Nici azi nici mâine, nici o bucată zdravănă de veşnicie. Câteodată, ştim amândoi, când străinii sunt ocupaţi să muşte din viaţă ne spunem poveşti. Suntem goi de orgolii şi ne contopim aşa frenetic, căzuţi parcă din pulberea isipitelor pline de voluptate. Ştiu că ţi-e dor. Te aud strigându-mă din toţi rărunchii inimii, într-o tăcere asurzitoare. Aşa-i că ţi-ai dori să dai de pământ cu toate cuvintele?

Andreea Palasescu (17 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă-mi era dintr-o dată dorul flămând de răcoare, senin tardiv şi miros de gutui aromate. Să mă bată vântul schimbării până ajung să culeg bunătate din toţi rărunchii şi pe toate drumurile inimii.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arde zăpada

Arde zăpada noaptea cînd te-ating,
Gândul meu nu simţi cum te furnică?
De dor la tine-n brae să mă ning,
Ştiu că de troiene nu ţi-e frică...

Arde zăpada ziua când te chem,
Peste pământ e-atâta gălăgie
Şi amândoi nici nu mai ştim ce vrem
Atunci când suntem duşi în Poezie.

poezie de Nicolae Nicoară Horia
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-aş fi lipit haina inimii de inima lui. Să nu-i fie frig niciodată şi să nu rămână flămând de iubiri netrăite. Ca nu cumva să murdărească cuvintele goale, trăirea aceasta intensă, febrilă şi neobosită, am aruncat într-o valiză veche tot amalgamul de vise. Când ţi-e dor de inifintul frumos din tine să strângi în pumnii mici vârtejul emoţiilor. Asta-i lumea noastră mică, compactă, uneori de nedesluşit. Nici noi nu eram capabili să-i întelegem farmecul şi freamătul.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne fură primăvarile cu miros de răsărit albastru şi stăm amândoi, într-o lacomă tăcere ascultându-ne cu atenţie gândurile. Un fior plantase cumva sămânţa acestei vieţi trecătoare la ţărm senin de inimă blândă. Simţeam pe tălpile goale amarul vremii şi cerul plin de frumos şi îndestulare. Puteam să alergăm în voie, fără temeri şi aşteptări zadarnice din poartă în poartă de suflet firav. Doar până ce vom fi săturaţi cu iubire şi bunătate, până ce se vor îngropa în veşnicie dezamăgirile, uitarea şi vanitatea oarbă. O să mă vindec. Rând pe rând, suspin şi freamăt şi-apoi promit vom sta la umbră de furie şi păcat sub un cireş înflorit. N-o să fie nici vânt, nici melancolie şi dacă printre respiraţii de şoaptă vom cădea la învoială cu timpul, nici urmă de regret. Cine ştie?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt emoţie. Uneori vibrantă, submisă, mistuitoate, alteori imposibil de anticipat sau descris. Tocmai amalgamul acesta copleşitor surâde cu jumătate de glas parşiv, dominându-mă într-o fragedă tăcere. Seamănă cu tine. Mă agaţă de timpul efemer, ispititindu-mi clipele cu toamnă, liniştea cu zbucium mestecat lacom, visul firav rămas în urmă, tribut veşniciilor.
Vreau să cred în tine! Să te gust molcom, printre suspine în lumina palidă a asfinţitului, dezbrăcându-mi fără pudoare haina amintirilor. Şi pe umerii goi, întunericul să-şi plimbe degetele subţiri, la adăpost de orgolii surde, într-o izbucnire de extaz blând. Să ştim amândoi cât de inutil e şirul vorbelor alambicate, strivite sub greutatea umbrelor. Mă descalt de trecut la uşi de suflet. Fără nici un discurs.
Te simt în toate felurile. Cum n-ai auzit niciodată, fără explicaţii plauzibile, mocnit, metodic, neînţeles. Un fel de nebunie plăcută, o explozie de simţuri, dincolo de raţiuni ipocrite. Te sorb în adâncuri de sine până ce consimţit ne păbuşim, sclavi ai poftelor, într-o prăpastie de abis. Vreau să te iubesc până mă satur. Atât.
Plouă cu Septembrie în rafale şi parcă am opri ceasul să ne odihnim de-atâtea doruri de necuprins. Ne-am lipit trupurile ude să nu fie frig, să nu fie sete de fiori. Te-aş lăsa să pleci şi să uiţi negreşit. Dar sunt emoţie şi cuibărită la adăpostul inimii tale mai am de hrănit prea multe iubiri..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fiu liberă de abandon şi prejudecăţi. Refuzul acesta al coabitării cu orgolii care primesc totul de-a gata, fără să se jertfească e lesne de înţeles. Ipocrizia se ridică pe eforturile altora asumându-şi toate meritele. Ce nerozie! Vreau să fiu ca mine, cât am reuşit până acum. Câte puţin cu fiecare mâine.
Oamenii se vând ca la piaţa. Rănesc, tulbură, transformă viaţa în amintiri. Toţi. Pe urmă îşi cer iertare.
Despre noi e vorba aici. E prea târziu. Am ales să plecăm cu răzvrătirile la pachet. Pot fără tine. Doar că de când tot spui că ţi-e dor nu mai ştiu ce să fac cu părerile de rău...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-as ierta

Te-aş ierta cu stângăcie, închinând unui apus
Vanităţi şi veşnicie, alipite de-un surâs.
Să-ţi cuprind în palma mică o grimasă şi un vis
Când în suflet se-nfiripă agonie şi abis.

Te-aş ierta cu îndoială şi lipindu-mă de soare
Ar muţi în noi orgolii şi ne-am contopi în mare
Unde-s aripi şi hazard, când lumina ne asmute
Tu m-ai mângâia cu dorul, sărutându-mă pe frunte.

Te-aş ierta în fel şi chip, poate nici n-ai înţelege
Când se zbate-n piept tăcerea şi-un trecut ce nu se şterge
Plec şi pleci fără-ncetare, dezgolind în noi regrete
Şi străini ne naştem moartea, parcă n-am avea ce pierde.

Te-aş ierta ca să ma ierţi findcă poate câteodată
Ne privim sfios în suflet, ca într-o oglindă spartă
Şi ne-am prins de mâini plăpânde şi de-o inimă săracă
Te-aş ierta căci mi-e iubire
Când eşti tu am lumea toată...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân devotată iubirii de oameni până la ultimul inspir. Pun la bătaie tot ce am, fără frici, incertitudini sau insuficienţe. Dau tot, chiar dacă acest infim tot, într-un paradox, nici nu zăreşte desăvârşirea. Sunt recunoscătoare pentru suferinţă, e bun de preţ, trece cu mine toate graniţele atribuite simplei empatii.
Suntem datori cu sacrificii, implicare, devotament şi loialitate. Ore câştigate, validări, mâine ascuns într-o rugăciune printre dinţi de timp. Nu-i o garanţie dar dacă nu dăruim fără reţineri grăuntele nostru de efemer n-are nici un rost.
Mi-e dor de oameni şi de Dumnezeu. Deşi cumva ştiu că ne ţinem strâns de mână, dincolo de ceruri şi lut. Nu ca să fim la adăpost de uitare ci mai curând că să ne purtăm în palme, cu blândeţe, fiorul de iubire din suflete...

Andreea Palasescu (7 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din grabă am înghesuit visurile într-o sticluţă şi-am golit-o la tine in suflet. Să mă ai. Dar ele n-au atins nici cerul, nici pragul poveştilor nescrise. Metamorfoză!

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am întâlnit în calea-mi prea mulţi împăraţi închipuiţi. Dar nu-s argat în galantare. Nu mă vând când ştiu că pe toţi ne-a făcut acelaşi Dumnezeu Iscusit şi Bun şi plin de iubire. Suntem datori cu jertfă şi-o inimă la cer în rugăciune dar nu cu inepţie sau smerenie închipuită, pe care nici n-am atins-o cu vârfurile gândurilor.
Îmi plac oamenii care uită răul după ce şi-au asumat bine lecţia. Iartă dar se pun la adăpost preţ de o clipă efemeră, pentru că viaţa e de-a valma din toate unghiurile. Cu binele-i altă poveste pentru că vindecă răni, ne conturează frumos, iartă pe furiş şi crede mereu.
Nu suntem perfecţi dar cine ne-ar iubi fără imperfecţiuni?
Îmi plac oamenii de toate felurile. Dar cel mai mult îmi plac străinii pentru care am lăsat o recenzie pe suflet...

Andreea Palasescu (29 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toţi ai casei mai dorm în patul cald,
Şi-şi scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viaţă are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici peşte, dar nici chiar om nu este,
Aşa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat şi parcă de departe,
Ca şi cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoşătoare şi de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaţă –
Nici gri-oţel, dar nici albaştri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i poveşti pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine ştie – poate-adevărate.

Cunoaşte-atâtea despre nave şi curenţi,
Despre nori şi vânt, ghinioane şi deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraş,
Strâmbă din nas şi-mi face semn din ochi...

poezie de Abbie Farwell Brown, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multă vreme am crezut că sufletul tău bun îmi va fi refugiu pe timp de orgolii. Şi când toamna ne va amesteca clipele în vâltoarea asfinţitului veşted, cu tălpile goale de trecut aveam să spulber într-o doară toate evidenţele. Linişte în ecou de zbucium fraged, aprins, neoprit, vechii NOI, asmuţind simţurile amorţite, aproape ne-am lăsa pradă iubirilor mărturisite.
Apus de octombrie melancolic curge printr-o bătaie de inimă, nestingherit. Mă opresc să te miros cu poftă, adânc, pe îndelete şi Cerul îmi inundă privirile cu albastru. Contrast vizibil între seninul atingerilor tale şi prea mult zgomot care tulbură. Vreau să mă odihnesc la pieptul tău..
Umbre de şoaptă calcă fără pudoare pe covorul de frunze. Suntem goi de prea multe doruri. Nu regret nimic. Nici că pleci fără explicaţii, nici că dai buzna în suflet neanunţat. Te iert. E un fel de claritate a dorinţelor acceptate, supuse şi efectiv nu vreau să mă opun. Nici nu ştiu cât timp a trecut. Parcă toate veşniciile s-au adunat la mijloc de toamnă şi-am închis ochii să le pot cuprinde. Sărută-mă! Până se prăbuşeşte această uitare închipuită prindem curaj. Cine ştie? Poate n-o să mai fie nevoie să te ascunzi în fiecare străin...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uită cine eşti în umbra palidă a privirilor mute, uită-mă provizoriu printre scrum şi egoism aspru judecat. Dacă mi-e frig, dezbracă-ţi carnea din lut moale şi-mbracă-mi sufletul cu apus. Muşcă hotărât şi plin de poftă lumini care-şi varsă dorul cu patos de gând. Sunt flămândă de tăceri care răsar melancolic din trăiri atinse lasciv, cu vârful buzelor mute, pe jumătate. Dăruieşte-mă viselor, te implor! Altfel o să plec şi n-am să-ţi mai fiu. Nici azi, nici mâine, nici trecut de împărţit cu plăcere într-o bucată proaspătă de amintiri. Ca şi cum niciodată, înţelegi? Aşa zic mereu. Pe urmă dau peste tine stingher într-un colt îngropat de suflet. Ce-o fi însemnând niciodată ăsta? Poate-i sinonim cu veşnicia...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă să-ţi cadă toate măştile! Ai curaj? Aparenţele ne sărăcesc de esenţă, îndepărtându-ne, definitiv. Câteodată doar imperfecţiunile ne apropie, înlesnind cumva certitudinea ca iubirea e mai mult decât suficient.
Totuşi, simţindu-te în toate ipostazele mele, fără vâltoare sau incertitudini, parcă nu înţeleg cum se face că lăcomindu-te să muşti încă puţin din viaţă, ai uitat. Suntem mici într-o mare de visuri. Contrast.
Poate de aceea uneori se spune că iubirea nu e de ajuns..

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi lipseşti fizic. Caut frumosul în oameni să mă alin. Te caut pe tine doar o şoaptă, cât să-mi îmbrăţişez pământul şi să mă întorc acasă din nou. Cât să vorbesc cu zorii şi să-mi opresc pribegia de neînţeles. Dar nu ştiu cine sunt. De ce nu-ţi seamănă nici cât o fărâmă de clipă, nici cât un zgomot al inimii plăpânde, nici cât vibraţia unei emoţii efemere? De ce nu te găsesc? Poate m-aş odihni la tine în braţe un ceas, aş râde şi-aş plânge de fericire că te am. Şi te-aş iubi. La fel de mult ca acum, când am înţeles că vidul acesta imens, dureros de prezent are menirea de a mă învăţa să te iubesc mai mult ca oricând.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis un gând cu fiecare asfinţit molcom. N-am ştiut cum altfel să agăţ tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidenţele par să fii spulberat fără milă fiecare emoţie firavă. Ca şi cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînţeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aş pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ţie aş alege să-ţi fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mestecând aceeaşi bucată de cer

Tu nu recunoşti timpul dintre noi,
îl striveşti sub picioare
privindu-mă-n ochi
ca şi cum trenul în care suntem
nu va opri nici într-o gară...

Secundele bat de acum
în trup de fluture
şi amândoi ne facem cruce
cu mâna celuilalt,
mestecând aceeaşi bucată de cer,
până când sufletele ne vor da bineţe
din ochii lui Dumnezeu...

poezie de Magdalena Dorina Suciu din Femeie, nu ţi-e îngăduit să mori!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezistăm împreună

De ce să crezi în poveşti,
Să crezi mai mult în viaţă
De când te naşti tu eşti
Un om fără speranţă.

Deşi viaţa e mai grea
În doi o facem mai bună,
Poate să fie cât de rea,
E mai uşoară împreună.

Nu lăsăm lacrima rece,
Nici o secundă, nici un minut,
Nu lăsăm să ne înece,
Din dragoste facem scut.

Suntem doi avem iubire,
Lumea doar ură nebună,
Atacăm cu fericire,
Rezistăm tot impreună.

Nici un rău nu ne atinge,
Când cu drag te ţin de mână,
Amândoi noi vom învinge,
Şi-l vom trece împreună.

poezie de Eugenia Calancea (15 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai aşezat la porţi de suflet. Nici nu-mi păsa. Arătai simplu, sincer şi încrezător. Doar privirea trăda pe alocuri vanitatate şi-o fărâmă de mister prinsă într-un mănunchi de amintiri. Habar n-am cu ce te aşteptai să mă îndrăgosteşti. N-aveai nici flori şi nici versuri împletite stingher şi suav în valsul timpului. Eram amândoi săraci în lipsa iubirii. Asta ne apropia într-un sens uşor ironic şi-mi stimula temeinic delirul imaginaţiei. Să-mi fie cu iertare, dar parcă de prea multă vreme legasem ispitele cu fir subţire, împletit din emoţie pură şi pulbere de stele.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!