Multă vreme am crezut că sufletul tău bun îmi va fi refugiu pe timp de orgolii. Și când toamna ne va amesteca clipele în vâltoarea asfințitului veșted, cu tălpile goale de trecut aveam să spulber într-o doară toate evidențele. Liniște în ecou de zbucium fraged, aprins, neoprit, vechii NOI, asmuțind simțurile amorțite, aproape ne-am lăsa pradă iubirilor mărturisite.
Apus de octombrie melancolic curge printr-o bătaie de inimă, nestingherit. Mă opresc să te miros cu poftă, adânc, pe îndelete și Cerul îmi inundă privirile cu albastru. Contrast vizibil între seninul atingerilor tale și prea mult zgomot care tulbură. Vreau să mă odihnesc la pieptul tău..
Umbre de șoaptă calcă fără pudoare pe covorul de frunze. Suntem goi de prea multe doruri. Nu regret nimic. Nici că pleci fără explicații, nici că dai buzna în suflet neanunțat. Te iert. E un fel de claritate a dorințelor acceptate, supuse și efectiv nu vreau să mă opun. Nici nu știu cât timp a trecut. Parcă toate veșniciile s-au adunat la mijloc de toamnă și-am închis ochii să le pot cuprinde. Sărută-mă! Până se prăbușește această uitare închipuită prindem curaj. Cine știe? Poate n-o să mai fie nevoie să te ascunzi în fiecare străin...
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Sunt emoție. Uneori vibrantă, submisă, mistuitoate, alteori imposibil de anticipat sau descris. Tocmai amalgamul acesta copleșitor surâde cu jumătate de glas parșiv, dominându-mă într-o fragedă tăcere. Seamănă cu tine. Mă agață de timpul efemer, ispititindu-mi clipele cu toamnă, liniștea cu zbucium mestecat lacom, visul firav rămas în urmă, tribut veșniciilor.
Vreau să cred în tine! Să te gust molcom, printre suspine în lumina palidă a asfințitului, dezbrăcându-mi fără pudoare haina amintirilor. Și pe umerii goi, întunericul să-și plimbe degetele subțiri, la adăpost de orgolii surde, într-o izbucnire de extaz blând. Să știm amândoi cât de inutil e șirul vorbelor alambicate, strivite sub greutatea umbrelor. Mă descalt de trecut la uși de suflet. Fără nici un discurs.
Te simt în toate felurile. Cum n-ai auzit niciodată, fără explicații plauzibile, mocnit, metodic, neînțeles. Un fel de nebunie plăcută, o explozie de simțuri, dincolo de rațiuni ipocrite. Te sorb în adâncuri de sine până ce consimțit ne păbușim, sclavi ai poftelor, într-o prăpastie de abis. Vreau să te iubesc până mă satur. Atât.
Plouă cu Septembrie în rafale și parcă am opri ceasul să ne odihnim de-atâtea doruri de necuprins. Ne-am lipit trupurile ude să nu fie frig, să nu fie sete de fiori. Te-aș lăsa să pleci și să uiți negreșit. Dar sunt emoție și cuibărită la adăpostul inimii tale mai am de hrănit prea multe iubiri..
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ți-am promis un gând cu fiecare asfințit molcom. N-am știut cum altfel să agăț tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidențele par să fii spulberat fără milă fiecare emoție firavă. Ca și cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînțeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aș pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ție aș alege să-ți fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Timpul ne fură primăvarile cu miros de răsărit albastru și stăm amândoi, într-o lacomă tăcere ascultându-ne cu atenție gândurile. Un fior plantase cumva sămânța acestei vieți trecătoare la țărm senin de inimă blândă. Simțeam pe tălpile goale amarul vremii și cerul plin de frumos și îndestulare. Puteam să alergăm în voie, fără temeri și așteptări zadarnice din poartă în poartă de suflet firav. Doar până ce vom fi săturați cu iubire și bunătate, până ce se vor îngropa în veșnicie dezamăgirile, uitarea și vanitatea oarbă. O să mă vindec. Rând pe rând, suspin și freamăt și-apoi promit vom sta la umbră de furie și păcat sub un cireș înflorit. N-o să fie nici vânt, nici melancolie și dacă printre respirații de șoaptă vom cădea la învoială cu timpul, nici urmă de regret. Cine știe?
