Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieţii tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeţi, pe-aur şi pe-arginţi votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcaţi eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăţi tu arte
şi-n cer şi pe pământ şi-aici afund
şi cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea şi-n coaste şi pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi şi-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci şi-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n şold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Şi toţi cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
aşa-şi zgârceau tot trupu-aceşti mişei
încât să rupă orice sfori şi funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
aşa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
şi-o mult mai roşie flacără-l şi suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei şti din gură-i crima lui şi-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ţie-ţi place,
tu domn îmi eşti şi ştii că nu m-abat
din vrerea ta şi ştii şi ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
şi-ntorşi ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel şi-ngust şi-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe şoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi aşa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbeşte-mi dacă poţi", strigai spre el.

Şi-am stat ca şi-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaş perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Soseşti aşa curând?
Soseşti tu, Bonifaciu? Aşadară
minţi scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Eşti şi sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Şi-atunci, cum stă şi-acel ce-i ruşinat
că n-a-nţeles ce i s-a spus şi care
nu ştie ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
şi-am spus precum ceru şi mult mai tare,

strâmbându-şi toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
şi-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ţi e dorinţa ta să ştii ce fui
şi numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să ştii că marea mantie-o avui

şi-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
şi-aşa de-avid să-mi văd ursoii graşi
că banii strânşi m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt traşi
câţi, papi fiind, făcut-au simonie,
şi-adânc căzuţi acolo sunt rămaşi.

Cădea-voi jos şi eu când o să vie
acel ce tu-mi păruşi, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ţi-l spusei ţie.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
şi-nfipt cu susu-n jos, decât în ţapă
va sta cu tălpi roşii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
şi-n locul meu şi-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
şi cum cu-acela moale domnu-i fu,
aşa va fi cu el al Franţei rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să ştiu, dar ştiu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» şi-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru şi-alţii, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde eşti, că bine-ţi face!
iar banii pungăşiţi păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu laşi Franţa-n pace.

Şi dacă n-aş purta şi-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porţi trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, daţi crimei privilegii
strivind pe buni şi-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mişele
ce sta pe ape şi curvea cu regii,

şi-avea şi şapte capete, şi-n ele
şi-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Şi ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreştinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Şi-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, ştiu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-aşa de sincer fui.

De-aceea el în braţe mă cuprinse
şi, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Şi netrudit de-a mă ţinea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte şi-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam ţintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
şi-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce ştie toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Şi ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "şi cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălţii fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrişoară

venind spre noi pe lac, şi cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nşelătorie
făcută lui, stă trist, aşa deodată
şi Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc şi eu, şi-abia când fui
şi eu în ea, simţii că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morţii lui.

Pe când pluteam pe-a morţii baltă mare,
ieşi murdar-o umbră-n faţa mea:
– "Tu cine eşti de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns şi la suspine,
spurcate duh, căci orişicât noroi
ţi-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
păţitul duce-al meu însă-l împinse
şi-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu braţele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, şi: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poţi spune,
căci fu pe lume aprig şi uşor:
de aceea-l prind şi-aici mânii nebune.

Câţi nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreţ lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aş vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtaţii
şi-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Şi-am şi văzut curgând înnoroiaţii
cum vin şi cum îl rup bucăţi, astfel
că dau şi-azi Proniei laude şi graţii.

Şi toţi strigau: – "Pe-Argenti, acum!" şi-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinţi fâşii rupea din el.

Aci-l lăsai, şi nu mai pierd cuvinte.
Ci-un ţipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e şi rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
şi roşii parc-ar fi din foc ieşite."

Iar el: – "Sunt roşii-aşa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm şi pe-adânca groapă care
e brâu cetăţii-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntraşul şi-unde cu mânie:
– "Sunteţi la porţi, ieşiţi!", a zis, şi stete.

Văzui pe porţi mai mulţi decât de-o mie
de cei plouaţi din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morţii pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-şi drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc aşa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiţi acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de şapte ori mi-ai dat, şi mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă laşi ca mort, să-ţi fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Aşteapt-aici, hrănind, cât eşti rămas,
scăzutu-ţi suflet cu speranţa-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Aşa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu şi-am stat topit,
căci "da" şi "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, şi ei cu zorul
la porţi, ca spre-apărare,-au năvălit

şi-n faţa lui au tras pe porţi zăvorul.
Şi-astfel afar-acum oprit rămase
şi-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos şi cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
şi rupt de-atunci ea-şi are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oştirea cea de sfinţi pe care
prin sânge Crist mireasă şi-o făcu.

Ci-a doua, care vede şi-n zburare
slăveşte gloria cui o-namorează
şi-a cui iubire-o face-aşa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-aşează
pe flori, şi-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

aşa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Şi feţe-aveau ca flacăra cea vie,
şi-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-aşa să fie.

Şi-aşa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau şi-amor şi-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mişcau.

Deşi-ntre cele-mai-de-sus şi floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz şi din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea ţară, plină de poporul
cel vechi şi nou şi-n pace totdeauna,
ţinea spre-un punct şi văzul ei şi-amorul.

Lumină triplă, ce desfeţi din una
de-a pururi stea pe-atâţia fericiţi,
priveşte-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniţi
din ţări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiţi,

văzând şi Roma şi-operele sale
atât de mari şi,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
şi din umane stări în stări divine
şi din Florenţa la un neam supus

şi just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea şi-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi şi mut a sta mai bine.

