Să fiu liberă de abandon şi prejudecăţi. Refuzul acesta al coabitării cu orgolii care primesc totul de-a gata, fără să se jertfească e lesne de înţeles. Ipocrizia se ridică pe eforturile altora asumându-şi toate meritele. Ce nerozie! Vreau să fiu ca mine, cât am reuşit până acum. Câte puţin cu fiecare mâine.
Oamenii se vând ca la piaţa. Rănesc, tulbură, transformă viaţa în amintiri. Toţi. Pe urmă îşi cer iertare.
Despre noi e vorba aici. E prea târziu. Am ales să plecăm cu răzvrătirile la pachet. Pot fără tine. Doar că de când tot spui că ţi-e dor nu mai ştiu ce să fac cu părerile de rău...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am acceptat tacit fără prea mult elan. De ce poartă oamenii măşti? Îmi vine să râd şi să fiu furioasă pentru că am deja toate răspunsurile. Le simt pe de rost. Doar că nu prea ştiu să le exprim. Nu vreau să plec. Pentru că abia atunci când oamenii pleacă din viaţa noastră irevocabil, înţelegem cât de frumos ne completam cu imperfecţiunile lor...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toţi prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârşit dimineţile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaştii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puţin.
Mă vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.
Oamenii, mai puţin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viaţă
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa
nici măcar să înot
nici măcar să dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
şi m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea târziu lucid
şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Şi mi-e ruşine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harvey Milk: Am şi eu o doleanţă: dacă va avea loc o asasinare, sper că cinci, zece, o sută, o mie se vor revolta. Vreau să-l văd pe fiecare avocat homosexual, fiecare arhitect homosexual cum îşi recunoaşte înclinaţia. Vreau ca această mişcare să continue pentru că aici nu e vorba de vreun câştig personal, nici despre ego sau putere. E vorba despre "noi" cei de acolo. Nu doar despre homosexuali, ci şi negri, asiatici, cei cu dizabilităţi, bătrâni. Noi. Fără speranţă, vom renunţa. Ştiu că nu putem trăi doar sperând, dar fără ea, viaţa nu merită trăită. Aşa că voi trebuie să le daţi speranţă.

replici din filmul artistic Milk, scenariu de Dustin Lance Black (30 ianuarie 2009)
Adăugat de Georgiana Mîndru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară, am
să cad în stropi mărunţi pe acoperişul casei tale;
fiecare strop te va striga pe nume până când
îţi vei aduce aminte cine sunt.
Stiu, vei rosti numele atâtor femei încât
privindu-mă mai apoi în ochi ţi se va face ruşine
dar dragostea este un lucru care ni se întâmplă
de mai multe ori fiecăruia.
Ştiu, ştiu, îmi vei spune că pe mine m-ai iubit
mai mult decît pe toate la un loc,
asa suntem noi oamenii avem întotdeauna
câte o minciună la îndemână pe care o rostim
de atâtea ori încât sfârşim prin a o crede.
Dar eu am să aleg să fiu ploaia ta doar
pentru o noapte, n-am să zabovesc mai mult,
vreau să trezesc în tine toate amintirile,
vreau doar ca rana de mine să îţi rămână mereu deschisă,
eu vreau să fiu cutiţul tu rana lui nevindecată;
n-am să mă sfiesc, va fi o noapte în catre va curge mult sânge.
Minte-mă, răscoleşte în tine adânc, sapă, zgârăie, scurmă, ţipă!
Vreau ca durerea ta de mine să fie maximă.
Mă voi preface când îmi spui că mă iubeşti că te cred,
ţi-am pregatit cea mai frumoasă noapte de dragoste,
am gandit totul din timp, va decurge totul perfect,
la fel ca şi o crimă premeditată.
Cu fiecare sărut voi semăna în tine floarea tristeţii,
nici nu ai să simţi cum viata ta se va schimba în rău de azi pe mâine.
Iubirea, da iubirea este un joc plăcut,
de la tine am învăţat asta,
câştigă întotdeauna jucătorul care ştie să măsluiască zarurile,
am avut profesorul perfect,
exerciţiul te învaţă să fii mereu cel mai bun.
Niciodată nu este prea târziu pentru a trăi
cea mai frumoasă poveste de dragoste
şi nimic nu va întrece vreodată dulceaţa răzbunării
chiar dacă în urmă două inimi rănite vor blestema ceasul
în care s-au cunoscut.
Într-o zi am sa mă prefac în ploaie de vară chiar dacă ştiu că am putea împărţi acelaşi nor.

