Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Serie

Dante Alighieri

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu să-ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia-ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
că stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.

Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.

Deși târziu, subt Iuliu mă născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută-mă-nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."

– "Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset mă doboară,
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră să ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
să fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.
Dante Alighieri

Cântul II

Era-n amurg, și-ntunecata zare
scăpa de truda sa pe tot ce-i viu
pe-acest pământ; eu singur fost-am care

făceam gătire ca-ntr-armat să fiu
și grelei căi și milei petrecute,
pe care-acum din minte le descriu.

Înaltul geniu, Muze,-aci mi-ajute:
și-a ta noblețe-aci să ți s-arate,
tu, minte-a mea, ce-ai scris cele văzute!

Și-am zis: – "Tu, cel ce mă conduci, poete,
să-mi vezi puterea de e-n stare-ori nu-i
să intre-n căi atâta de secrete.

Părintele lui Silviu-a mers, cum spui,
la cei nemuritori nu doar în minte,
ci el aievea, cu-ntreg trupul lui.

Dar dacă-i fu propice-al lumii Tată,
și-l ai și-efectul nalt din el aminte
și ce și cum avea să ias-odată,

nu e nedemn să creadă cel cuminte
ce-a fost ales, din cerul cel mai sus,
imperiului și Romei ca părinte:

Iar ea și el, și-i drept să fie spus,
urzite-au fost cetății sfinte-a tale,
urmașule-a lui Petru-ntâiul pus.

În mult de tine-a sa cântată cale
el lucruri auzi ce-au fost temei
și-nvingerii și mantiei papale.

Apoi, cătând dovezi credinții-acei
din care-al mântuirii drum purcede,
s-a dus și-Alesul Vas în cer la ei.

Dar eu? Eu cum să merg? Cine-mi concede?
Nici Paul, nici Enea nu-s: Pe mine
nici eu că-s demn, nici nimeni nu mă crede.

De-aceea dac-aș merge-acum cu tine,
mă tem c-ar fi nebun, un drum pierdut:
Eu zic, iar tu pricepi și știi mai bine."

Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,
schimbând prin noul gând pe cele-avute,
așa că lasă totul ce-a-nceput,

așa și eu sub poala coastei mute
gândind îmi mistuii întreaga vrere
ce-ntâi, spre-a-ncepe,-atât mi-a fost de iute.

– "De-ți prind din vorbe bine-a ta durere",
răspunse umbra cea mărinimoasă,
"ți-e sufletul cuprins de-acea scădere,

ce-abate-ades de ținta sa frumoasă
pe om, astfel oprind, ca năzărirea
nălucii lui pe-o bestie fricoasă.

Să-ți spui, spre-a stinge-n tine deci orbirea,
de ce-am venit și ce-auzii atunci
când mi-l avui de-ntâi că-ți știu pierirea.

Eu stam la cei ce sufăr făr' de munci,
și-o Doamnă mă chemă, frumoas-atare,
încât cerui chiar eu să-mi dea porunci.

Cu ochi lucind ca steaua, și mai tare,
și blând și dulce-al gingașei copile
angelic glas fu-n propria-i cuvântare:

– "Poete mantuan", a zis, "gentile
al cărui nume-n via lume-i viu
și viu va fi-ntru toate-ale ei zile,

pe-al meu, dar nu și-al sorții-amic, îl știu
atât de-oprit pe coasta cea pustie,
că-ntors de groază orbecă în pustiu:

Și teamă mi-e-ntr-atât pierdut să fie
că prea târziu în sprijin sunt venită,
din câte-n cer de el fui mărturie.

Dar du-te, și cu vorba ta gătită
și ce-i menit să-l mântuie de-aice
ajută-l, ca să nu mai fiu mâhnită.

Eu, care-ți spun să mergi, sunt Beatrice
și viu de unde să mă-ntorc mi-e sete:
m-a-mpins iubirea-ndemn și-aceste-a-ți zice.

Când voi fi iar la Domnul, îndelete
vorbi-te-voi de bine, suflet mare!"
Tăcu atunci și-ncepui eu când stete:

– "O, Doamnă a virtuții, tu prin care
întrece omul tot ce s-ar afla
în cerul ce mai strâmte cercuri are:

Mă bucură-ntr-atât porunca ta,
că orice grabă, s-o-mplinesc, mi-e-nceată,
și n-ai de ce-mi mai spune și-altceva.

Dar cum nu pregeți, pricina mi-arată,
să te cobori în negrul nostru fund
din largul plai unde te vrei plecată?"

– "De ceri ce-i mai adânc să nu ți-ascund
ți-oi spune scurt, răspunse zisei mele,
cum nu mă tem aicea să pătrund.

Te teme doar de lucrurile-acele
ce pot să vatăme-n vrun fel pe-aproape:
de celelalte nu, că nu sunt rele.

Pe mine Domnu-așa vru-n lut să sape,
că jalea voastră nu mă poate strânge,
nici foc din focul vostru a mă-ncape.

E-n cer o Doamnă bună ce se plânge
de piedica unde te mân cu teamă,
și ea județul aspru-l poate frânge."

Pe Lucia cu-acest cuvânt o cheamă:
– "Nevoie are omu-ți cu credință,
de ajutorul tău; ți-l dau în seamă!"

Urând dar Lucia orice suferință,
veni unde știa c-o să ne vadă,
pe mine și-a Rahirei vechi ființă.

– "O, Beatrice,-a Domnului plămadă,
de ce n-ajuți pe cine-atât de dragă
te-avu, încât se rupse de grămadă?

N-auzi cum geme jalea lui întreagă,
nu vezi cum moartea-l strânge mai cu zor
la râul care mării nu-i dă vlagă?"

N-au fost pe lume oameni mai cu dor
de-al lor folos, la păgubi mai cu pază,
ca mine la cuvântul mustrător.

Și coborâi din jețul meu de rază
încrezătoare-n vorba ta cuminte,
și ție vază și la ceilalți vază."

Și după ce-mi pică acestea-n minte
întoarse ochii-aprinși de plâns la mine,
ca mai grăbit să umblu înainte.

Și-alerg atunci, cum a vrut ea, la tine,
te scap de fiar-aceea cu noroc,
ce-n drumul scurt spre dalba culme-ți vine.

Dar ce-i? De ce, de ce rămâi pe loc?
de ce în piept atâta mișelie
și nici o-ncredere și nici un foc?

124 Atunci când trei femei prea sfinte, ție
de grijă-ți poartă sus la curte-n cer
și vorba-mi de-atât bine-i chezășie?"

Cum floricelele de-al nopții ger
tânjind și-nchise, dând de caldul soare,
se-ndreaptă toate-nvoalte pe luger,

Așa și eu cu voia temătoare
și-atâta bărbăție-n piept îmi puse
că începui ca o ființă tare:

– "O, buna, care ajutor mi-aduse,
și tu, curtean, ce te-ai supus curând
adevăratelor ei vorbe spuse!

Îndupleci sufletu-mi așa flămând
să vie, cu al graiului șivoi,
că iată-mă-s întors la-ntâiul gând.

Poți merge,-o vrere suntem amândoi,
tu călăuz, tu domn și tu maestru."
Așa-i grăii, și când porni apoi,

intrai pe drumul aspru și silvestru.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiția mișca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă și suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veșnic tot și-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranță cine-a intrat."

Așa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porți. Și-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoșată."

Iar el atunci ca unul care știe:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
și-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu ești în locul unde-am spus
că duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minții bun și l-au răpus."

Și mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta mă-ntrămai,
și-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici și plâns și groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
așa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuți de furia durerii,
scrâșniri de dinți, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot rotește-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloșie,
în care plâng nefericiții-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mișei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchiși în ei.

Respinși de Cer, spre-a nu-l știrbi-n lucoare,
sunt și de Iad respinși, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-și fac-onoare."

Și iarăși eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată
și-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi și treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Și-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
că moartea poate-atât de mult să-nghită.

Și-aici pe mulți îi cunoscui și iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laș, de marea slujbă dată.

Și-atunci am înțeles și sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
și Cel Etern și și dușmanii Lui.

Acești ce viață nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloși,
iar viespi și mari tăuni cu-nțepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roși
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboși.

Văzui apoi privind și mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
și-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,

să știu de-aceștia cine-s? Ce zor
de-a trece-i face-așa de iuți să pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?"

Răspunse el: – "De cei ce s-adunară
vei ști la Aheron în vremea când
vei sta și tu pe marginea-i amară."

Și iată ochii rușinat plecând,
de teamă să nu-ntreb și neplăcute
cercai până la râu să merg tăcând.

Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: – "Vai vouă, suflete pierdute

și-n veci de-acum lipsiților de cer!
Eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci și-n foc și-n ger!

Dar tu, cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-acești ce-s morți!" Și-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând că stau și mai departe:

– "Printr-alte porți, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poți pe-aici intra,
căci ai să treci c-o luntre mai ușoară."

Virgil atunci: – "O, Caron, nu zbiera!
În cerul cel ce bate păcătoșii
așa se vrea și curmă vorba ta."

Cu-acest cuvânt și-a potolit bărboșii
obraji luntrașul bălții-acei cumplite,
ai cărui ochi au cerc de flacări roșii.

Dar sufletele goale și trudite
schimbară fețe, clănțănind cu dinții,
când vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Și-umanul neam și cerul și părinții
și locu-l blăstemau și ceasu-n care
născuți au fost, sămință a săminții.

Și toate-un stol s-au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-așteaptă cu răsplata
pe câți în ura Celui Veșnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, dă semn și-n luntre-i bag-apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Și-așa cum toamna veștedele foi
cad rând pe rând și toat-a sa mândrie
și-o dă țărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ți săminție,
Adame,-astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l știe.

Astfel se duc pe râu-ntunecat,
și-abia dincolo-apucă să scoboare,
și-n mal dincoace-alt stol e adunat.

Și-a zis maestrul meu: – "Oricine moare
respins de cer și făr' de pocăință,
toți vin aici, de-oriunde de subt soare.

Și cer să treacă-n trista locuință,
căci bold Justiția-ntr-înșii-atâta pune,
că frica lor se schimbă-ntr-o dorință.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru:
tu poate-acum să știi ce-a vrut a spune."

De-abia sfârși și-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că-nspăimîntată
mă scaldă mintea-n reci sudori și-acu.

Un vânt stârnit-a țara-nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
și, stins având oricare simț, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IV

Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin zguduire.

Și-acu-n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite-n jur, să-mi spună
ce loc e-n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
echou de vaiuri ce de-a pururi tună.

Adânc și negru-n neguri învălit
e fundu-ncât privind în el în vale
nimic în el eu n-am deosebit.

– "Să-ntrăm acum la nesfârșita jale",
vorbi Virgil cu fața-ngălbenită,
"voi merge-ntâi și-al doilea-i fi pe cale."

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
– "Vai, cum să merg, când însuți te-nspăimezi,
tu, cel ce-mi ții puterea mea-ntărită?"

Iar el: – "Durerea celor morți ce-i vezi
în ce loc stau, pe față-mi zugrăvește
această milă ce tu team-o crezi.

Să-ntrăm, căci lunga cale ne-mboldește."
Și-astfel intră, și-ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădește.

Pe cât mi-a fost s-aud putința dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, și-atari
că fac eternul aer să se zbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârșit de multe ginte
de mici copii, femei și oameni mari.

Și-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
– "Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să știi de-aici de mai nainte

că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,
nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creștine.

N-au stat deplin cu ceru-n conlucrare,
căci Crist veni-nvățând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într-astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
că fără de-a spera trăim în dor."

Iar când știui, cuprins fui de mâhnire,
căci mulți văzut-am oameni de valoare
ce-n limbu-acela stau așa-n plutire.

– "Dar spune, maistre,-o spune-mi, doamne, oare
ieși", i-am zis, dorind să am deplin
credința cea ce-nvinge-orice eroare,

"cândva prin merit propriu sau străin
vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuință?"
Iar el care-a-nțeles ascunsu-mi chin:

– "De-abia sosii în noua-mi locuință
și-un duh puternic a venit de sus,
cunun-având ca semn de biruință,

și-a tras de-aici pe primul om, și-a dus
pe Noe și-Avel, și cu el porniră
și Moise-al legii dătător supus,

și pe Avram, și-acel cu dulce liră,
cu fii și tată-a dus pe Israel
și-atât de mult iubita sa Rahiră

și pe-alții mulți îi scoase-n acest fel,
dar vreau să știi că duhuri mântuite
n-au fost de-aici nicicând până la el."

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre-ndesuite.

Și n-am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare.

Deși-mi era departe-n fund, putui
distinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era-n lumina lui.

– "O, tu ce nalți orice științe și-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
că starea lor de-a altor o desparte?"

Iar el: – "Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o grație-n cer de-o stare-aci mai bună."

Și-un glas spre noi acestea le-a rostit:
– "Onoare ție, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit."

Văzui când glasul s-alină și stete
că patru umbre-au dor spre noi s-apuce,
nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.

– "Privește-acum", a zis iubitul duce,
"pe cel ce-ntâiul, ca și-un căpitan,
cu spada-n mână, stolul și-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horațiu-n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deși cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel și lor,
onoare-mi fac, și fac cu-aceasta bine."

Și-așa văzui aici frumosul cor
al Prințului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce-ntre ei puțin vorbiră,
spre mine-ntorși c-un semn m-au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar și mai mare-onoare-apoi mi-au dat
primindu-mă-ntr-a lor tovărășie
și-al șaselea-ntre-asemeni genii-am stat.

Și-am mers așa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite-n Iad să fie.

Și-ajunși apoi sub un frumos castel
de șapte ori încins c-un zid pe-afară
și-n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin șapte porți cu mine-acești poeți
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini și-nceți,
vorbeau încet și rar, cu-autoritate,
cu vorba rar-a nobilei blândeți.

Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos și nalt,
ca-ntregul câmp cu toți să ni s-arate.

Și-aci-n picioare pe-acel verde smalt
mari spirite văzui, că de mândrie
și-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra-ntâi cu multa-i săminție,
cu Hector printre ei și cu Enea,
Cezar ce-avea de șoim privirea-i vie,

Camilla sta și sta Pentesilea
într-altă grupă, și ședea Latin
cu fiică-sa Lavinia printre-aceia.

Și Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, și deoparte,
retras stetea, și singur, Saladin.

Văzui apoi, privind și mai departe,
pe maistrul celora ce știu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuți, cucernici ascultându-l.
Socrat era-ntre ei și Plato, cel
ce-n primul rând ședea și-ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii țel,
Empedocle, Anaxagora și Tale,
Diogene și Heraclit, cu el

și-Orfeu și-adânc observatoru-n quale
aici era, eu zic Dioscoride
și Tuliu, Tit, și cel cu legi morale

Seneca, Gallian și Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
și-Averoe ce-ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toți de-aici mi-ar fi și greu,
și-astfel mă-mpinge teama-ndelungată
c-ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din șase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m-a p-alt drum iubitul duce
din lina zare-n noapte frământată

și-ajunsei unde-n veci nimic nu luce.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul V

Din starea-ntâi așa-ntr-a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt rotește,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos și rânjește,
județ el ține-acolea-n poartă stând
și-azvârle-n Iad precum se-ncolăcește.

Eu zic că rău-născutul duh intrând,
silit e culpa-ntreagă să și-o spuie,
iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,
cu număru-nvârtitei cozi pe spate
arată gradu-n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe-n față-i adunate,
și una după alta vin cu rândul
și spun și-aud și-n Iad sunt aruncate.

Când el văzu că vin și-a-ntra mi-e gândul:
– "Tu, cel ce vii în lumea celor morți",
a zis și-a stat, oficiu-ntrerupându-l,

"știi unde ești? Te-ncrezi tu vrunei sorți?
Să nu te-nșele-această largă-ntrare!"
Virgil atunci spre el: – "Ce grijă porți?

Să nu-i oprești fatala lui cărare.
Așa se vrea-ntr-un loc unde se poate
orice se vrea și curm-a ta întrebare."

Acu-ncepui s-aud acele toate
urlări de-aici și-amar fui străbătut
de multul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,
ce muge-așa ca marea-ntărâtată
când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,
ia morți de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvârtindu-i și să-i zbată.

Iar când simt furia volburii ce vine
cum plâng atunci, cum urlă toți în vale,
și-azvârl blăstem puterilor divine!

Știui că ăstor chinuri infernale
supuși sunt cei ce-având plăcerea țel
fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia și-al toamnei vânt cu el
pe mii de-aripi mulțimea lor zbătută,
pe-acești mișei, cumplitul vânt astfel

și-n jos și-n sus și-aici și-acolo-i mută,
și nu mai pot să spere-n veci încai
nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!

Și cum își plâng cocorii tristul lai
când fac pe drum coloane-ndelungate,
așa vedeam că vin cu mare vai

și-aceste umbre de vârtej purtate.
Și-am zis: – "Maestre, cine-au fost acei
pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?"

– "Întâia-n stolul despre care vrei
să știi a fost împărăteas-odată
și neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu-n viciu-acesta de necată,
că-n legi sancțiune unei crime-aduse,
spre-a fi și-a ei legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite
o știm c-a fost urmașa și femeia
lui Nin în țări de turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor și-i ceea
ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:
perversa Cleopatră este-a treia."

Văzui și pe Elena care-aduse
cumplitul timp, pe-Ahil cel mare-al cui
război cu-amorul trist sfârșit îi puse.

Pe Paris și Tristan, și mii văzui
goniți din viața lor de-amor, pe care
Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului ascultare
de vechi femei și cavalerii mii,
a fost mai să leșin de milă mare.

Și-așa-ncepui: – "Cu drag eu le-aș vorbi
acelor doi ce-aduși de vijelie
așa de-ușor păreche par a fi."

Iar el: – "Tu-i vei vedea când au să fie
aproape-aici și-atunci pe-acea putere
ce-i leag-astfel, să-i chemi și au să vie."

Când vântul deci le dete-apropiere,
strigai spre dânșii: – "O, suflete-ntristate,
vorbiți de nu v-oprește-a altui vrere."

Precum prin aer pe-aripi nemișcate,
iau două turturele-alături zbor
de-același dor spre cuibul drag purtate,

așa și ei, dintr-al Didonei cor
veneau prin noaptea ce-o frământă vântul,
atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.