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Curaj
Nu vreau să mă opresc la o răscruce
Și nici visările să mi le-nec,
Departe vreau să merg, chiar de m-aș duce
În lumea largă și doruri să culeg!
Nu vreau să mă opresc sub frunza stinsă
De lacrimile toamnei sângerii,
De m-ar cuprinde zarea cea apusă
Lângă tristeți nicicând n-aș poposi!
Nu vreau să fac cununi din mii de stele
Ce-n noapte pe o boltă strălucesc
Aș văduvi-ntunericul de ele,
Nu m-aș ierta căci vreau să le privesc!
Nu vreau ca sufletul să mă mai doară
De nici o vorbă sau un pas strivit,
Îmi spun mereu, a nu știu câta oară:
"Prinde curaj și fă ce-i de făcut!"
poezie de Lili Șipoteanu (16 noiembrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!
Eu voi pleca la tata
astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele
venele sufocate de umbre
și de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu știu cum să încep
ideile se detașează
și nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
și se rânduiesc adânc în mine
închid ochii și respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata și totuși
vreau să-i scriu
cerul și-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în orașul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aștept până se termină toamna
e destul de lungă
tac și mă uit
timpul mușcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâșiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând și
despic senzații
neputința de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipsește
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
și supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
știu că mă simte
în urmă vin liniștile șoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferința
în mine
mă opresc pentru o clipă
și privesc o icoană
emoția intră adânc
mă chircesc și țip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (1 februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.u ești vinovat pentru toamna din sufletul meu, pentru toată cromatica gândurilor firave, tăinuite cu grijă printre aparențe. Vinovat asumat pentru apusuri melancolice, ispite nestăpânite, orgolii hâde care ne frâng amintirile în jumătăți imperfecte. E rost de tine pretutindeni, în adâncuri de sine neștiut de nimeni, în subconștient și vădit printre evidențe de necontestat. Fug de noi închipuit și real cu tălpile goale de trecut și uneori cu prea multe idealuri purtate de vântul schimbării până la margini de răsărit tăcut. Ești prizonier acestei umbre de gând și câteodată te respir prelung, potolindu-mi neputințele, ca un hoinar dator pe vecie timpului nestatornic. Am nevoie să mă strângi în brațe cu putere, ocrotindu-mă de oameni străini, lacomi, fățarnici. În liniște, despărțindu-ne de frivolități lumești și apartenențe sociale doar așa îmbătați de melancolie să-ți ascult cuminte ritmul inimii. Ajută-mă să cresc, să-mi iert fricile, imperfectiunile, insuficiența. Dar nu brusc, abuziv și obligatoriu cum au crezut alții că ar fi imperios necesar. Tu înțelegi că sufletele nu seamănă și nu se vând la duzină pe vorbe goale. Vreau să plouă peste noi cu dimineți de septembrie blând. Să ne vorbim din priviri fără să știe nimeni. Să uităm orice e necesar. Și când suntem departe unul de altul să ne aduce aminte că doar de cei pe care i-am hrănit cu iubire suntem cu adevărat responsabili.
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Eu voi pleca la tata...
astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele
venele sufocate de umbre
și de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu știu cum să încep
ideile se detașează
și nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
și se rânduiesc adânc în mine
închid ochii și respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata și totuși
vreau să-i scriu
cerul și-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în orașul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aștept până se termină toamna
e destul de lungă
tac și mă uit
timpul mușcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâșiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând și
despic senzații
neputința de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipsește
nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil
cuprind cerul
și supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
știu că mă simte
în urmă vin liniștile șoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferința
în mine
mă opresc pentru o clipă
și privesc o icoană
emoția intră adânc
mă chircesc și țip
până se sparge umbra
eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)
poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.Te iert. Decis și asumat, după lungi și controversate monologuri interioare. La apus de reminescențe, cu amintirile în remise îmi golesc buzunarele de trecut. Așa cuminte, fără izbucniri inutile, fără ocolișuri și emoții oarbe. Te iert pentru ce s-a spus într-o doară, fără glas de rațiune, străinilor lacomi. Și mai cu seamă pentru ce nu s-a spus niciodată. Mă accept în totalitate, omul de astăzi, imperfect și dornic să înflorească un grăunte de bunătate în colțuri de suflet ostenit. N-am nici un regret. Am mai spus asta printre rânduri mute de expresie, dincolo de tăceri care sorb molcom frăgezimea acestei lumi trecătoare. Într-o zi o să plecăm. Brusc, năucitor fără prea mari isprave, lăsându-ne bogățiile dobândite cu trudă și compromis. Viața e o călătorie și recunosc, vreau cu disperare, din toată inima mea săracă de Har să ne fie frumos. De aceea te iert. În fiecare seară, când încă strângem în pumni asfințitul zilei plăpânde, mă rog pentru tine. De la distanță, în liniștea gândurilor amestecate caut să te asemăn unui bob de soare blând. Hoinar, găsesc lumina în altă parte.
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Te-ai furișat în sufletul meu cu nonșelanță, tiptil, metodic. Ca un impostor, purtând în umbra pașilor grei, zbuciumul acesta tacit al trăirilor surde. M-ai mințit frumos. Și la rându-mi hrănindu-mă nestingherit cu fărâme de iluzie fragedă am agățat de asfințit toate evidențele. N-am vrut să mă las pierdută în certitudini hilare când absurdul ne bate în piept cu toată puterea. Îl auzi? Un grăunte de clipă să-mi dai înapoi. Atât. Nu mă ispiti cu timp viclean sau păreri de rău. Nu lăsa cuvinte sărace, golite definitiv de esența binelui să prindă contur. N-am nevoie. Ne-am consumat mocnit, molcom până ce adevărul a smuls aparențe stupide, topindu-ne măștile. Înțelegi? N-are nici un rost să trecem prin locuri pe care inima le asociază cu reminescențe și regret. Aruncă-mă iubirii despre care știm atât de puține. Pot fără noi. Până la urmă hazardul a întâlnit de-a lungul vremii prea mulți străini care se credeau de neînlocuit...
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa goi, fără viclenii evidente, fără diferențe impuse, ridicate la rang înalt, fără lut și avutii dobândite, doar cu sufletele la vedere? De asta mi-e frică dar să știi că ne-ar prinde bine. Ne-am lovi de păcatele noastre și-am cerși un codru de lumină în care s-au stins pe îndelete fericirile. Ce aglomerație de orgolii surde! Parcă toate zilele de mâine ar fi negreșit ale noastre...
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tu ești apogeu și preludiu. Atingeri care freamătă, urlă din adâncuri de sine însetat de liniște orgasmică. Știu când mă implori să mă opresc și să continui. Fără cuvinte! Ești cine vreau să fii, privindu-te într-o fărâmă de albastru senin. Nu spune nimic. Nu risca să te asemeni cu oricine, fără esență.
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ne-am lipit așa, suflet lângă suflet, neputincios și aproape brutal de sincer. Până-ntr-o vreme când m-a cuprins dorul de pribegie și-am plecat fără să privesc înapoi.
Oamenii sunt anotimpuri. Lumini și umbre, contrast evident, fericiri dobândite. Peste unii bate vântul schimbării, îi sluțește orgoliul, se vând pe nimic. Trebuie să fie tare frig, într-o inimă mică și săracă dacă-i permiți răului să cotrobăie prin toate virtuțile.
Să decidă iubirea! Arunc în oameni cu soare și gând curat. S-o găsi în mulțimea aceasta măcar unul care să-și lepede frigul din suflet. Atunci o să știu că n-a fost în zadar...