poezie de Valeria Iacob Tamaş
Adăugat de Valeria Iacob Tamaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am întâlnit în calea-mi prea mulţi împăraţi închipuiţi. Dar nu-s argat în galantare. Nu mă vând când ştiu că pe toţi ne-a făcut acelaşi Dumnezeu Iscusit şi Bun şi plin de iubire. Suntem datori cu jertfă şi-o inimă la cer în rugăciune dar nu cu inepţie sau smerenie închipuită, pe care nici n-am atins-o cu vârfurile gândurilor.
Îmi plac oamenii care uită răul după ce şi-au asumat bine lecţia. Iartă dar se pun la adăpost preţ de o clipă efemeră, pentru că viaţa e de-a valma din toate unghiurile. Cu binele-i altă poveste pentru că vindecă răni, ne conturează frumos, iartă pe furiş şi crede mereu.
Nu suntem perfecţi dar cine ne-ar iubi fără imperfecţiuni?
Îmi plac oamenii de toate felurile. Dar cel mai mult îmi plac străinii pentru care am lăsat o recenzie pe suflet...

Andreea Palasescu (29 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici azi nici mâine, nici o bucată zdravănă de veşnicie. Câteodată, ştim amândoi, când străinii sunt ocupaţi să muşte din viaţă ne spunem poveşti. Suntem goi de orgolii şi ne contopim aşa frenetic, căzuţi parcă din pulberea isipitelor pline de voluptate. Ştiu că ţi-e dor. Te aud strigându-mă din toţi rărunchii inimii, într-o tăcere asurzitoare. Aşa-i că ţi-ai dori să dai de pământ cu toate cuvintele?

Andreea Palasescu (17 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul Nou

Un an s-a dus din viaţa mea
S-a dus usor, încet s-a stins,
Contur alt an să prindă vrea
Şi trece totul ca un vis...

Mă-ntreb de anul ce-a trecut
L-am dedicat lui Dumnezeu?
Fapte de laudă am avut
Sau am făcut mai mult ce-i rău?

Mă-ntreb de Domnu-I mulţumit
De jertfa, care I-am adus?
Dacă mă mustră c-am greşit
Şi nu am fost în tot supus?

Să meditez încerc acum
La toate, câte le-am făcut
Căci am atâtea să Îi spun
Şi vreau s-o iau de la-nceput,

Să fiu pe placul lui Isus
Căci El e Dumnezeul meu,
Să împlinesc tot ce mi-a spus
Chiar dacă, uneori mi-e greu...

În fiecare an promit
Că voi fi altul, bun şi drept,
Dar apoi uit ce am vorbit
Şi nu mai sunt cel înţelept

Îmi cer iertare de la Tine
Isuse blând şi iubitor
Ai milă astăzi şi de mine
Te-ndură, drag Mântuitor,

Pe Tine, vreau să Te slujesc
Aşa cum sunt eu păcătos
Promit de azi, mă străduiesc,
Să fac doar ce e de folos

Şi plină candela să-mi fie
Cu undelemn, eu îmi doresc
Căci vreau a Ta Împărăţie
Cu ai mei cei dragi, s-o stăpânesc.

Anul acesta care vine
În toate am să chibzuiesc
Căci Doamne, ştiu, că fără Tine
Nimic nu pot să izbutesc.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (27 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Puţin de nor, puţin de soare,
Puţin de viaţă, puţin de moarte,
Puţin de bine, puţin din mine moare
În fiecare clipă petrecută fără tine!

Puţin din timp, puţin din azi,
Puţin din noapte, puţin din somn,
Puţin cât am putut să dorm
În fiecare noapte petrecută fără tine!

Puţin din vis, puţin te mai visez,
Puţin mai îndrăznesc, puţin te mai chem,
Puţin te mai aştept, puţin te mai iubesc
În viaţa asta petrecută fără tine!