– "O, suflet bun și nobil ce-n mormântul
cumplitei nopți te-oprești la noi, ce-odată
cu-al nostru sânge-am înroșit pământul,

amic de L-am avea pe-al lumii Tată,
noi rugi I-am face pentru pacea ta,
căci milă simți de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbești, vom asculta
și vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,
cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care
stă-n malul mării unde Po de-acum,
trudit, cu-ai săi, își cat-odihnă-n mare.

Amor, ce-n inimi iute-și face drum,
l-a prins cu-a mea frumsețe, ce răpită
mi-a fost astfel, că și-azi mă doare cum.

Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,
plăceri de el atare-n mine-a pus,
că sunt de el cum vezi și-acum robită.

Amor spre-o moarte pe-amândoi ne-a dus,
Caina pe-ucigaș va fi avându-l."
Atât și-aceste vorbe ei ne-au spus.

Și-astfel truditul suflet ascultându-l,
plecându-mi fața mi-o ținui plecată,
pân-a-ntrebat Virgil: – "La ce ți-e gândul?"

Târziu, când am răspuns, am zis: – "Vai, tată,
ce visuri dulci, ce dor nepotolit
a-mpins pe-aceștia către-amara plată!"

Spre dânșii-apoi mă-ntoarsei și-am vorbit:
– "Francesco, vai, a voastră suferință
cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu-n ce chip găsi putință
să-și dea pe față-ascunsul dor al său
acea de mult nesigură dorință?"

Iar ea: – "Nimic nu doare-atât de rău
decât de-un timp ferice-a-ți fi aminte
în timp de-amar, și-o știe domnul tău.

Dar vrerea ta de-ți este-așa fierbinte
să știi al nostru-amor din focu-i prim
voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim
de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,
noi singuri doi și făr' să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea,
și ne-am surprins cu-obraz descolorat,
ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-așteptat
de mult, amantul și-l sărută-n fine,
atunci, în tremur tot, m-a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine.
Galeot fu basmul și-autorul lui
și-aici am pus cetirii pe-astăzi fine."

Și-n timp ce unul povestea, văzui
plângând pe-al doilea-ncât de-nduioșare
păream c-aș fi murit, și-apoi căzui

cum cade-un corp ce viață-ntr-însul n-are.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VI

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui
de mila celor doi cumnați, de care
cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniți de-alt soi și o nouă stare
de cazne-oriunde mi-am întors privirea
și-oriunde-am mers și-oricum făceam mișcare.

Era-ntr-al treilea cerc aci-n izbirea
eternei ploi, ce rece, grea și iute,
nu-și schimbă-n veci nici cursul ei, nici firea.

Și ning zăpezi și ape cad stătute
și grindini bat prin zarea-ntunecată ;
pământul ce le-nghite-ntr-însul pute.

Iar Cerber, fiara crudă și ciudată,
câinește latr-aici la ticăloșii
plouați etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră și-ochii roșii,
și-un pântec larg și gheare-având, jupoaie
și sfâșie și mușcă păcătoșii.

Câinește urlă toți, pătrunși de ploaie
și-o coast-o fac a celeilalte scut
și-astfel se-ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut
rânjindu-și colții-a prins din ei să bată
de furie-n trupu-ntreg fiind zbătut.

Dar palmele-ntinzându-le-al meu tată
pământ luă și-n gura cea-ntreită
cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Și ca și-un câine ce râvnind s-agită
și tace-apoi, mâncarea când și-o ia
și n-are-alt gând și-alt zor decât să-nghită,

cu fălcile scârboase-așa făcea
ăst demon crud ce urlă-ncât mai bine
căzniții-aceștia surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ține
zăcând ăst loc cumplit, și-această stradă
ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toții răsturnați grămadă,
dar unul singur când de veste prinse
c-am da spre el, s-a ridicat să șadă.

Și-apoi: – "De poți cunoaște-mă, tu, inse,
ce treci prin acest Iad", fu vorba lui,
"căci nu fui stins când viața ta s-aprinse."

Iar eu: – "A ta căznire", așa-ncepui,
"din minte-mi văd c-atâta mi te scoase
că-mi pare-așa că nu te mai văzui.

Dar cine ești, ce-atât de ticăloase
pedepse iai, încât de ia vro vină
mai mari în Iad, nu ia și mai scârboase?"

Iar el atunci: – "Cetatea ta cea plină
de pizm-așa, că dă din vas afară,
m-avu cu dânsa-n lumea cea senină.

Ai voștri numele de Porc mi-l dară,
și-a gurii poftă fără saț făcu
să plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sunt, o, nu.
Căci toți aceștia pentru-aceeași vină
au tot aceeași caznă." Și tăcu.

Iar eu: – "Mi-e inima, tu, Ciacco, plină
de plâns când văd amarul ce te bate,
dar spune-mi dacă știi la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei dezbinate.
Mai e vrun bun în ea? Și de-unde-ar fi
c-a-ntrat astfel discordia-n cetate."

– "O lungă ceart-avea-vor și-or veni
la sânge-apoi, și cu rușine mare
partidul Alb pe Negri-i va goni.

Dar scris îi e și lui să paț-atare,
trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge
prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ținându-și fruntea sus, vor strânge
amar pe ceilalți, și dări mari le iau,
oricât s-or indigna și-oricât s-or plânge.

Iar buni sunt doi, dar nici o vază n-au.
Trufia, pizma, pofta de avere
sunt trei schintei cari foc cetății dau."

Așa-și vorbi gemuta lui durere.
Iar eu atunci: – "Dorinții mele-i pune
sfârșit, te rog, să-mi spui ce-ți voi mai cere.

De Mosca și-alții demni, de-Arigo spune,
de Farinata, Rusticuci, Teghiai,
și toți acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sunt? Răspuns te rog să-mi dai,
că-i mare flacăra dorinții mele
să știu de plâng în Iad ori sunt în Rai?"

Iar el: – "Ei sunt la duhuri mult mai rele,
căci alte crime mai spre fund i-au dus,
de mergi și-atât de jos, vei da de ele.

Iar când vei fi în dulcea lume sus
de mine-aminte lumii tu-i mai adă!
Nu-ți spun mai mult și-ajungă-ți câte-am spus!"

Chiorâș el ochii-a-ntors să mă mai vadă
puțin, și capu-apoi văzui că-i pică,
căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: – "El nu se mai ridică
de-aici decât când îngerii-or să sune,
vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-și toți mormântul trist, vor pune
pe ei avutul trup și chip și-apoi
suna-le-va ce-n veci o să le tune!"

Vorbind puțin de viața cea de-apoi
treceam încet prin plin de-nfiorare
amestec orb de duhuri și de ploi.

Și-am zis: – "Va fi pedeapsa lor mai mare,
maestre,-n urmă, dup-a lor sentință?
Mai blând-o fi? Ori stând cum e și-atare?"

Iar el: – "Să ai aminte-a ta știință:
pe cât e mai perfectă, simte chin
ca și plăceri, pe-atât orice ființă.

Deși nu merge-acest popor meschin
nicicând spre-adevărata perfecțiune,
ce-aici li-e știrb așteapt-acolo plin."

Vorbind mai multe decât pot eu spune,
rotunda vale-n arc am străbătut-o
și-ajunși pe-unde-i ieșirăm din genune,

de marele dușman am dat, de Pluto.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VII

– "Papè Satàn, papè Satàn alepe!"
strigat-a Plut cu glasul lui cel gros,
iar dulcele-nțelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă-ntări: – "Nu sta fricos!
oricât de tare-ar-fi, dar să-ți astupe
nu poate-al nostru drum, pe stâncă-n jos."

Spre-acel cu gură larg-apoi: – "Te rupe
cu furia ta năuntrul tău pe tine,
dar dă-ne drum și taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză-n Iad acesta vine:
așa e vrerea-n cerul unde-a pus
trufașei culpe-Arhanghelul o fine."

Când e catargul rupt, cum cad de sus
grămadă pânzele de vânt umflate,
cumplitul monstru-așa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii-ndurerate
intram acu-ntr-a patra văgăună
ce-nfundă-n ea a-ntregii lumi păcate.

Atâta chin și caznă cine-adună,
tu, veșnică justiție-aici și-astfel
de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel
ce-n contra-i vine, la Caribde-n mare,
așa se-ntoarce-aici ăst neam mișel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare
poveri rostogoleau cu pieptu-n munci
din două părți venind cu urlet mare.

Deodată se ciocneau și tot atunci
cu toții se-ntorceau, pornind spre-afară
strigând: – "Ce tot aduni? Ce tot arunci?"

Și-așa veneau prin neagra vale iară
spre-apusul punct din nou făcând ocolul,
mereu strigându-și versul lor de-ocară

și iarăși se ciocnea și-acolo stolul
cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns
și, ca și trist, văzându-le-acum zolul:

– "Maestre",-am zis, "te rog să-mi dai răspuns
ce neam e el? Și-n stânga noastră, tată,
sunt clerici toți acești cu părul tuns?"

– "Au fost cu minte-atât de-ntunecată
în primul trai", mi-a zis, "c-au strâns și-au dat
ce-nseamnă-n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune-al lor lătrat
când ei spre două puncte-a văii cură
și-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toți papi și cardinali și clerici fură
acești ce de-orice păr au creștet gol,
și-n ei zgârcenia-nvinse-orice măsură."

Și-am zis: – "Eu cred că dintr-atâta stol
cunosc, maestre, multe-atari ființe
spurcate sus de-așa de trist nămol."

Iar el: – "Hrănești zadarnice credințe.
Obscura viaț-atâta solz le dete
că bruni îi face-oricărei cunoștințe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete
astfel, și-ieși-vor unii din morminte
cu pumnii-nchiși, iar alții făr' de plete.

I-a smuls «a da» și-«a strânge» fără minte
din dulcea lume, de se bat mereu
cum vezi aici, că-ți stau aci nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,
averile ce Sorții-s rânduite,
cari zbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sunt grămădite
și-au fost sub lună n-ar putea să dea
odihn-acestor suflete-ostenite."

Iar eu: – "Maestre, să-mi explici aș vrea
ce-i Soarta despre care-ai prins a spune
că-ntregul lumii bun e-n mâini la ea?"

Iar el: – "Oh, lume-a minților nebune,
ce grea-i orbia-n care ea petrece!
Deci vreau s-asculți spre-a prinde-nțelepciune.

Acel a cui știință totu-ntrece
creându-și ceruri, duce El le-a pus,
prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-a-și da egal lumina ei de sus,
tot astfel un stăpân a dat splendorii
umanei vieți și-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi și glorii
din neam în neam, și-ntruna printre voi,
oricât s-opun cu mintea muritorii.

De aceea se ridic-ori dă napoi
un neam și-alt neam, cum Ea voi să fie,
ce-ascunsă e ca șarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu știe,
iar ea prevede, judecă și-așează,
ca și-alți Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează,
nevoia-i dă aripi, atât de des
se schimb,-acei ce sorților urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies,
căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face
o blastemă și-o-njură prin eres.

Dar ea, ferice,-aude tot și tace ;
și-n rând cu-alți Primi ce mân-ale lor sfere,
ea-și mân-a sa-ntru neștirbită pace.

Să-ntrăm acum la mult mai grea durere,
cad stelele cari răsăreau pe când
plecam, iar timpul grabă-n mers ne cere."

Și-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând,
de-un mic izvor ce-n clocot pe-o săpată
de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roșie-adânc de-ntunecată,
și-așa urmându-i tulburile unde
intrarăm, jos pe-o cale-nfricoșată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde
ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos
la tristul mal silit e să se-nfunde.

Și-atent cătând spre malul noroios
văzui mișei, cu totul goi, și-n față
vădind cu toții-un suflet mânios.

Și toți se bat, și nu numai din brață,
ci-n cap și-n piept și cu genunchii ei,
fâșii cu dinții rup de-unde se-nhață.

Și-atunci Virgil: – "Tu vezi aici pe-acei
a căror furie-a-nvins într-înșii firea
și-așa voiesc să știi c-acești mișei

supt apă chiar urmează zvârcolirea
și fac de ies bășici pe lac, pe cum
vezi însuți tu oriunde-ntorci privirea.

«Am fost», zic ei, «înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi mereu amarul fum,

și-aici noi ne-ntristăm în neagra tină!»
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n-au putinț-a spune-o vorbă plină."

Dând mlaștinii-mpuțite-un mare-ocol
așa-ntre râpa seacă și rovine,
cu ochii-ntorși spre-acei ce-nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
– "Tu cine ești de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
că dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: – "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."

Iar el: – "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
– "Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-și drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit

și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IX

Acea coloare moart-a feții mele
ce-n spaim-avui când el veni napoi,
făcu pe-a lui cea vie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi,
căci mult prin neguri ochii să străbată
n-aveau puteri prin aerul greoi.

– "Noi tot avem să biruim odată",
așa-ncepu, "de nu... atare-mi spuse...
oh, cât m-amân-acum, că nu s-arată."

Văzui eu bine cum un văl el puse
pe ce-ncepu cu ce-a sfârșit să zică,
și n-a-ncheiat așa cum începuse,

și nu puțin îmi dete-acestea frică,
fiindc-am tras din spusu-i nedeplin
mai rău un sens de cum avea adică.

– "În fundu-acestei triste scoici mai vin
cândva de-acei din primul grad în care
speranța moartă vi-e unicul chin?"

Așa-ntrebai. Iar el: – "Se-ntâmpl-arare
să-i fie dată sarcin-oarecui
de-a face-aceast-a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, și de-altădată fui
trimis aici de-acea Erihto cruda
ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda
impusă-mi fu prin Iaduri să străbat
spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos și-obscur și-ndepărtat
extrem de cerul ce-ncunjoară toate.
Știu drumul bine deci, nu fi-ngrijat.

Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate
încinge-orașu-aprinselor morminte,
și-a-ntra numai cu sila-n el se poate."

Mai multe-a spus, dar nu le mai țin minte,
căci eu de mult țintisem ochii mei
spre naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,

de unde-au răsărit deodată trei
de sânge pline Furii infernale,
ce-aveau mișcări și chip ca de femei.

Cu hidre verzi încinse-ale lor șale
cu păr de șerpi mărunți ca mărăcinii,
făcuți cununi pe tâmplele fatale.

Virgil pe-aceste serve-ale Reginii
durerii cei de veci le cunoscu
și: – "Iat", a zis, "ferocele Erinii.

În stânga lor Megera plânge-acu,
și-Alecto este care-n dreapta plânge,
Tisifone-i la mijloc." Ș-apoi tăcu.

Pe piept cu ghearele s-umpleau de sânge
și-urlau bătând în palme-așa că eu
simțeam cum spaima spre Virgil mă strânge.

– "Meduso, hai", așa strigau mereu,
"să-l facem piatră", și priveau spre mine,
"spășească-n el atacul său Teseu."

– "Întoarce-te și-nchide-ți ochii bine",
mi-a zis Virgil, "că n-ai să mai vezi stele
de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine."

Vorbind m-a-ntors chiar el de către ele,
și nepărându-i palmele-mi de-ajuns
și-a-ntins podiș și-a lui peste-ale mele.

Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătați aci-n cântarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăț îmi zace-ascuns!

Și iat-atunci pe balta tulburată
un zvon de spaimă, numai trosnituri
făcea-ntre maluri apa să se zbată

cum nu-ntr-alt fel un vânt ce prin călduri
contrarii naște-nvârtejiri cumplite
și-n furie bate biciuind păduri

și crengi rupând le-azvârle risipite
și-n pulbere-mbrăcat trufașu-i drum
gonește-n adăpost păstori și vite.

Lăsându-mi ochii-apoi: – "Privește-acum
acolo sus pe spuma cea antică
și pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum."

Precum când simt năpârca inimică,
se-mprăștie-un stol de broaște-nspăimântate
și-adânc s-afundă prin nămol de frică,

văzut-am mii de duhuri ruinate
fugind de unul ce-l vedeam că iese
prin pas trecând pe Stix cu tălpi uscate.

Prin față-i stânga și-o trecea adese
deoparte dând ăst fum de zgură plin,
și-atât era de ce părea să-i pese.

Eu bine-atunci văzui că-i sol divin,
mă-ntoarsei spre poet, iar el spre mine,
c-un semn să stau pe loc și să mă-nchin.

Ah, cât părea de mânios cum vine!
Sosi la poartă și-o deschise-apoi
cu varga lui, căci larg sări de sine.

– "Goniți din cer, și-ai lumii-ntregi gunoi",
vorbi trecând pe pragul încăperii,
"de unde-atâta sumeție-n voi?"

De ce-ncăpățânați v-opuneți Vrerii
al cărei țel nu poate-afla schimbare
și care-ades v-aduse spor durerii?

Ce-ajut-a face sorții-mpiedecare?
Ați și uitat că Cerber nu-n zadar
și gât și ceafă făr' de păr le are?"

Se-ntoarse-apoi pe-același drum murdar
și n-a vorbit cu noi, cum n-are-aminte
să stea un om durut de-un alt amar

decât al celui care-i stă nainte.
Văzând că poarta nu ne-o mai încuie,
noi mersem deci, vegheați de vorbe sfinte,

și-ntrând, căci n-a fost nimeni să s-opuie,
eu, cel ce-atâta dor s-o văd avui,
cum poate fi și-atare-o cetățuie,

când fui în ea, privind în jur, văzui
enorm un câmp întins spre-oricare parte
și plin de plâns și cazne-adâncul lui.

La Arli-unde Rodanu-n bălți se-mparte,
sau cum la Pola-n față cu Cornarul
ce-ai țării țărmi spălându-i ne-o desparte,

morminte multe-ncolnicesc hotarul,
așa era și-aici în orice loc;
ci-aici, firește-i mult mai mare-amarul.

Căci arde-ntins printre morminte-un foc
ce-așa le-ncinge că mai roș nu poate
prin arte-a face-un fier, nici un mijloc.

Și-al lor capac era deschis la toate.
Și plâns ieșea din ele-amar și-astfel
c-aeve-un neam arzând părea că-l scoate.

Iar eu: – "Maestre, cine-i neamul cel
ce-aci-ngropat îl țin aceste scoine,
prin marele său plâns spuind de el?"

– "Căznesc pe eretici aceste scoine,
și-adepții de-orice sectă", el mi-a spus,
și-s mult mai mult, decât ai crede, pline.