Ca şi-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
şi sper-a povesti cum îl văzu,

aşa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
şi sus, şi jos, şi-acum rotind prin totul.

Şi feţe-arzând de milă şi ornate
de-al lor surâs şi-al altui foc văzui,
şi gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

şi,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moş, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Şi-o dulce milă-n ochi şi-n faţ-avea,
şi dulci mişcări, aşa cum se cuvine
şi-un tată bun şi blând a le avea.

Şi: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinţei tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o şi văzui cum îşi făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtaţi nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
şi limpede şi-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranţă-nvie,
tu, care-ai suferit şi-n iad să-ţi pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta şi multa-ţi bunătate
şi-n câtă graţie şi-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi şi chipuri s-a putut
şi-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ţi mână,
pe placul tău să-şi lapede-al său lut!"

Şi-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-mă, surâse
şi iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moş: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt şi ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agereşti prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Şi-a cerului regină, ce mi-e ţel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croaţii vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
şi saţ, din cauza faimei vechi, el n-are,

îşi zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu şi domn verace,
aşa erai tu deci cum eşti aici?"

Aşa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui şi-n prima sa trăire
gustă-n contemplaţiuni această pace.

"O, fiu al graţiei, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o ştii", aşa mi-a spus,
"ţinând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roţi, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus şi, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părţii-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

aşa, ca şi pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Şi-aşa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aştepţi, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

şi-acea a păcii flamură mijlocul
aşa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
aşa-şi scădea egal pe margini focul;

şi-n centru-i îngeri, toţi în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulţi de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet şi-n lucoare.

Zâmbind la hora şi la imnul lor,
văzui o frumuseţe, dând o vie
plăcere-n sfinţi în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
şi-n vorbe-acum, eu tot n-aş cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix şi-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc şi-a-ntors pe-a sa,

că şi mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Tăcuţi şi singuri, fără soţi, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg şi fraţii minoriţi pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un şoarece şi-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvăţăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
priveşti şi-alături şi-nceput şi fine.

Şi-aşa cum dintr-un gând alt gând îţi vine,
alt gând din primu-aşa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Şi-aşa gândeam: motivu-n noi le fu
şi-a poznei cei de râs şi-a suferinţii
şi negreşit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinţii,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinţii.

Simţeam de groază păru-n cap vâlvoi,
şi-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
aşa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aş fi şi-oglindă, mai curând
n-aş prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ţi-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având şi-acelaşi zbor,
şi-aşa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziş la dreapta,-ncât uşor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat şi restul vorbei sale,
când şi văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăţa sosind pe cale.

Virgil în braţe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deşteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, şi-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-şi dă răgaz s-arunce vro năframă;

aşa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, şi mă ţinea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoţitorul.

Abia ce-am fost ajunşi în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o faţă jalnic de trudită.

Şi cape-aveau cu glugi lăsate plin
şi-adânc pe ochi, şi-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faţ-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veşmânt, în veci obositor!
Şi-n rând cu ei, întorşi la stânga iarăşi,
mergeam atenţi cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt şi de povară-şi
aşa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăşi;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "şi fapte cunoscute
şi-aşa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Şi-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, staţi, voi cei
ce-n neagra noapte-aşa fugiţi de iute,

că poate pot să-ţi dau şi eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
şi: – "Aşteapt",–a zis, "şi mergi încet ca ei."

Şi stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriţi erau de plumb şi-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
şi-n sus ţineau chiorâş căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-şi mişcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Şi-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de trişti făţarnici, te rugăm să spui,
şi nu ne-ascunde, cine eşti, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "şi crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
şi-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcaţi,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli fraţi,
Lodringo el, eu Catalan, şi-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemaţi,

cum şi-alte dăţi chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul şi-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit şi-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-şi cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi şi-nchide-n drum ponorul,
şi trebuie să simtă cât de grei
sunt toţi cari trec şi pun pe el piciorul.

Şi socrul său e-n bolgie-aici, şi-acei
ce-au fost cu el părtaşi în sfatul care
a fost sămânţa rea pentru iudei."

Văzui şi pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Şi-acum,
să-mi spui, de eşti stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieşim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăşi îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici şi nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiţi şi pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puţin Virgil a stat retras în sine
şi-apoi: – "Acel ce-nţeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău şi-a râs de mine!"

– "Eu şi-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii şi minţind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu paşii mari porni maestrul meu,
având puţin pe-obraji a furiei floare,
şi-aşa, lăsându-i pe-ncărcaţi, şi eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XV

Ne duce-acum un ţărm al ăstui scoc,
iar fumul din pârâu deasupra-i zace
scutind şi maluri şi-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace
spre ei, între Cassand şi Brugg flamanii
fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum de-a lungul Brentei paduanii
le fac ferind şi vile şi castele,
când intră-n martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici şi-acele,
dar nici înalte-atât, nici groase nu,
oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe-n urmă crângu-acu,
încât de m-aş fi-ntors, dorindu-l iară,
eu n-aş mai văzut nici unde fu,

când duhuri multe-n stol s-apropiară
şi toţi, părând c-ar fi cu văz sărac,
priveau la noi, trecând, cum într-o seară

cu luna nouă-n mers drumeţii fac,
sau cum bătrânul croitor când pune
în ac un fir, ţintit priveşte-n ac.

