Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
– "Tu cine ești de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
că dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: – "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."

Iar el: – "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
– "Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-și drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit

și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: – "Vorbește ca-nțeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: – "Ce neam ți-au fost strămoșii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"

– "Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,

și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!

Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalți au propus
trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.

Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.

Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.

Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face

și-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;

deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.

Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"

Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.

Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.

El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut mearg-airea,
cuprinde-un duh și-ispre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot spui destulul saț ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.

De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu conjură
spui; și-atunci oftai și mă-nțelese

Virgil și-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a și plecat -mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

port c-un mort ca și cu trupuri pline."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieții tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeți, pe-aur și pe-arginți votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcați eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăți tu arte
și-n cer și pe pământ și-aici afund
și cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea și-n coaste și pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi și-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci și-o spun că vreu
-nlătur zvonul fals văzând moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n șold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Și toți cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
așa-și zgârceau tot trupu-acești mișei
încât rupă orice sfori și funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
așa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
și-o mult mai roșie flacără-l și suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei ști din gură-i crima lui și-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ție-ți place,
tu domn îmi ești și știi că nu m-abat
din vrerea ta și știi și ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
și-ntorși ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel și-ngust și-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe șoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi așa de-amar plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbește-mi dacă poți", strigai spre el.

Și-am stat ca și-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaș perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Sosești așa curând?
Sosești tu, Bonifaciu? Așadară
minți scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Ești și sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Și-atunci, cum stă și-acel ce-i rușinat
că n-a-nțeles ce i s-a spus și care
nu știe ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi vine",
și-am spus precum ceru și mult mai tare,

strâmbându-și toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
și-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ți e dorința ta știi ce fui
și numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
știi marea mantie-o avui

și-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
și-așa de-avid să-mi văd ursoii grași
banii strânși m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt trași
câți, papi fiind, făcut-au simonie,
și-adânc căzuți acolo sunt rămași.

Cădea-voi jos și eu când o să vie
acel ce tu-mi păruși, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ți-l spusei ție.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
și-nfipt cu susu-n jos, decât în țapă
va sta cu tălpi roșii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
și-n locul meu și-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
și cum cu-acela moale domnu-i fu,
așa va fi cu el al Franței rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot știu, dar știu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-și-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru și-alții, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde ești, că bine-ți face!
iar banii pungășiți păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu lași Franța-n pace.

Și dacă n-aș purta și-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porți trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, dați crimei privilegii
strivind pe buni și-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mișele
ce sta pe ape și curvea cu regii,

și-avea și șapte capete, și-n ele
și-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Și ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreștinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Și-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, știu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-așa de sincer fui.

De-aceea el în brațe mă cuprinse
și, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Și netrudit de-a mă ținea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte și-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum și-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aș pune
în scrisul meu; dar nu le am și-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăți ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvățăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de rușine
din locul ce-i amar și-a fi numit,
voi capre de-ați fi fost și oi mai bine!

Cum stam acum în puțu-acel cumplit,
stând sub giganți, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
șica talpa ta să n-o mai pui
pe capete de frați sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, și-un lac văzui
și-aici și-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse fața lui.

Nu prinde văl mai tare-așa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut și Tabernici
și Pietrapana peste ea, crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaștelor popor prin bălți cum șede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
țăranca-n visul ei tot holde vede,

așa-s mâhniții-aici, în gheață stând
pân-unde roșul rușinării-apare,
și-n dinți, ca berzele din cioc, bătând.

Cu fața-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puțin deci dând ocol în jur vederii,
văzui așa de strânși lipiți pe doi,
c-aveau pe cap amestecați toți perii.

– "Voi strânși așa la piept, cine-ați fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată și-l plecară,
nălțându-și fața, însă ochii moi

într-înșii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns și-așa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; și-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca țapii s-au lovit.

Și-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu fața-n jos: – "În noi
ce-ți faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai știi pe-aceștia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, și-al lor apoi,

și-au mam-același trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul și-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur țel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-așa că nu mai văd defel,
și Sasol e numit, nesăturatul!
De ești toscan ai bune știri de el.

Și-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, știi, ș-aștept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulți de-o mie,
ș-așa făcuți, reci fiori îi am
de-al gheții vad, și-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
și-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu știu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre țeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n față cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâșii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-așteaptă- nițel,
și-apoi de-aici m-aleargă cât îți place."

A stat Virgil, și-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine ești că-njuri drumeții-astfel?"

– "Și cine tu, fugind așa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi și tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, și poftă poate ai
să-ți scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
și numele-ți prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ții de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numești", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porți pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ți spui nici cine sunt, nimic nu-ți spui,
de-ai sta să mă chelești și-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ținui,
și-i smulsei poate-un pumn și chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ți-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinții-i clănțănești,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce ești,
tu poți să taci! Voi scoate și nevrute
de tine-n lume-adevărate vești!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
și nu cumva uiți, ieșind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franțuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alți mișei stând proaspăt la răcoare.

Și cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Și-o fi și Ganelon și Soldanieri
pe-aici și Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inși într-un ponor, și-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinții săi flămândul,
așa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Și nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea și-al hârcei os și ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăți atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

, dacă tu pe drept te plângi de el,
știind ce-ați fost și crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mișel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

– "Vezi monstrul cel ce coada și-o ascute,
spre-a trece munți și-a sparge-orice tărie;
o, vezi pe cel ce-ntreaga lume-o-mpute!"

Așa-ncepu Virgil să-mi spuie mie,
iar fiarei printr-un semn i-a spus: – " sui",
la drumu-acel de piatră ca să vie.

Și-acel scârbos al fraudei chip, văzui
c-a scos, venind, întregu-i trunchi afară,
dar nu și-a tras pe mal și coada lui.

Un om în toate just putea să-ți pară
din tot aspectul blândei sale fețe,
ci șarpe-ncolo-ntreg această fiară.

Flocoase două brânci, și nodulețe
avea pe piept, pe coaste și pe spate,
și multe-apoi rotițe-n mii de fețe.

Tătarii-ori turcii-n firul ce se bate
și-n cel urzit n-au scoarțe mai cu flori,
nu țese-Arahne-urzeli mai delicate.

Precum la mal stau luntrii uneori
c-un cap pe prund, iar altul le plutește,
sau cum la nemții cei îndopători

castorul stă gătit de-a prinde pește,
așa la malul trist ce-ncunjura
prundișul ars sta fiara ce-ngrozește.

Întreaga coadă-n gol și-o flutura,
în sus zbătându-și furca-nveninată
ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.

Virgil atunci mi-a zis: – "Acum ne cată
puțin -ntoarcem calea noastră până
la fiara rea ce-acolo stă culcată."

În jos luând deci calea pe-altă mână,
distând de mal cam zece pași ne-am dus,
spre-a fi feriți de foc și de țărână.

Când fui ajuns la ea, văzui mai sus,
dar nu cu mult, un stol de umbre care
ședea pe lâng-abis, în ploaie pus.

Și-a zis Virgil: – "Spre-a ști deplin ce are
în ea și-această tind-a văii, du-te
la ei", mi-a zis, "și vezi-le-a lor stare.

Dar scurte fie-ți vorbele-ncepute.
Eu pân-atunci pe monstru am să-l fac
spătoasa ceaf-a lui să ne-o-mprumute."

Deci singur eu prin cel din urmă sac
al văii-a șaptea mersei așadară
la triștii-aceia cari-acolo zac.

Prin ochi zvâcnea durerea lor afară,
iar mâinile, drept scut, mereu le mișcă
de-aprinsa țărnă jos, iar sus de pară,

cum face vara câinele morișcă
acum din labe,-acum din botul lui,
când muște-ori purici ori tăuni îl pișcă.

La mulți privirea țintă mi-o ținui
pe-obrajii copți de crâncena lor plagă
și nu-i puteam cunoaște, dar văzui

că toți aveau la gât câte-o desagă,
distincte-avându-și semnul și factura,
iar ei păreau c-o sorb din ochi de dragă.

Și, cum purtam rotind căutătura,
văzui pe-un galben sac ceva ce-avea
de-albastru leu și chipul și statura.

Și-urmând mereu cu cercetarea mea,
văzui pe-alt duh c-o pungă purpurie
și-o gâscă albă ca de unt pe ea.