În ele-asemeni e cu-asemeni pus,
dar n-au un chin egal, ci după treaptă."
Și-apoi, pe-un drum ce e-ntre zid ne-am dus

și-acești martiri, întorși pe mâna dreaptă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: – "Vorbește ca-nțeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: – "Ce neam ți-au fost strămoșii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"

– "Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,

și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!

Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalți au propus
că trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.

Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.

Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

Pe culmea unei nalte râpi, clădită
rotund din pietre mari ce-avalma zac,
soseam pe-o culme-acum și mai cumplită.

Și-aici, siliți de aburi răi ce fac
aduși de jos o groaznică putoare,
am stat să ne ferim dup-un capac

al unui larg sicriu ce-avea scrisoare:
"Pe papa Anastasie-l țin, pe cel
de Fotie tras pe căi rătăcitoare."

– "Aci ne cat-a merge-ncetinel
spre-a ne-nvăța cu fumul ce-aburește
și nu ne-o mai păsa apoi de el."

Așa Virgil, iar eu: – "Atunci gândește
cu ce-am umplea, spre-a nu ne fi răpus,
ăst timp de-aici." Iar el: – "Gândesc, firește.

Aceste stânci, o, fiul meu", mi-a spus,
"cuprind în sine-astfel trei cercurele
din grad în grad ca și cele de sus.

Și pline toate gem de duhuri rele,
dar pentru ca văzând de-ajuns să-ți fie
să-ți spui de ce și cum au cazna ele.

Nedreptu-i scop oricărui rău ce-urgie
provoacă-n cer și-ajungi la scopul tău
știrbind pe-alt om prin fraud-ori silnicie.

Dar frauda este-al minții-un propriu rău,
deci mai urâtă-n cer și-a fraudei crime
au chin mai mare-n mult mai jos un hău.

Cei silnici țin cuprinsul văii prime.
Ci-așa cum sila trei direcții ia,
și cercu-i construit ca o treime.

Ori Celui Sfânt, ori ție-ți strică ea,
ori altuia. Zic lui și-averii sale,
precum c-un clar temei tu vei vedea.

Prin sil-aproapelui loviri mortale
ori moarte-i dai, și silă-i faci averii
prin foc și jaf și lucruri făr' de cale.

Deci cei ce-ucid și-s urzitori durerii
și fur-ori pradă, toți vor plânge-aici
în primul cerc și-n osebite serii.

Prin sil-averii proprii poți să-ți strici
și ție-apoi ; deci, făr' de nici o fine
în cercu-al doilea sieși inimici,

plâng toți acei ce se ucid pe sine,
și joac-averi, dând bunuri risipirii,
sau plâng unde-ar fi loc de stări senine.

Poți face sil-apoi Dumnezeirii,
de-o blastemi din adânc și-i negi ființa,
și-urăști natura sau vrun dar al firii.

Deci cel mai strâmt ponor e locuința
Sodomei și-a Cahorsei și-alor care
urăsc hulind din suflet Provedința.

Iar frauda, care-oricui îi dă mustrare,
și-n contra cui se-ncrede-n ea uzează
și-n contra cui încredere-n ea n-are.

Ăst mod, el parcă numai dezmembrează
ce Firea vru prin dragoste s-adune;
de-aceea-n cercu-al doilea se-ncuibează

curvii și furt și vrăji și-nșelăciune
și-abuz și fals și toată lingușirea
și alte-asemeni căi de spurcăciune.

Ci-n cazul prim distruge și iubirea
ce-avem din fire și pe cea ce-anume
s-adaugă ei sporind ce naște firea,

de-aceea-n cercul cel mai strâmt din lume,
în centrul ei, pe care șade Dis,
trădării-i scris etern să se consume."

– "Maestre-al meu, ce clar îți curge",-am zis,
"cuvântul tău și-mi dă distincție clară
de-acest popor și neamu-n el închis!

Dar cei ce stau în balta lor murdară,
și cei purtați de vânt și câți se-njură
ciocnind poveri, și-acei din ploi, de-afară,

de-i stau și ei lui Dumnezeu în ură,
de ce nu-s în cetate-n foc, la fel,
iar dacă nu, de ce-au ceea ce-ndură?"

– "De ce ingeniul tău", răspunse el,
"s-abate-așa cum nu făcu nainte?
Ori mintea ta țintește-acum alt țel?

De-acele vorbe nu-ți aduci aminte,
de-al tău elin în etică tratate,
că-s trei porniri dușmane vrerii sfinte:

necumpăt, rea-credință, cumplitate
de bestie? Iar primul dă mai mică
ofensă-n cer, deci mai puțin și bate,

și-acum de-observi ce-acestea vreau să zică,
și bine-aminte ții cine-s acei
ce-afară plâng, mai sus, nu-n foc adică,

tu poți vedea de ce acești mișei
deoparte stau, iar Dreapta cea verace
mai blândă-și are-aici mânia ei."

– "Oh, soare tu, ce-oricare nor desface,
iar când explici m-albești, încât, precum
îmi place-a ști și-n dubiu-a fi îmi place,

la punctu-acela întoarce-mi-te-acum,
când zici c-ar fi-nsultând cămătăria
divina milă și mi-arată cum?"

– "Nu singur într-un loc filosofia
o spune cui voiește-a cerceta
că firii voastre-i este obârșia

divinul intelect și arta sa.
Și-n fizică dac-o citești, nu toată,
ci-n prea puține file vei afla,

că firii arta – cât e scris să poat㠖
e ca și unui maistru-nvățăcelul,
deci e lui Dumnezeu ca și-o nepoată.

Dintr-astea două, de-ai aminte felul
în care Facerea de-Adam tratează,
un om își ia și viața sa și țelul.

Cum îns-un cămătar alt drum urmează
el ia-n dispreț și firea și-arta care
îi dă ei țel, că-ntr-alta el sperează.

Și-acum, să vii, că-i timpul de plecare,
Spre zori și Peștii schinteiază-acum
și-ntors de tot spre-apus e Carul Mare

iar pe-unde-om scoborî-i departe drum."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Cumplit un scoborâș acea grămadă
de stânci era, și-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe șes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau și-aceste stânci.
Și sus pe surpături, întins să zacă
rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muște-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-și facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primește
toporu-n cap, își rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticește,

așa pe-această fiară o văzui.
Și-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm așadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândești ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să știi și tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greșit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulți, și-n acel timp căzură
aceste stane vechi și-aici și-altinde...

Și-acum privește, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câți rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbați în scurta viață biata gloată
și-n cea etern-așa de rău ce-o 'neci!"

Și larg văzui un șanț, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, și-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el și 'naltul zid, fugând
văzui armați centauri cum se-nșiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toți s-opriră,
iar trei au și pornit din ceata lor
și proaspete săgeți pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâți priporul,
vorbiți din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Și-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-și ține-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor șanțuri pasă
și trag săgeți în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
și, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puțin l-a dres,

astfel despădurindu-și larga-i gură:
– "Vedeți și voi, fârtați, că se clătește
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-așa, firește."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlnește:

– "E viu", a zis, și am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinț㠖
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mișel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putință
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,

și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
și-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, și du-i, și la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ți facă drum."

Și-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoțitor,
pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceștia-s cei cari prădară
și-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
și-al Ferei domn și Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', și-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, și cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ți fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui șivoi.

Și-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaș inimii-acei
ce și-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mișei
ieșiți din râu, și-apoi și până-n șale,
și-aici și cunoscui pe mulți din ei.

Și-așa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
și-aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.

– "Așa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roșia baltă",
vorbit-a Nes, "aș vrea să crezi că ea

sporește-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle și-n deolaltă.

Acolo vru justiția să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh și Sext, și-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliți în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Nici n-apucase Nes a trece-acum,
când noi într-o pădure-ntram grozavă
ce n-avea nici un semn de nici un drum.

Iar frunza ei nu verde, ci bolnavă,
nu linse crengi, ci strâmbe și-nnodate,
nu fructe-n pomi, ci numai spini și-otravă.

Între Cornet și Cecina-nfundate
păduri ca asta n-au, nici mai pustii
acei mistreți ce-urăsc câmpii arate.

Aici au cuib spurcatele Harpii
cari, dând de știre-amarul ce-o să-l pață,
din insule-au gonit pe-ai Troiei fii.

Au aripi mari, dar de-om și piept, și față,
cu pene-un pântec larg și gheare-având
și-apururi plâng prin pomii făr' de viață.

– "Să știi de-aicea, pân-a nu fi-ntrând,
că ești acu-ntr-a văii-acea genune
ce-a doua e, și fi-vei până când

pe-aprinsul prund piciorul ți-l vei pune.
Deci cată bine și vedea-vei stări
ce nu le-ai crede numai de le-aș spune."

Simțeam acum din orice parte-oftări,
dar nevăzând de unde-ar putea purcede,
stăteam un rob al mutei tulburări.

Eu cred că el credea că poate-aș crede
c-atâta vai un neam ar fi gemându-l
ce stă printre copaci și nu se vede.

De-aceea-mi zise el: – "Un spin rupându-l
dintr-aste plante-ori de-unde-ți este placul,
vedea-ți-vei fals întreg în tine gândul."

Întinsei mâna deci și-am rupt din cracul
cu foi o creang-a unui mare spine.
Și-atunci: – "De ce mă rupi?", striga copacul,

și-umplut de sânge negru ca din vine
din nou striga: – "De ce mă mai despoi,
or nici un simț de milă n-ai tu-n tine?

Noi oameni fost-am și-azi copaci cu foi;
de noi îns-ar putea mai mult să-ți pese
chiar suflete de șarpe de-ar fi-n noi."

Cum vezi și la tăciunii verzi adese
că arde-un căpătâi, iar altul geme
și sfârâie prin vânt ce-ntruna iese,

cuvânt și sânge-așa-ntr-aceeași vreme
ieșea din trunchi; iar eu, lăsând să-mi cadă
ce-am rupt, stăteam ca omul ce se teme.

Și-a zis Virgil: – "De-ar fi putut să creadă,
rănite duh, ce n-am voit să-i spui
ci-n versul meu putu-ntr-un loc să vadă,

el n-ar fi pus pe tine mâna lui.
Dar necrezutul fapt mă-mpinse-a face
prin el un act ce nici eu nu-l crezui.

Dar spune-i cine-ai fost ca să te-mpace
și faima ta s-o-mprospăteze-altinde
în lumea-n care-i scris să iasă-n pace."

Iar el: – "Nu pot să tac, atât m-aprinde
frumosu-ți grai, deci nu vă pară greu
că-n vorbe-acum puțin mă voi întinde.

La inima lui Frideric sunt eu
acel ce cheie-avui, și-așa cu-ncetul
știam să-ncui și să descui cum vreu,

încât eu singur îi aveam secretul;
fidel purtat-am slujba cea regească
încât pieream de-atâta muncă, bietul!

Dar cutra cea tot trează să pândească
la curți de regi cu ochi făr' de rușine,
un viciu-al curților și-o cium-obștească,

pe toți cu vremea-i asmuțea pe mine,
și-aprinșii-apoi aprinseră pe-August
că-n negru-abis căzui din culmi senine.

Crezând, cuprins de-acroare și dezgust,
să-mi aflu-n moarte leac la dezonoare,
injust îmi fui eu cel de-a pururi just.

Și jur pe-această nou-a mea-nchisoare
că nici un fel de-ofensă n-am adus
acestui rege demn de-orice onoare.

Și-oricare dintre voi va merge sus
ridice-mi numele cel bun ce-mi zace
și-acum de-a pizmei lovituri răpus."

Tăcu apoi puțin. – "Fiindcă tace",
mi-a zis Virgil, "ai vreme-acum, socot,
de vrei să știi mai mult, să-ntrebi ce-ți place."

Iar eu: – "Întreabă-l tu mai bine tot
ce crezi și știi c-a mea dorinț-o-mpacă;
eu prea mă simt mișcat, și n-am să pot."

Deci zise-așa: – "Robite suflet, dacă
voiești ca-n lume el cu drag să-și puie
cuvântul pentru tine,-atunci să-ți placă

să spui cum poate-un suflet să se-ncuie
într-ăști copaci? Și din prinsoarea lui
mai e putință de-a scăpa, sau nu e?"

Suflat-a trunchiul tare-atunci, și-a lui
suflare-n glas se-ntoarse spre-a ne spune
și-așa ne-a zis: – "Pe scurt o să vă spui.

Pe-un suflet mânios, când își răpune
el singur al său trup ce-i fu copacul,
Minos, aci-ntr-a șaptea gură-l pune.

El cade-n crâng, nu unde i-ar fi placul,
ci-acolo unde-l azvârli destinul,
și-aci-ncolțind, ca-n brazda lui alacul,

vlăstar el crește și devine spinul
pe care-l pasc Harpiile de foi
și-i dau dureri, dar și durerii-alinul.

Ca și-alții-ale lor spolii,-așa și noi
căta-le-vom, dar nu spre-a fi-mbrăcate,
că-i just să n-ai ce singur îți despoi.

Aici le vom târî și spânzurate
în crâng le vom avea, oricare ins
de propriu-i trunchi al umbrei turmentate."

Noi stam mereu la spin, cu capu-ntins,
crezând că vrea și-altce să ne mai spună
când făr' de veste-un zgomot ne-a surprins

ca și pe-acei ce simt ca pe-o furtună
venind mistrețu-n partea pe-unde stau
și-aud și câini, și crengile cum sună,

și iată-n stânga doi care-alergau
și goi și sfâșiați, fugind orbește
că-n crâng ei orice piedic-o sfărmau,

iar cel gonit: – "O, moarte-acum, sosește!"
Dar celălalt, crezând că poate calcă
prea-ncet: – "O, Lan', așa de voinicește

tu n-ai fugit la Toppo-n joc de halcă."
Și poate-apoi, nemaisuflând ușor,
făcu un grup din trupul său și-o salcă.

Ci-n urma lui tot câmpul fu un nor
flămând de negre și de iuți cățele,
părând ogari scăpați din lanțul lor.

Sărind au rupt bucăți și bucățele
cu dinții-n cel ce-ascuns în salcă fuse
și triste membre-au dus în guri cu ele.

M-a prins atunci de-o mână și mă duse
Virgil la salcia ce-n zadar plângea
prin crengi pe care sânge-acu le-umpluse.

– "O, Iacob da Sanct Andrea", el se bocea,
"știai, că-ntrând în mine, tot te-nhață,
de-ai fost trăind mișel, ce-i vina mea?"

Când ferm îi stete-apoi Virgil în față:
– "Tu, cel ce printre-atâtea răni cumplite
și plâns și sânge scoți, ce-ai fost în viață?"

Iar el atunci: – "Oh, suflete venite
ca să vedeți măcelul de rușine
prin care-atâtea foi mi-au fost răpite,

să le-adunați sub tristul trunchi sub mine.
Eu fui din urbea cui Botezătorul
schimbatu-i-a patronul prim cu sine,

de-aceea primul cu-arta sa dă zorul
s-o bântuie mereu; și-un rest ferice
de nu i-ar fi păstrat pe-un pod poporul,

acei ce-o reclădiră-n vremi propice
pe spuza dânsei, după huni rămasă,
degeab-ar fi muncit ca s-o ridice.

Eu furci mie-mi făcui în propria casă."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Acele risipite foi le-am strâns
și-mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răgușit de plâns.

De-aci sosim la punctul de-ntâlnire
cu-al treilea cerc, unde-apare-ntreagă
a sfintei vreri o groaznică-ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se-nțeleagă
vă spui c-am fost pe-un șes, pământul cui
oricărei plante viața-n el i-o neagă.

Cunună-n jur pădurea o văzui,
precum și ea de șanț e-ncunjurată;
și-am stat aci-n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat și des, s-arată
pe-ntregul șes, și nu altfel de cum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi-ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui și pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
și toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă-n nemișcare,
și mulți ședeau stârcind făptura toată,
iar alții-n jur fugeau fără-ncetare.

Acei ce fug sunt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sunt turma mai puțină,
ci-n schimb ei pot mai mare plâns să scoată.

Și fulgi de foc pe-ntregul șes, cu lină
cădere ning, și cad cu nescăzut
potop ca-n Alpi când orice vânt s-alină.

Și-așa precum ningându-i a văzut
pe oști la Ind, și Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar și fiind căzut,

de-aceea puse-ostașii săi să bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

așa sub ei tot șesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, și-un chin din două părți făcea.

Și făr-odihnă-n veci le era jocul
sărmanelor lor mâini cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Și-am zis: – "Tu, cel ce toate le-ai învins,
maestre,-afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se-ndoaie,
dispreț având și inima semeață,
de parcă nici n-ar sta-ntr-această ploaie?"

Și însuși el, văzând că-i stau în față
și-a mea-ntrebare-a fost de starea lui:
– "Eu sunt", strigă, "și mort cum fui în viață!

Spetească-și Zeus pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-și el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toți pe câți îi are
strigând ca și la Flegra-n bătălie:

– «O, dă-mi, Vulcane,-o, dă-mi ajutorare!»
Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!"

Și-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: – "Căci nu mai piere
și, și-aici, Capanee, ți-a rămas

trufia ta, ți-e și mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia-n focul ei
să-ți dea-ngâmfării-ntreaga caznei fiere!"

Spre mine-apoi mai blând: – "E dintre-acei
cari șapte-au mers la Teba ca s-o bată,
și-avu, și pare-a mai avea, pe zei

și-acu-n dispreț, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sunt, și cea mai meritată.

Și-acum să mergem. Dar să-ți fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ți așezi piciorul
ci tot pe sub pădure-o ia nainte."

Ajunserăm tăcând unde-n priporul
pădurii-n șes se vars-un râurel
de-a cui roșață ș-azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă-n băi stricatelor împarte,
așa pe-aprinsul prund curgea și el.

Și fund de piatr-avea și de-orice parte
și maluri și costiș, și sigur fui
că numai el dă drum și mai departe.

– "Din tot ce-aici știut eu îți făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n-ai văzut nimic mai de minune",
mi-a zis, "decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune."

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea și-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-așa fierbinte.

– "Pustie-o țară zace-ncunjurată
de mări, numită Creta", m-a-nvățat,
"subt domnul cui fu lumea mai curată.

Și-un munte, Ida, este-n ea, bogat
în codri mari cândva și-n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zeus ca leagăn Rea și-l alese
și, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se ști-n ce loc îl ascunsese.

Și-un moș stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i, piept și spete
de-argint curat, iar brațele-i la fel,
și-ncolo trunchi de-aramă i se dete,

și-apoi în jos piciorul stâng de-oțel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
și stă mai mult, de mult, numai pe el.