Privit de-atare bandă prin genune,
un duh mă cunoscu, iar el mă prinse
de haină şi-a strigat: – "Ei, ce minune!"

Iar eu, văzând că stă cu braţe-ntinse,
privii adânc în faţa-i coaptă care
n-avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi-n a-l recunoaşte-o-mpiedecare,
şi-atunci, plecat, privii la el mai bine;
– "Oh, ser Brunet, eşti dumneata, îmi pare!"

– "Să nu te superi, fiul meu, pe mine",
mi-a zis apoi, "că-şi lasă puţintel
pe soţi, Latini spre-a vorbi cu tine."

– "Te rog s-o faci", răspunsei eu cu zel,
"de vrei, voi sta şi-n loc, dacă, fireşte,
mă las-acesta, căci eu merg cu el."

– "O", zise,-"oricine din ăst stol s-opreşte
o clipă-n loc, stă-n loc apoi o stană
o sută de-ani în ploaia ce-l izbeşte.

Deci mergi, şi-ncet voi merge sub pulpană
şi-n goan-apoi umplea-voi ăst popas,
s-ajung pe cei ce-şi plâng eterna rană."

Eu nu-ndrăzneam al văii mal să-l las,
să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată
cu-acel respect ce-umilu-l are-n pas.

– "Dar ce-ntâmplare",-a zis, "ce soartă dată
te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?
Şi cine-i cel ce drumul ţi-l arată?"

– "Acolo sus în viaţa cea senină
pierdutu-m-am", răspunsei, "într-o vale,
pe când n-aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale,
pe când eu mă-ntorceam, ăst duh venit-a
şi-acas-acum mă-ntorc pe-această cale."

Iar el atunci: – "De-ţi vei urma ursita,
în dulcea viaţă clar de-am desluşit,
nu poţi greşi al gloriei port", vorbit-a,

"şi-aşa-n curând de n-aş fi fost murit
văzând eu ceru-n cât favor te are
la munca ta cu mult te-aş fi-ntărit.

Dar neamul cel ingrat şi rău şi care
descins din Fiesole-ab antiquo ţine
şi-acum tot firea ce din munţi o are,

cu rău îţi va plăti făcutul bine.
Dar drept va fi: prin spini cu boab-amară
ce caut-un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla «orbi» din vechi străvechi le-o dară
că-i neam semeţ şi-avar şi plin de ură;
de-a lor năravuri vezi de te dezbară!

Tu glorie-avea-vei într-aşa măsură,
căci toţi te vor vâna flămânzi cu zor,
dar iarba asta n-o s-o aibă-n gură!

Să-şi fac-aceşti mişei nutreţ cât vor
din înşişi ei, dar cruţe planta vie,
de creşte vruna prin gunoiul lor,

a cui sămânţă sfânt-o să re-nvie
pe foştii-aici de-origină romană,
când cuib ajunse-a orice mişelie!"

– "Să nu-mi fi fost dorinţa-n totul vană
tu n-ai fi fost respins", răspunsei eu,
"aşa-n curând din firea cea umană.

Căci stă şi-acum adânc în gândul meu
şi trist mă face plinul de iubire
şi scumpu-ţi chip patern, când tu mereu,

tu mă-ndrumai să tind spre nemurire,
şi cât îţi datorez nu voi tăcea,
cât timp voi fi, s-o spui cu mulţămire.

Păstrez şi scriu ce-mi spui de soarta mea,
spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine-mbracă
o Doamnă-n cer, de-o fi s-ajung la ea.

Ci-atâta vreau să ştii curat, că, dacă
cu propria-mi conştiinţă voi fi una,
răbda-voi sorţii tot ce-ar vrea să-mi facă.

Şi poţi să ştii că nu mi-e nouă-arvuna;
deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa
şi poarte-şi roata-n placul ei Fortuna."

Virgil atunci s-a-ntors spre dreapta sa,
privindu-mă şi: – "Bine ştiu s-asculte",
îmi zise rar, "acei ce ştiu păstra."

Dar eu mergeam, dorind să ştiu mai multe,
cu ser Brunetto, şi-ntrebai ce soţi
mai are-aici, distinse minţi şi culte.

– "E bine pe-unii să-i cunoşti, dar poţi
să laşi pe mulţi uitării să-i consume,
şi-ar fi şi timpul scurt să-i spui pe toţi.

Pe scurt, au fost toţi clerici cu renume
şi oameni mari din lumea literată
şi toţi murdari de-acelaşi viciu-n lume.

Priscian e-n rând cu tabăra-ntristată
şi-Acursius e, şi-aici şi pestilenţa
puteai s-o vezi, vrun dor de-aveai vrodată

s-o vezi, pe cea ce scoasă din Florenţa
de primul serv şi-a dus să-i aibă scrumul
din rău întinşii nervi ai săi Vicenţa.

Mai multe-aş spune, dar de-aici nici drumul,
nici vorba s-o lungesc eu n-am putinţă,
căci văd pe prund suind de colo fumul:

vin cei la cari eu n-am îngăduinţă.
Tresoro meu la inimă ţi-l pui
că-n el trăiesc, şi n-am altă dorinţă."