Și-alt duh, c-o scroafă grasă și-azurie
pe albu-i câmp semnat avându-și sacul:
– "Ce faci", mi-a zis, "tu-ntr-astă colivie?

Hai, pieri! Și viu de-ți faci pe-aicea placul,
știi de-al meu vecin Vitalian
că-n stânga mea aci-și va face veacul.

Aci-ntre florentini sunt paduan
și-mi urlă toți de m-asurzesc cu glasul:
O, de-ar sosi eroul suveran

cu punga cu trei țapi!" Și-ntoarse pasul
și scoase limba din strâmbata-i gură
cum face-un bou cândsă-și lingă nasul.

Eu fric-având că stând peste măsură
mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit,
lăsai această trist-adunătură.

Pe duce mi-l găsii acum suit
pe largul spate-al fioroasei bale
și-a zis: – "Acum fii tare și-oțelit;

pe-asemeni scări vom merge-aici la vale!
Voi sta-ndărăt, ca-n față-mi să te țin
spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale."

Cum cei ce-s prinși de friguri când le vin
fiorii răi și-au unghii-nvinețite,
văzând și-o umbră-ngheață pe deplin,

așa fui eu la vorbele rostite,
dar și rușine-avui și fui ca sluga
cu bun stăpân când dă porunci răstite.

Pe-acele spete largi sării cu fuga
și "strânge-mă la tine"-am vrut spui,
dar nu-mi ieși, cum vrui să-mi iasă ruga,

dar el, pe care scut eu mi-l avui
mai sus, m-a prins în brațe-al meu părinte
de-ndată ce suit pe fiară fui.

Și-a zis: – "Acum, Gerione, nainte!
Largi cercuri fă și lin îți fie jocul
și noua ta povară-ți fie-aminte!"

Precum din mal o luntre-și scoate ciocul
și-ncet se dă-ndărăt, așa făcu
și când simți că-i larg în juru-i locul,

întoarse coada unde capu-i fu,
mișcând cu ea, ca și-un țipar, și-o-ntinse
și vânt sub el cu labele bătu.

Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse
pe Faeton când frânele scăpat-a
și cerul, precum vezi și-acu,-l aprinse,

nici când Icar sărmanu-nfierbîntata
de pe-aripi ceară și-o simțea că-i pică
și "rău ții drumul" tatăl i-a strigat,

decât a mea, când mă văzui, adică,
stau în aer, de-orice parte-n gol,
și-afar' de fiară nu mai văd nimică;

dar ea plutește lin, făcând ocol,
scoboară-ncet, dar nu-i simțeam plutirea
decât de jos și-n faț-un vânt domol.

Subt noi la dreapta s-auzea vuirea
cumplitei guri făcând un zgomot mare
de-aceea-n jos plecai puțin privirea,

și-abisul -ngrozi cu mult mai tare,
căci urlete-auzii, văzui și focuri
și-ntreg strânsei ghem de spaimă mare.

Ce-ascuns fu-ntâi văzui apoi pe-alocuri
precum roteam trecând prin mari orori
ce-ntruna tot sporeau din mii de locuri.

Ca șoimul stând pe-aripi mult timp aori,
nevrând nici paseri, nici momeli, și face
să-i strige-al său stăpân: – "Acum scobori!"

se lasă-ncet și zboară făr' de pace
în sute de rotiri, departe-apoi
de domn s-așază mânios și tace;

în fund astfel Gerion pe-amândoi
sub poalele înaltei râpi ne puse
și-abia simțind că-i descărcat de noi

ca și-o săgeată de pe arc se duse.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IV

Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin zguduire.

Și-acu-n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite-n jur, să-mi spună
ce loc e-n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
echou de vaiuri ce de-a pururi tună.

Adânc și negru-n neguri învălit
e fundu-ncât privind în el în vale
nimic în el eu n-am deosebit.

– "-ntrăm acum la nesfârșita jale",
vorbi Virgil cu fața-ngălbenită,
"voi merge-ntâi și-al doilea-i fi pe cale."

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
– "Vai, cum să merg, când însuți te-nspăimezi,
tu, cel ce-mi ții puterea mea-ntărită?"

Iar el: – "Durerea celor morți ce-i vezi
în ce loc stau, pe față-mi zugrăvește
această milă ce tu team-o crezi.

-ntrăm, căci lunga cale ne-mboldește."
Și-astfel intră, și-ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădește.

Pe cât mi-a fost s-aud putința dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, și-atari
fac eternul aer să se zbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârșit de multe ginte
de mici copii, femei și oameni mari.

Și-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
– "Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau știi de-aici de mai nainte

că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,
nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creștine.

N-au stat deplin cu ceru-n conlucrare,
căci Crist veni-nvățând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într-astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
fără de-a spera trăim în dor."

Iar când știui, cuprins fui de mâhnire,
căci mulți văzut-am oameni de valoare
ce-n limbu-acela stau așa-n plutire.

– "Dar spune, maistre,-o spune-mi, doamne, oare
ieși", i-am zis, dorind să am deplin
credința cea ce-nvinge-orice eroare,

"cândva prin merit propriu sau străin
vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuință?"
Iar el care-a-nțeles ascunsu-mi chin:

– "De-abia sosii în noua-mi locuință
și-un duh puternic a venit de sus,
cunun-având ca semn de biruință,

și-a tras de-aici pe primul om, și-a dus
pe Noe și-Avel, și cu el porniră
și Moise-al legii dătător supus,

și pe Avram, și-acel cu dulce liră,
cu fii și tată-a dus pe Israel
și-atât de mult iubita sa Rahiră

și pe-alții mulți îi scoase-n acest fel,
dar vreau știi duhuri mântuite
n-au fost de-aici nicicând până la el."

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre-ndesuite.

Și n-am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare.

Deși-mi era departe-n fund, putui
distinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era-n lumina lui.

– "O, tu ce nalți orice științe și-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
starea lor de-a altor o desparte?"

Iar el: – "Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o grație-n cer de-o stare-aci mai bună."

Și-un glas spre noi acestea le-a rostit:
– "Onoare ție, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit."

Văzui când glasul s-alină și stete
patru umbre-au dor spre noi s-apuce,
nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.

– "Privește-acum", a zis iubitul duce,
"pe cel ce-ntâiul, ca și-un căpitan,
cu spada-n mână, stolul și-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horațiu-n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deși cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel și lor,
onoare-mi fac, și fac cu-aceasta bine."

Și-așa văzui aici frumosul cor
al Prințului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce-ntre ei puțin vorbiră,
spre mine-ntorși c-un semn m-au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar și mai mare-onoare-apoi mi-au dat
primindu-mă-ntr-a lor tovărășie
și-al șaselea-ntre-asemeni genii-am stat.

Și-am mers așa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite-n Iad să fie.

Și-ajunși apoi sub un frumos castel
de șapte ori încins c-un zid pe-afară
și-n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin șapte porți cu mine-acești poeți
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini și-nceți,
vorbeau încet și rar, cu-autoritate,
cu vorba rar-a nobilei blândeți.

Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos și nalt,
ca-ntregul câmp cu toți să ni s-arate.

Și-aci-n picioare pe-acel verde smalt
mari spirite văzui, că de mândrie
și-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra-ntâi cu multa-i săminție,
cu Hector printre ei și cu Enea,
Cezar ce-avea de șoim privirea-i vie,

Camilla sta și sta Pentesilea
într-altă grupă, și ședea Latin
cu fiică-sa Lavinia printre-aceia.

Și Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, și deoparte,
retras stetea, și singur, Saladin.

Văzui apoi, privind și mai departe,
pe maistrul celora ce știu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuți, cucernici ascultându-l.
Socrat era-ntre ei și Plato, cel
ce-n primul rând ședea și-ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii țel,
Empedocle, Anaxagora și Tale,
Diogene și Heraclit, cu el

și-Orfeu și-adânc observatoru-n quale
aici era, eu zic Dioscoride
și Tuliu, Tit, și cel cu legi morale

Seneca, Gallian și Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
și-Averoe ce-ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toți de-aici mi-ar fi și greu,
și-astfel mă-mpinge teama-ndelungată
c-ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din șase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m-a p-alt drum iubitul duce
din lina zare-n noapte frământată

și-ajunsei unde-n veci nimic nu luce.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Cumplit un scoborâș acea grămadă
de stânci era, și-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe șes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau și-aceste stânci.
Și sus pe surpături, întins zacă
rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput muște-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-și facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primește
toporu-n cap, își rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticește,

așa pe-această fiară o văzui.
Și-atunci Virgil: – " treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm așadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândești ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau știi și tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greșit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui prinde
întregul univers simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulți, și-n acel timp căzură
aceste stane vechi și-aici și-altinde...