Și-afar' de-aur toate-au crăpătură,
și lacrimi prin spărturi se distilează
cari muntele-l străbat și-unite cură

în Iad aici, și pe-Aheron formează,
pe Stix și Flegeton și drum își fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până-ncetează

oricare-al lumii scoborâș, și-un lac
o balt-acolo, ce-i Cocit chemată,
dar pentru c-o să-l vezi, de-aceasta tac."

Iar eu: – "De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, de ce pe prund
de-abia sub ăst pripor numai s-arată?"

Iar el: – "Tu știi că Iadul e rotund,
și-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborând spre fund,

tot n-ai trecut întregul roții sale.
Deci dacă vei vedea și lucruri noi
nu da pe față glas mirării tale!"

– "Dar unde-i Flegeton și Lete-apoi?
De-acesta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?"

– "Orice-ntrebări îmi pui", mi-a zis, "îmi place.
Ci-al apei roșii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ți-o-mpace,

și vei vedea, dar nu-ntr-acest ponor,
pe Lete-acel ce spală duhuri care
spășită-și au și-iertată culpa lor."

Mai zise-apoi: – "E timpul de plecare
de-aici acum, și-urmeze-mi pașii tăi.
Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

și-asupra lui se sting orice văpăi."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XV

Ne duce-acum un țărm al ăstui scoc,
iar fumul din pârâu deasupra-i zace
scutind și maluri și-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace
spre ei, între Cassand și Brugg flamanii
fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum de-a lungul Brentei paduanii
le fac ferind și vile și castele,
când intră-n martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici și-acele,
dar nici înalte-atât, nici groase nu,
oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe-n urmă crângu-acu,
încât de m-aș fi-ntors, dorindu-l iară,
eu n-aș mai văzut nici unde fu,

când duhuri multe-n stol s-apropiară
și toți, părând c-ar fi cu văz sărac,
priveau la noi, trecând, cum într-o seară

cu luna nouă-n mers drumeții fac,
sau cum bătrânul croitor când pune
în ac un fir, țintit privește-n ac.

Privit de-atare bandă prin genune,
un duh mă cunoscu, iar el mă prinse
de haină și-a strigat: – "Ei, ce minune!"

Iar eu, văzând că stă cu brațe-ntinse,
privii adânc în fața-i coaptă care
n-avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi-n a-l recunoaște-o-mpiedecare,
și-atunci, plecat, privii la el mai bine;
– "Oh, ser Brunet, ești dumneata, îmi pare!"

– "Să nu te superi, fiul meu, pe mine",
mi-a zis apoi, "că-și lasă puțintel
pe soți, Latini spre-a vorbi cu tine."

– "Te rog s-o faci", răspunsei eu cu zel,
"de vrei, voi sta și-n loc, dacă, firește,
mă las-acesta, căci eu merg cu el."

– "O", zise,-"oricine din ăst stol s-oprește
o clipă-n loc, stă-n loc apoi o stană
o sută de-ani în ploaia ce-l izbește.

Deci mergi, și-ncet voi merge sub pulpană
și-n goan-apoi umplea-voi ăst popas,
s-ajung pe cei ce-și plâng eterna rană."

Eu nu-ndrăzneam al văii mal să-l las,
să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată
cu-acel respect ce-umilu-l are-n pas.

– "Dar ce-ntâmplare",-a zis, "ce soartă dată
te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?
Și cine-i cel ce drumul ți-l arată?"

– "Acolo sus în viața cea senină
pierdutu-m-am", răspunsei, "într-o vale,
pe când n-aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale,
pe când eu mă-ntorceam, ăst duh venit-a
și-acas-acum mă-ntorc pe-această cale."

Iar el atunci: – "De-ți vei urma ursita,
în dulcea viață clar de-am deslușit,
nu poți greși al gloriei port", vorbit-a,

"și-așa-n curând de n-aș fi fost murit
văzând eu ceru-n cât favor te are
la munca ta cu mult te-aș fi-ntărit.

Dar neamul cel ingrat și rău și care
descins din Fiesole-ab antiquo ține
și-acum tot firea ce din munți o are,

cu rău îți va plăti făcutul bine.
Dar drept va fi: prin spini cu boab-amară
ce caut-un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla «orbi» din vechi străvechi le-o dară
că-i neam semeț și-avar și plin de ură;
de-a lor năravuri vezi de te dezbară!

Tu glorie-avea-vei într-așa măsură,
căci toți te vor vâna flămânzi cu zor,
dar iarba asta n-o s-o aibă-n gură!

Să-și fac-acești mișei nutreț cât vor
din înșiși ei, dar cruțe planta vie,
de crește vruna prin gunoiul lor,

a cui sămânță sfânt-o să re-nvie
pe foștii-aici de-origină romană,
când cuib ajunse-a orice mișelie!"

– "Să nu-mi fi fost dorința-n totul vană
tu n-ai fi fost respins", răspunsei eu,
"așa-n curând din firea cea umană.

Căci stă și-acum adânc în gândul meu
și trist mă face plinul de iubire
și scumpu-ți chip patern, când tu mereu,

tu mă-ndrumai să tind spre nemurire,
și cât îți datorez nu voi tăcea,
cât timp voi fi, s-o spui cu mulțămire.

Păstrez și scriu ce-mi spui de soarta mea,
spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine-mbracă
o Doamnă-n cer, de-o fi s-ajung la ea.

Ci-atâta vreau să știi curat, că, dacă
cu propria-mi conștiință voi fi una,
răbda-voi sorții tot ce-ar vrea să-mi facă.

Și poți să știi că nu mi-e nouă-arvuna;
deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa
și poarte-și roata-n placul ei Fortuna."

Virgil atunci s-a-ntors spre dreapta sa,
privindu-mă și: – "Bine știu s-asculte",
îmi zise rar, "acei ce știu păstra."

Dar eu mergeam, dorind să știu mai multe,
cu ser Brunetto, și-ntrebai ce soți
mai are-aici, distinse minți și culte.

– "E bine pe-unii să-i cunoști, dar poți
să lași pe mulți uitării să-i consume,
și-ar fi și timpul scurt să-i spui pe toți.

Pe scurt, au fost toți clerici cu renume
și oameni mari din lumea literată
și toți murdari de-același viciu-n lume.

Priscian e-n rând cu tabăra-ntristată
și-Acursius e, și-aici și pestilența
puteai s-o vezi, vrun dor de-aveai vrodată

s-o vezi, pe cea ce scoasă din Florența
de primul serv și-a dus să-i aibă scrumul
din rău întinșii nervi ai săi Vicența.

Mai multe-aș spune, dar de-aici nici drumul,
nici vorba s-o lungesc eu n-am putință,
căci văd pe prund suind de colo fumul:

vin cei la cari eu n-am îngăduință.
Tresoro meu la inimă ți-l pui
că-n el trăiesc, și n-am altă dorință."

Se-ntoarse-apoi părând în fuga lui
de-acei ce-aleargă spre postavul verde
pe câmpul veronez, și-așa-l văzui

cum fuge-acel ce-a-nvins, nu cel ce pierde.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVI

Eram și de-unde-acum s-aude bine
căzând ăst râu cum sună-ntr-alt ponor
ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată-n goană trei, cu-același zor,
s-au rupt, fugind în pâlc de-o ceată care
trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toți trei cu strigăt mare:
– "Ia stai, tu cel ce după haina lui
din urbea noastră cea coruptă pare!"

O, ce de răni pe trupul lor văzui
și proaspete și vechi arsuri și-urgie,
încât mă-ncrâncen chiar și-acum când spui.

La glasul lor s-opri Virgil, iar mie
mi-a zis apoi: – "S-aștepți pe-aceștia trei,
și-i demn s-arăți cu dânșii curtenie.

Ba cred că dacă prin natura ei
n-ar ninge-atari văpăi această gură,
mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei."

Văzând că stăm, ei iarăși începură
anticul plânset, și-ajungând apoi
toți trei deodat-o roată se făcură.

Și cum pândesc atleții unși și goi,
dintâi și timp și potrivită stare,
de-a-ncepe-a se-mpumna și-a-și da război,

așa rotea, cu fața fiecare
spre mine-astfel că gâtu-n sens contrar
de-al tălpilor făcea a sa cărare.

– "Și-obrajii stinși și arși și-ăst loc amar
de-ți fac de noi o scârbă care-ntrece
chiar mila ta", mi-a zis un ins, "măcar,

măcar a noastră faim-atunci te plece
să spui ce om ești tu, că viu te-ncrezi
prin lumea morții-așa vegheat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,
murdar și fără păr cum e cu totul,
avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, și-a fost nepotul
Valdradei celei bune, și-ncercată
și spad-avu precum avu și votul.

În dosul meu țărâna e călcată
de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia
mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceștia crucea mea
sunt Iacob Rusticuci și-mi fu pierire
mai mult decât orice nevasta rea."

Să fi putut avea de foc scutire,
săream la ei acolo-n flacări drept,
că-mi da maestru-ntreaga sa-nvoire;

cum îns-aveam numai arsuri s-aștept,
învinsă-mi fu de frică buna vrere
ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

– "O, nu dispreț", răspunsei, "ci durere
de starea voastră m-a cuprins deodată
și mult va fi până s-o simt că-mi piere,

de-ndată ce-acest domn al meu și tată
cuvinte-a spus din cari văzut-am bine
că oameni demni, cum voi sunteți, s-arată.

Din țara voastră-s eu; și-a voastre pline
de faimă nume-oricând le-am onorat
și scrise port a voastre fapte-n mine.

Eu las pelinul și dulci poame cat,
de-un duce-adevărat promise mie,
ci-ntâi până la centru-o să străbat."

– "Mult timp în membre sufletul să-ți fie
stăpân", mi-a zis alt duh, "și-așa cum vrei
să lași pe urm-o faimă-n lumea vie,

mai dă Florența și-azi ca de-obicei
valori în fapte și-n deprinderi bune,
ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci-n genune
Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri
ne face-a fi, și triști, cu ce ne spune."

– "Poporul nou și iuțile câștiguri
te fac fără de cumpăt și-ngîmfată,
Florențo,-ncât te zbați acum în friguri!"

Așa vorbii cu fruntea ridicată.
Și-acum toți trei priveau așa-ntre sine
cum faci privind spre-o vorb-adevărată.

– "De-ți este lesne-oricând atât de pline
răspunsuri", ei mi-au zis, "să dai oricui,
ferice tu, că spui ce știi că-i bine.

Iar dac-o fi să ieși din locul bui
și-ai iarăși să revezi frumosul soare,
când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă și de noi cuvânt printre popoare!"
Și, cercul rupt, în graba de-a se duce
păreau toți trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s-apuce
să zic-amin, cum ei ne-au și apus,
deci bine vru să plece și-al meu duce.

Iar eu urmai, și nu mult drum ne-am dus,
și-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,
că nu ne-am fi-auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale
dintâi spre Ost își taie curs acel
pârâu ce-n stânga pe-Apenini ia cale

și-n munți numit e Aquacheta el
nainte-a ce s-ajungă pe câmpie
spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă cea pustie
din sus de Benedict unde-ar putea
să fie-azil de-ajuns și pentr-o mie,

așa căzând din ruptul mal vuia
și-acoalea cursul tulburei vâlcele
că-n scurtă vreme-ai asurzi de ea.

O sfoar-aveam în jurul coapsei mele
pe-atunci și eu, și-ades cu ea crezui
să prind pantera cu pestriță piele.

Întreag-acum din jur mi-o desfăcui,
așa precum Virgil avut-a dorul
și-apoi, făcută ghem, i-o-ntinsei lui.

Spre dreapta-ntors cu ea conducătorul,
și nu departe de prăpastie stând
în negrul hău subt el îi dete zborul.

Ieși-va lucru nou, gândeam, firește
la noul semn, la care-atent fusei
cât stă Virgil de-atent și-l urmărește.

Ah, ce precaut cat-a fi cu-acei
cari văd nu numai fapta cea de-afară
ci-adânc pătrund cu mintea și-n idei!

Iar el mi-a zis: – "Curând o să răsară
ce-aștept aici, și ce visezi tu-n tine
vederii tale-ndat-o să-i apară."

Cât poți, când pare-un adevăr, creștine,
c-ar fi minciună, tu să-l taci mereu,
căci făr' de vină poți păți rușine;

ci-aici nu pot să tac, și iată eu,
creștine, jur pe-aceast-a mea cântare,
și-așa precum o lungă viață-i vreu,

că-n negrul aer gros văzui c-apare
plutind ceva, de jos, cumplit de-ajuns
să tulbure pe-un om oricât de tare.

Precum se-ntoarce-acel ce s-a scufuns
ca să descurce-ancora când se prinde
de stânci ori de-alt vrun lucru-n mare-ascuns,

se-nfige-n tălpi și-ntreg în sus se-ntinde.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

– "Vezi monstrul cel ce coada și-o ascute,
spre-a trece munți și-a sparge-orice tărie;
o, vezi pe cel ce-ntreaga lume-o-mpute!"

Așa-ncepu Virgil să-mi spuie mie,
iar fiarei printr-un semn i-a spus: – "Să sui",
la drumu-acel de piatră ca să vie.

Și-acel scârbos al fraudei chip, văzui
c-a scos, venind, întregu-i trunchi afară,
dar nu și-a tras pe mal și coada lui.

Un om în toate just putea să-ți pară
din tot aspectul blândei sale fețe,
ci șarpe-ncolo-ntreg această fiară.

Flocoase două brânci, și nodulețe
avea pe piept, pe coaste și pe spate,
și multe-apoi rotițe-n mii de fețe.

Tătarii-ori turcii-n firul ce se bate
și-n cel urzit n-au scoarțe mai cu flori,
nu țese-Arahne-urzeli mai delicate.

Precum la mal stau luntrii uneori
c-un cap pe prund, iar altul le plutește,
sau cum la nemții cei îndopători

castorul stă gătit de-a prinde pește,
așa la malul trist ce-ncunjura
prundișul ars sta fiara ce-ngrozește.

Întreaga coadă-n gol și-o flutura,
în sus zbătându-și furca-nveninată
ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.

Virgil atunci mi-a zis: – "Acum ne cată
puțin să-ntoarcem calea noastră până
la fiara rea ce-acolo stă culcată."

În jos luând deci calea pe-altă mână,
distând de mal cam zece pași ne-am dus,
spre-a fi feriți de foc și de țărână.

Când fui ajuns la ea, văzui mai sus,
dar nu cu mult, un stol de umbre care
ședea pe lâng-abis, în ploaie pus.

Și-a zis Virgil: – "Spre-a ști deplin ce are
în ea și-această tind-a văii, du-te
la ei", mi-a zis, "și vezi-le-a lor stare.

Dar scurte fie-ți vorbele-ncepute.
Eu pân-atunci pe monstru am să-l fac
spătoasa ceaf-a lui să ne-o-mprumute."

Deci singur eu prin cel din urmă sac
al văii-a șaptea mersei așadară
la triștii-aceia cari-acolo zac.

Prin ochi zvâcnea durerea lor afară,
iar mâinile, drept scut, mereu le mișcă
de-aprinsa țărnă jos, iar sus de pară,

cum face vara câinele morișcă
acum din labe,-acum din botul lui,
când muște-ori purici ori tăuni îl pișcă.

La mulți privirea țintă mi-o ținui
pe-obrajii copți de crâncena lor plagă
și nu-i puteam cunoaște, dar văzui

că toți aveau la gât câte-o desagă,
distincte-avându-și semnul și factura,
iar ei păreau c-o sorb din ochi de dragă.

Și, cum purtam rotind căutătura,
văzui pe-un galben sac ceva ce-avea
de-albastru leu și chipul și statura.

Și-urmând mereu cu cercetarea mea,
văzui pe-alt duh c-o pungă purpurie
și-o gâscă albă ca de unt pe ea.

Și-alt duh, c-o scroafă grasă și-azurie
pe albu-i câmp semnat avându-și sacul:
– "Ce faci", mi-a zis, "tu-ntr-astă colivie?

Hai, pieri! Și viu de-ți faci pe-aicea placul,
să știi de-al meu vecin Vitalian
că-n stânga mea aci-și va face veacul.

Aci-ntre florentini sunt paduan
și-mi urlă toți de m-asurzesc cu glasul:
O, de-ar sosi eroul suveran

cu punga cu trei țapi!" Și-ntoarse pasul
și scoase limba din strâmbata-i gură
cum face-un bou când dă să-și lingă nasul.

Eu fric-având că stând peste măsură
mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit,
lăsai această trist-adunătură.

Pe duce mi-l găsii acum suit
pe largul spate-al fioroasei bale
și-a zis: – "Acum fii tare și-oțelit;

pe-asemeni scări vom merge-aici la vale!
Voi sta-ndărăt, ca-n față-mi să te țin
spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale."

Cum cei ce-s prinși de friguri când le vin
fiorii răi și-au unghii-nvinețite,
văzând și-o umbră-ngheață pe deplin,

așa fui eu la vorbele rostite,
dar și rușine-avui și fui ca sluga
cu bun stăpân când dă porunci răstite.

Pe-acele spete largi sării cu fuga
și "strânge-mă la tine"-am vrut să spui,
dar nu-mi ieși, cum vrui să-mi iasă ruga,

dar el, pe care scut eu mi-l avui
mai sus, m-a prins în brațe-al meu părinte
de-ndată ce suit pe fiară fui.

Și-a zis: – "Acum, Gerione, nainte!
Largi cercuri fă și lin îți fie jocul
și noua ta povară-ți fie-aminte!"

Precum din mal o luntre-și scoate ciocul
și-ncet se dă-ndărăt, așa făcu
și când simți că-i larg în juru-i locul,

întoarse coada unde capu-i fu,
mișcând cu ea, ca și-un țipar, și-o-ntinse
și vânt sub el cu labele bătu.

Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse
pe Faeton când frânele scăpat-a
și cerul, precum vezi și-acu,-l aprinse,

nici când Icar sărmanu-nfierbîntata
de pe-aripi ceară și-o simțea că-i pică
și "rău ții drumul" tatăl i-a strigat,

decât a mea, când mă văzui, adică,
că stau în aer, de-orice parte-n gol,
și-afar' de fiară nu mai văd nimică;

dar ea plutește lin, făcând ocol,
scoboară-ncet, dar nu-i simțeam plutirea
decât de jos și-n faț-un vânt domol.

