crezământ?

— "Nu-i trirnite!" zise ea.
— "Că n-am zor să ies în lume.
De-i trimiţi, îi fac de-ocară,
Că-i arunc pe uşi afară —
Scoate-mi nume
Cât or vrea!"

Am s-ascult de brad acum;
Fata minte cum îi vine.
Şi trimit chiar asta-seară
Peţitori la ea s-o ceară —
Rău ori bine,
Tot un drum!

De-o fi, brade, să ghiceşti,
Îţi încred o bogăţie:
Leagăn am să fac din tine,
Şi-un copil — de-o fi cu bine —
Ţi-l dau şie
Să mi-l creşti!

De mă-nţeli, te fac la noi
Poartă curţii: să te-ajungă
Câte rele pierzătoare,
Să te bată ploi şi soare,
Să te-mpungă
Vaci şi boi!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bondarul şi albina

Pe un băţ de Floarea soare',
Ce-şi înalţă spre lumină
Mlădioasa sa tulpină,
Stau de vorbă două gâze,
Un bondar şi o albină.

"Draga mea", îi spuse-acesta
Ridicând aripile şi-aranjându-şi dungile,
Tare-aş vrea să-ţi spun ceva,
Dar nu-mi vin cuvintele!

"Ştii? În afară că sunt tânăr,
Ne-nvăţat si neşcolit,
Unii spun chiar despre mine,
Ca aş fi un pic tâmpit?!

Tare-aş vrea să ştiu şi eu
Vorbe-alese să adun
Şi să fac din ele versuri
Care-apoi să ţi-le spun!

Sau să cânt mi-ar mai plăcea,
Pe'nserat, mai pe răcoare,
Ţi-aş cănta cu drag ceva
Înainte de culcare.

Dar nimic din toate astea,
Nu-s in stare ca să fac
Şi nu ştiu cum aş putea
Întru-un fel să-ţi fiu pe plac?!

"Dragă june'naripat
Şi cu spatele dungat,
Cu ochi negrii de tăciune,
Înteleg ce vrei a-mi spune!

Eşti şi tânăr şi frumos
Şi puternic eu aş spune,
Însă altceva aş vrea
De la cel ce-mi va fi june!

Şti tu oare ce e munca?
Tu te plimbi din floare-n floare,
Nu aduci ca mine-n stup,
Tot polenul în spinare!

Şi nici ceară tu nu faci,
Faguri, ce să mai vorbim?
Şi-aş mai zice căteva,
Dar mai bine ne-oprim!

Nu vreau versuri să-mi reciţi,
Nici balade ca să-mi cânţi,
Vreau doar să munceşti ca mine
Şi tot stupul să-l ajuţi!

Draga mea regret a-ţi spune
Că-nţeleg că nu-nţelegi,
Ce ţi-am spus eu pan-acuma,
N-ai putut ca să deslegi!

Te-am cerut eu de nevastă?
Am vorbit de "pirostrii"?
Tot ce vreau eu de la tine,
E să-ti dăruiesc copii!

Geaba umbli şi munceşti
Dacă nu ştii pană-acum,
Că aceasta mi-e menirea
Şi apoi îmi văd de drum!

Toţi am fost lăsaţi în lume
C-o menire şi cu-n scop,
Te sărut, îţi spun adio,
Am plecat şi nu-măntorc!

fabulă de George Lache (14 iunie 2010)
Adăugat de George Lache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune universală

Tată a toate! Adorat
În orice loc, mereu, mereu,
De înţelept, de ignorant,
Iehova, Zeus, Dumnezeu!

Cauză Primă, drag străbun
Ce minţii mele pui hotar
Vreau doar să ştiu că Tu eşti bun
Iar eu sunt orb şi n-am habar.

Dar chiar şi-n beznă tu ai vrut
Să văd ce-i rău şi ce e bine
Şi Trupu-n Soartă l-ai ţesut
Însă Voinţa mă susţine.

Şi ce-mi dictează Conştiinţa
Eu fac sau mă feresc a face
De Iad îmi protejez fiinţa
Şi caut Raiul care-mi place.

Îmi dai atâtea lucruri bune
Cum aş putea să le arunc?
Căci Dumnezeu mereu ne spune
Să fim supuşi precum un prunc.

Nu mă lăsa să fiu legat
De-acest pământ, fii bun cu mine!
Căci sigur sunt, nu m-ai uitat
Chiar dacă toate vin la Tine.

Să nu laşi mâna mea cea slabă
S-arunce fulgerul tău drept
Să-i pedepsesc pe-aceia în grabă
Care te-au scos din al lor piept.

De am dreptate Tu dă-mi har
Ca în dreptate să rămân
Iar de greşesc şi n-am habar
Arată-mi care-i drumul bun.

Şi scapă-mă de-a mea Trufie
Şi de Mâhnirea păcătoasă
Ce-nţelepciunea nu ţi-o ştie,
Nici bunătatea cea aleasă.

Ce-i jalea unui om mă-nvaţă
Şi cum să-ndrept ce e greşit
Să ofer milă şi povaţă
Ca să-mi revină însutit.

Deşi sunt rău, nu-s rău de tot
Căci duhul Tău este în mine
Tu poţi să mă îndrumi socot
În viaţă şi când moartea vine.

Pâine şi tihnă-i tot ce vreau
Căci toate câte-or exista
Tu ştii de-i bine să le iau
Eu fac mereu doar voia Ta.

Tu, care ai Spaţiul ca templu
Şi ca altar cerul, pământul
Ridică-ne, dă un exemplu!
Că toate-n lume-ţi ştiu Cuvântul.

poezie de Alexander Pope, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proverbial

Mă scol cu noaptea-n cap
Şi rămân ziua negru,
La fel; nu pot să scap
De vise pe de-a-ntregu'.

Mă culc pe o ureche
De gafe plictisit
Şi ştiu că nu-s pereche
De fiu în risipit.

La mort îmi răcesc gura
Că nu-i mai am pomană
Prieteni, aventura,
Să-mi oblojească rană...

Mă strig să se audă
-Cât încă nu-i târziu
Şi chiar de fac în ciudă-
Că-s bun în tot ce ştiu!

Mă înec ades la mal,
Nu de ţigan sau apă;
De prea mult ideal
Cu ghinion ce sapă.

Rău altuia nu fac
Chiar rău de întâlnesc...
Prost, ştiu să mă prefac
Că sunt, mă povestesc!

Sub pomul lăudat
Vreau pară mălăiaţă
De la bătrâni cu sfat
Ce-ador, miros dulceaţă!

Din codru îs eu, de lemn,
Dorita uscătură
Ce las în cruce semn
De-o minimă cultură.

Şi fund de sac oi fi
Fără de legătură,
Că mă vărs zi de zi
Pe-un drum în scurtătură.

În cap am calendar
Făcut de alţii; popi
Ce-njură în altar
Şi-adună bani din gropi...

... Căci ei de luat au mână
Şi nu de dat au rol
C-un cânt la săptămână
Pe bani, nu benevol!?!

Nici mâneca n-am clin
S-o-ntorc ca la magie
Să pot să fac din chin
La alţii... bucurie.

M-am certat la cuţite
Cu sufletu-mi de faur
Să-mi spun cele simţite;
Tăcerea e de aur!

Şi ochi mi s-au umplut
De multele gunoaie
Ce alţii le-au avut,
Da-n cârcă mi le-ndoaie.

Oi fi vreun gură cască
Ce uit de nu văd ochi;
Închin "chapeau" sau bască
La leac sau de deochi?!

Mă torn ca o găleată
Şi-am pus lupul la stână
Crezând că mâna dată
Nu-i tragere de mână?!...

Şi-aşa găsesc răspuns
La tot ce am meritat
Şi din avut ajuns
Mă chinui scăpătat...

Chiar de-am făcut brăţara
Din cult de meserie,
Nu au nevoie-n ţara
Ce-o vând la fierărie...

... Aşa c-aş da o sfoară
La ce-i bun de legat;
Un nod aşa-ntr-o doară
La prins cu mâţa-n sac...

... Sau poate e mai bine
Nu ninge, nu mă plouă?!?...
Mătuşi m-ar întreţine
Din căutat de ouă...

... Să stau cu bot pe labe
Cu balele-mi curgând
Şi nasul lung ce-mi cade
Pe ochi... nimic văzând!

Nu pot să dau cu sila
Nici vorbe, nici iubiri,
Şi singur îmi plâng mila
De-un crez în amăgiri.

Cu foc mă joc ardent
Şi car ades ulciorul
Să sting cu amor recent
Trădările şi dorul!

Moştenitor de suşă
De-o scoarţă-n cenuşiu
În cap mi-am pus cenuşă...
Dar plânsu-i prea târziu!

PS
Sunt înc-aşa de multe
Din vorbe vechi ce-aş da
În versuri să se-asculte...
Ce-aş mai continua!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa neputinţei

Lacom îmi este gândul,
să nu mai zic de poftă! —
Dar, din păcate, tu
nu ai deloc habar
Că-n inimă şi suflet
ţi-am ridicat altar,
Unde mereu mă rog,
să mi te am, în faptă!

Râvnesc ca un nebun
la tot ceea ce-nsemni,
Dar ce păcat că teama
mă ţine la distanţă.
De câte ori n-am vrut
să-ţi spun totul în faţă,
Să fac să se grăbească
acele rugăciuni...

Îmi pare un blestem,
nu pot să nu mă tem,
Că ai putea să-mi spui:
"Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva,
îmi pare rău, dar eu
Nu aş putea să-ţi fiu
mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă,
parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă,
în suflet mi-ai pătruns!
Acum, mai port şi grija
cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea
nu-l poate ţine-ascuns.

Şi nu e de mirare,
ar fi cu mult mai rău
Să se întâmple astfel,
să pleci din visul meu,
Să ştiu că tu şi eu,
tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putinţă.
Singur mi-aş fi călău.

E visul prea frumos,
pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el
speranţe investesc.
Atâţia ani de când
din el, mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn
de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni,
care să mă-nţeleagă,
Să-mi înţeleagă lupta
şi cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubeşti,
fără să poţi avea
În faţa neputinţei
nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito...
Divinizez iubirea
Şi tocmai de aceea,
n-aş vrea s-o risipesc:
Pentru că ştiu ce am,
în dar să-ţi dăruiesc!
N-aş vrea să-mi irosesc,
zadarnic nemurirea.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!