Se-ntoarse-apoi părând în fuga lui
de-acei ce-aleargă spre postavul verde
pe câmpul veronez, şi-aşa-l văzui

cum fuge-acel ce-a-nvins, nu cel ce pierde.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

De neamul mult şi-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăboveşti privind pe-acei
ce trişti stau cu trupuri mutilate?

Ai stat şi-ntr-alte bolgii-aşa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, şi căii tale
de-acum îi sunt clipitele puţine,
şi multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut şi tu ca mine
ce cauz-avui să văd aşa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
şi-urmai şi eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
îşi plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ţi mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
priveşte-acum altce, şi-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punţii-ameninţând văzui
cu degetul spre tine-un duh, şi-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soţ de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îţi fuse
spre-acel Bertrand cu-aşa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, şi-aşa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toţi câţi au ruşinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, şi, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
şi-acum spre milă-s şi mai mult dispus!"

Aşa vorbeam până pe-al punţii spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, şi-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice şi-acele
din Val di Chiana şi Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toţi din ele,
aşa era şi-aici, şi-un rău miros
cum dă-mpuţit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
şi-acu-ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greş, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toţi bolnavi zăcut-au aegineţii
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieţii
pieri-n ostrov, şi-acele ginţi antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeţii,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici şi-aici.

Pe vintre-acesta, şi pe-a altui şale
zăcea alt ins, şi-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Şi iată doi, făcuţi răzimătoare,
cum două ţesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând ţesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăştia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-şi ţeselau
ce-aşa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarţ-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau peşte
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce ţesală-ţi faci din deşte",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ţi faci şi cleşte,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, şi-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Şi noi, diformi aşa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, şi-asfel din gură-n gură
îl port să vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
şi-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulţi cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i aşadară!"
Şi-aşa cum vru, am şi-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minţi-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneţi cine-aţi fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi daţi ştiri reduse
al vostru chin şi-urât şi-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morţii cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, că rostul
urcării-n aer ca să zbor îl ştiu»,
iar el, un curios, şi sterp ca prostul,

ceru o probă, şi-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greş străin,
fiindcă-n lume-uzai şi de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

şi Nicolò, căci de şofran ştiind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

şi clubu-n care şi-a păpat şi via
şi multele-i păduri D'Ascian, şi-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a şti cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca faţa mea s-o vezi în linii clare,

şi-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viaţă fals metal făcui,
şi bine ştii, de nu mă-nşel în tine,

ce sprintenă maimuţ-a firii fui."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum şi-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aş pune
în scrisul meu; dar nu le am şi-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăţi ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvăţăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de ruşine
din locul ce-i amar şi-a fi numit,
voi capre de-aţi fi fost şi oi mai bine!

Cum stam acum în puţu-acel cumplit,
stând sub giganţi, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
şi fă ca talpa ta să n-o mai pui
pe capete de fraţi sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, şi-un lac văzui
şi-aici şi-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse faţa lui.

Nu prinde văl mai tare-aşa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut şi Tabernici
şi Pietrapana peste ea, aş crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaştelor popor prin bălţi cum şede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
ţăranca-n visul ei tot holde vede,

aşa-s mâhniţii-aici, în gheaţă stând
pân-unde roşul ruşinării-apare,
şi-n dinţi, ca berzele din cioc, bătând.

Cu faţa-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puţin deci dând ocol în jur vederii,
văzui aşa de strânşi lipiţi pe doi,
c-aveau pe cap amestecaţi toţi perii.

– "Voi strânşi aşa la piept, cine-aţi fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată şi-l plecară,
nălţându-şi faţa, însă ochii moi

într-înşii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns şi-aşa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; şi-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca ţapii s-au lovit.

Şi-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu faţa-n jos: – "În noi
ce-ţi faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să ştii pe-aceştia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, şi-al lor apoi,

şi-au mam-acelaşi trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul şi-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur ţel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-aşa că nu mai văd defel,
şi Sasol e numit, nesăturatul!
De eşti toscan ai bune ştiri de el.

Şi-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să ştii, ş-aştept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulţi de-o mie,
ş-aşa făcuţi, că reci fiori îi am
de-al gheţii vad, şi-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
şi-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu ştiu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre ţeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n faţă cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâşii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-aşteaptă-mă niţel,
şi-apoi de-aici m-aleargă cât îţi place."

A stat Virgil, şi-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine eşti că-njuri drumeţii-astfel?"

– "Şi cine tu, fugind aşa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi şi tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, şi poftă poate ai
să-ţi scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
şi numele-ţi prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ţii de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numeşti", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porţi pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ţi spui nici cine sunt, nimic nu-ţi spui,
de-ai sta să mă cheleşti şi-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ţinui,
şi-i smulsei poate-un pumn şi chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ţi-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinţii-i clănţăneşti,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce eşti,
tu poţi să taci! Voi scoate şi nevrute
de tine-n lume-adevărate veşti!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
şi nu cumva să uiţi, ieşind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franţuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alţi mişei stând proaspăt la răcoare.