Și-acum privește, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câți rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbați în scurta viață biata gloată
și-n cea etern-așa de rău ce-o 'neci!"

Și larg văzui un șanț, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, și-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el și 'naltul zid, fugând
văzui armați centauri cum se-nșiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toți s-opriră,
iar trei au și pornit din ceata lor
și proaspete săgeți pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâți priporul,
vorbiți din deal, căci altfel dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Și-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-și ține-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor șanțuri pasă
și trag săgeți în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
și, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puțin l-a dres,

astfel despădurindu-și larga-i gură:
– "Vedeți și voi, fârtați, că se clătește
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-așa, firește."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlnește:

– "E viu", a zis, și am însărcinare
merg, vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinț㠖
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mișel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putință
trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,

și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
și-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, și du-i, și la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tusă-ți facă drum."

Și-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoțitor,
pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceștia-s cei cari prădară
și-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
și-al Ferei domn și Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', și-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, și cu deplinul

e drept fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ți fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui șivoi.

Și-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaș inimii-acei
ce și-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mișei
ieșiți din râu, și-apoi și până-n șale,
și-aici și cunoscui pe mulți din ei.

Și-așa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
și-aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.

– "Așa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roșia baltă",
vorbit-a Nes, "aș vrea să crezi că ea

sporește-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, urle și-n deolaltă.

Acolo vru justiția să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh și Sext, și-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliți în Iad,
multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Acele risipite foi le-am strâns
și-mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răgușit de plâns.

De-aci sosim la punctul de-ntâlnire
cu-al treilea cerc, unde-apare-ntreagă
a sfintei vreri o groaznică-ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se-nțeleagă
spui c-am fost pe-un șes, pământul cui
oricărei plante viața-n el i-o neagă.

Cunună-n jur pădurea o văzui,
precum și ea de șanț e-ncunjurată;
și-am stat aci-n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat și des, s-arată
pe-ntregul șes, și nu altfel de cum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi-ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui și pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
și toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă-n nemișcare,
și mulți ședeau stârcind făptura toată,
iar alții-n jur fugeau fără-ncetare.

Acei ce fug sunt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sunt turma mai puțină,
ci-n schimb ei pot mai mare plâns să scoată.

Și fulgi de foc pe-ntregul șes, cu lină
cădere ning, și cad cu nescăzut
potop ca-n Alpi când orice vânt s-alină.

Și-așa precum ningându-i a văzut
pe oști la Ind, și Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar și fiind căzut,

de-aceea puse-ostașii săi bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

așa sub ei tot șesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, și-un chin din două părți făcea.

Și făr-odihnă-n veci le era jocul
sărmanelor lor mâini cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Și-am zis: – "Tu, cel ce toate le-ai învins,
maestre,-afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se-ndoaie,
dispreț având și inima semeață,
de parcă nici n-ar sta-ntr-această ploaie?"

Și însuși el, văzând că-i stau în față
și-a mea-ntrebare-a fost de starea lui:
– "Eu sunt", strigă, "și mort cum fui în viață!

Spetească-și Zeus pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-și el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toți pe câți îi are
strigând ca și la Flegra-n bătălie:

– «O, dă-mi, Vulcane,-o, dă-mi ajutorare!»
Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!"

Și-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: – "Căci nu mai piere
și, și-aici, Capanee, ți-a rămas

trufia ta, ți-e și mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia-n focul ei
să-ți dea-ngâmfării-ntreaga caznei fiere!"

Spre mine-apoi mai blând: – "E dintre-acei
cari șapte-au mers la Teba ca s-o bată,
și-avu, și pare-a mai avea, pe zei

și-acu-n dispreț, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sunt, și cea mai meritată.

Și-acum să mergem. Dar să-ți fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ți așezi piciorul
ci tot pe sub pădure-o ia nainte."

Ajunserăm tăcând unde-n priporul
pădurii-n șes se vars-un râurel
de-a cui roșață ș-azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă-n băi stricatelor împarte,
așa pe-aprinsul prund curgea și el.

Și fund de piatr-avea și de-orice parte
și maluri și costiș, și sigur fui
numai el dă drum și mai departe.

– "Din tot ce-aici știut eu îți făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n-ai văzut nimic mai de minune",
mi-a zis, "decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune."

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea și-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-așa fierbinte.

– "Pustie-o țară zace-ncunjurată
de mări, numită Creta", m-a-nvățat,
"subt domnul cui fu lumea mai curată.

Și-un munte, Ida, este-n ea, bogat
în codri mari cândva și-n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zeus ca leagăn Rea și-l alese
și, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se ști-n ce loc îl ascunsese.

Și-un moș stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i, piept și spete
de-argint curat, iar brațele-i la fel,
și-ncolo trunchi de-aramă i se dete,

și-apoi în jos piciorul stâng de-oțel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
și stă mai mult, de mult, numai pe el.

Și-afar' de-aur toate-au crăpătură,
și lacrimi prin spărturi se distilează
cari muntele-l străbat și-unite cură

în Iad aici, și pe-Aheron formează,
pe Stix și Flegeton și drum își fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până-ncetează

oricare-al lumii scoborâș, și-un lac
o balt-acolo, ce-i Cocit chemată,
dar pentru c-o să-l vezi, de-aceasta tac."

Iar eu: – "De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, de ce pe prund
de-abia sub ăst pripor numai s-arată?"

Iar el: – "Tu știi Iadul e rotund,
și-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborând spre fund,

tot n-ai trecut întregul roții sale.
Deci dacă vei vedea și lucruri noi
nu da pe față glas mirării tale!"

– "Dar unde-i Flegeton și Lete-apoi?
De-acesta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?"

– "Orice-ntrebări îmi pui", mi-a zis, "îmi place.
Ci-al apei roșii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ți-o-mpace,

și vei vedea, dar nu-ntr-acest ponor,
pe Lete-acel ce spală duhuri care
spășită-și au și-iertată culpa lor."

Mai zise-apoi: – "E timpul de plecare
de-aici acum, și-urmeze-mi pașii tăi.
Ăst mal nenins de foc necărare,

și-asupra lui se sting orice văpăi."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Florențo, poți sălta! Căci mare-n lume
ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,
și-ncep și-n Iad să știe de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,
dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

și,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi și pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere
și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel
îmi țin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea țel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum țăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muștele s-ascund și ies țânțarii,
câți vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viței parii;

așa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele
văpăi, și-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colț al asprei stânci, fără de care
puteam cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt și mai sigur, dar știui de-ndată,
este-așa, și tocma' vream spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "și-Ulise,
uniți aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
și-au și pentru Paladiu-această soartă."

– "De au și-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
și-o rug-a mea te plece cât o mie,

stai cu mine s-așteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
și demnă e, și vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o știu, dar greci aceștia fură,
și poate-or fi semeți cu limba ta".

Când focul fu și-n locul unde-avură
cuvintele și loc și timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-același foc vă ține,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
și-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
stați, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineși ca să pieie!"

Și-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
și voce-a scos și-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
plec în lume ca să știu și eu
și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până
la sarzi și la ispani, văzui Marocul
și câte țări au marea-n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
și-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, frați», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiți și-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de ființe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe
și nu născuți spre trai de dobitoc,
ci-onoare cătați și cunoștințe!»

Și-astfel redeșteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
și, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,
și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
și tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte și-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Și-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea-ntreagă el făcu
și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIX

De neamul mult și-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream stau -ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăbovești privind pe-acei
ce triști stau cu trupuri mutilate?

Ai stat și-ntr-alte bolgii-așa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, și căii tale
de-acum îi sunt clipitele puține,
și multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut și tu ca mine
ce cauz-avui să văd așa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
și-urmai și eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
își plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ți mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
privește-acum altce, și-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punții-amenințând văzui
cu degetul spre tine-un duh, și-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soț de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îți fuse
spre-acel Bertrand cu-așa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, și-așa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toți câți au rușinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, și, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
și-acum spre milă-s și mai mult dispus!"