Subt noi la dreapta s-auzea vuirea
cumplitei guri făcând un zgomot mare
de-aceea-n jos plecai puțin privirea,

și-abisul mă-ngrozi cu mult mai tare,
căci urlete-auzii, văzui și focuri
și-ntreg mă strânsei ghem de spaimă mare.

Ce-ascuns fu-ntâi văzui apoi pe-alocuri
precum roteam trecând prin mari orori
ce-ntruna tot sporeau din mii de locuri.

Ca șoimul stând pe-aripi mult timp aori,
nevrând nici paseri, nici momeli, și face
să-i strige-al său stăpân: – "Acum scobori!"

se lasă-ncet și zboară făr' de pace
în sute de rotiri, departe-apoi
de domn s-așază mânios și tace;

în fund astfel Gerion pe-amândoi
sub poalele înaltei râpi ne puse
și-abia simțind că-i descărcat de noi

ca și-o săgeată de pe arc se duse.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

Un loc e-n Iad, Văi-Rele se numește
de piatră-ntreg cu față ruginie,
cum e și naltul mal ce-l cercuiește.

În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puț și larg și-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund
cât e-ntre puț și râpa asta mare
și-n zece văi se-mparte-ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,

așa erau făcute-aici și ele.
Și-așa cum vezi și punți care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punți din poala stâncii pleacă
și peste gropi și valuri necurmat
merg până-n puț ce rupte-n el le 'neacă.

În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; și-n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale,
și cazne nouă și călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mișeii-n fund veneau, cu toții goi,
spre noi din centru' văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru-mbulzeală mult aflară
romanii-un mod de-a circula pe punte,
în anul jubilar și-așa așezară

să aibă toți, pe-o lature,-a lor frunte
spre Sanct-Angelo câți spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Și draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părți pe negrele colnice,
și-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuți să se ridice
la-ntâiul bici, și n-așteptau să-i bată
al doilea rând și-al treilea rând de bice!

Pe când mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, și-am strigat grăbit:
– "Nu-l văd pe-acesta azi de-ntâiași dată."

M-oprii deci să-l privesc și s-a oprit
Virgil și se-nvoi pe plac să-mi facă,
puțin să mă și-ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s-ascunde dacă
va sta cu capu-n jos, ci-i fu-n zadar,
căci zisei eu: – "Tu, cel ce ochii-și pleacă,

de nu ești dintre-acei ce-ades îți par,
tu ești Caccianemic, ești el, firește,
dar ce te-a-mpins aci-ntr-atât amar?"

Iar el: – "Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește
cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună
și prima viaț-a noastră-mi amintește.

Marchizului, oricum ar fi să spună
vrun zvon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s

deprinși atâția sipa să cuvinte.
De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici:
cumplita-ne zgârcenie-ți fie-aminte."

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: – "Hai, votrule, odată,
că nu-s femei să poți să vinzi și-aici."

Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată,
și-n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,

și-ntorși la dreapta lesne-o și suirăm
și-așa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieșirăm.

Iar când am fost și unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiți un drum prin ea,
– "Să stai", mi-a zis, "și ia-n căutătură

și pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror față căci veneau mânate
cu noi în rând tu n-o putuși vedea."

Și stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul de la spate.

Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
– "Privește-acum pe-acel semeț, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând și-n chin regească-nfățișare!
Stăpân ajunse-al lânii aurei
în Colchis el, prin sil-ori înșelare.

Trecând prin Lemno-n urma vremii-acei
când și-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbați impiile femei,

și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minți nainte

și, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-i dă acest flagel
și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îți fie-acum vederii tale
și-acest ponor și cei ce plâng în el."

Eram acum pe unde-ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punții ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într-alt ponor
cum gem mișeii și pufnesc pe gură
și-și bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de zgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
și-i ochilor un chin și-n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punții dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunși și-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într-un noroi în felul
acelui sterc ce din privăți e scos.

Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul,
cu-atâta glod pe cap că n-avui fel
să știu de-i preot ori mirean mișelul.

– "De ce te-nholbi mai mult", îmi zise el,
"decât la alți îmbălegați, la mine?"
– "Mai mult, căci te-am văzut de nu mă-nșel

cândva cu păr uscat", i-am zis, "știu bine,
și ești Interminei din Lucca tu,
de-aceea mă și uit mai mult la tine."

Cu palmele-atunci tigva și-o bătu:
– "Mă-nfund-aici ce-am lingușit cu gura
că-ntr-asta, limba făr' de trudă-mi fu."

Maestrul meu apoi: – "Căutătura
ți-o fă puțin mai cătr-adânc țintită
să poți vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii-mbălegate
acum stând dreaptă-n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce-ntrebate
de-amant: – «Am grații mari că ți-am făcut
ăst dar?» i-a fost răspunsul: – «Minunate!»

Și-ntr-ăst ponor destul e ce-am văzut."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieții tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeți, pe-aur și pe-arginți votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcați eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăți tu arte
și-n cer și pe pământ și-aici afund
și cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea și-n coaste și pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi și-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci și-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n șold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Și toți cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
așa-și zgârceau tot trupu-acești mișei
încât să rupă orice sfori și funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
așa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
și-o mult mai roșie flacără-l și suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei ști din gură-i crima lui și-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ție-ți place,
tu domn îmi ești și știi că nu m-abat
din vrerea ta și știi și ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
și-ntorși ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel și-ngust și-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe șoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi așa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbește-mi dacă poți", strigai spre el.

Și-am stat ca și-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaș perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Sosești așa curând?
Sosești tu, Bonifaciu? Așadară
minți scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Ești și sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Și-atunci, cum stă și-acel ce-i rușinat
că n-a-nțeles ce i s-a spus și care
nu știe ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
și-am spus precum ceru și mult mai tare,

strâmbându-și toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
și-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ți e dorința ta să știi ce fui
și numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să știi că marea mantie-o avui

și-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
și-așa de-avid să-mi văd ursoii grași
că banii strânși m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt trași
câți, papi fiind, făcut-au simonie,
și-adânc căzuți acolo sunt rămași.

Cădea-voi jos și eu când o să vie
acel ce tu-mi păruși, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ți-l spusei ție.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
și-nfipt cu susu-n jos, decât în țapă
va sta cu tălpi roșii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
și-n locul meu și-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
și cum cu-acela moale domnu-i fu,
așa va fi cu el al Franței rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să știu, dar știu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» și-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru și-alții, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde ești, că bine-ți face!
iar banii pungășiți păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu lași Franța-n pace.

Și dacă n-aș purta și-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porți trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, dați crimei privilegii
strivind pe buni și-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mișele
ce sta pe ape și curvea cu regii,

și-avea și șapte capete, și-n ele
și-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Și ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreștinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Și-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, știu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-așa de sincer fui.

De-aceea el în brațe mă cuprinse
și, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Și netrudit de-a mă ținea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte și-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XX

De-o nouă caznă-mi cat-a face rime
spre-a da subiect, din lumea cea 'necată
cântării douăzeci a părții prime.

Întreag-aveam atenția mea-ndreptată
ca până-n fund să pot vedea-n genune
și-n cât amar de plâns era scăldată.

Și-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
și-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
și-ncet cum merg cei vii în procesiune.

Și dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gât până sub șale,

spre spate-având întoarsă fața lui.
De-a-ndosul ei deci trebuiau să vie,
că-n față văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c-ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri să pață,
dar n-am văzut și nici nu cred să fie.

Socoți, de-o vrea Cel Sfânt să prinzi în viață
din cântul meu, creștine,-o-nvățătură,
putut-am eu să am neplânsă față,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat-astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colț al stâncii aspre stând
am plâns, și-am plâns până ce bunul tată
– "Mai stai", mi-a zis, "cu alți nebuni în rând?

Ți-e mila vie-aici, când ți-e-ngropată.
Căci cei mai mari mișei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! Și vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiți pământu-n fine
la Teba-n șes, iar oștile-i strigau:

– «Dar unde-alergi acum și ce-i cu tine?»,
dar el s-a tot scufuns până căzu
la Minos cel ce-nhață pe-orișicine.

Și vezi că piept din spete-aici făcu,
prea mult să vază-n fața sa el vruse,
deci umblă-ntors și-ntors și vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca și-o femeie-avuse,

și-avu dintâi c-un băț din nou să bată
din nou doi șerpi cum dragostea-i unește
și iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se proptește
Aruns acel ce-n munții Luni, pe-unde
valeanul cararez cu greu plivește,

un pustnic stete-al peșterii afunde
de marmură, și larg avu spre mare
și larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i pe care
tu nu i-l poți vedea acum, căci el
și tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără țel
ce-n locul meu natal în urmă stete,
de-aceea vreau s-asculți aici nițel.

Când tatăl ei sfârșitu-obștesc și-l dete
și sclav-ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, și ne formează
hotar de către nemți, numit Benac.

Mai mult de-o mie de-ape ce brăzdează
din Garda-n Val Camonica Peninul
aceste toate-n zisul lac stagnează,

și-un loc e-n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e-n Verona, ca și cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos și bun castel
la râpa cea mai scund-a astei ape,
și ține-n frâu pe bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu-ncape
în lac, își rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de-ndat-apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
și-așa se varsă la Governo-n Pad.

Nu curge mult și-ajuns pe locuri șese
se-ntind lățite-ntr-o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu-ntr-acel nămol
și-n el nici om, nici holdă sămănată;

și-aici, fugind de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-și trista-nvățătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleți de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce-n smârcul său cel lat
avea-mprejur firească-ntăritură

și făr-al sorții semn ei nume-au dat
cetății lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce-ntâi pe-aici a stat.

Și mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu-nșelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

De-aceea-ți spun, că dac-ar fi să-ți spună
că alte-origini are-al meu pământ,
să poți minciunii-un adevăr opune."

Iar eu: – "Ce-ai spus, maestre,-mi este sfânt,
și-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt.

Dar vezi și-mi află-n neamul care vine
vrun vrednic de văzut și mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, știi bine."

Iar el: – "Acel cu barba răsfirată
pe spete-a fost – când Grecia-n greul pas
de-ai săi bărbați era despoporată,

așa c-abia copii i-au mai rămas –
augur, și-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, și-ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l știi, că-mi știi întreaga mea cântare.

Cel slab în șale-așa că parcă nu-i,
e Scot și-ntr-adevăr avu putința
să-nșele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat își plânge-aici știința,
și-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
și sfori ar vrea, ci-acu e-n darn căința.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus și gheme și-au prostit creștinii
fierbând și ierburi și-nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Și-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
și nu uita că zarea ei te-a prins
și bine-aori în silva ta profundă."

Așa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Din punte-n punte-așa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, și ne-am oprit apoi

pe-al punții vârf, ca bolgia-nvecinată
și-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
și-o și văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneției arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

și nu mai pot pluti, așa că-și face
ici unul vasul nou și-nfundă stupă
prin coaste celui mai puțin dibace,

și-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeți și funii-și fac, și sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Așa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai bășici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

și-asemeni unui om mișcai piciorul
când nu s-oprește-a ști ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

și-așa fugind întoarce-a sa vedere;
și-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
și cât de fioros era-n mișcare
cu-ntinse-aripi și iute-n mersul lui!

Cu umeri nalți ca niște țepi și care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ținut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l dați, ai punții noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaș din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc și pe-alți mișei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Și toți pungași, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Și-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viață
scăpat din lanț vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafață
pe spate-acela, însă dracii toți:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Față!

Tu crezi că ești în Serchio să 'noți?
De vrei să scapi de-a căngii-nțepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoți!"

Și căngi pe el, o sut-atunci căzură,
și iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
așa că dacă poți pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândașii carnea cu țepușe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Și-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos și-ascunde-te curând.

Și-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i știu, fiindc-avui
cu ei acest război și de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi și când văzui
că merge drept spre-a șasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar și furioși și iuți dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerșind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toți spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiți mișei!" a prins să strige.

"Și pân-a mă-nhăța, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, și-apoi
veniți și m-apucați de vă mai pasă!"

Strigară toți: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toți au stat și-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin și vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Și-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini și cangea cum îi pică,
și-a zis spre-ai săi: – "Lăsați pe-acesta-n pace!"

Și mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieșind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toți spre mine-ntoarnă pașii,
m-au prins fiori că tot vor fi mișei.

Așa văzui, când au golit arcașii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe șes ce mulți erau vrăjmașii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
și-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi și-n gură.

Plecară furca toți, dar se-ndemnau
așa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să țipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
și-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Și nou-apoi: – "Un drum cum ați dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a șasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
dați tot prin ăst ponor, precum vă cânt
și-alt arc aflați, și-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie șase sute
șaizeci și șase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, și-astfel
plecați cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
și Bot-de-Ogar cu voi, și Vița-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad și tu, și Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colțatul Rât-de-Porc și Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai dați pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
și-ăști doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de știi, căci eu nu-i cer tovărășie.

De ești prudent și-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinți, părinte,
și-au ochi-n cap cu gând de-a fi mișei?"

Răspunse el: – "N-aș vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâșnească-n dinți așa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toți se-ntoarnă,
strângându-și limba-n dinți, spre șeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de :)Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Văzui și călăreți cum câmpi întrapă,
cum dau atacuri, sau făcând alai
și-aori în vălmășag fugind cum scapă,

cursari prin țara voastră-ntâmpinai,
și bande-n treacăt, neamule-aretine,
și joc de suliți și-ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine,
cu buciume-ori cu focuri din castele
și semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaș cimpoi nici ele,
nici oști eu n-am văzut, nici escadroane,
nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane –
vai, răi fârtați – dar toate cum li-e rândul,
că-n Iad nu ceri tămâie și icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul,
să văd și-a bolgii-ntreagă așezare
și răul neam ce-l scaldă-n ea fierbându-l.

Precum când dau piloților pe mare
delfinii semn cu spetele rotunde
să-și scape-a lor corabie de 'necare,

așa, spre-a răsufla, și-aici și-altunde
vedeam vrun rău spinarea cum și-o saltă
dar numai fulgerând și iar s-ascunde.

Cum stau prin bălți și broaștele-ndeolaltă
la mal, și-astfel c-afar-au numai botul,
dar labele și-ntregul trup în baltă,

și-aici astfel la mal umpleau ei totul
dar când s-apropia Bărboi-Zbârlit
pe toți în clipă-i și-nghițea borhotul.

Văzui, și-am sufletul și-acu-ngrozit
pe unul stând, cum e pe când le sperii
că stă o broască și-altele-au sărit,

dar Bot-de-Ogar i-a și-ncleștat în perii
smoliți ai lui cârligul și, trăgând,
ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Știam pe draci pe nume-acum pe rând,
căci fui atent și când aleși ei fură
și și-ntre ei cum se chemau strigând.

– "Hei, Foc-Nestins, aleargă și-i înfige
în spate gheara să-l jupoi de piele!"
Și toți au curs cu căngi și cu cârlige.

Iar eu: – "De poți, maestre-al căii mele,
să faci să afli cine-i desperatul
căzut aici în mâini atât de rele?"

Mergând Virgil deci a-ntrebat de statul
din care-a fost născut, iar el îi spuse:
– "Sărmana maică mă născu-n regatul

Navarei unde-n slujbă ea mă puse,
căci tat-avui pe-un biet de marțafoi,
și-al său distrugător și-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi,
și-acolea-n coțcării fui meșter mare
de cari-acum dau seamă-ntr-ăst noroi."

Iar Rât-de-Porc, ce-avea doi colți cum are
și-un porc mistreț, făcu ca-n șold mișelul
să-i simț-un colț ce-artist e-n spintecare.

De răi motani mai dete șoricelul!
Bărboi-Zbârlit însă-l cuprinse-n brațe
și-a zis: – "Până-l înfurc, cu-ncetinelul!"

I-l duse lui Virgil apoi în față:
– "De vrei să știi mai mult, întreabă-l dară,
că-ndat-apoi sar alții și-l înhață."

Și-a zis Virgil: – "Cunoști tu, așadară,
prin smoală vrun nemernic să se cheme
latin de neam?" – "De-un duh cu-a voastră țară

vecin, m-am despărțit de scurtă vreme.
De-ar fi și-acum deasupra-mi ăst mișel,
de căngi și gheare-acum eu nu m-aș teme."

Dar Bot-de-Ogar: – "Ce stăm acum astfel!"
Și-n braț i-a-nfipt al căngii vârf subțire
și-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Și Fund-de-Iad tot sta să-l ia-n primire
de jos mai de la pulpi, ci-n rotogol
se-ntoarse-al lor decan cu rea privire,

și-a stat puțin mai blând turbatul stol.
Virgil, nezăbovind, din nou grăit-a
spre cel ce sta privindu-și osul gol:

– "De cine zici, că rea ți-a fost ursita
când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?"
Răspunse-acela: – "Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas.
Astfel avut-a-n mâini pe inimicii
lui Ninu-ncât de pomin-a rămas,

dar bani le-a smuls și-n câmp a pus voinicii
cum el zicea, și-a fost înșelător
și nu-n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă-n contact cu cel din Logodor,
cu Zanche-acum, și-și spun nenumărate,
tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar, vai, vedeți-l pe-altu-n fălci cum bate!
Eu multe-aș spune, dar mă tem că el
îmi face grapă ghearele-i pe spate."

S-a-ntors vătaful lor spre Farfarel
ce tot pândea din ochi cum să-l apuce:
– "Tăiatule din furci! Mai stai nițel!"

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce:
– "Lombarzi ori tusci să vezi și dacă-ți place
să-i și auzi", a zis, "ți-i pot aduce,

de-or sta puțin deoparte-aceștia-n pace
spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie
și eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi, ci șapte să vă vie,
c-un semn din gur-așa cum dăm signale
când iese-un ins și vrea tovărășie."

Dar Cap-de-Ogar cu botul feței sale
în vânt și dând din cap: – "Nemernic, ce-i!
și ce scorni prilej scăpării sale!

Bogat, pungașu-n lațuri câte vrei!"
– "Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate
c-aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!"

Pierzând răbdarea Zbate-Aripi, cu toate
că toți i s-opuneau: – "De-mi sari în lac
eu nu-n galop sărind mi te voi scoate,

ci-n zbor de-aripi în clipă-ți viu de hac!
Subt mal, fârtați! Și vom vedea noi dacă
ești tu, decât noi toți, mai mare drac!"