Şi cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Şi-o fi şi Ganelon şi Soldanieri
pe-aici şi Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inşi într-un ponor, şi-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinţii săi flămândul,
aşa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Şi nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea şi-al hârcei os şi ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăţi atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,
ştiind ce-aţi fost şi crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mişel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

– "Vezi monstrul cel ce coada şi-o ascute,
spre-a trece munţi şi-a sparge-orice tărie;
o, vezi pe cel ce-ntreaga lume-o-mpute!"

Aşa-ncepu Virgil să-mi spuie mie,
iar fiarei printr-un semn i-a spus: – "Să sui",
la drumu-acel de piatră ca să vie.

Şi-acel scârbos al fraudei chip, văzui
c-a scos, venind, întregu-i trunchi afară,
dar nu şi-a tras pe mal şi coada lui.

Un om în toate just putea să-ţi pară
din tot aspectul blândei sale feţe,
ci şarpe-ncolo-ntreg această fiară.

Flocoase două brânci, şi noduleţe
avea pe piept, pe coaste şi pe spate,
şi multe-apoi rotiţe-n mii de feţe.

Tătarii-ori turcii-n firul ce se bate
şi-n cel urzit n-au scoarţe mai cu flori,
nu ţese-Arahne-urzeli mai delicate.

Precum la mal stau luntrii uneori
c-un cap pe prund, iar altul le pluteşte,
sau cum la nemţii cei îndopători

castorul stă gătit de-a prinde peşte,
aşa la malul trist ce-ncunjura
prundişul ars sta fiara ce-ngrozeşte.

Întreaga coadă-n gol şi-o flutura,
în sus zbătându-şi furca-nveninată
ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.

Virgil atunci mi-a zis: – "Acum ne cată
puţin să-ntoarcem calea noastră până
la fiara rea ce-acolo stă culcată."

În jos luând deci calea pe-altă mână,
distând de mal cam zece paşi ne-am dus,
spre-a fi feriţi de foc şi de ţărână.

Când fui ajuns la ea, văzui mai sus,
dar nu cu mult, un stol de umbre care
şedea pe lâng-abis, în ploaie pus.

Şi-a zis Virgil: – "Spre-a şti deplin ce are
în ea şi-această tind-a văii, du-te
la ei", mi-a zis, "şi vezi-le-a lor stare.

Dar scurte fie-ţi vorbele-ncepute.
Eu pân-atunci pe monstru am să-l fac
spătoasa ceaf-a lui să ne-o-mprumute."

Deci singur eu prin cel din urmă sac
al văii-a şaptea mersei aşadară
la triştii-aceia cari-acolo zac.

Prin ochi zvâcnea durerea lor afară,
iar mâinile, drept scut, mereu le mişcă
de-aprinsa ţărnă jos, iar sus de pară,

cum face vara câinele morişcă
acum din labe,-acum din botul lui,
când muşte-ori purici ori tăuni îl pişcă.

La mulţi privirea ţintă mi-o ţinui
pe-obrajii copţi de crâncena lor plagă
şi nu-i puteam cunoaşte, dar văzui

că toţi aveau la gât câte-o desagă,
distincte-avându-şi semnul şi factura,
iar ei păreau c-o sorb din ochi de dragă.

Şi, cum purtam rotind căutătura,
văzui pe-un galben sac ceva ce-avea
de-albastru leu şi chipul şi statura.

Şi-urmând mereu cu cercetarea mea,
văzui pe-alt duh c-o pungă purpurie
şi-o gâscă albă ca de unt pe ea.

Şi-alt duh, c-o scroafă grasă şi-azurie
pe albu-i câmp semnat avându-şi sacul:
– "Ce faci", mi-a zis, "tu-ntr-astă colivie?

Hai, pieri! Şi viu de-ţi faci pe-aicea placul,
să ştii de-al meu vecin Vitalian
că-n stânga mea aci-şi va face veacul.

Aci-ntre florentini sunt paduan
şi-mi urlă toţi de m-asurzesc cu glasul:
O, de-ar sosi eroul suveran

cu punga cu trei ţapi!" Şi-ntoarse pasul
şi scoase limba din strâmbata-i gură
cum face-un bou când dă să-şi lingă nasul.

Eu fric-având că stând peste măsură
mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit,
lăsai această trist-adunătură.

Pe duce mi-l găsii acum suit
pe largul spate-al fioroasei bale
şi-a zis: – "Acum fii tare şi-oţelit;

pe-asemeni scări vom merge-aici la vale!
Voi sta-ndărăt, ca-n faţă-mi să te ţin
spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale."

Cum cei ce-s prinşi de friguri când le vin
fiorii răi şi-au unghii-nvineţite,
văzând şi-o umbră-ngheaţă pe deplin,

aşa fui eu la vorbele rostite,
dar şi ruşine-avui şi fui ca sluga
cu bun stăpân când dă porunci răstite.

Pe-acele spete largi sării cu fuga
şi "strânge-mă la tine"-am vrut să spui,
dar nu-mi ieşi, cum vrui să-mi iasă ruga,

dar el, pe care scut eu mi-l avui
mai sus, m-a prins în braţe-al meu părinte
de-ndată ce suit pe fiară fui.

Şi-a zis: – "Acum, Gerione, nainte!
Largi cercuri fă şi lin îţi fie jocul
şi noua ta povară-ţi fie-aminte!"