Puţin regret, puţin moment,
Puţin ai fost, puţin te mai cunosc,
Puţin de rost, puţin mai plâng,
În lumea asta petrecută fără tine!

Puţin mi-a mai rămas, puţin din glas,
Puţin dintr-un cuvânt, puţin din gând,
Puţin pământ, puţin mormânt
În moartea ce vine fără tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi laşi sufletul. Ai înţeles? Nu-ţi dau voie să faci abuz de orgolii surde, neputincioase, uneori sordide dincolo de principii şi raţiuni. Nu-ţi dau voie să pătrunzi în adâncul trăirilor, fără candore şi urmă de grijă firească. Mâine pleci şi risc să înflorească în pământul neputinţelor mele, minciuni şi sfidare. Fac curat şi te dau afară fără regrete, abuziv şi sincer, răspuns imediat acţiunilor tale negândite. Definitiv.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am chinuit zadarnic să şterg din adânc de suflet toate urmele de tine. Am iertat, am plâns, m-am răzvrătit pe alocuri şi câteodată am strecurat unei bătăi de inimă certitudinea că nu eşti mai mult decât o banală întâmplare. Ţi-am închis uşile şi-am înghitit cu lăcomie etichete de hazard pe care era scris cu majuscule DEFINITIV. Te-am dat afară în şuturi de gând, fără răgaz, orbeşte, nimicindu-mă de fapt pe mine, în amalgamul acesta de aparenţe surde. Te-am vândut pe orgolii ieftine, convinsă că şi tu ai zdrobit fără urmă de regret toate fărâmele de blândeţe şi bunătate, dăruite aproape inutil. Să-mi dai frumosul înapoi! Ce să mai cred?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt gata să iubesc

Prinde-mă de mână şi fii ghidul meu
Spune-mi ce ai vrut să îmi zici mereu.
Şopteşte-mi în taină acele cuvinte
Vreau să le-aud şi să le ţin minte.
Gura mi-o sărută, atinge-mă bine
Stârneşte dorinţa ce o simt în mine.
Ţine-mă în braţe şi strânge-mă tare
Risipeşte-mi teama şi dă-mi alinare.
Şi în bezna nopţii când nimic nu vezi
Fii a mea făclie să îmi luminezi.
Iar în timpul zilei, e de înţeles
Vreau să îmi arăţi că eşti cel ales.
Aripi tu să-mi dai, ca să pot să zbor
Când eşti lângă mine mă înalţ uşor.
Pătrunde-mi în suflet, zidul prăbuşeşte
A venit şi clipa să-l văd cum sfârşeşte.
Fiindcă prizonieră sunt de când mă ştiu
Haide, rupe lanţul, liberă să fiu.
Căci a mea armură este mult prea strâmtă
Vreau să mi-o dai jos, că nu plec la luptă.
Scoate la lumină sufletul din mine
Că sunt gata acum să mă iubesc cu tine.

poezie de Ruth Kephart, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multă vreme am crezut că sufletul tău bun îmi va fi refugiu pe timp de orgolii. Şi când toamna ne va amesteca clipele în vâltoarea asfinţitului veşted, cu tălpile goale de trecut aveam să spulber într-o doară toate evidenţele. Linişte în ecou de zbucium fraged, aprins, neoprit, vechii NOI, asmuţind simţurile amorţite, aproape ne-am lăsa pradă iubirilor mărturisite.
Apus de octombrie melancolic curge printr-o bătaie de inimă, nestingherit. Mă opresc să te miros cu poftă, adânc, pe îndelete şi Cerul îmi inundă privirile cu albastru. Contrast vizibil între seninul atingerilor tale şi prea mult zgomot care tulbură. Vreau să mă odihnesc la pieptul tău..
Umbre de şoaptă calcă fără pudoare pe covorul de frunze. Suntem goi de prea multe doruri. Nu regret nimic. Nici că pleci fără explicaţii, nici că dai buzna în suflet neanunţat. Te iert. E un fel de claritate a dorinţelor acceptate, supuse şi efectiv nu vreau să mă opun. Nici nu ştiu cât timp a trecut. Parcă toate veşniciile s-au adunat la mijloc de toamnă şi-am închis ochii să le pot cuprinde. Sărută-mă! Până se prăbuşeşte această uitare închipuită prindem curaj. Cine ştie? Poate n-o să mai fie nevoie să te ascunzi în fiecare străin...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce rătăcire se află oamenii când depun toate eforturile ca să facă în viaţa lor schimbări care nu le stau în putere, ca să rânduiască viaţa altora, iar de dragul acestei false rânduieli se lipsesc de acea rânduire a vieţii care e mereu în puterea lor şi e singura în stare să influenţeze viaţa altor oameni? Nu ştiu şi n-am cum să ştiu ce va fi cu mine, bun sau rău, ce evenimente se vor petrece. Ştiu sigur că întodeauna e bine să trăiesc moral, şi pentru mine şi pentru toţi ceilalţi. Şi, ştiind acest lucru, voi jerfi oare ce e drept pentru ce e nedrept?

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa goi, fără viclenii evidente, fără diferenţe impuse, ridicate la rang înalt, fără lut şi avutii dobândite, doar cu sufletele la vedere? De asta mi-e frică dar să ştii că ne-ar prinde bine. Ne-am lovi de păcatele noastre şi-am cerşi un codru de lumină în care s-au stins pe îndelete fericirile. Ce aglomeraţie de orgolii surde! Parcă toate zilele de mâine ar fi negreşit ale noastre...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii vin şi pleacă. Ce simplă este în esenţă călătoria aceasta a viselor care aprind cu fiorul vieţii toate apusurile. File de hazard ticsite cu existenţă, trăiri şi prea multe schimbări de impact. E revoltător şi firesc. Noi ştim că mâine e dincolo de efemer şi certitudini, într-o aglomeraţie a sufletelor flămânde. Prea puţini aplaudă înainte de punct pentru că de fapt prea puţini înţeleg. Şi în definitiv, ce folos?
Mergem, alergăm printre gânduri, construim suflete la cheie. Acolo unde altii au lăsat gunoaie şi urme de fericire strivită, într-o zi vor creşte flori în colţ de surâs.
Oamenii sunt investiţii fără preţ. Răspunsul celor mai intense nevoi stă înghesuit într-o bătaie de inimă. Am încredere în tine!
Şi când greşim cu scuze sau nu, ne aducem aminte pe furiş, la adăpostul regretelor tardive cât de mult suntem datorită cuiva.
Pentru că toţi avem de fapt un "cuiva" fără renume şi recunoştinţă care ne-a definit cu grijă principiile. Tu ai avea curaj să recunoşti?
E atât de important să ne regăsim chiar şi în ipostaze fără însemnătate. Am înţeles cât de anevoios e să câştigi respectul şi să rămâi neclintit într-o lume schimonosită.
Şi cumva am înţeles cât de importanţi sunt tocmai acei oameni care au reuşit să-mi aducă lumină în suflet, tocmai când eram sigură că n-a mai rămas nimic dincolo de măşti..

Andreea Palasescu (14 noiembrie 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcerea lumii

liniştea se ascundea într-un gând nespus
rătăcită în marasmul cotidian
avea multe faţete
mă retrăgeam în mine
să nu aud urletul hienelor în noapte
zac, uneori privesc vremea ce trece
ce vine
dacă mai vine
vorbesc dar nu aud
sunt atât de obosit
stau în aşteptarea ţipătului
geme pământul în răsuflări oprite
sub frunze moarte de vreme, prea devreme
mă zbat fără grabă în tăcerea crudă a lumii
azi nu mai pot
sau nu mai vreau
să cer, să iau
gunoaie de pe drum
un drum croit
din oase frânte şi mult fum
aş vrea să zbor, un zbor etern
la cer
spre norii albi, pufoşi şi puri
să mângâi sufletul unui pescăruş în zbor
dar nu ştiu cum
doar stau şi plâng
la margine de mare
ce să mai cer
ce să mai sper
e prea târziu acum
ne facem că facem, fără să facem
ne facem că vorbim
dar vorbim în tăceri studiate
nu ştim nimic, dar totul ştim
lucrăm, nu muncim
plecăm dar nu plecăm
şi stăm, ce bine stăm...
nu ştiu de dorm
de când, de ce şi până când
o clipă sau o veşnicie
privind in jur
privind la voi
târziu am inţeles
că lumea asta nu-i de mine
văzând că nu sunt de folos
mă întorc incet şi plec pe jos

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iulian: Îmi permiţi să stau aici, lângă tine?
Lucian: Lasă gluma, blondule; bineînţeles că-ţi permit...
Iulian: Şi totuşi, cu ce-ai supărat-o pe colega ta, domnişoara consilier?
Lucian: De ce n-o întrebi chiar pe ea?
Iulian: Poate am s-o întreb, dacă voi avea ocazia. Crezi că mi-ar răspunde?
Lucian: Nu ştiu... Cum rămâne cu presa? Nu te mai deranjează ce scriu ziarele despre mine?
Iulian: Presa?! Dă-o încolo! Ce ştiu oamenii aceia despre fiul meu? Am avut prilejul să constat că nu prea multe. Lasă-i să scrie ce-or vrea; nici că o să mai cumpăr ziarele de acum încolo!
Lucian: Cum aşa?! Renunţi la hobby-ul tău din fiecare seară?
Iulian: Ce hobby?! Prosteală, pierdere de timp şi de bani. Dacă renunţ, am doar de câştigat.
Lucian: Chiar crezi?!
Iulian: M-am convins. Nu vreau să mă las influenţat de ce scriu ziarele; nu mă interesează! Tu eşti mult mai important, doar eşti fiul meu. Şi orice ar fi, vreau să ştii că sunt mândru de tine! Ah... Uite cum mi-am făcut sânge rău, ca prostul, din cauza unei reclamaţii, când de fapt, era atât de simplu; n-am putut dormi deloc până acum, toată noaptea; mi-era imposibil! Nu-mi place să te ştiu trist, mai ales din cauza mea.
Lucian: Nici eu n-am reuşit să dorm, blondule. Poate îţi vine greu să mă crezi, dar mă deranja să te ştiu supărat pe mine.
Iulian: Aş, supărat; mă prosteam...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absenţe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
să uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi şi păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut şi petrecut
am colţii azi tociţi de griji
de ani trăiţi prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul ţopăie prin ani
rătăcit între plopi şi platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul ţipă nervos
a uitat să mai plece
viaţa curge şi trece
a rămas o urmă de gând în zaţul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în staţie nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de uşă
ca să mă strecor
mai uşor în neantul lumii
nu am ştiut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri şi prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înţeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul şi vorba mi-este soartă
să bat nebun din poartă în poartă
târziu am înţeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poţi să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorţii către poarta morţii
să construim ce şi pentru ce
şi pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a şti
ce pot a şti
ştiu doar atât
murim în fiecare zi
şi zi de zi
fără a şti
ştii.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenuşă şi scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsaţi-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit şi au murit
strămoşii noştri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu este lumină, bunătate, blândeţe. Mai presus de întuneric, felurite ispite care mustesc în noi în fiecare clipă de soare. Poate tot şi toate. Nu renunţă la sufletele noastre, e ancoră, far şi călăuză în moartea uitării şi a păcatelor. Când plângi, Dumnezeu îţi şterge lacrimile, te ridică din adâncul suferinţelor, pierderilor, deznădejdei. Pleacă la luptă alături de tine prin îngeri cu aripi de Cer. E definiţia curajului, celor mai mari şi alese virţuiţi, Adevăr şi nemărginită Înţelepciune. Dumnezeu este mesajul dăruirii de sine, în toate formele, iubire extraordinară, inepuizabilă. Dacă sufletul ar înţelege chemarea aceasta de Har ar căuta doar să-şi stingă setea nebiruită de esenţă.
Port cu mine dor de Dumnezeu. Sunt puţin şi dau puţin dar am un bob de credinţă şi cer iertare.
Ştiu că deşi uneori rătăcim drumul, Dumnezeu nu ne pierde şi aşteaptă întoarcerea noastră Acasă.

Andreea Palasescu (31 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!