Andreea Palasescu (3 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă mi-ar fi după voie te-aș iubi într-o deplină tăcere. Cu fiecare inspir de clipă fragedă, cu fiecare asfințit însigurat de aprilie ți-aș îmbrățișa sufletul ostenit. Într-o aglomerație de gânduri, dezbrăcându-ne ușor de ispite și rațiuni hâde, în opoziție clară cu vanitatea, ar curge timpul spumegând în valuri de vreme efemeră. Poate n-ar fi nimic în fond, doar o fărâmă de liniște menită să-mi potolească setea de tine. Am râde în hohot pe un picior de primăvară târzie, aruncând regretele în hruba uitării. Oricum n-au nici un rost.
Am gustat cu poftă toate emoțiile. În goana aceasta aclamată de străini lacomi m-am împiedicat de fericire. De atunci și până acum îmi șchioapătă sufletul. Nu vreau nimic. Nici să mă cerți, nici să mă aperi cu stângăcie de răutate. Ai clipit și ti-am prins de gene raze de soare. Să nu-ti fie frig sau întuneric. Și mai cu seamă să nu uiți niciodată drumul înapoi...
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu mai vreau
Nu mai vreau din viața asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Și nu știu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinților milă, nici versurilor rimă!
Dumnezeilor absenți nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!
Nu mai cer nopților somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ți mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!
Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas și nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!
Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici pași rătăciți în lume fără Tine,
Când te caut în nu știu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!
Nu mai vreau așteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
M-am chinuit zadarnic să șterg din adânc de suflet toate urmele de tine. Am iertat, am plâns, m-am răzvrătit pe alocuri și câteodată am strecurat unei bătăi de inimă certitudinea că nu ești mai mult decât o banală întâmplare. Ți-am închis ușile și-am înghitit cu lăcomie etichete de hazard pe care era scris cu majuscule DEFINITIV. Te-am dat afară în șuturi de gând, fără răgaz, orbește, nimicindu-mă de fapt pe mine, în amalgamul acesta de aparențe surde. Te-am vândut pe orgolii ieftine, convinsă că și tu ai zdrobit fără urmă de regret toate fărâmele de blândețe și bunătate, dăruite aproape inutil. Să-mi dai frumosul înapoi! Ce să mai cred?
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Apusul acela de iulie melancolic și blând l-am privit amândoi îmbrățișați. Cald, fără cuvinte aspre, nepotrivite, înlesnind în linistea unei bătăi de inimă flămândă, tot zbuciumul acesta efemer, atribuit existenței umile. Osteniți de pribegia sufletelor stăine, regăsiți în umbre de pas hoinar si doar câteodată profund copleșiți de amintiri ne-am odihnit trupurile goale într-un amalgam de ispite. Ca in taină, fără inutil preludiu, clipele să ne pătrundă adâncul orgoliilor surde, respirându-ne. Mi-e poftă de fericire! Interpretată, ascunsă lasciv, impletită cu soare știrb și miros de albastru sărat, mestecat pe țărm de veșnicie. Fericire în valuri înalte de extaz până dincolo de simț tactil si expresii fără noimă. Să-mi acopăr nevoia cu mângâierile tale ferme, tăcerea cu zgomotul șoaptelor, lacunele singurătății cu tine pretutindeni. E prea putin?
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu spunea nimic și tăcerea ei blândă, sfâșietoare răsuna în ecouri de suflet flămând, sorbind într-o răsuflare de șoaptă toate atingerile calde, izbucnite dintr-o frântură de surâs și dor. El o asculta răbdător, răspunzându-i la răscruce de gând pribeag fără să-i tulbure imensul frumos din sine, fără să-i îmbrace goliciunea simplă, cu vorbe de neînțeles. Era dornic de îmbrățișări și odihnă neatinsă de patimi, poate doar pentru că de prea multă vreme îi hoinărea nestingherit prin suflet. S-a apropiat ușor doar cât să-i ademenească dorul de apartenență și amintiri. Părul lung, împletit cu praf de stele mirosea a liniște, senin și libertate împărțită în jumătăți imperfecte.
Andreea Palasescu (15 martie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Promisiuni
Știu, ți-am promis ca te-aș iubi cumva, în efemer și-n veșnicie
Dintr-un pocal al vieții dac-am bea, tăcere, dor și surdă nebunie
Urme de tălpi pe țărmul amintirii, se-ngână zorii mângâiați de-o șoaptă
Unde n-ajunge timpul să ne piardă, și marea să ne șteargă niciodată.
Știu, ți-am promis că te-aș iubi cumva, în lumi care pictează cer albastru
Pe-o galaxie invers așezată, cu rădăcini de gând, suflet sihastru
Să ne hrănim pe rând dintr-o emoție, fără de trup și fără nostalgii
Unde bătăi de inimă răsună si amândoi murim și suntem vii.
Știu ți-am promis că te-aș iubi cumva, prea simplu, infantil și cu tandrețe
Sa te hrănești cu răsarit fragil, prins de o pleoapă, plin de tinerețe
Și un vârtej de anotimpuri să curgă dintr-o palmă de apus
Când ești pe rând și rege peste inimi și servitor supus.
Știu ți-am promis prea multe într-o doară, de frică să nu pleci sau să rămâi
Dar ce-ar fi umbra unui suflet, fără lumina lui?
poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cocluzie
Când sunt atât de multe țărmuri și urmele de pași le șterge marea
Mă rog în taină sorilor de gânduri să ne strivească cu lumină zarea
Și peste goliciuni de șoapte, unde prea multe inimi odihnesc
Tăcerile de ieri se fac uitate și clipe sub apus ne întregesc.
Ne ținem și de sete și de umbră când dogoresc ispite peste noi
Și ne hrănim pe rând cu răsărituri, la adăpost de zgomot și nevoi.
Când se-ntețesc atâtea graiuri mute și flori de câmp pe suflet înverzesc
Mă pierd unde nu-i glas de mângâiere și tot la tine-n piept mă regăsesc.
Ne ținem și de scut sub vrajba lumii când rugăciunea parcă ne înalță
Și strâns în pumnii mici de primăvară, un singur Cer mușcă din viață.
Suntem un tot, o dulce frenezie, puțin din Har, puțin din moarte
Ne suntem efemer și veșnicie, unde-i un amalgam firesc de zi și noapte.
Când ascultăm orgoliile surde ne-am rătăci și-am îngropa ce-am fost.
Dar ne iubim. Și fără doar și poate, fără iubire n-avem nici un rost...
poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tu, ființă inocentă
Te-aștept prin întuneric și prin ceață
să vii cu farmecele tale.
Aștept de parcă a trecut o viață,
cu sufletul pătat de dor și jale.
Mi-e dor de-un zâmbet călduros
ce risipește orice necaz
și de un suflet călduros
care te scapă de macaz.
Tu ființă inocentă care îmi aparții,
nu mă lăsa acum în umbră!
Îți dăruiesc orice ca să revii,
căci nu vreau viață sumbră.
Să pot trăi în pace cum oi vrea,
să pot iubi pe cine cred.
Că sunt sătul, deși nu prea...
Și cum mă vezi, cam șubred.
Ești tu aceea care-mi pare
a fi aleasa dintre spuse.
Un sentiment oferi, e mare
și-ndoielnic pare-mi-se...
Pătrunzi în minte parcă prea ușor
și nu stiu ce să fac -
ori să traiesc, să mor?
Mai bine mă împac.
Poate că nu vei mai ajunge
și te aștept degeaba...
Ceva în piept mă-npunge
și eu credeam că-i graba,
dar timpul pentru mine stă în loc
sau trece, nici nu știu...
Și inima aproape că-mi ia foc
la cât e de pustiu.
Mi-e dor de vorbele pe care
mi le spuneai în vis.
Eu nu mai dorm și doare,
căci nu mi le-ai mai zis...
Oftez din greu, că poate ești
tot mai aproape de apus,
unde te-aștept să îmi șoptești
ce, chiar de mult, nu mi-ai mai spus.
Mă pot uita la nori,
cum o făceam mereu.
Mi-e teamă c-o să mori
și o să pleci, dar eu?
Eu te aștept în întuneric și în ceață
să vii cu farmecele tale.
Aștept de parcă a trecut o viață,
cu sufletul pătat de dor și jale...
poezie de Pleșa Dragoș Florian din Poezie
Adăugat de Pleșa Dragoș Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!