Precum din mal o luntre-şi scoate ciocul
şi-ncet se dă-ndărăt, aşa făcu
şi când simţi că-i larg în juru-i locul,

întoarse coada unde capu-i fu,
mişcând cu ea, ca şi-un ţipar, şi-o-ntinse
şi vânt sub el cu labele bătu.

Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse
pe Faeton când frânele scăpat-a
şi cerul, precum vezi şi-acu,-l aprinse,

nici când Icar sărmanu-nfierbîntata
de pe-aripi ceară şi-o simţea că-i pică
şi "rău ţii drumul" tatăl i-a strigat,

decât a mea, când mă văzui, adică,
că stau în aer, de-orice parte-n gol,
şi-afar' de fiară nu mai văd nimică;

dar ea pluteşte lin, făcând ocol,
scoboară-ncet, dar nu-i simţeam plutirea
decât de jos şi-n faţ-un vânt domol.

Subt noi la dreapta s-auzea vuirea
cumplitei guri făcând un zgomot mare
de-aceea-n jos plecai puţin privirea,

şi-abisul mă-ngrozi cu mult mai tare,
căci urlete-auzii, văzui şi focuri
şi-ntreg mă strânsei ghem de spaimă mare.

Ce-ascuns fu-ntâi văzui apoi pe-alocuri
precum roteam trecând prin mari orori
ce-ntruna tot sporeau din mii de locuri.

Ca şoimul stând pe-aripi mult timp aori,
nevrând nici paseri, nici momeli, şi face
să-i strige-al său stăpân: – "Acum scobori!"

se lasă-ncet şi zboară făr' de pace
în sute de rotiri, departe-apoi
de domn s-aşază mânios şi tace;

în fund astfel Gerion pe-amândoi
sub poalele înaltei râpi ne puse
şi-abia simţind că-i descărcat de noi

ca şi-o săgeată de pe arc se duse.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine

decât un uriaş c-un braţ de-al lui;
acum socoţi tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părţi îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi duşman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei feţe-avându-i ţeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
şi acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb şi galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Şi-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
şi nici ca Dis corabie-aşa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, şi vânt stârnea
în trei direcţii când bătea cu ele,

şi-ntreg Cocitu-n gheaţă-l prefăcea.
Din şase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliţă ce-l bate,
aşa-n trei guri rupea şi el pe trei,
şi-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea muşcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având şi capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
şi vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-aşa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"şi-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
şi loc pândind şi clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
şi-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri şi gheaţa groasă.

Iar când era şi unde-al coapsei os
din grosul şold începe-a face şale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
şi prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Şi greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ţine strâns, căci n-avem altă scară
ieşind din lumea veşnicei dureri!"

Ieşind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să şed pe-un mal apoi, şi-n fine
pe fix pământ şi-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putinţă nu e
de-a şti ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, şi lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terţei miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg şi pe-un pământ eram
cum e prin munţi în peşteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvaţă
şi fă să pierd eroarea care-o am:

cum şade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheaţă,
cu capu-n jos, şi cerul cum ajunse
aşa-n curând din seară-n dimineaţă?"

– "Te crezi şi-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Şi-acum tu eşti sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

şi cu viaţa de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt aşa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
şi-acel pământ, ce fu pe-aici, şi-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

şi-a curs spre-al nostru emisfer opus
şi poate, spre-a fugi lăsă şi-aceste
deşerte locuri şi-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ţi de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci şi-urmându-l
pornirăm să ieşim iar la lumină
şi făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
şi-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

şi-aici ieşirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ţi-o curmi decât cu apa care
la puţ ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-aşa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
şi mil-aveam de justa răzbunare.

Şi-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieşi,
la doi pe cale-şi arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
şi-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, fraţi, s-aveţi din ceruri pace!"
Grăbiţi noi ne-am întors şi-un semn Virgiliu
făcu precum aşa se cade-a-l face

şi-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteţi de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăţi zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfaşă Cloto şi-o urseşte-oricui;

deci sufletu-i, şi-al tău şi-al meu un frate,
nu poate singur şti ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu şi-a noastră şcoală
cât poate şi de-acum îl va conduce.

Dar, dacă ştii, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, şi-un chiu întins
de ce-au scos toţi din culme până-n poală?"

Aşa-ntrebând, în ţintă mi-a atins
dorinţa mea, şi,-aşa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure şi nici din uz s-o scoată.

Nu ştie-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, şi rouă, şi zăpadă,
mai sus de-urcuşul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-şi schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru şade-adică.

El tremură mai jos, puţin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
ştiu şi eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh şi-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute şi mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur şi cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis şi, cum, pe cât mai mult ţi-e sete,
pe-atât îţi place şi mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saţ ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "şi cum scăpaţi văd bine,
şi-al vostru chiu şi trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să ştim şi despre tine
ce om ai fost şi pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce şi-onoru-l are
şi traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creştină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
şi mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Staţiu la cei vii de sus.
Tebani cântai şi-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc şi mie
sămânţă-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca şi-altora de-apoi, mai mulţi de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu şi doică totodată
şi fără ea n-aş trage nici un dram.

De-aş fi putut trăi şi eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aş rămânea
şi-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n faţa mea
Virgil, tăcând, şi: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns şi râs urmeaz-a lor pornire
aşa de mult, că mai puţin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
şi-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ţi duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părţi: spusese
Virgil să tac, iar Staţiu mă conjură
să spui; şi-atunci oftai şi mă-nţelese

Virgil şi-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n ştire
ce-ţi cere, vrând cu-aşa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, şi cauţi cauza ei,
dar şi mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji şi zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l laşi ca fals şi-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a şi plecat să-mbrăţişeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt şi eu, şi umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îţi port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

mă port c-un mort ca şi cu trupuri pline."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV

Pe-acel răstimp al tânărului an,
când Feb îşi udă-n Urn-ale lui plete
iar noaptea-ncepe-a da spre meridian,

când bruma pe câmpii vrea să repete
frumoasa faţ-a albei ei surori
ci-aripile-n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreţ se scoală-n zori
ţăranul trist şi vede alb tot locul,
şi-oftând îşi bate şoldu-adeseori,

acasă-ntors în vai îşi varsă focul
ca bieţii-acei ce n-au ce să-şi mai facă,
ci-ncet începe să-şi aline focul

văzând cum lumea-ntr-alt vestmânt se-mbracă
în scurt răstimp, şi ia toiagul lui
şi-a turmei foame-n câmp acum o-mpacă;

aşa înspăimântat de-al meu maestru fui
de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte,
ci-al spaimei plastru tot aşa-l avui.

Că-ndată ce-am ajuns la rupta punte
s-a-ntors cu-acele dulci priviri spre mine,
precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Şi-atent aici privind peste ruine
şi-n minte multe cumpănind de toate,
el braţe-a-ntins strângându-mă la sine,

şi ca şi-acel ce face şi socoate
şi-apururi pare-a şti şi-apoi ce vrea,
astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc-a stat şi-alt stei de după ea
văzând, mi-a zis: – "Tu treci pe-aceea stană,
dar vezi dintâi de poate-a te ţinea."

Ah, n-a fost drum de-acei ce poartă blană,
căci greu de tot, el cel uşor, eu dus
din colţ în colţ, urcam acea corhană.

Şi dacă n-ar fi fost decât mai sus
într-alt ponor mai scurt-aici ruptura,
eu nu ştiu el, dar eu m-aş fi răpus.

Cum îns-al Malebolgii fiind spre gura
acelui puţ adânc, pieziş se-ntinde
oricare-o bolgie-şi are-astfel făptura

că suie-un mal, iar celălalt descinde.
Şi-ajunsem astfel şi-unde-am cunoscut
că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n-am mai putut
să merg, şi-am fost atât făr' de suflare
că unde-am fost ajuns, am şi şezut.

– "Se cade-aici să-nvingi orice-amânare,
căci stând pe puf sub cald coperământ
n-ajungi la gloria cea fără de care,

câţi mistuie-a lor viaţă pe pământ
pe urma lor aceleaşi urme lasă,
ca spumele pe-un râu sau fumu-n vânt!

Deci sus! Şi-nvinge truda ce te-apasă
prin vrerea cea ce-nvinge-orice bătăi,
când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i de-ajuns să pleci dintr-aste văi;
mai lung-o scară drum pe ea ne cere!
De ştii ce-ţi spui, grăbeşte paşii tăi."

Plecai atunci şi-am zis, pe când putere
mai multă făţăream s-arăt decum
aveam: – "Deci mergi! Am şi puteri şi vrere!"

Pe stânci luarăm deci din nou un drum
şi greu şi strâmt şi-n totul stării sale
mai rău şi decât cel de pân-acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale,
când iat-un glas, părând că nici nu ştie
vorbi deplin, ieşi dintr-altă vale.

Ce-a zis, deşi eram pe-acea stinghie
ce-i punte-aici, eu n-am putut să ştiu,
dar cel care vorbea-mi păru-n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu
nimic prin neguri n-a putut învinge,
deci zisei: – "Duce,-o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a şasea vale-o-ncinge.
C-aud, dar să-nţeleg eu n-am putere,
şi stau şi văd şi tot nu pot distinge."

– "Răspunsu-mi este-atât că-ţi fac pe vrere,
că ruga cea onestă nu se neagă",
răspunse el, "ci-o stâmperi în tăcere."

La capul punţii pe-unde ea se leagă
cu-a opta râpă deci ne-am dus, şi-n fine
văzui atunci deschisă bolgia-ntreagă,

şi-ntr-însa şerpi, şi-oriunde şerpi, şi pline
grămezi, de-atâtea specii,-ncât de ei
simt sângele şi-azi sloi de gheaţă-n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei,
căci orişicât foiesc în el scârboşii
jaculi, chelidri, cencri şi farei

n-avu mai răi şi mulţi ca furioşii
de-aici, nici el, nici golul etiop,
nici malul sterp din preajma Mării Roşii!

Şi-aci-ntr-acest scârbos şi crud potop
fug umbre goale-urlând de-nspăimântate
şi scorburi nu-s şi nu-i heliotrop!

Şi-au mâinile-ndărăt cu şerpi legate
ce-n spline-nfig şi cap şi cozi şi-apoi
ieşind fac nod pe burtă ca şi-n spate.

Şi iat-atunci, pe-un duh de lângă noi
sărind un şarpe,-l sfredeli prin locul
ce leagă gîtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un "O" sau "I" mai scurt e jocul
decum s-aprinse el şi-arzând căzu
şi-ntreg îl prefăcu-n cenuşă focul.

Şi-aşa cum sta distrus astfel acu
de sineşi spuza prinse să s-adune
şi-n sus sări şi-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii-nvăţaţi se spune
că moare-un fenix, şi la fel şi-nvie
pe când şi-a cincea sută de-ani apune.

La iarbă şi la grâne nu se-mbie,
ci-amom şi lacrimi de tămâie-alege
şi nard şi mir îi ţes funebra ie,

şi-aşa cum cade-un om şi nu-nţelege
de-a fost el tras de-o iazmă inimică
sau de-alt vrun rău ce poate pe-om să lege,

se uită-n jur mirat când se ridică
oftând confuz de groaza mare-a lui
prin care-a fost şi-i plin de-avuta frică;

pe hoţ când a-nviat aşa-l văzui.
Vai, aspră-i, Doamne, sfânta-ţi lovitură
ce-n dreapta ta mânie-o-mparţi oricui!

Ceru Virgil acestui mort de-arsură
să-i spuie cine-a fost? Iar el: – "De-abia
plouai din Tosca-n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea
ca mul ce fui, şi Fucci e-al meu nume
şi demnul grajd al meu Pistoia fu."

Eu lui Virgil: – "Să nu mai facă glume!
Să-ntrebi ce culpă-l trase-aici, că-n viaţă
îl ştiu cumplit şi gata să sugrume."

N-avu, când ne-auzi, minciună-n faţă,
ci drept privi şi sincer vru să fie,
cu-obrajii-aprinşi de-o jalnică roşaţă:

– "Că tu mă afli-aci-n ticăloşie
cum vezi că sunt, mă doare mult mai tare
decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot să neg ce-mi cere-a ta-ntrebare.
Atât de jos în Iad eu fost-am pus
ca fur de sfinte-odăjdii din altare,

iar furtu-mi fu năpastă pe-alţii pus.
Spre-a nu te bucura de-a mea-ntâlnire,
de-o fi să ieşi din groapa asta sus,

tu ia-n urechi şi-ascult-o prevestire:
de Negri-ntâi Pistoia se desparte,
Florenţa-şi schimb-apoi popor şi fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună
şi-n negri nori el învălit apoi,
năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război,
spărgând în prip-a norului putere,
spre-a fi strivit oricine-i Alb ca voi.

Şi-ţi spui acestea ca să-ţi fac durere!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
că muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Şi tot aşa un brâu şi-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreţii lui şi golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii faţă sură.

— "De-oi sta s-aştept popor ca să-nţeleg
ce drum să iau, mă tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi şti ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi şi-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ţi se-opune."

Pe-un spaţiu noi făcurăm paşi cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puţin, c-aşa ne-mpinse dorul.

Şi iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" şi-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou şi-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
şi ca şi-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai şi-al treilea glas, din spate:
— "Iubiţi pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină şi-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
şi cred că, până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoşti- şi-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în faţă-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în faţă-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi şi rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinţi cu toţii,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-aşa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau că poart-un gros suman în spete
şi unul pe-altul razim îşi cătau
şi toţi şedeau proptiţi de-acel părete.

Aşa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerşindu-şi ce să-mbuce,
proptiţi deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaş milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
aşa şi-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la şoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceştia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

ştiu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
şi, fără ca s-aştepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbeşte,-a zis, dar scurt şi priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
să cazi din mal în gol prea lesne poţi,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

şi-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoţi
ce storc aşa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată faţa toţi.

Şi-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinţii
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

să-mprăştie mila spuma conştiinţii
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minţii,

să-mi spuneţi voi, şi dulce-mi daţi dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, şi bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetăţean e fiecine
cetăţii cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin ţări latine?"

Puţin mai înainte de-unde fui
aşa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
şi-aşteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ţinea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el eşti cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc şi nume."

— "Din Sienna fui şi-nvidia m-a străpuns;
cu-aceştia-n rând îmi spăl ticăloşia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deşi mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Şi, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea şi inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuşi vruse.

Bătuţi şi puşi pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieţii mă-mpăcai şi eu
cu Cel-de-Sus, dar şi prin pocăinţă
eu tot n-aş fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priinţă
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferinţă.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi şi porţi şi ochii-aşa cum vrei
şi sufli când vorbeşti, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuţi aici şi ochii mei,
dar numai timp puţin, căci adunară
puţin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos şi-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi şi-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici şi e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
şi pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
şi-atât de nou s-auzi ce ne vorbeşti;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Şi rogu-te pe tot ce tu iubeşti,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregeşti.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranţă-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar şi mai rău de admirali va fi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

— "De-ţi ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, şi-n tine
ţi-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
îşi mişcă paşii dup-aflatul bine.

În minte-ţi văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simţită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai să ştii de umple oarecare
alt bun atâta ştirbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."

Aşa-ncepu Beatrice-acest un cânt
şi, ca şi-un om ce nu s-opreşte-n spuse,
aşa-ntregit-a-nvăţul ei cel sfânt:

— "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
şi însuşi lui cel mai conform îi fuse,