Așa vorbeam până pe-al punții spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, și-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice și-acele
din Val di Chiana și Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toți din ele,
așa era și-aici, și-un rău miros
cum dă-mpuțit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
și-acu-ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greș, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toți bolnavi zăcut-au aegineții
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieții
pieri-n ostrov, și-acele ginți antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeții,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici și-aici.

Pe vintre-acesta, și pe-a altui șale
zăcea alt ins, și-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Și iată doi, făcuți răzimătoare,
cum două țesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând țesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăștia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-și țeselau
ce-așa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarț-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau pește
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce țesală-ți faci din dește",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ți faci și clește,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, și-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Și noi, diformi așa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, și-asfel din gură-n gură
îl port vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
și-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulți cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i așadară!"
Și-așa cum vru, am și-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minți-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneți cine-ați fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi dați știri reduse
al vostru chin și-urât și-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morții cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, rostul
urcării-n aer ca să zbor îl știu»,
iar el, un curios, și sterp ca prostul,

ceru o probă, și-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greș străin,
fiindcă-n lume-uzai și de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

și Nicolò, căci de șofran știind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

și clubu-n care și-a păpat și via
și multele-i păduri D'Ascian, și-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a ști cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca fața mea s-o vezi în linii clare,

și-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viață fals metal făcui,
și bine știi, de nu mă-nșel în tine,

ce sprintenă maimuț-a firii fui."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVII

Fiindc-apoi sfârșit vorbirii puse
și dreapta-n sus și-n liniște stătea,
cu voia dulcelui poet se duse.

Când d-alta ce din dosul ei venea
spre vârfu-i fuse-atenția-ne-ndreptată
prin sunetul confuz care-l scotea.

Precum siculul bou, ce-ntâiași dată
mugi cu plânsul cui l-a plăsmuit
cu pila sa și drept îi fu ca plată!

urla cu glasul celui chinuit,
încât părea cuprins de suferință
deși de-aramă-ntreg era cioplit,

astfel să iasă neavând putință,
nici drum, din foc, cuvintele lui fură
în felul său dintâi doar străduință.

Când ele-apoi drum liber își făcură
prin vârful ce le da vibrații clare
cum limba lor le-o dete-odată-n gură,

cuvinte-am auzit: – "O, tu spre care
vorbesc, tu cel care-n lombardul meu
poți merge", ai zis, "n-am altă-ce-ntrebare;

deși sosesc târziu, nu-ți pară greu
stai puțin și să-ți amâi plecatul,
căci eu voi sta cu drag, și ard mereu.

De ești căzut de-acu-n întunecatul
locaș aici, din dulcea țărișoară
latină de-unde-ntreg îmi port păcatul;

au pace romagnolii-ori iar s-omoară?
Eu fui din munții cei dintre Urbin
și de-unde Tibru ca izvor scoboară."

Eu stam plecat, de-atenție încă plin,
când semn în coastă-mi dete-al meu părinte
și-a zis: – "Vorbește tu, căci e latin."

Iar eu, având gătit răspunsu-n minte,
n-am stat să preget și-am și zis îndată:
– "O, duh ascuns în haina ta fierbinte,

în gândul celor tari n-a fost vrodată
și nu-i fără război Romagna ta.
Dar n-am lăsat vro luptă declarată.

Ravena stă precum o știi că sta:
vulturul din Polenta cuib și-o are,
umbrind și Cervia sub aripa sa.

Cetatea cea cu lung asediu, care
cumplit făcut-a-ntre francezi măcelul
o ține-un leu sub verzile lui gheare.

Zavozii-n Rimini, și vechiul și cățelul,
ce-au fost ai lui Montagna cruzi călăi,
mai mușcă-n ce-au mușcat precum li-e felul.

Iar la Santerno și Lamone-n văi,
din cuibul alb un pui de leu domnește,
schimbând din vară-n iarnă soții săi.

Iar cea pe unde Savio șerpuiește,
precum ea stă-ntre munte și câmpie,
așa-ntre sclav și liber stat plutește.

Te rog acum, și tu răspunde-mi mie,
ce-ai fost, căci toți mi-au spus, decila fel,
și faima-n lume-ani mulți s-o ai tu vie."

În propriu-i mod bolborosi nițel
ăst foc, bătând încolo-ntâi și-ncoace
lungitu-i vârf, și-ăst glas a scos din el:

– "De-aș crede eu că-ndrept această voace
spre-un viu ce se va-ntoarce-n lume-acasă,
ăst vârf zbătut ar înceta joace.

Dar, cum nu pot de-aici nicicând să iasă
ființe vii, de-i drept ce-aud, să-ți spui,
și-apoi că-i fi infam puțin îmi pasă.

Oștean dintâi, și-apoi călugăr vrui
-mpac prin sfoară ce-am greșit prin spadă,
și-ntreg s-ar fi-mplinit ce eu crezui,

dar marele păstor – pe cap să-i cadă! –
din nou m-a-ntors în primul Iad de culpe,
iar cum și când, vreau duhul tău să vadă.

Cât timp eu trupul de-oase și de pulpe,
cum mama mi l-a dat, îl mai avui,
n-am fost în fapte leu, ci-apururi vulpe.

Căci lațuri și-uneltiri astfel știui
și-așa de meșter -nvârteam cu ele,
că-ntr-astea cred că-ntâi în lume fui.

Dar când simții c-ajung spre-al vârstei mele
acel răstimp când cată fiecine
spre-a-ntra în port strâng-a lui vântrele,

de ce-avui drag dintâi m-a prins rușine,
și-nchisei pentru lume ochii mei,
și bine mi-ar fi prins, sărman de mine!

Dar prințul noii lumi de farisei,
având pe-atunci război la Laterani
și nu cu saracini ori cu iudei,

căci numai tot creștini i-au fost dușmanii,
și nu de-acei ce s-au oștit la Acre
sau fac negoț pe-unde domnesc sultanii,

nici lui nu-și respectă precepte sacre
și-oficiul nalt, nici mie-acel capestru
ce-adese face-atâtea trupuri macre,

ci, cum chemă Cezarul pe Silvestru
de la Soract, de lepră ca să-l spele,
așa el m-a chemat ca pe-un maestru

să-l scap de-ale trufiei friguri rele.
Dar eu tăcui, căci prea-mi păru că-i vinul
ce-l face-a-mi cere-atari păreri rebele.

Iar el atunci: – «S-alungi din suflet chinul,
căci iată, te dezleg, numai să-mi spui
ce chip ar fi să spulber Prenestinul.

Tu știi pot -ncui și să descui
cu două chei, dar cel ce-mi fu 'nainte
le-avu degeaba toată viața lui

Împins astfel de-așa de tari cuvinte,
văzui c-aici e mult mai rea tăcerea,
și-am zis: «Fiindcă tu mă speli, părinte,

păcatu-n care-acu-mi provoci căderea:
promite tot și uit-apoi mereu,
și-a ta va fi și gloria și puterea.»

Iar, când murii, veni Francisc al meu,
ci-un negru heruvim în drum îi stete
și-a zis: – «Îmi faci nedrept! Să-l lași să-l ieu

meargă-n Iad la servii mei, căci dete
un sfat mișel în care-o fraudă sta,
iar eu de-atunci îi stau cu mâna-n plete!

Pe cel ce nu-i căit nu-l poți ierta,
și-a se căi și-n rău păstrându-și placul
nu poți, că-i contradicția-n calea ta."

Vai mie-atunci, cum am săltat, săracul!
când el m-a prins zicând: «Tu n-ai gândit
c-ar ști atâta logică și dracul!»

M-aduse-aici, iar Minos și-a-nvârtit
de opt ori coada sa pe aspru-i spate
mușcând apoi și-n ea de cătrănit:

«E fur din cei pe care focu-i bate.»
De-aceea-s unde vezi, un om pierdut,
și plâng purtând atare haină-n spate."

Iar când în urmă glasul i-a tăcut,
pleca ducând cu el durerea-i plânsă
prin cornu-i cel în multe părți zbătut.

Noi doi, Virgil și eu, trecurăm însă
pe stâncă-n sus până pe puntea care
e arc al bolgii unde-i gloata strânsă

acea, ce descărcând făcu-ncărcare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVI

Eram și de-unde-acum s-aude bine
căzând ăst râu cum sună-ntr-alt ponor
ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată-n goană trei, cu-același zor,
s-au rupt, fugind în pâlc de-o ceată care
trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toți trei cu strigăt mare:
– "Ia stai, tu cel ce după haina lui
din urbea noastră cea coruptă pare!"

O, ce de răni pe trupul lor văzui
și proaspete și vechi arsuri și-urgie,
încât -ncrâncen chiar și-acum când spui.

La glasul lor s-opri Virgil, iar mie
mi-a zis apoi: – "S-aștepți pe-aceștia trei,
și-i demn s-arăți cu dânșii curtenie.

Ba cred că dacă prin natura ei
n-ar ninge-atari văpăi această gură,
mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei."

Văzând stăm, ei iarăși începură
anticul plânset, și-ajungând apoi
toți trei deodat-o roată se făcură.

Și cum pândesc atleții unși și goi,
dintâi și timp și potrivită stare,
de-a-ncepe-a se-mpumna și-a-și da război,

așa rotea, cu fața fiecare
spre mine-astfel că gâtu-n sens contrar
de-al tălpilor făcea a sa cărare.

– "Și-obrajii stinși și arși și-ăst loc amar
de-ți fac de noi o scârbă care-ntrece
chiar mila ta", mi-a zis un ins, "măcar,

măcar a noastră faim-atunci te plece
spui ce om ești tu, că viu te-ncrezi
prin lumea morții-așa vegheat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,
murdar și fără păr cum e cu totul,
avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, și-a fost nepotul
Valdradei celei bune, și-ncercată
și spad-avu precum avu și votul.

În dosul meu țărâna e călcată
de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia
mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceștia crucea mea
sunt Iacob Rusticuci și-mi fu pierire
mai mult decât orice nevasta rea."

Să fi putut avea de foc scutire,
săream la ei acolo-n flacări drept,
că-mi da maestru-ntreaga sa-nvoire;

cum îns-aveam numai arsuri s-aștept,
învinsă-mi fu de frică buna vrere
ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

– "O, nu dispreț", răspunsei, "ci durere
de starea voastră m-a cuprins deodată
și mult va fi până s-o simt că-mi piere,

de-ndată ce-acest domn al meu și tată
cuvinte-a spus din cari văzut-am bine
oameni demni, cum voi sunteți, s-arată.

Din țara voastră-s eu; și-a voastre pline
de faimă nume-oricând le-am onorat
și scrise port a voastre fapte-n mine.

Eu las pelinul și dulci poame cat,
de-un duce-adevărat promise mie,
ci-ntâi până la centru-o să străbat."

– "Mult timp în membre sufletul să-ți fie
stăpân", mi-a zis alt duh, "și-așa cum vrei
să lași pe urm-o faimă-n lumea vie,

mai dă Florența și-azi ca de-obicei
valori în fapte și-n deprinderi bune,
ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci-n genune
Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri
ne face-a fi, și triști, cu ce ne spune."

– "Poporul nou și iuțile câștiguri
te fac fără de cumpăt și-ngîmfată,
Florențo,-ncât te zbați acum în friguri!"

Așa vorbii cu fruntea ridicată.
Și-acum toți trei priveau așa-ntre sine
cum faci privind spre-o vorb-adevărată.

– "De-ți este lesne-oricând atât de pline
răspunsuri", ei mi-au zis, " dai oricui,
ferice tu, spui ce știi că-i bine.

Iar dac-o fi să ieși din locul bui
și-ai iarăși revezi frumosul soare,
când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

și de noi cuvânt printre popoare!"
Și, cercul rupt, în graba de-a se duce
păreau toți trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s-apuce
zic-amin, cum ei ne-au și apus,
deci bine vru plece și-al meu duce.

Iar eu urmai, și nu mult drum ne-am dus,
și-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,
că nu ne-am fi-auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale
dintâi spre Ost își taie curs acel
pârâu ce-n stânga pe-Apenini ia cale

și-n munți numit e Aquacheta el
nainte-a ce s-ajungă pe câmpie
spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă cea pustie
din sus de Benedict unde-ar putea
să fie-azil de-ajuns și pentr-o mie,

așa căzând din ruptul mal vuia
și-acoalea cursul tulburei vâlcele
că-n scurtă vreme-ai asurzi de ea.

O sfoar-aveam în jurul coapsei mele
pe-atunci și eu, și-ades cu ea crezui
să prind pantera cu pestriță piele.

Întreag-acum din jur mi-o desfăcui,
așa precum Virgil avut-a dorul
și-apoi, făcută ghem, i-o-ntinsei lui.

Spre dreapta-ntors cu ea conducătorul,
și nu departe de prăpastie stând
în negrul hău subt el îi dete zborul.

Ieși-va lucru nou, gândeam, firește
la noul semn, la care-atent fusei
cât stă Virgil de-atent și-l urmărește.

Ah, ce precaut cat-a fi cu-acei
cari văd nu numai fapta cea de-afară
ci-adânc pătrund cu mintea și-n idei!

Iar el mi-a zis: – "Curând o să răsară
ce-aștept aici, și ce visezi tu-n tine
vederii tale-ndat-o să-i apară."

Cât poți, când pare-un adevăr, creștine,
c-ar fi minciună, tu să-l taci mereu,
căci făr' de vină poți păți rușine;

ci-aici nu pot tac, și iată eu,
creștine, jur pe-aceast-a mea cântare,
și-așa precum o lungă viață-i vreu,

că-n negrul aer gros văzui c-apare
plutind ceva, de jos, cumplit de-ajuns
tulbure pe-un om oricât de tare.

Precum se-ntoarce-acel ce s-a scufuns
ca să descurce-ancora când se prinde
de stânci ori de-alt vrun lucru-n mare-ascuns,

se-nfige-n tălpi și-ntreg în sus se-ntinde.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

Un loc e-n Iad, Văi-Rele se numește
de piatră-ntreg cu față ruginie,
cum e și naltul mal ce-l cercuiește.

În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puț și larg și-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund
cât e-ntre puț și râpa asta mare
și-n zece văi se-mparte-ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,

așa erau făcute-aici și ele.
Și-așa cum vezi și punți care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punți din poala stâncii pleacă
și peste gropi și valuri necurmat
merg până-n puț ce rupte-n el le 'neacă.

În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; și-n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale,
și cazne nouă și călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mișeii-n fund veneau, cu toții goi,
spre noi din centru' văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru-mbulzeală mult aflară
romanii-un mod de-a circula pe punte,
în anul jubilar și-așa așezară

aibă toți, pe-o lature,-a lor frunte
spre Sanct-Angelo câți spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Și draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părți pe negrele colnice,
și-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuți să se ridice
la-ntâiul bici, și n-așteptau să-i bată
al doilea rând și-al treilea rând de bice!

Pe când mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, și-am strigat grăbit:
– "Nu-l văd pe-acesta azi de-ntâiași dată."

M-oprii deci să-l privesc și s-a oprit
Virgil și se-nvoi pe plac să-mi facă,
puțin să mă și-ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s-ascunde dacă
va sta cu capu-n jos, ci-i fu-n zadar,
căci zisei eu: – "Tu, cel ce ochii-și pleacă,

de nu ești dintre-acei ce-ades îți par,
tu ești Caccianemic, ești el, firește,
dar ce te-a-mpins aci-ntr-atât amar?"

Iar el: – "Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește
cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună
și prima viaț-a noastră-mi amintește.

Marchizului, oricum ar fi să spună
vrun zvon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s

deprinși atâția sipa să cuvinte.
De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici:
cumplita-ne zgârcenie-ți fie-aminte."

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: – "Hai, votrule, odată,
că nu-s femei să poți să vinzi și-aici."

Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată,
și-n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,

și-ntorși la dreapta lesne-o și suirăm
și-așa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieșirăm.

Iar când am fost și unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiți un drum prin ea,
– " stai", mi-a zis, "și ia-n căutătură

și pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror față căci veneau mânate
cu noi în rând tu n-o putuși vedea."

Și stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul de la spate.

Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
– "Privește-acum pe-acel semeț, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând și-n chin regească-nfățișare!
Stăpân ajunse-al lânii aurei
în Colchis el, prin sil-ori înșelare.

Trecând prin Lemno-n urma vremii-acei
când și-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbați impiile femei,

și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minți nainte

și, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-iacest flagel
și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îți fie-acum vederii tale
și-acest ponor și cei ce plâng în el."

Eram acum pe unde-ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punții ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într-alt ponor
cum gem mișeii și pufnesc pe gură
și-și bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de zgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
și-i ochilor un chin și-n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punții dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunși și-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într-un noroi în felul
acelui sterc ce din privăți e scos.

Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul,
cu-atâta glod pe cap că n-avui fel
știu de-i preot ori mirean mișelul.

– "De ce te-nholbi mai mult", îmi zise el,
"decât la alți îmbălegați, la mine?"
– "Mai mult, căci te-am văzut de nu mă-nșel

cândva cu păr uscat", i-am zis, "știu bine,
și ești Interminei din Lucca tu,
de-aceea mă și uit mai mult la tine."

Cu palmele-atunci tigva și-o bătu:
– "-nfund-aici ce-am lingușit cu gura
că-ntr-asta, limba făr' de trudă-mi fu."

Maestrul meu apoi: – "Căutătura
ți-o fă puțin mai cătr-adânc țintită
să poți vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii-mbălegate
acum stând dreaptă-n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce-ntrebate
de-amant: – «Am grații mari că ți-am făcut
ăst dari-a fost răspunsul: – «Minunate!»

Și-ntr-ăst ponor destul e ce-am văzut."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VI

Când sparg un joc de zar, cel ce-a pierdut
rămâne trist și-aruncă singur ținte
și trist repetă cum ar fi făcut;

cu celălalt merg toți, care-nainte
și care-n urma lui, și, dându-i coate,
din lături altul îi aduce-aminte.

El nu stă-n loc, ci-ascult-ale lor toate,
iar cui îise mântuie de el
și scapă de-mbulziș astfel cât poate.

Așa-ntorceam eu fața-n desu-acel
popor sosit, spre toți de lângă mine,
și-așa, prin promisiuni, scăpam la fel.

Și pe-aretinul cel de mâni haine
ucis, de Ghino Tacc', aci-l văzui
și-acel ce-n goană se-necă-n rovine.

Era și-acel pisan, din cauza cui
Marzucc' cel bun așa de demn păruse
și mâni tindea spre cer, în plânsul lui,

Novell', și d'Orso, ca și-acel ce fuse
prin pizme și-ură dat peririi pradă,
dar nu prin vina proprie, cum îmi spuse.

Eu zic de Della Brossa, deci să vadă
stăpâna din Brabant, cât timp e vie,
ca nu-ntr-o turmă mult mai rea să cadă.

Iar, când fui liber de-umbrele cari mie
astfel mi se rugau, spre-a fi-n putință
prin ruga mea mai iute-n cer să vie,

am zis: — "Tu-mi pari negi cu stăruință,
tu, facla mea,-ntr-un text al tău că poate
schimbe-o rug-a cerului sentință;

dar asta e ce-o cer acestea toate.
Sperează ei zadarnic așadară,
ori spusa ta eu n-o-nțelesei, poate?"

Răspunse el: — "Scriptura mea e clară
și nici nu sper-aceștia nebunește,
de judeci drept, nu cum ar fi să pară.

Dreptatea cea de veci nu se clintește,
umple-n clip-o dragoste-nfocată
ce-acestor inși pe-ncet li se-mplinește.

Iar, unde-am spus acel cuvânt odată,
nu se spășea prin rugă nici o vină,
căci ruga sta de cer îndepărtată.

Dar nu te-opri pe-o chestie-așa de fină,
de nu te-ndeamn-acea conducatrice
ce dă-ntre minte și-adevăr lumină.

Eu nu știu de-nțelegi, zic de Beatrice.
Pe culmea ăstui munte-acolo sus
vedea-o-vei senină și ferice."

— "Să ne grăbim, deci, duce-al meu, am spus,
căci nu mai sunt trudit ca mai nainte,
și iatăși-n umbre-al serii-apus."

— "Vom merge azi, răspunse-al meu părinte,
atâta cât ți-e scris să te ridici,
dar altfel lucrul e, nu cum ți-e aminte.

Căci pân-atunci vedea-vei, tot de-aici,
venind pe cel ce după deal dispare
și-așa că raza-i n-o s-o mai despici.

Vezi colo îns-un duh, stând singur, care
spre noi acum privește cu-ațintire:
ne-o spune-acesta pe-unde-avem cărare."

Ne-am dus la el. Cu ce desprețuire
ăst duh lombard și cât de mândru sta,
mișcând încet onesta lui privire!

El nu ne-a zis nimic, ci ne lăsa
s-urmăm în mers, ci-al nostru mers urmându-l
cum face-un leu, când stă-n odihna sa.

Virgil se duse-aproape-atunci, rugându-l
să-i spuie-un drum pe unde urci mai bine,
ci,-al său răspuns el nu-ntrebării dându-l,

de viață ne-ntrebă, de țară-n fine.
— "Din Mantua...", -nceput-a așadară,
iar umbra-ntreagă, concentrată-n sine,

grăbitu-s-a, de unde-a stat, sară
și: — "Mantovane", a zis, "eu sunt Sordell".
Și unul p-altu-atunci se-mbrățișară.

Oh, slujnico Italie, trist ospel
și navă-n viscol, ce-și pierdu pilotul,
nu doamnă de provincii, ci bordel!

Acel prea nobil duh, cum fu cu totul
grăbit, la singur sfântul nume-al țării,
să-și strângă-n brațe-astfel compatriotul!

Și-acum trăiesc în focul dezbinării
cei vii ai tăi, mâncându-se câinește,
câți au un șanț și-un zid al apărării.

Ai mării țărmi, nemernico,-i privește
în jurul tău și caut-apoi în tine,
de-ai vrun partid ce-n liniște trăiește!

Dar ce-ți făcu-mpăratul ție bine
că-ți dete frâu, când gol e locul șeii?
căci făr' de el, n-ar fi așa rușine.

Ah, neam ce-ar trebui și-orânduielii
să-i fii supus și-n șea să lași cezarul,
de știi ce-ți scrie domnu-n evanghelii!

Nu-ți vezi turbat zburdându-ți armăsarul,
căci n-ai știut din pinteni să-l strunești,
când frâu-n mâni ți-l dete-odată harul.

Germane-Albert, tu, cel ce-l părăsești,
că-l vezi nebun în furia lui drăcească,
în loc să-i sari în șea să-l stăpânești,

din stele cadă furie cerească
pe capul tău, și nouă și deplină,
încât al tău urmaș să se-ngrozească,

căci printr-a ta și-a tatălui tău vină,
ținuți dincolo prin nesaț, procleții,
ne stă pustie-a regnului grădină.

Hai, vezi Montecchi tăi și Cappelleții
și-ai tăi Monalzi, o, tu nepăsătorul,
pe-aceia triști și-n drum pe-aceștia, bieții!

Hai, vezi, cumplite, cum îți sug poporul
baronii tăi și curm-a lor păcate
și vezi cât de vegheat ți-e Santafiorul!

Hai, vezi cum Roma ta, plângând, se zbate
și zi și noapte,-o văduvă săracă:
— "De ce nu ești cu mine,-o, tu,-mpărate!"

Hai, vezi cum se iubesc ai tăi! și, dacă
pierduși de noi de tot compătimirea,
rușine propria faim-atunci să-ți facă!

De pot -ntreb, tu, cel ce răstignirea
În lume-o suferiși, supreme Joi,
sunt ochii drepți ai tăi întorși airea,

ori poate pregătești tu lucruri noi
în vecinicul tău sfat, spre-al nostru bine,
departe-adânc și ne-nțeles de noi?

Căci toate-ale Italiei țări sunt pline
de domni tirani și orișice lichea
ce intră-n vrun partid Marcel devine!

Tu poți fi fără griji, Florența mea,
căci nu te poate-atinge-atare-acuză,
căci neamul tău e just și-i just ce vrea.

Mulți au dreptatea-n ei și-o țin sub spuză
spre-a nu veni la arc în chip nebun,
ci-ai tăi o au în guri! Și, de refuză

puie-un umăr mulți la greu comun,
poporul tău, sărind grăbit, răspunde,
chiar nechemat, la greu: — "Ba eu mi-l pun!"

Fă-ți albe zile deci, căci ai de unde,
și-averi ai tu, și pace, și măsură;
de-i drept ce zic, vin vremi și n-or ascunde.

Atena, vai, și Sparta, cari făcură
vestite legi și-atâta de civile,
ce slabă minte-n bunul trai avură

cu tine-n rând, căci astfel de subtile
măsuri tu țeși, , ce-n octombrie legi,
n-ajunge-a sta-n noiembrie zece zile.

De când ții minte, cât amar de legi
tu n-ai schimbat, și datini, și guverne,
și banii tăi, și-a tale membre-ntregi.

Dar, minte dacă ai și poți discerne,
vedea-te-vei la fel cu-acel bolnav
ce, negăsind odihnă-n chin pe perne,

se-ntoarce-ades spre-a nu-i părea grozav.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiția mișca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă și suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veșnic tot și-n veci voi fi durată,
lase-orice speranță cine-a intrat."

Așa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porți. Și-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoșată."

Iar el atunci ca unul care știe:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
și-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu ești în locul unde-am spus
duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minții bun și l-au răpus."

Și mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta mă-ntrămai,
și-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici și plâns și groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
așa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuți de furia durerii,
scrâșniri de dinți, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot rotește-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloșie,
în care plâng nefericiții-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mișei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchiși în ei.

Respinși de Cer, spre-a nu-l știrbi-n lucoare,
sunt și de Iad respinși, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-și fac-onoare."

Și iarăși eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera moară niciodată
și-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi și treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Și-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
că moartea poate-atât de mult să-nghită.

Și-aici pe mulți îi cunoscui și iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laș, de marea slujbă dată.

Și-atunci am înțeles și sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
și Cel Etern și și dușmanii Lui.

Acești ce viață nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloși,
iar viespi și mari tăuni cu-nțepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roși
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboși.

Văzui apoi privind și mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
și-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,

știu de-aceștia cine-s? Ce zor
de-a trece-i face-așa de iuți pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?"

Răspunse el: – "De cei ce s-adunară
vei ști la Aheron în vremea când
vei sta și tu pe marginea-i amară."

Și iată ochii rușinat plecând,
de teamă să nu-ntreb și neplăcute
cercai până la râu merg tăcând.

Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: – "Vai vouă, suflete pierdute

și-n veci de-acum lipsiților de cer!
Eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci și-n foc și-n ger!

Dar tu, cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-acești ce-s morți!" Și-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând stau și mai departe:

– "Printr-alte porți, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poți pe-aici intra,
căci ai să treci c-o luntre mai ușoară."

Virgil atunci: – "O, Caron, nu zbiera!
În cerul cel ce bate păcătoșii
așa se vrea și curmă vorba ta."

Cu-acest cuvânt și-a potolit bărboșii
obraji luntrașul bălții-acei cumplite,
ai cărui ochi au cerc de flacări roșii.

Dar sufletele goale și trudite
schimbară fețe, clănțănind cu dinții,
când vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Și-umanul neam și cerul și părinții
și locu-l blăstemau și ceasu-n care
născuți au fost, sămință a săminții.

Și toate-un stol s-au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-așteaptă cu răsplata
pe câți în ura Celui Veșnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, dă semn și-n luntre-i bag-apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Și-așa cum toamna veștedele foi
cad rând pe rând și toat-a sa mândrie
și-o dă țărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ți săminție,
Adame,-astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l știe.

Astfel se duc pe râu-ntunecat,
și-abia dincolo-apucă scoboare,
și-n mal dincoace-alt stol e adunat.

Și-a zis maestrul meu: – "Oricine moare
respins de cer și făr' de pocăință,
toți vin aici, de-oriunde de subt soare.

Și cer să treacă-n trista locuință,
căci bold Justiția-ntr-înșii-atâta pune,
frica lor se schimbă-ntr-o dorință.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru:
tu poate-acum să știi ce-a vrut a spune."

De-abia sfârși și-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că-nspăimîntată
scaldă mintea-n reci sudori și-acu.

Un vânt stârnit-a țara-nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
și, stins având oricare simț, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XX

De-o nouă caznă-mi cat-a face rime
spre-a da subiect, din lumea cea 'necată
cântării douăzeci a părții prime.

Întreag-aveam atenția mea-ndreptată
ca până-n fund pot vedea-n genune
și-n cât amar de plâns era scăldată.

Și-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
și-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
și-ncet cum merg cei vii în procesiune.

Și dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gât până sub șale,

spre spate-având întoarsă fața lui.
De-a-ndosul ei deci trebuiau să vie,
că-n față văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c-ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri pață,
dar n-am văzut și nici nu cred să fie.

Socoți, de-o vrea Cel Sfânt prinzi în viață
din cântul meu, creștine,-o-nvățătură,
putut-am eu să am neplânsă față,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat-astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colț al stâncii aspre stând
am plâns, și-am plâns până ce bunul tată
– "Mai stai", mi-a zis, "cu alți nebuni în rând?

Ți-e mila vie-aici, când ți-e-ngropată.
Căci cei mai mari mișei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! Și vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiți pământu-n fine
la Teba-n șes, iar oștile-i strigau:

– «Dar unde-alergi acum și ce-i cu tine?»,
dar el s-a tot scufuns până căzu
la Minos cel ce-nhață pe-orișicine.

Și vezi că piept din spete-aici făcu,
prea mult să vază-n fața sa el vruse,
deci umblă-ntors și-ntors și vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca și-o femeie-avuse,

și-avu dintâi c-un băț din nou să bată
din nou doi șerpi cum dragostea-i unește
și iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se proptește
Aruns acel ce-n munții Luni, pe-unde
valeanul cararez cu greu plivește,

un pustnic stete-al peșterii afunde
de marmură, și larg avu spre mare
și larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i pe care
tu nu i-l poți vedea acum, căci el
și tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără țel
ce-n locul meu natal în urmă stete,
de-aceea vreau s-asculți aici nițel.

Când tatăl ei sfârșitu-obștesc și-l dete
și sclav-ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, și ne formează
hotar de către nemți, numit Benac.

Mai mult de-o mie de-ape ce brăzdează
din Garda-n Val Camonica Peninul
aceste toate-n zisul lac stagnează,

și-un loc e-n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e-n Verona, ca și cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos și bun castel
la râpa cea mai scund-a astei ape,
și ține-n frâu pe bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu-ncape
în lac, își rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii scape.

Dar apele-i de-ndat-apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
și-așa se varsă la Governo-n Pad.

Nu curge mult și-ajuns pe locuri șese
se-ntind lățite-ntr-o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu-ntr-acel nămol
și-n el nici om, nici holdă sămănată;

și-aici, fugind de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-și trista-nvățătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleți de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce-n smârcul său cel lat
avea-mprejur firească-ntăritură

și făr-al sorții semn ei nume-au dat
cetății lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce-ntâi pe-aici a stat.

Și mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu-nșelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

De-aceea-ți spun, dac-ar fi să-ți spună
alte-origini are-al meu pământ,
să poți minciunii-un adevăr opune."

Iar eu: – "Ce-ai spus, maestre,-mi este sfânt,
și-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt.

Dar vezi și-mi află-n neamul care vine
vrun vrednic de văzut și mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, știi bine."

Iar el: – "Acel cu barba răsfirată
pe spete-a fost – când Grecia-n greul pas
de-ai săi bărbați era despoporată,

așa c-abia copii i-au mai rămas –
augur, și-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, și-ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l știi, că-mi știi întreaga mea cântare.

Cel slab în șale-așa că parcă nu-i,
e Scot și-ntr-adevăr avu putința
-nșele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat își plânge-aici știința,
și-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
și sfori ar vrea, ci-acu e-n darn căința.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus și gheme și-au prostit creștinii
fierbând și ierburi și-nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Și-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
și nu uita zarea ei te-a prins
și bine-aori în silva ta profundă."

Așa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un fiu de-al Meu [A child of Mine]

Mi-a zis, îți dau pentru o vreme,
Un fiul de-al Meu, cum am voit.
Ca să-l iubești cât e în viață
Și să-l jelești când a murit.
Șase sau șapte ani de zile
Sau poate douăzeci și doi.
Poți, prin urmare, să-l crești bine
Pân' o să-l iau iar înapoi?
El te va face să te bucuri,
Iar de va sta numai puțin
Păstrează-l viu în amintire,
Ca să-ți aline al tău chin.
Și nu promit că va rămâne,
Căci totul piere, e firesc,
Dar pe pământ sunt lecții multe,
Iar Eu să-nvețe Îmi doresc.
Am căutat în lumea largă,
Un dascăl bun, adevărat,
Și din mulțimea fără număr,
Pe tine azi te-am selectat.
Deci poți să-i dai iubirea toată,
N-o gândești că-i în zadar,
Și n-o să mă urăști de moarte
Când o să vin să îl iau iar?
Aud oamenii îmi strigă,
"O, Doamne, fă așa cum știi!"
Copilul tău te fericește,
Cu riscul că vei suferi.
Să îl tratezi cu gingășie,
Cât se mai poate, să-l iubești,
Pentru plăcerea ce ți-a dat-o,
Mereu în gând să-i mulțumești.
Dar dacă îngerii îl cheamă,
Mai repede decât ai vrea,
-nfrunți cu mult curaj tristețea
Și să accepți că e așa.

poezie de , traducere de Octavian Cocoș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu -ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia-ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.

Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.

Deși târziu, subt Iuliu născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută--nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."

– "Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset doboară,
de vreai scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VI

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui
de mila celor doi cumnați, de care
cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniți de-alt soi și o nouă stare
de cazne-oriunde mi-am întors privirea
și-oriunde-am mers și-oricum făceam mișcare.

Era-ntr-al treilea cerc aci-n izbirea
eternei ploi, ce rece, grea și iute,
nu-și schimbă-n veci nici cursul ei, nici firea.

Și ning zăpezi și ape cad stătute
și grindini bat prin zarea-ntunecată ;
pământul ce le-nghite-ntr-însul pute.

Iar Cerber, fiara crudă și ciudată,
câinește latr-aici la ticăloșii
plouați etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră și-ochii roșii,
și-un pântec larg și gheare-având, jupoaie
și sfâșie și mușcă păcătoșii.

Câinește urlă toți, pătrunși de ploaie
și-o coast-o fac a celeilalte scut
și-astfel se-ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut
rânjindu-și colții-a prins din ei să bată
de furie-n trupu-ntreg fiind zbătut.

Dar palmele-ntinzându-le-al meu tată
pământ luă și-n gura cea-ntreită
cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Și ca și-un câine ce râvnind s-agită
și tace-apoi, mâncarea când și-o ia
și n-are-alt gând și-alt zor decât să-nghită,

cu fălcile scârboase-așa făcea
ăst demon crud ce urlă-ncât mai bine
căzniții-aceștia surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ține
zăcând ăst loc cumplit, și-această stradă
ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toții răsturnați grămadă,
dar unul singur când de veste prinse
c-am da spre el, s-a ridicat șadă.

Și-apoi: – "De poți cunoaște-, tu, inse,
ce treci prin acest Iad", fu vorba lui,
"căci nu fui stins când viața ta s-aprinse."

Iar eu: – "A ta căznire", așa-ncepui,
"din minte-mi văd c-atâta mi te scoase
că-mi pare-așa că nu te mai văzui.

Dar cine ești, ce-atât de ticăloase
pedepse iai, încât de ia vro vină
mai mari în Iad, nu ia și mai scârboase?"

Iar el atunci: – "Cetatea ta cea plină
de pizm-așa, din vas afară,
m-avu cu dânsa-n lumea cea senină.

Ai voștri numele de Porc mi-l dară,
și-a gurii poftă fără saț făcu
să plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sunt, o, nu.
Căci toți aceștia pentru-aceeași vină
au tot aceeași caznă." Și tăcu.

Iar eu: – "Mi-e inima, tu, Ciacco, plină
de plâns când văd amarul ce te bate,
dar spune-mi dacă știi la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei dezbinate.
Mai e vrun bun în ea? Și de-unde-ar fi
c-a-ntrat astfel discordia-n cetate."

– "O lungă ceart-avea-vor și-or veni
la sânge-apoi, și cu rușine mare
partidul Alb pe Negri-i va goni.

Dar scris îi e și lui să paț-atare,
trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge
prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ținându-și fruntea sus, vor strânge
amar pe ceilalți, și dări mari le iau,
oricât s-or indigna și-oricât s-or plânge.

Iar buni sunt doi, dar nici o vază n-au.
Trufia, pizma, pofta de avere
sunt trei schintei cari foc cetății dau."

Așa-și vorbi gemuta lui durere.
Iar eu atunci: – "Dorinții mele-i pune
sfârșit, te rog, să-mi spui ce-ți voi mai cere.

De Mosca și-alții demni, de-Arigo spune,
de Farinata, Rusticuci, Teghiai,
și toți acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sunt? Răspuns te rog să-mi dai,
că-i mare flacăra dorinții mele
știu de plâng în Iad ori sunt în Rai?"

Iar el: – "Ei sunt la duhuri mult mai rele,
căci alte crime mai spre fund i-au dus,
de mergi și-atât de jos, vei da de ele.

Iar când vei fi în dulcea lume sus
de mine-aminte lumii tu-i mai adă!
Nu-ți spun mai mult și-ajungă-ți câte-am spus!"

Chiorâș el ochii-a-ntors să mă mai vadă
puțin, și capu-apoi văzui că-i pică,
căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: – "El nu se mai ridică
de-aici decât când îngerii-or sune,
vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-și toți mormântul trist, vor pune
pe ei avutul trup și chip și-apoi
suna-le-va ce-n veci o să le tune!"

Vorbind puțin de viața cea de-apoi
treceam încet prin plin de-nfiorare
amestec orb de duhuri și de ploi.

Și-am zis: – "Va fi pedeapsa lor mai mare,
maestre,-n urmă, dup-a lor sentință?
Mai blând-o fi? Ori stând cum e și-atare?"

Iar el: – "Să ai aminte-a ta știință:
pe cât e mai perfectă, simte chin
ca și plăceri, pe-atât orice ființă.

Deși nu merge-acest popor meschin
nicicând spre-adevărata perfecțiune,
ce-aici li-e știrb așteapt-acolo plin."

Vorbind mai multe decât pot eu spune,
rotunda vale-n arc am străbătut-o
și-ajunși pe-unde-i ieșirăm din genune,

de marele dușman am dat, de Pluto.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiții ce-mprejur îi ai,

puterea și-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ți mulțămi de dulcea ta suflare.

Și vie-ți pacea-mpărăției sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-țiși-al îngerilor cor
a sa voință-n cântece de-osana,
așa să-ți dea și oamenii pe-a lor.

Și dă-ne și-azi și-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm și-aflăm prihana.

Și, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greșală
și nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-așa de-ușor se-nșală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Și lor și nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

și,-ocol făcând, au trudele gradate
și toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând și-astfel, dincoace pentru ele
cât pot fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-și spele
lumescul semn, ca limpezi ia zborul,
ușoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-așa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Și, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
rog să ne-arătați pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinț-a ști pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-ușor și-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aș fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaș povară-mi zace
și-mi ține capu-așa de-adânc plecat,

privire-aș eu pe-acest ce-i viu și tace
să-l văd, că poate-odată-l cunoscui
și-a fi de cazna mea durut l-aș face.

Latin și-al unui prinț din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu știu de-i cunoaște-ți faima lui.

De vechiu-mi neam și faptele de-aramă
a moșilor fui ăst fel de semeț,
încât, nesocotind obșteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreț,
că fui ucis, precum în Sienna știe
și-n toată țara ei orice drumeț.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toți ai mei fârtați a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
și-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, mă cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ținând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenția -ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu ești Oderis,
a Gubbiei fală și-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
și-i gloria-ntreag-a lui, și-a mea e-n parte.

Ce spui, firește, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Și-atari trufii aici au să se spele;
și nici aici n-aș fi, dar în căință
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putință!
Spre vârf verdeaț-abia i-o vezi și nu e,
de n-o ajung și timpi de nepriință.

Crezu,-n pictur-, a fi și Cimabue
stăpân a tot și-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Așa și-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp și poate-i și născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din față,
schimbând numirea sa după ținut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viață
în ani cărunți, decât din carnea vie
ieșind pe când te poartă doica-n brață,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o știm cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în fața mea, cu greul drum se luptă,
și-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deși i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florența ce fusese
sumeaț-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-așa, c-abia veni și nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, și-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufașul țel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Așa a mers și merge-așa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos și nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
așa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice rușine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerșetorii

și, ca să-și scoaț-amicul din suspine
și temnița lui Carlo, el aici
cerșea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ți spui mai mult și-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece și vecinii
așa-ți vor face-ncât o să-ți explici.

Și-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook