Cântul XXIII
Tăcuți și singuri, fără soți, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.
Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un șoarece și-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvățăminte.
N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
privești și-alături și-nceput și fine.
Și-așa cum dintr-un gând alt gând îți vine,
alt gând din primu-așa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.
Și-așa gândeam: motivu-n noi le fu
și-a poznei cei de râs și-a suferinții
și negreșit că li-e necaz acu.
Mânie dac-adaog rea-voinții,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.
Simțeam de groază păru-n cap vâlvoi,
și-am zis, atent în urm-având privirea:
"De nu ne-ascundem repede-amândoi,
din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
așa de vii îi văd cu-nchipuirea."
Iar el: "De-aș fi și-oglindă, mai curând
n-aș prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.
Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având și-același zbor,
și-așa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.
De-o fi pieziș la dreapta,-ncât ușor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."
Dar n-a-ncheiat și restul vorbei sale,
când și văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăța sosind pe cale.
Virgil în brațe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deșteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,
apucă fiul spre-a fugi, și-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-și dă răgaz s-arunce vro năframă;
așa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.
Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,
precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, și mă ținea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoțitorul.
Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,
căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.
Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o față jalnic de trudită.
Și cape-aveau cu glugi lăsate plin
și-adânc pe ochi, și-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.
De aur faț-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.
Ah, trist veșmânt, în veci obositor!
Și-n rând cu ei, întorși la stânga iarăși,
mergeam atenți cum plânge-acest popor.
Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și
așa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăși;
deci zisei: "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "și fapte cunoscute
și-așa mergând, tu vezi pe lângă tine."
Și-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: "O, stați, voi cei
ce-n neagra noapte-așa fugiți de iute,
că poate pot să-ți dau și eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
și: "Așteapt",a zis, "și mergi încet ca ei."
Și stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriți erau de plumb și-ngusta cale.
Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
și-n sus țineau chiorâș căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:
"Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"
Și-apoi: "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de triști fățarnici, te rugăm să spui,
și nu ne-ascunde, cine ești, toscane?"
"Născut am fost", răspunsei, "și crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.
Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"
Răspunse-un ins: "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcați,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.
Noi din Bologn-am fost, doi veseli frați,
Lodringo el, eu Catalan, și-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemați,
cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul și-astăzi mai arată."
Eu vrui atunci să zic: "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit și-nfipt cu pari.
Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-și cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:
"Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.
Stă gol cum vezi și-nchide-n drum ponorul,
și trebuie să simtă cât de grei
sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.
Și socrul său e-n bolgie-aici, și-acei
ce-au fost cu el părtași în sfatul care
a fost sămânța rea pentru iudei."
Văzui și pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.
Se-ntoarse-apoi spre Catalan: "Și-acum,
să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum
pe care să ieșim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"
"Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,
ci-i rupt aici și nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiți și pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."
Puțin Virgil a stat retras în sine
și-apoi: "Acel ce-nțeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău și-a râs de mine!"
"Eu și-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii și mințind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.
Cu pașii mari porni maestrul meu,
având puțin pe-obraji a furiei floare,
și-așa, lăsându-i pe-ncărcați, și eu
pornii pe urma dragilor picioare.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Votează! | Copiază!


Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre văi
- poezii despre tristețe
- poezii despre sfaturi
- poezii despre plumb
- poezii despre picioare
- poezii despre gânduri
- poezii despre draci
- poezii despre Israel
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.