Nou joc, creștine,-ascultă și-o să-ți placă!
Se-ntoarseră deci toți, spre-alt mal cătând
și-ntâi fu cel ce n-ar fi vrut s-o facă.

Pândind priință clipei și-nfigând
pungașu' bine tălpile-n țărână,
sări și-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toți acum stăpână.
Dar mai ales pe cel ce cauză fu,
deci și porni strigând: – "Tu-mi ești în mână!"

Dar nu-i era. Căci zborul nu putu
să-ntreacă frica. Unu-n fund pe dată,
iar altu-n zbor cu pieptul sus trecu.

Nu piere-o raț-altminteri scufundată
în lac când vine-un șoim ce tot astfel
trudit și mânios de drum își cată.

Cu ciudă de-acest lucru, Parpanghel
zbură pe urma lui, dorind ca hoțul
să-i scape-n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moțul
sări cu ghearele pe soț și-apoi
se-ncinse-o harță peste lac cu soțul.

Dar celălalt era dibaci coroi
să-l scarmene vârtos! Și-așa căzură
de sus în smârc în clocot amândoi.

Și-n pripă-i despărți acea căldură
ci-atâta clei pe-aripi li s-a lipit,
că nu puteau să iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-Zbârlit
și-urni pe patru-n ajutor să sară
cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor și-aici zburară,
și căngi întinseră spre-acei spurcați
ce-aproape copți sub scoarță se-nfundară.

Noi însă i-am lăsat așa-ncurcați.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIII

Tăcuți și singuri, fără soți, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un șoarece și-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvățăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
privești și-alături și-nceput și fine.

Și-așa cum dintr-un gând alt gând îți vine,
alt gând din primu-așa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Și-așa gândeam: motivu-n noi le fu
și-a poznei cei de râs și-a suferinții
și negreșit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinții,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.

Simțeam de groază păru-n cap vâlvoi,
și-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
așa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aș fi și-oglindă, mai curând
n-aș prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având și-același zbor,
și-așa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziș la dreapta,-ncât ușor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat și restul vorbei sale,
când și văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăța sosind pe cale.

Virgil în brațe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deșteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, și-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-și dă răgaz s-arunce vro năframă;

așa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, și mă ținea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoțitorul.

Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o față jalnic de trudită.

Și cape-aveau cu glugi lăsate plin
și-adânc pe ochi, și-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faț-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veșmânt, în veci obositor!
Și-n rând cu ei, întorși la stânga iarăși,
mergeam atenți cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și
așa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăși;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "și fapte cunoscute
și-așa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Și-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, stați, voi cei
ce-n neagra noapte-așa fugiți de iute,

că poate pot să-ți dau și eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
și: – "Așteapt",–a zis, "și mergi încet ca ei."

Și stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriți erau de plumb și-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
și-n sus țineau chiorâș căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Și-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de triști fățarnici, te rugăm să spui,
și nu ne-ascunde, cine ești, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "și crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcați,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli frați,
Lodringo el, eu Catalan, și-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemați,

cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul și-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit și-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-și cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi și-nchide-n drum ponorul,
și trebuie să simtă cât de grei
sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.

Și socrul său e-n bolgie-aici, și-acei
ce-au fost cu el părtași în sfatul care
a fost sămânța rea pentru iudei."

Văzui și pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Și-acum,
să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieșim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici și nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiți și pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puțin Virgil a stat retras în sine
și-apoi: – "Acel ce-nțeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău și-a râs de mine!"

– "Eu și-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii și mințind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu pașii mari porni maestrul meu,
având puțin pe-obraji a furiei floare,
și-așa, lăsându-i pe-ncărcați, și eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

Pe-acel răstimp al tânărului an,
când Feb își udă-n Urn-ale lui plete
iar noaptea-ncepe-a da spre meridian,

când bruma pe câmpii vrea să repete
frumoasa faț-a albei ei surori
ci-aripile-n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreț se scoală-n zori
țăranul trist și vede alb tot locul,
și-oftând își bate șoldu-adeseori,

acasă-ntors în vai își varsă focul
ca bieții-acei ce n-au ce să-și mai facă,
ci-ncet începe să-și aline focul

văzând cum lumea-ntr-alt vestmânt se-mbracă
în scurt răstimp, și ia toiagul lui
și-a turmei foame-n câmp acum o-mpacă;

așa înspăimântat de-al meu maestru fui
de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte,
ci-al spaimei plastru tot așa-l avui.

Că-ndată ce-am ajuns la rupta punte
s-a-ntors cu-acele dulci priviri spre mine,
precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Și-atent aici privind peste ruine
și-n minte multe cumpănind de toate,
el brațe-a-ntins strângându-mă la sine,

și ca și-acel ce face și socoate
și-apururi pare-a ști și-apoi ce vrea,
astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc-a stat și-alt stei de după ea
văzând, mi-a zis: – "Tu treci pe-aceea stană,
dar vezi dintâi de poate-a te ținea."

Ah, n-a fost drum de-acei ce poartă blană,
căci greu de tot, el cel ușor, eu dus
din colț în colț, urcam acea corhană.

Și dacă n-ar fi fost decât mai sus
într-alt ponor mai scurt-aici ruptura,
eu nu știu el, dar eu m-aș fi răpus.

Cum îns-al Malebolgii fiind spre gura
acelui puț adânc, pieziș se-ntinde
oricare-o bolgie-și are-astfel făptura

că suie-un mal, iar celălalt descinde.
Și-ajunsem astfel și-unde-am cunoscut
că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n-am mai putut
să merg, și-am fost atât făr' de suflare
că unde-am fost ajuns, am și șezut.

– "Se cade-aici să-nvingi orice-amânare,
căci stând pe puf sub cald coperământ
n-ajungi la gloria cea fără de care,

câți mistuie-a lor viață pe pământ
pe urma lor aceleași urme lasă,
ca spumele pe-un râu sau fumu-n vânt!

Deci sus! Și-nvinge truda ce te-apasă
prin vrerea cea ce-nvinge-orice bătăi,
când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i de-ajuns să pleci dintr-aste văi;
mai lung-o scară drum pe ea ne cere!
De știi ce-ți spui, grăbește pașii tăi."

Plecai atunci și-am zis, pe când putere
mai multă fățăream s-arăt decum
aveam: – "Deci mergi! Am și puteri și vrere!"

Pe stânci luarăm deci din nou un drum
și greu și strâmt și-n totul stării sale
mai rău și decât cel de pân-acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale,
când iat-un glas, părând că nici nu știe
vorbi deplin, ieși dintr-altă vale.

Ce-a zis, deși eram pe-acea stinghie
ce-i punte-aici, eu n-am putut să știu,
dar cel care vorbea-mi păru-n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu
nimic prin neguri n-a putut învinge,
deci zisei: – "Duce,-o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a șasea vale-o-ncinge.
C-aud, dar să-nțeleg eu n-am putere,
și stau și văd și tot nu pot distinge."

– "Răspunsu-mi este-atât că-ți fac pe vrere,
că ruga cea onestă nu se neagă",
răspunse el, "ci-o stâmperi în tăcere."

La capul punții pe-unde ea se leagă
cu-a opta râpă deci ne-am dus, și-n fine
văzui atunci deschisă bolgia-ntreagă,

și-ntr-însa șerpi, și-oriunde șerpi, și pline
grămezi, de-atâtea specii,-ncât de ei
simt sângele și-azi sloi de gheață-n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei,
căci orișicât foiesc în el scârboșii
jaculi, chelidri, cencri și farei

n-avu mai răi și mulți ca furioșii
de-aici, nici el, nici golul etiop,
nici malul sterp din preajma Mării Roșii!

Și-aci-ntr-acest scârbos și crud potop
fug umbre goale-urlând de-nspăimântate
și scorburi nu-s și nu-i heliotrop!

Și-au mâinile-ndărăt cu șerpi legate
ce-n spline-nfig și cap și cozi și-apoi
ieșind fac nod pe burtă ca și-n spate.

Și iat-atunci, pe-un duh de lângă noi
sărind un șarpe,-l sfredeli prin locul
ce leagă gîtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un "O" sau "I" mai scurt e jocul
decum s-aprinse el și-arzând căzu
și-ntreg îl prefăcu-n cenușă focul.

Și-așa cum sta distrus astfel acu
de sineși spuza prinse să s-adune
și-n sus sări și-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii-nvățați se spune
că moare-un fenix, și la fel și-nvie
pe când și-a cincea sută de-ani apune.

La iarbă și la grâne nu se-mbie,
ci-amom și lacrimi de tămâie-alege
și nard și mir îi țes funebra ie,

și-așa cum cade-un om și nu-nțelege
de-a fost el tras de-o iazmă inimică
sau de-alt vrun rău ce poate pe-om să lege,

se uită-n jur mirat când se ridică
oftând confuz de groaza mare-a lui
prin care-a fost și-i plin de-avuta frică;

pe hoț când a-nviat așa-l văzui.
Vai, aspră-i, Doamne, sfânta-ți lovitură
ce-n dreapta ta mânie-o-mparți oricui!

Ceru Virgil acestui mort de-arsură
să-i spuie cine-a fost? Iar el: – "De-abia
plouai din Tosca-n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea
ca mul ce fui, și Fucci e-al meu nume
și demnul grajd al meu Pistoia fu."

Eu lui Virgil: – "Să nu mai facă glume!
Să-ntrebi ce culpă-l trase-aici, că-n viață
îl știu cumplit și gata să sugrume."

N-avu, când ne-auzi, minciună-n față,
ci drept privi și sincer vru să fie,
cu-obrajii-aprinși de-o jalnică roșață:

– "Că tu mă afli-aci-n ticăloșie
cum vezi că sunt, mă doare mult mai tare
decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot să neg ce-mi cere-a ta-ntrebare.
Atât de jos în Iad eu fost-am pus
ca fur de sfinte-odăjdii din altare,

iar furtu-mi fu năpastă pe-alții pus.
Spre-a nu te bucura de-a mea-ntâlnire,
de-o fi să ieși din groapa asta sus,

tu ia-n urechi și-ascult-o prevestire:
de Negri-ntâi Pistoia se desparte,
Florența-și schimb-apoi popor și fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună
și-n negri nori el învălit apoi,
năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război,
spărgând în prip-a norului putere,
spre-a fi strivit oricine-i Alb ca voi.

Și-ți spui acestea ca să-ți fac durere!"

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXV

Și-a zis, când vorbelor le-a pus o fine:
– "Mai na și ție, Doamne!" și-a făcut
cu ambele lui mâini spre cer smochine.

De-atunci încoace șerpii mi-au plăcut,
căci iată unul gâtul i-l încinse,
părând c-ar zice: – "Fii de-acum tăcut!"

Iar altul peste brațe-astfel îl prinse
făcând la pieptul lui din sineși nod,
încât mișcării-orice putință-i stinse.

Pistoia, tu! De ce nu cați vrun mod
să te-nmormânți sub a cenușii zgură,
că-mpingi spre crime-așa pe-al tău norod!

Alt duh, prin toat-a morții vale-obscură,
n-aflai nici chiar la Teba-n porți trăsnitul,
superb cu Cerul într-așa măsură.

Iar el fugi, și-atât i-a fost grăitul.
Ci-n furie-un centaur iat-apoi
venea cătându-l: – "Unde e cumplitul?"

Nu cred că au Maremele-n noroi
atâția șerpi câți el avea pe crupă
și până unde-ncepe-a fi ca noi,

iar ceafa lui dragonul i-o astupă
cu-ntinse-aripi, și foc din gură-i iese
ce-aprinde tot ce căile-i ocupă.

Virgil atunci: – "Acesta-și alesese
sub muntele-Aventin o vizuină
și bălți de sânge-n ea făcuse-adese;

el n-are-un drum cu frații săi, și-o vină,
din cauza furăturii-acei mișele
a marii turme când îi fu vecină;

atunci însă-i sfârși ale lui rele
măciuca lui Hercul, ce-o sută-i puse
și n-a simțit nici zece, cred, din ele."

Pe când vorbea, iar celălalt trecuse,
trei inși ajunseră tiptil sub noi,
pe cari nici eu, nici maistrul nu-i văzuse,

decât când au strigat: – "Dar ce-i cu voi?"
Și-și rupse-atunci vorbirea bunul tată
și-atent numai la ele-am stat apoi.

Eu nu le cunoșteam; ci-așa cum cată
să strigi pe nume-aori, a trebuit
și-aici să strige-un soț pe-alt soț deodată,

zicând: – "Dar Cianfa unde-o fi rămas?"
Și-atunci, spre-a fi atent Virgil ce vede,
mi-am pus pe gură degetul sub nas.

Creștine-acum, din vorbe-mi de-ar purcede
ceva ce-i greu să crezi, să nu te mire,
căci eu, care-am văzut, abia pot crede!

Văzui, cum sta pe dânșii-a mea privire,
sărind pe-un duh un șarpe cum s-agață
și-ntreg cu șase labe-l ia-n primire.

Cu labele de sus l-a prins de brață,
cu alte două pântecu-i încinse
și-ntr-ambii-obraji i-a-nfipt și dinții-n față.

Cu alte două coapsele-i cuprinse,
și coada lui vîrîndu-i-o-ntre șale,
pe spete-n sus de-a lungul lor o-ntinse.

Nicicând n-au strâns a iederei spirale,
pe-un pom astfel, cum trista fiar-avu
pe-a altui membre strânse-acum pe-a sale.

Și-asemeni caldei ceri lipiți acu,
și-având amestecat-a lor coloare,
nici unul n-a mai fost acel ce fu.

Așa 'naintea flacării-arzătoare
se-ntinde pe hârtie-o dungă sură
ce neagră încă nu-i, dar albu-i moare.

Cei doi priveau mirați, strigând din gură:
– "O, vai, Agnel, cum iai o față nouă!
Nici doi nu e, nici unu-a ta făptură."

Din două țeste-o țeastă fu cu două
figuri pe ea, cari apăreau pierdute
pe-un singur chip ce-avea-nsușite două.

Iar patru labe brațe-au fost făcute,
și piept și pulpi și vintre-au dat atari
ciudate părți cum n-au mai fost văzute,

fiind nici unul și-ambii-acei tâlhari
ăst chip confuz al formelor primare
și-așa s-a dus greoi, cu pașii rari.

Precum șopârla pe căldură mare,
schimbându-și gardul ei, o vezi sclipind
când trece peste drum și-un fulger pare,

așa-mi păru un șerpuleț sărind
aprins, spre burta altor doi, deodată,
și sur ca firul de piper fiind,

și-ntr-unu-n partea pe-unde ne e dată
întâia hrană, capul și-l înfise,
și-ntins căzu și-n stare nemișcată.

Privi străpunsul, dar nimic nu zise
ci, nemișcat și el, căscând stătea
părând că febr-ori somn îl năpădise,

și-n jos la fiară, fiara-n sus privea;
prin rană el, iar fiara fum din gură
scoteau mereu, iar fumul se-ntâlnea.

Să tac-aici Lucan cu-acea lectură
de bietul său Nasid și de Sabel,
și-asculte-atent ce ochii-aci-mi văzură!

Să tac-Ovid, când șarpe face el
pe Cadm, iar pe-Aretusa apa mută:
scorni ce-a spus și nu-s gelos defel,

căci două firi el tot nu le transmută
spre-a fi din două forme un
cu-ntreaga lor materie prefăcută.

Dar toate-aici astfel ș-au corespuns,
că-n două coada i-a crăpat la fiară,
iar gleznele s-au strâns la cel străpuns,

și până-n tălpi din coapse s-adunară
în scurtă vreme-ncât de-o-ncheietură
nici semn n-a mai rămas măcar să pară:

iar coada, ce-a crăpat, luă făptură
de glezne-aici, iar pielea s-a făcut
pe șarpe moale, iar pe spirit dură.

Intrând sub umeri brațele-am văzut,
și-a fiarei scurte brânci i se lungiră,
atât de mult cât brațele-au scăzut,

iar alte două brânci i se-mpletiră
făcându-i membru cel ascuns vederii,
și labe dintr-al său la om ieșiră.

Și-n timp ce fumu-i învălea-n mizerii
cu-n nou aspect, pe-ncet a-mpăroșat
un trup, iar altuia-i luă toți perii;

căzut-a unul și-altul s-a 'nălțat,
dar fix ținând luminile spurcate,
sub cari acum și-obrajii i-au schimbat.

Și-a tras spre tâmple-ngustul bot, spre spate,
acel de sus, și, din prisosul tras,
urechi ieșiră-n fălcile-acum late,

iar cât n-a curs spre tâmple și-a rămas
ca alt prisos, se strânse-n sine ciotul,
cât trebuie, și buze-a dat și nas.

Iar cel care zăcea-și împinse botul,
trăgând spre tâmple-urechile-i, precum
retrage-un melc cornițele-i cu totul.

Iar limba lui cea-ntreagă pân-acum,
și iute-n grai, crăpă; dincoa' se-nchise
crăpatu-i vârf și nu mai dete fum.

Iar duhul cel ce bestie devenise
porni la fugă șuierând prin vale;
și-n urma lui scuipă-njurând și zise,

întors spre el cu proaspetele-i șale,
spre-alt soț: – "Mai facă precum eu făcui
și Buoso drum pe brânci pe-această cale!"

Așa-ntr-al șaptelea coteț văzui
răschimb și schimb, și scuza-n noutate
s-o am, de e cam tulbure ce spui.

Deși priviri puțin cam înnorate
și duh trudit aveam, tot n-au putut
fugi așa-n curând și-așa schimbate,

încât pe Pucci-a nu-l fi cunoscut.
Căci singur el, din cele trei tiptile
venite duhuri, nu s-a prefăcut.

Și-al tău călău al treilea fu, Gavile.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Florențo, poți sălta! Căci mare-n lume
ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,
și-ncep și-n Iad să știe de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,
dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

și,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi și pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere
și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel
îmi țin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea țel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum țăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muștele s-ascund și ies țânțarii,
câți vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viței parii;

așa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele
văpăi, și-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colț al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt și mai sigur, dar știui de-ndată,
că este-așa, și tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "și-Ulise,
uniți aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
și-au și pentru Paladiu-această soartă."

– "De au și-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
și-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-așteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
și demnă e, și vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o știu, dar greci aceștia fură,
și poate-or fi semeți cu limba ta".

Când focul fu și-n locul unde-avură
cuvintele și loc și timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-același foc vă ține,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
și-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să stați, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineși ca să pieie!"

Și-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
și voce-a scos și-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să știu și eu
și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până
la sarzi și la ispani, văzui Marocul
și câte țări au marea-n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
și-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, frați», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiți și-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de ființe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe
și nu născuți spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătați și cunoștințe!»

Și-astfel redeșteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
și, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,
și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
și tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte și-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Și-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea-ntreagă el făcu
și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVII

Fiindc-apoi sfârșit vorbirii puse
și dreapta-n sus și-n liniște stătea,
cu voia dulcelui poet se duse.

Când d-alta ce din dosul ei venea
spre vârfu-i fuse-atenția-ne-ndreptată
prin sunetul confuz care-l scotea.

Precum siculul bou, ce-ntâiași dată
mugi cu plânsul cui l-a plăsmuit
cu pila sa și drept îi fu ca plată!

urla cu glasul celui chinuit,
încât părea cuprins de suferință
deși de-aramă-ntreg era cioplit,

astfel să iasă neavând putință,
nici drum, din foc, cuvintele lui fură
în felul său dintâi doar străduință.

Când ele-apoi drum liber își făcură
prin vârful ce le da vibrații clare
cum limba lor le-o dete-odată-n gură,

cuvinte-am auzit: – "O, tu spre care
vorbesc, tu cel care-n lombardul meu
poți merge", ai zis, "n-am altă-ce-ntrebare;

deși sosesc târziu, nu-ți pară greu
să stai puțin și să-ți amâi plecatul,
căci eu voi sta cu drag, și ard mereu.

De ești căzut de-acu-n întunecatul
locaș aici, din dulcea țărișoară
latină de-unde-ntreg îmi port păcatul;

au pace romagnolii-ori iar s-omoară?
Eu fui din munții cei dintre Urbin
și de-unde Tibru ca izvor scoboară."

Eu stam plecat, de-atenție încă plin,
când semn în coastă-mi dete-al meu părinte
și-a zis: – "Vorbește tu, căci e latin."

Iar eu, având gătit răspunsu-n minte,
n-am stat să preget și-am și zis îndată:
– "O, duh ascuns în haina ta fierbinte,

în gândul celor tari n-a fost vrodată
și nu-i fără război Romagna ta.
Dar n-am lăsat vro luptă declarată.

Ravena stă precum o știi că sta:
vulturul din Polenta cuib și-o are,
umbrind și Cervia sub aripa sa.

Cetatea cea cu lung asediu, care
cumplit făcut-a-ntre francezi măcelul
o ține-un leu sub verzile lui gheare.

Zavozii-n Rimini, și vechiul și cățelul,
ce-au fost ai lui Montagna cruzi călăi,
mai mușcă-n ce-au mușcat precum li-e felul.

Iar la Santerno și Lamone-n văi,
din cuibul alb un pui de leu domnește,
schimbând din vară-n iarnă soții săi.

Iar cea pe unde Savio șerpuiește,
precum ea stă-ntre munte și câmpie,
așa-ntre sclav și liber stat plutește.

Te rog acum, și tu răspunde-mi mie,
ce-ai fost, căci toți mi-au spus, deci fă la fel,
și faima-n lume-ani mulți s-o ai tu vie."

În propriu-i mod bolborosi nițel
ăst foc, bătând încolo-ntâi și-ncoace
lungitu-i vârf, și-ăst glas a scos din el:

– "De-aș crede eu că-ndrept această voace
spre-un viu ce se va-ntoarce-n lume-acasă,
ăst vârf zbătut ar înceta să joace.

Dar, cum nu pot de-aici nicicând să iasă
ființe vii, de-i drept ce-aud, să-ți spui,
și-apoi că-i fi infam puțin îmi pasă.

Oștean dintâi, și-apoi călugăr vrui
să-mpac prin sfoară ce-am greșit prin spadă,
și-ntreg s-ar fi-mplinit ce eu crezui,

dar marele păstor – pe cap să-i cadă! –
din nou m-a-ntors în primul Iad de culpe,
iar cum și când, vreau duhul tău să vadă.

Cât timp eu trupul de-oase și de pulpe,
cum mama mi l-a dat, îl mai avui,
n-am fost în fapte leu, ci-apururi vulpe.

Căci lațuri și-uneltiri astfel știui
și-așa de meșter mă-nvârteam cu ele,
că-ntr-astea cred că-ntâi în lume fui.

Dar când simții c-ajung spre-al vârstei mele
acel răstimp când cată fiecine
spre-a-ntra în port să strâng-a lui vântrele,

de ce-avui drag dintâi m-a prins rușine,
și-nchisei pentru lume ochii mei,
și bine mi-ar fi prins, sărman de mine!

Dar prințul noii lumi de farisei,
având pe-atunci război la Laterani
și nu cu saracini ori cu iudei,

căci numai tot creștini i-au fost dușmanii,
și nu de-acei ce s-au oștit la Acre
sau fac negoț pe-unde domnesc sultanii,

nici lui nu-și respectă precepte sacre
și-oficiul nalt, nici mie-acel capestru
ce-adese face-atâtea trupuri macre,

ci, cum chemă Cezarul pe Silvestru
de la Soract, de lepră ca să-l spele,
așa el m-a chemat ca pe-un maestru

să-l scap de-ale trufiei friguri rele.
Dar eu tăcui, căci prea-mi păru că-i vinul
ce-l face-a-mi cere-atari păreri rebele.

Iar el atunci: – «S-alungi din suflet chinul,
căci iată, te dezleg, numai să-mi spui
ce chip ar fi să spulber Prenestinul.

Tu știi că pot să-ncui și să descui
cu două chei, dar cel ce-mi fu 'nainte
le-avu degeaba toată viața lui.»

Împins astfel de-așa de tari cuvinte,
văzui c-aici e mult mai rea tăcerea,
și-am zis: «Fiindcă tu mă speli, părinte,

păcatu-n care-acu-mi provoci căderea:
promite tot și uit-apoi mereu,
și-a ta va fi și gloria și puterea.»

Iar, când murii, veni Francisc al meu,
ci-un negru heruvim în drum îi stete
și-a zis: – «Îmi faci nedrept! Să-l lași să-l ieu

să meargă-n Iad la servii mei, căci dete
un sfat mișel în care-o fraudă sta,
iar eu de-atunci îi stau cu mâna-n plete!

Pe cel ce nu-i căit nu-l poți ierta,
și-a se căi și-n rău păstrându-și placul
nu poți, că-i contradicția-n calea ta."

Vai mie-atunci, cum am săltat, săracul!
când el m-a prins zicând: «Tu n-ai gândit
c-ar ști atâta logică și dracul!»

M-aduse-aici, iar Minos și-a-nvârtit
de opt ori coada sa pe aspru-i spate
mușcând apoi și-n ea de cătrănit:

«E fur din cei pe care focu-i bate.»
De-aceea-s unde vezi, un om pierdut,
și plâng purtând atare haină-n spate."

Iar când în urmă glasul i-a tăcut,
pleca ducând cu el durerea-i plânsă
prin cornu-i cel în multe părți zbătut.

Noi doi, Virgil și eu, trecurăm însă
pe stâncă-n sus până pe puntea care
e arc al bolgii unde-i gloata strânsă

acea, ce descărcând făcu-ncărcare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVIII

Deplin s-arate, chiar și-n proza lui
și-oricât repovestind, cine-ar fi-n stare
de-atâtea răni și sânge cât văzui?

Prea slab-ar fi o limbă orișicare,
căci loc în ele-atât de mult a strânge
nici mintea-ne, nici graiul nostru n-are.

Și chiar s-aduni pe câți avur-a plânge
cândva-n Apulia-n țara cea-ncercată
vărsat de oști romane-atâta sânge;

pe toți și-acei ce-n lupta-ndelungată
inele-au dat ca spolii fabuloase,
cum Titu Liviu negreșind ne-arată;

pe toți răpușii luptei dureroase
ce-n drumul lui Guiscard au stat; pe-acei
ce-arată și-azi la Ceperano oase

pe-un câmp pe care-apulii-au fost mișei;
și-acei ce-au stat la Talliacoz să-nfrunte
pe-Alard cel vechi ce-a-nvins cu puțintei;

s-arate toți străpunse membre-ori ciunte;
mizeria le-ar putea-nmiit să-ncapă
spre-a fi-n tabloul ăstei bolgii crunte.

Stricat la fund ori doage-un vas nu crapă,
ca unul ce-l văzui cu răni cumplite
crăpat din gură până p-unde-l scapă,

cu mațele-ntre glezne-mpletecite,
cu coșul spart, și scos urâtul sac
ce schimbă-n scârnă tot ce gura-nghite.

Iar el, văzând că fix acu-l atac,
deschise-n piept o largă căscătură
cu mâinile și: – "Vezi cum mă desfac,

și vezi ce cazne Mohamet îndură!
Ali e cel ce-mi plânge-aici în față
cu cap crăpat din vârf până sub gură.

Și toți pe câți îi vezi aici, în viață
rupturi urziră și scandal, și-atare
scandal acum în trupuri au să-l pață.

Un diavol stă-n adânc acolo, care
ne este-al nostru-atât de crud călău
și-n spadă ia din nou pe fiecare

când rana-și umple-ntregul drum al său,
căci nu ne-ntoarcem să ne crape iară,
decât când ni s-a-nchis întâiul rău.

Dar cine ești, că stai un pierde-vară
pe zid, cătând s-amâi ori să ridici
pedeapsa ta ce-acuzele ți-o dară?"

– "El nici nu-i mort", a zis Virgil, "și nici
împins de culpe nu la caznă vine,
ci numai spre-a cunoaște ce-i pe-aici,

iar eu, ce-s mort, îl port prin Iad cu mine,
din cerc în cerc, și-aievea e ce-ți spui
pe cât de-aievea-i că vorbesc cu tine!"

Prin gropi mai mulți de-o sut-atunci văzui
c-au stat și mă priveau ca pe-o minune,
uitând de cazna lor, la vorba lui.

– "Deci, dac-o fi să ieși din Iad, tu-i spune
lui Fra Dolcin, de nu vrea să-mi urmeze
aci-n curând, provizii să-și adune,

ca nu cumva zăpezi ce-s să s-așeze
să dea Navarei gloria de-a-l răpune,
căci lesne-altfel el nici n-o să-l vâneze!"

'Nălțase-al său picior, pe când ne-a spus
acestea el, și-apoi în vânt rămasul
picior l-a-ntins să calce, și s-a dus.

Și ras până-n sprâncene-avându-și nasul
și gât străpuns, și-o singură amară
de-ureche-având, un duh, oprindu-și pasul,

mirat și el ca mulți ce s-adunară,
cu mâinile-a căscat gâtlejul său
ce roș de sânge-ntreg era pe-afară,

și-a zis: – "Tu cel ne-mpins de nici un rău,
și-mi pari știut din lumea cea rămasă,
de nu mă-nșel prea mult în chipul tău,

pe Pier Catani nu-l uita pe-acasă,
de-o fi să vezi iar vesela câmpie,
ce din Vercel spre Marcabò se lasă.

Și-n Fano fă-i pe cei doi buni să știe,
pe Meser Guido și Angelel, că-n van,
de nu ni-e dat un văz a ce-o să fie,

zvârliți vor fi la malul adrian,
de gât cu piatră, de pe propria navă,
trădați prin sila unui crud tiran.

Din Cipru până-n Gades o ispravă
nici de corsari și nici de ginți eline
Neptun n-a mai văzut așa grozavă.

Acel infam c-un singur ochi, ce ține
provincia, care-un soț aci-ntre noi
să nici n-o fi văzut, ar vrea mai bine,

la sfat chema-i-va și va face-apoi
că rugi și vot la stâncile Focarei
să n-aib-a face-n veci aceștia doi."

Iar eu: – "Pe-acel cu clipele amarei
vederi, de vrei să-ți fac ce mi-ai cerut,
declară-mi-l", am zis, "și-arată-l care-i?"

Prinzând pe-un soț de falcă, l-a făcut
să-și caște gura larg nenorocitul,
și: – "Acesta-i", zise, "dar aici e mut!

Un preget stinse-n Cezar, el gonitul,
când spuse-așa că orice-ntârziere
cu daune-o plătește pregătitul."

Oh, ce-ngrozit părea-ntr-a sa tăcere
ăst Curio, cu limba ruptă-n gură,
el, cel ce-n grai fu numai spini și fiere!

Cu mâini tăiate-atunci, prin zarea sură
alt ins 'nălțându-și astfel ciotul lor
încât de sânge-obrajii i s-umplură:

– "Vorbește și de Mosca-ntre popor,
acel ce-a zis: – «Să-ncepi, și ești pe cale,
și-a multui rău fu-n Tosca ta izvor...»"

– "Și moarte",-adausei eu, "familiei tale!"
Și-amar atunci pe-amar văzui cum pune
și trist s-a dus topit în el de jale.

Dar eu mai stetei spre-a privi-n genune,
și-un fapt văzui pe care n-aș avea
curaj, în lipsă de dovezi, a-l spune,

de n-ar sta martor conștiința mea,
ăst sincer soț ce pe-om îl face tare
cât timp se simte fără pată-n ea.

Văzui un trunchi fără de cap, și-mi pare
că și-azi îl văd, și sigur îl văzui
umblând și el ca și-alții orișicare.

Ținea de păr în mână capul lui,
cum porți un felinar în mâna vie,
iar capul ne-a văzut și-a scos un hui!

El singur își era a sa făclie:
cum doi într-unul sta, și unu-n doi,
o știe-Acel ce-așa voi să fie!

Când drept sub poala punții-a fost apoi,
ne-ntinse capu-n mână ridicată
spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,

și-a zis: – "Privește groaznica răsplată,
tu, cel venit pe-aici ca știri s-adune,
și vezi de-a fost mai mare chin vrodată.

De mine deci spre-a ști la vii ce spune,
să știi c-am fost Bertrand de Born, acel
ce rău imbold fu regelui cel june.

Rebel pe fiu, pe tat-a fi rebel
așa-i făcui ca prin urzeli spurcate
pe David și-Avsalon Ahitofel.

Fiindc-am rupt persoane-astfel legate
port capul despărțit, cum vezi tu bine
de viața sa ce-n trunchi dincoace bate.

Și-așa s-observă contrapunctu-n mine."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIX

De neamul mult și-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăbovești privind pe-acei
ce triști stau cu trupuri mutilate?

Ai stat și-ntr-alte bolgii-așa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, și căii tale
de-acum îi sunt clipitele puține,
și multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut și tu ca mine
ce cauz-avui să văd așa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
și-urmai și eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
își plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ți mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
privește-acum altce, și-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punții-amenințând văzui
cu degetul spre tine-un duh, și-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soț de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îți fuse
spre-acel Bertrand cu-așa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, și-așa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toți câți au rușinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, și, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
și-acum spre milă-s și mai mult dispus!"

Așa vorbeam până pe-al punții spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, și-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice și-acele
din Val di Chiana și Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toți din ele,
așa era și-aici, și-un rău miros
cum dă-mpuțit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
și-acu-ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greș, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toți bolnavi zăcut-au aegineții
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieții
pieri-n ostrov, și-acele ginți antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeții,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici și-aici.

Pe vintre-acesta, și pe-a altui șale
zăcea alt ins, și-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Și iată doi, făcuți răzimătoare,
cum două țesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând țesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăștia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-și țeselau
ce-așa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarț-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau pește
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce țesală-ți faci din dește",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ți faci și clește,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, și-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Și noi, diformi așa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, și-asfel din gură-n gură
îl port să vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
și-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulți cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i așadară!"
Și-așa cum vru, am și-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minți-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneți cine-ați fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi dați știri reduse
al vostru chin și-urât și-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morții cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, că rostul
urcării-n aer ca să zbor îl știu»,
iar el, un curios, și sterp ca prostul,

ceru o probă, și-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greș străin,
fiindcă-n lume-uzai și de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

și Nicolò, căci de șofran știind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

și clubu-n care și-a păpat și via
și multele-i păduri D'Ascian, și-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a ști cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca fața mea s-o vezi în linii clare,

și-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viață fals metal făcui,
și bine știi, de nu mă-nșel în tine,

ce sprintenă maimuț-a firii fui."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXX

Când, pentru Bachus, Juno-ntărâtată
pe-al Tebei sânge-și răcorea mânia
precum și-o răcori și de-altădată,

atâta intra-n Atamas nebunia
încât, cu doi copii ai ei venind,
în brațe-i strânși, când își văzu soția

strigă: – "Să-ntindem lațul ca să prind
cu pui cu tot leoaica la intrare!"
Cu mâini nelegiuite-apoi răpind

pe-un fiu numit Learh, pe cel mai mare,
rotindu-l l-a strivit de-un zid, turbatul,
iar ea, fugind, sări cu-al doilea-n mare.

Iar când Ursita răsturnă-ngâmfatul
oraș troian ce totul îndrăznit-a
și-a stins pe-un rege-alături cu regatul,

Hecuba tristă, roaba și-obidita,
văzând și-al Polixenei trist omor,
și-n stare-așa de jalnică-ntâlnit-a

pe-al mării mal ucis pe Polidor,
ea voci a scos asemeni lătrăturii,
de-amarul mult ce-i puse minții nor.

Dar nici în Troia, nici în Teba furii
n-au rupt vrodat-atâta de-ndrăznețe
nu membre de-om, ci fiare-ale pădurii,

ca doi cari goi și cu scârboase fețe
fugeau și se mușcau, și nu-ntr-alt mod,
cum fac doi porci scăpați de prin cotețe.

Sărind cu dinții-un duh a prins de nod
de-al cefei pe Capochio și, târându-l,
el burta-i sfâșia de-al văii pod.

Cel din Arezzo tremura, văzându-l,
și-a zis: – "E Giani Schichi-acel prăpăd
și-alearg-așa, tot cercu-nspăimântându-l."

Dar eu: – "De-ai altui dinți, că să repăd
pe tine-a te-nhăța, de nu ți-e frică:
ce duh e el? Să-l știu, cât timp îl văd!"

– "Stricatul duh al Mirhei, care-amică
a tatălui său fu, dar nu cu-acel
amor legal ce-l datorește-o fiică,

și-ajunse-așa până-n păcat cu el,
luând prin fraudă chipul altei fete,
cum celălalt turbat făcu la fel,

și-n patul morții el ca Buoso stete,
testându-și doamna turmei prin atari
formule-ncât minciunii normă-i dete."

Pierind turbații-aceia doi, la cari
priveam să văd ce rele-au să mai facă,
mă-ntoarsei ca să văd și pe-alți tâlhari.

Și-un duh văzui părând o cobză, dacă
tăiat sub vintre ți-l închipui de-unde
al nostru trup devine-n jos o cracă.

Greoaia boală de-apă ce pătrunde
prin trup cu zămuri în venin schimbate,
așa că burții fața nu-i răspunde,

făcea să stea cu buzele căscate
așa cum țin și ftizicii-nsetați
căzut-o buză, și-alta-n sus pe spate.

– "Ah, voi ce făr' de-osândă văd că-ntrați,
și nu știu cum", a zis, "aci-n ponorul
acest cumplit, priviți și vă mirați

de maistru-Adam ce jinduie izvorul!
Avui, trăind, ce-am vrut, și bani și bine,
și-acum de-un strop de ap-aici duc dorul.

Acele văi ce de pe verzi coline
din Casentino-n Arno cad și-apar
în albii moi, de-a lor răcoare pline,

mereu le văd în gând, și nu-n zadar,
căci chipul lor cu mult mai rău mă doare
decât acest al boalei mele-amar.

Dreptatea, vai, cumplit răzbunătoare,
motiv ia locul crimei ce-o făcui,
ca și mai iuți oftările să-mi zboare.

Acolo stă Romena, și bătui
bani falși de-ai lui Ioan într-însa, până
ce-acolo pus pe rug și ars eu fui.

Să-l am eu pe-Alexandru-o clipă-n mână,
ori pe-alt mișel din trei, aș da, socot,
cu drag, oh, Brando,-ntreaga ta fântână.

Ăști doi turbați ce știu prin vale tot
de nu mă mint, un frate-ar fi prin vale –
dar greu așa cum sunt, eu ce să pot!

Să fiu ușor atâta numa-n șale
să pot măcar o șchioapă s-o străbat
în suta de-ani, de mult aș fi pe cale

aci-ntr-al sluților ponor să-i cat,
deși-i de unsprezece leghe-ocolul
și nu-i mai strâmt de-o jumătate-n lat:

căci numai pentru ei sunt eu în stolul
cel slut de-aici, și silnica lor trudă
m-a pus să bat de trei carate polul."

– "Dar ăști doi nevoiași ce văd c-asudă
la dreapta ta", i-am zis, "și aburi dau
cum face mâna când pe ger ți-e udă?"

Iar el: – "Când am căzut, aici erau
și stau așa și nu-și întorc nici țeasta
și-n veci ei poate-or sta cum vezi că stau.

Ea-i cea ce-mpinse pe Iosif năpasta,
el falsul Sinon e, un grec stricat,
și scot din friguri iuți putoarea asta."

Dar unul dintre ei fu ofensat
că-i da recomandație-așa de-obscură
și-i dete-un ghiont în burtă, și-a sunat

umflata burtă asemeni c-o tambură.
Dar, prompt, Adam răspunse-atunci cu cotul
și nu-mi păru mai slab în lovitură.

– "Să nu mă crezi", i-a zis, "buștean cu totul,
că, dacă-s greu din cauza boalei mele,
am mâini destul de iuți să-ți radă botul."

– "Când te-au băgat în foc, n-ai fost cu ele",
răspunse grecu', "așa de iute-a bate,
ci-așa și mai, bătând monete rele."

Adam atunci: – "Aici cam ai dreptate,
dar n-a fost tot așa de drept, vecine,
ce-ai spus sub Troia celor din cetate!"

– "Eu fals cuvânt, tu falși arginți, vezi bine!
Eu sunt aici să-mi plâng o culp-a mea,
tu multe-ncât și dracii-au mai puține!"

– "Să uiți de cal, sperjure, poate-ai vrea",
răspunse cel cu burta numai apă,
"dar toți în lume-o știu, și-n gât să-ți stea!"

– "Ba ție setea-n gât, că limba-ți crapă
și-un turn până la gură ți se dete
și tot n-au loc putorile să-ncapă."

– "Tot fleacuri spui", a zis cel cu monete,
"de câte-ori-ți caști pliscul, secătură,
căci apă-n turn de am și tot mi-e sete,

tu ai dureri de cap și-n tine-arsura,
și nu ți-aș spune-o vorbă de pomană
să pupi măcar al apei șes cu gura."

Stăteam s-ascult ocara lor dușmană,
când: – "Uite-aici", îmi zice-al meu părinte,
"e cât pe-aci să-ți fac acum dojană!"

Mânia deci văzându-i-o-n cuvinte,
privii la el și-așa rușine-avui,
încât de ea și-acu-mi aduc aminte.

Și ca și-un om, visând un rău al lui,
dorește-a-i fi aceasta vis, și cere
ce-aievea este-așa, și nu ce nu-i,

așa și eu, căci n-aveam glas, dar vrere
aveam să mă scuzez; și mă scuza,
și nu știam, nevruta mea tăcere.

– "Cu mult mai mari greșeli se pot spăla
cu-o mult mai slabă probă de rușine!
Alung-acum orice mâhnire-a ta,

și-nchipuie-ți că-s tot pe lângă tine
oricând s-ar întâmpla să vezi că-și sar,
cu-atari cuvinte-n cap, atari jivine.

A vrea s-auzi ce-și spun e gust vulgar!"

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXI

Aceeași limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
și-apoi tot ea și leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops și-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau și-n urmă bune.

Iar noi ieșind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
și fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
așa că ochii-aveau puțină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut și-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo și deodată
păru că turnuri multe văd ivite
și: – "Duce",-am zis, "ce țară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nșală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanțe simțul cum te minte,
deci fă și tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ți părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îți spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganții-acei
ce stau în puț sub râpa ce-l rotește
toți până la buric în malul ei."

Așa precum când ceața se rărește
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvălește,

așa, distanț-având mereu mai mică
spre puț, prin negrul și-ndesitul fum,
scădeam eroarea și spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
așa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliți giganți, cui Joe furios
și-acum le-azvârle-amenințări când tună.

Vedeam la unii și-al lor chip scârbos,
și piept și umeri și din vintre-o parte,
și brațele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naște-asemeni monștri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă și-elefanți de ține
și-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
și mai prudent oricui gândește bine,

căci unde sunt puteri și judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi și lați mi se părură
cât pinul pe San Pietru, și-ncleiete
el membre-avea cu fața-i pe-o măsură,

așa că malul cel ce i se dete
drept sorț lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, și, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Așa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu știa-ngăima decât sudalme.

Și-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn și-n el îți varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îți e, tu, duh confuz, la locul
știut, cureaua; caută-ți-o nițel
și vezi că ea-ți încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toți vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orișicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o știe."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorși, și-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aș ști să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că brațul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanț ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta brațele-i trufașe,
și plata care-o vezi acum și-o ia.

Fialte-a fost, și lucruri uriașe
cu alți giganți făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste fașe."

– "Aș vrea, maestre",-am zis, "de poți și vrei,
să văd și pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "și poți să-i și vorbești,
și el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l dorești,
la fel legat, la fel și-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l privești."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând așa cumplit, precum văzui
că-n lanțuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
și ca să mor de-ajuns ei mă-nghețară,
de n-aș fi fost convins de lanțul lui.

Plecând de-aici găsirăm așadară
pe-Anteu, ieșit deasupra de colină
cinci coți, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ți-ai ucis drept pradă,
și cel ce, de-ajutai și tu-n cumplitul
război pe frați, și-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, și nu cu greu s-o-nghiți,
acolo unde-i gheață-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiți;
apleacă-te spre noi și nu mai screme,
și-acesta-ți poate da ce-aici doriți:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu și zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, și brațele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Și: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, și-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Așa cum Garisenda ți s-arată,
când stai sub ea și-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, așa-mi păru spre mine
plecat Anteu, și-a fost și-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiți pe Dis, el blând
ne puse jos din brațe, și zăbavă
plecat așa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca și-un catarg de navă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum și-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aș pune
în scrisul meu; dar nu le am și-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăți ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvățăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de rușine
din locul ce-i amar și-a fi numit,
voi capre de-ați fi fost și oi mai bine!

Cum stam acum în puțu-acel cumplit,
stând sub giganți, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
și fă ca talpa ta să n-o mai pui
pe capete de frați sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, și-un lac văzui
și-aici și-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse fața lui.

Nu prinde văl mai tare-așa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut și Tabernici
și Pietrapana peste ea, aș crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaștelor popor prin bălți cum șede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
țăranca-n visul ei tot holde vede,

așa-s mâhniții-aici, în gheață stând
pân-unde roșul rușinării-apare,
și-n dinți, ca berzele din cioc, bătând.

Cu fața-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puțin deci dând ocol în jur vederii,
văzui așa de strânși lipiți pe doi,
c-aveau pe cap amestecați toți perii.

– "Voi strânși așa la piept, cine-ați fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată și-l plecară,
nălțându-și fața, însă ochii moi

într-înșii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns și-așa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; și-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca țapii s-au lovit.

Și-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu fața-n jos: – "În noi
ce-ți faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să știi pe-aceștia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, și-al lor apoi,

și-au mam-același trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul și-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur țel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-așa că nu mai văd defel,
și Sasol e numit, nesăturatul!
De ești toscan ai bune știri de el.

Și-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să știi, ș-aștept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulți de-o mie,
ș-așa făcuți, că reci fiori îi am
de-al gheții vad, și-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
și-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu știu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre țeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n față cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâșii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-așteaptă-mă nițel,
și-apoi de-aici m-aleargă cât îți place."

A stat Virgil, și-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine ești că-njuri drumeții-astfel?"

– "Și cine tu, fugind așa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi și tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, și poftă poate ai
să-ți scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
și numele-ți prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ții de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numești", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porți pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ți spui nici cine sunt, nimic nu-ți spui,
de-ai sta să mă chelești și-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ținui,
și-i smulsei poate-un pumn și chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ți-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinții-i clănțănești,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce ești,
tu poți să taci! Voi scoate și nevrute
de tine-n lume-adevărate vești!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
și nu cumva să uiți, ieșind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franțuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alți mișei stând proaspăt la răcoare.

Și cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Și-o fi și Ganelon și Soldanieri
pe-aici și Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inși într-un ponor, și-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinții săi flămândul,
așa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Și nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea și-al hârcei os și ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăți atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,
știind ce-ați fost și crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mișel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIII

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel
mișel își șterse gura-nsângerată
cu părul de pe capul ros de el.

– "Tu-mi ceri să re-nnoiesc o desperată
durere", a zis, "ce firea mi-o răpune
gândind-o numai, nu și cuvântată!

Dar vorbele de-aș ști că pot s-adune
rușine-acestui trădător pe care
îl rod, atunci voi plânge și voi spune.

Nu știu nici cine ești, nici felu-n care
scobori pe-aici, dar pari un florentin,
căci graiul tău te-arat-a fi atare.

Să știi că fost-am contele-Ugolin
și-acesta e Rugieri lângă mine,
și-ascult-acum de ce-i sunt eu vecin.

Că el prin intrigi și minciuni meschine
m-a prins deși-ncrezut amic al său,
ș-apoi că m-a ucis, o știi tu bine.

Dar ce n-ajunse și-n auzul tău,
ce crudă moarte-mi dete-adică mie,
auzi și vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie
ce-a foamei pentru mine-i azi chemată,
și-n care și-alții-nchiși au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată
în zori de zi cumplitul vis ce-avui
îmi rupse vălul sorții ce-mi fu dată.

Stăpân și domn pe-acesta mi-l văzui
vânând un lup cu pui pe mândrul munte,
ce-nchide Pisei Luca-n dosul lui.

Iar pe Gualandi și Sismondi-n frunte
i-a pus cu pe Lafranc, și-așa porniră
cățele slabe-având și iuți și crunte,

și-acestea-n scurta goan-a lor trudiră
pe lup și pui, și colți apoi păreau
că-i spintecă și carnea le-o-mpărțiră.

Iar când m-am deșteptat în zori, plângeau
copiii mei, și ei aci-n prinsoare,
și pâine-n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud ești tu, de nu simți că te doare
presimțul sorții ce-o văzui în gând,
și dac-acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deștepți și ei și-n ceasul când
veneau de-alt'dată pâinea să ne-o suie,
dar groaza pentru vis cu toți având.

Și-atunci la poart-am auzit că-ncuie
cumplitul turn și eu privii deodată
la fiii mei, dar mut ca o statuie.

N-am plâns, căci fui cu inima-nghețată,
dar ei plângeau, iar Anselmucio meu:
– «De ce te uiți așa? Ce-ai astăzi, tată?»

Și tot n-am plâns, și-ntreaga zi mereu
și-ntreaga noapte mut am petrecut-o,
dar când veni și-alt soare-n cer, și eu

deodată-n zarea slabă ce-a făcut-o
o rază scursă-n trista-ne-ncăpere,
pe patru fețe, fața mi-am văzut-o,

mușcai în mâini și-n brațe de durere,
iar ei, crezând că mușc fiindc-aș vrea
mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

și-au zis: – «Mai lesne-am suferi de-ai vrea
din noi să muști, căci tu ne-ai dat, părinte,
ăst mizer trup, deci rupe-ni-l și-l ia.»

Și m-alinai, spre-a nu-i mâhni 'nainte
și alte două zile-am stat tăcuți,
oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Și-a patra zi, ce ne găsi tot muți,
întins căzut-a Gado lângă mine:
– «Vai, tată drag», strigând, «tu nu-mi ajuți?»

Și-apoi muri. Și cum mă vezi pe mine
văzui spre-a șasea zi care-și-care
murind pe-alți trei, și orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci, cătând pe fiecare,
și, morți, trei zile-i tot chemai, și-apoi
decât durerea foamea fu mai tare."

Zicând, s-a-ntors și-a prins de dinapoi
din nou scârboasa ceaf-a căpățânii
rozând în ea cu dinți ca de copoi.

– "Ah, Pisa, Pisa, mlaștin-a rușinii
în mândra țară unde sună sì!
De-ți sunt spre-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara și Gorgona de-ar sosi
s-astupe-odată Arnul tău de gură,
să-nece-n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei zvon făcură,
că el prin cetățui te-ar fi trădat,
ce-aveai să pui copiii-așa-n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat
pe Briga și-Ugo frageda etate,
și pe-alții doi pe cei ce i-am cântat!"

De-aici trecând la umbrele-ngropate
cu toții-n gheaț-am dat de-un alt popor,
și fața lor nu-n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las-a plânge-aici chiar plânsul lor,
și drum prin ochi durerii i se neagă
se-ntoarce-n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se-ncheagă
orice-ar fi plâns de-ntâi, așa că ele
le umplu sub pleoape cupa-ntreagă.

Deși, ca și-n bătătorita piele,
de ger pierise-oricare simțământ
din pielița-nghețat-a feței mele,

părea că totuși simt c-ar bate-un vânt.
Și-am zis: – "Cum poate-un vânt pe-aici pătrunde?
Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?"

– "Ce cauză-l naște vei vedea tu-ndată,
căci ai s-o vezi cu proprii ochi și deci
vei ști pe-acel ce-l vântură să bată."

Și-atunci alt ticălos al crustei reci:
– "Voi, suflete-ntr-atât de rele-n viață
că-n cel din urmă Iad veți geme-n veci,

luați-mi asprul văl ce-mi stă pe față
s-alin pe-o clip-amaru-n care zac
'nainte-a-mi pune geru-alt văl de gheață."

– "Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ți-l desfac,
și-apoi", i-am zis, "de nu-ți voi face-un bine,
s-ajung în fundul gheții-acolo-n lac."

– "Eu, cel cu poama procletei grădine",
răspunse el, "sunt fratele-Alberic,
și-n loc de nuci primesc acum smochine."

– "Ce spui? Ești mort?" Așa-ncepui să zic.
Iar el: – "Ce soartă trupul meu mai are
în lume sus, eu nu mai știu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare,
că sufletul adese-n ea descinde
'nainte ce-Atropos să-i dea mișcare.

Spre-a-ți fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde
din față plânsul ce-nsticlat vă luce,
să știi că-n clipa-n care-un suflet vinde

cum eu făcui, un demon se-ntroduce
în trupul lui, și-acesta-l guvernează
cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci-n ponor se ruinează
și poate-așa și trupul va fi stând
al umbrei cei ce-n dos aci-mi iernează.

Tu-l știi, de vii prin Iad de mai curând:
Sir Branco d'Oria e, și-n crust-adâncă
e-nchis cum vezi acolea, și de când!"

– "Eu cred că tu mă-nșeli. Căci știu că încă
nu-i mort sir Branco d'Oria", i-am răspuns,
"el doarme, bea, se-mbracă și mănâncă!"

– "Mai sus, la Gheare-Rele unde-ascuns
în groasa smoală-l mistuiește focul,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns,

când și lăsă pe-un drac să-i ție locul
în trup, și-așa și-o rud-a lui la fel,
ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puțintel
să-mi rupi ăst văl!" Dar nu l-am rupt anume,
căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute-n lume
și de-orice viciu plin, Genov'-al tău!
Nu cade-un foc din cer să vă consume!

În rând cu romagniolul cel mai rău
găsii pe-atare-un genovez ce-și are,
scăldat aci-n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; așa-ncepu Virgil cuvântul,
"privește, deci, de poți să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârtește vântul,

așa-mi păru că văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaț-adânc acoperite
și-așa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite,
și multe-n creștet, sau cu chipul feței
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind și unde-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m-aduse-n fața lui, și-n față-mi sta,
și: – "Iată Dis! Și iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum, și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieșea până-n buric din gheața lui,
iar eu c-un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c-un braț de-al lui;
acum socoți tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Și-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,

și-ntreg Cocitu-n gheață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa-n trei guri rupea și el pe trei,
și-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având și capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
și vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"și-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri și gheața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Și greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ține strâns, căci n-avem altă scară
ieșind din lumea veșnicei dureri!"

Ieșind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să șed pe-un mal apoi, și-n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, și lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvață
și fă să pierd eroarea care-o am:

cum șade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheață,
cu capu-n jos, și cerul cum ajunse
așa-n curând din seară-n dimineață?"

– "Te crezi și-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și-urmându-l
pornirăm să ieșim iar la lumină
și făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
și-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook