Starea de graţie din tandrul "Te iubesc!"

... în fagurele minţii descriu boema cerului cu mierea pasiunii din mirul auriu...

Revin să-mi potolesc în Tine setea minţii
pe lipsele de sens vrea dorul dezvelit
vectorul să-l descrie apostolii şi sfinţii
pe capătul scânteii din darul zămislit.

Ajunşi la poarta cerului au aripi radicalii,
valenţele pe plan se-afirmă de actori,
izvorul l-au secat în nopţi de chin vasalii,
progenitura-i geme născută-n sărbători...

Conţine oare lacrima atomi din zorii morţii?
Şi cum un echilibru se naşte-n rana ciută?
Surăsul copt din patimi şi ars în soba sorţii
răbdarea-l plămădeşte din suferinţa mută.

Lipseşte matematica-n cărările durerii
şi nici figuri de stil nu are drumul zilei...
De ce atunci în cuget valenţile puterii
metafore stilate şi psalmi închină milei?

În universul inimii... pe muntele Iubirii
zăpada veşniciei spoieşte gândul nopţii,
gheaţa luminii albe pare un scut privirii...
doar alpinistul fricii pe stânci îi simte colţii.

Gheţarul pasiunii Poemul îl topeşte,
dar nu ridică apele şi clima nu o schimbă...
pădurea rugăciunii din pietre poate creşte
când slovele prin suflet luminile îşi plimbă.

Protonii mângâierii, privesc ionul visului,
molecula Cuvântului mă roagă să-i vorbesc,
geneza strigă dorul din galaxia versului...
nucleul său ne cântă un tandru "Te iubesc''.

Şi nu-s cuvinte-alese, nu definesc o stare,
e alchimia clipelor culese-ntr-un buchet...
în braţele sublimului devin o încântare
cu graţia miresmei din visul violet.

Vibrează-n ceruri spiritul, de are anotimpuri,
meleagurile Dragostei primesc iertarea zării,
solemn sărută liniştea izvoarele din gânduri
cum aş putea uita Luminile Creării?

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delirul luminii... în Panteonul tăcerii

Un foc de-artificii... triumfă în suflet
Aprinde Lumina-n Panteonul Tăcerii
Şi vindecă rana durerii din cuget,
Se-nalţă Libertas cu sceptrul Iubirii.

Din cuiul Răbdării... absoarbe rugina,
Ridică coloane... din răni Aşteptarea,
Prin grotele nopţii delirează Lumina
În flacăra stinsă se-aude chemarea.

Diligent să înalţe Panteon Libertăţii
Pe stâncile minţii Virtutea-şi doreşte
Fundamentul din har supus judecăţii,
Stingheră în sânge, pasiunea zideşte.

Prin gânduri subjugă Lumina viclean
Sentimente aride în false veşmânte
Folosindu-se iarăşi de Calul Troian,
Mi-atacă cetatea dorintei din minte.

Nu poate-nţelege... ce este Femeia,
Pe cruce mi-a pus suspine straine,
Mă-atinge şi-ndată apare scânteia,
Enigma dîn beznă vrea să domine.

Din mucul ofrandei... torţi să emită,
Dispune orgoliul melodia-i funebră
Cu patimă-i muşcă privirea uimită,
Pizmaş întunericul geme în umbră

Şi moartea-l atacă în zori furioasă,
Misterul îşi simte greutatea poverii,
Se plimbă la braţ cu slova sfioasă,
Lumina nu moare în templul tăcerii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doinele sâmbetelor albe

... cântul dalb al clipei are Cer senin şi mândru Soare mângâindu-ne ce doare...

Îmi e dor de tine, Soare,
de sărutul ce mă doare,
rău se zbate clipa-n tâmplă
cu o bucurie triplă
cea de ieri, de azi, de măine
ca şi aburul din pâine
când felia-şi plânge mama
lacrima îşi lasă coama...
albă-i panglica de doliu
că-i tăiată din linţoliu
în sicriul dorului
cu durerea zborului
ce-l alină-n zori suspinul
vara când îl unge pinul
fumul tânguie-n răşină:
''nu eşti, fată, o străină...''

Candela-şi boceşte mucul
cum în spate cântă cucul
umbrele îi cer lumină
să învie mila-n vină
şi să se ascundă-n pâine
mângâiată-n rugăciune
să-i alunge teama foamei
de pe amintirea mamei...
Sf. Vineri îmi pictează
curcubeul prins de rază
bobul lacrimei din ochi
o descântă de deochi...
geme-n zorii dimineţii
tot alintul tinereţii
doar ghenunchii tatei căntă
melodia mamei sfântă...

Pe un lac fără virtuţi
se nasc nuferii cei muţi
cu privirea iubitoare
le faci clipa-nfloritoare...
albul este puritate,
dragoste, sinceritate,
rozu-i liniştea, tăcerea
lacrima sa e plăcerea,
galbenul e mintea razei
şi puterea diastazei,
peţiolul lor e lung
chinul apelor străpung,
par ''potire plutitoare''
în ageazma din altare
sau reflectă o ''poiană''
unde dorul cere hrană...

Ceara picură încet
scrie morţii alfabet
să devină scriitoare
pe mormânt nemuritoare
acolo cu coasa zilei
se omoară jalea milei...
călimara-n ochi cu sânge
lângă muc pe cruce plânge
doar lumina cea divină
tot amarul îl domină
se revarsă-n mâna morţii
omorând sintagma sorţii
şi revine pacea-n minte
candela arde cuminte
nu mai strigă, nu mai geme
lin se-aşterne în poeme...

Pânea-n mână înfloreşte
şi coliva dor doineşte...
sâmbăta e ziua mamei
se deschide poarta vamei
mita clipei e tăcerea
Îngerii ne strâng durerea
şi cântându-ne la harpă
oglindindu-se în apă
languros ne spallă rana
tot cu ea sfinţesc pomana
când se cântă parastasul
liniştea dezmiardă ceasul
purtând dorul din strămoşi
ne simţim aşa frumoşi...
nu ne pot ''privi'' străinii...
ne-nchinăm mereu Luminii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valsează liniştea-n tăcere

Pe fruntea gândului de plăsmuire,
Domol se-nalţă soarele în răsărit,
Când visul mângâiat de Izbăvire
Adoarme-n două inimi cuibărit.

Suspinul strigă degerat de fericire,
Cuprinde fulgul liniştii trimis de cer
Şi caută să se-ascundă-n Împlinire,
De viforul răbdării supărat de ger.

O aripa şi-a frânt în zbor avântul,
Când patima plana spre infinit,
Tăcerea a vrăjit cu toleranţă vântul
Să nu răcească farmecul rănit.

O linişte duios se roagă lângă Lună,
Fidel s-o apăr de ninsori şi ploi,
Aud încet cum clopoţelul fericirii sună,
Crivăţul asprelor poveri e-n toi.

Te văd zâmbind prin roua primăverii,
Lumina pasiunii pâlpâie-n plăceri,
Ridic din gând statuie versului iubirii
Valsând cu liniştea păzită de tăceri.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Persefona... Simfonia luminii...

... zborul alb... melodia sufletului... şi Soarele din Noi...

Prin luminişul Nysei toamna înfloreau
în leagănul de raze sfioase albăstrele,
îndrăgostite, nimfele, feeric culegeau
mirese-romaniţe şi tândre gălbenele.

Le admira Demetra, cu licurici pe umăr,
frumosul legănau pe unda de lumină...
sau răzvrătit în umbra unui Neastâmpăr,
păzindu-şi Persefona de soarta sa haină.

Se-ndrăgostise Hades, cerând-o de soţie,
cu Zeus convenise să nu mai piardă timpul,
când s-a întors acasă, răpusă de hoţie,
Demetra-ndurerată a părăsit Olimpul.

S-ă vestejit lumina în nouă zile sumbre,
ruga natura toată fiica să-i întoarcă...
un sâmbure de rodie făcuse printre umbre
etern în ţara morţilor iarna s-o petreacă.

Prin compromisul zeiilor se hotărâse soarta
celei mai dulci copile, ce veşnic o va plânge,
prin viscole şi-ngheţuri ţine deschisă poarta
s-audă cântu-n muguri pe urmele de sânge.

Seninul albăstrelelor pictează cerul fricii,
inima florii dalbe cu galbenul gândirii
din energii astrale zideşte edificii
şi-n bezna din infern se-aprind culori Iubirii.

Ascund blastogeneza în suflet liciricii
şi-n cărămizi căldura din glasul amintirii...
Condac de hram fecioara mereu cântă Duminicii
gravează-n vis mozaica pe geamul mănăstirii.

Soarele-i este-n suflet... în zori trimite unde,
croieşte noi cărări când se răceşte ceara,
scânteile materne-n metafore profunde
o cheamă din infern s-aducă primăvara...

Soarele-i este-n cuget... prin agitări nocturne
pe limbile străine vibrează umbre negre...
trezindu-şi echilibrul durerilor eterne
şi lor le luminează, în schimb nimic nu cere.

Soarele-i este-n rană... e legea cea nescrisă,
geneza plăsmuirii prin doine sângerează...
surâsul moare-n zâmbet, speranţa din eclipsă
păstrând sărutul zorilor, noi doruri venerează.

Se plimbă printre flori... muşcate de îngheţuri,
renaşte ghiocei cu-albastre idealuri...
prin muguri inocenţa se leagănă în lanţuri,
purtând pe aripi Cerul ca apa între maluri.

Văd Pasărea Luminii... nu are anotimpuri...
ecoul frumuseţii îl cântă în pasteluri...
nu va avea nici forme, nu va avea nici chipuri...
e Muzica Iubirii înveşnicită-n zboruri...

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat ce să iubesc

De la soare-am învăţat
Să iubesc lumina.
De la floare-am învăţat
Să iubesc grădina.

De la vânt am învăţat
Să călătoresc.
De la om am învăţat
Multe să iubesc.

Să iubesc pământul
Care mă hrăneşte,
Să-mi potolesc gândul
Când prea îndrăzneşte.

Să iubesc izvorul
Care-mi stinge setea,
Să-mi astâmpăr dorul
Găsindu-i perechea.

Ciocârlia m-a-nvăţat
Cum să îmi iau zborul.
Să mă ridic spre înalt,
Scrutând viitorul.

poezie de Dumitru Delcă (5 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sakura... Legenda iubirii

... ce e iubirea?... în linişte a întrebat fecioara... tăcut, copacu- a înflorit...

Răvăşitor planează în văzduh pe aripi mici de vânt
de parcă-ar fi un tainic duh, în pleata unui cânt,
apoi se-nalţă, se coboară, se lamentează, se-nfioară
alură tandră de fecioară cântând la mica sa vioară...

Îşi unduieşte-arcuşu-n lacrimi şi geme-n el privirea,
pe chiparisul prins în patimi îşi pune stăpânirea,
duios îi netezeşte pasul prin verdele din plete,
prin cetine-i admiră glasul sorbind scântei cu sete.

Nectarul gurilor înflăcărate hrănea sublim gândirea,
în melodia lacrimei sărate domol topeau durerea,
se mângâiau cu vorbe calde şi le clădeau în minte
din patima dorinţei blânde coseau în vis veşminte

Şi voluptatea-n ciprul mândru cerea triumful dăruirii,
îi devenise visul tandru, din nopţile iubirii,
însă geloasa-i fire deseori rănea Lumina-n noapte
şi-ndurerata singură-şi hrănea suspinele cu şoapte.

Stingea din gânduri focul luptei cu verva despărţirii,
îndrăgostit de simfonia fetei şi taina înfloririi...
aşa, cândva, mult îşi dorea să-i legene prin suflet
mireasma dorului ce înflorea sedusă de un zâmbet.

... Fugise, îngheţată-n sine, se-ascunse de plăcere
la poalele copacului din sine şi lamenta-n tăcere...
cu rana burniţelor răzvrătite îmbrăţişa tandreţea,
ecoul blândelor atingeri îi pieptăna tristeţea...

Cu lacrimi lecuia durerea şi mângâia iertarea
nu-nţelegea doar cum Lumina sărută aşteptarea...
sălta pe ramuri mlădioase sorbind din muguri bucurii,
brodând caftane graţioase tivea gherghefuri aurii...

... S-a încălzit puterea-n rădăcină şi Soarele zâmbea,
la zeci de raze pe tulpină cosiţe le-mpletea...
îngenuncheată suferinţa, din dorul trist şi obosit,
a întrebat, în linişte, ce e iubirea?... Şi sakura a înflorit...

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste din zăvoi

Zăvoiu-adăposteşte tufiş lângă tufiş,
mă furişez pe-aproape şi mă postez pitiş,
e umbră lângă paltini, e răcoros izvorul
în care, cu tandreţe, îţi răcoreşti piciorul.

Îţi pare lungă fusta, încearcă de-o ridică,
nu-ţi va veni, vezi bine, în ajutor Petrică,
tu-l crezi plecat departe, cum c-ar fi dus la muncă,
dar gândul lui e, parcă, mai odihnit în luncă.

Te urmăreşte lacom, priveşte pe furiş,
la felul cum pui galeş cămaşa pe prundiş,
cum despletit ţi-e părul, cum stai cu bustul gol,
se mistuie Petrică, se face rostogol.

I se lărgesc şi ochii, se dă de ceasul morţii,
se roagă să-i dai birul pentru izbânda sorţii,
se zbate ca un peşte, nu ştie ce-i odihna
că de vreo săptămână nu mai cunoaşte tihna.

Se mistuie, revine şi umblă ca năuc
se-nvolbură privirea, se simte singur-cuc,
ar vrea să se ridice să fugă să te-ajute
nici nu poate să strige, cuvintele-i sunt mute.

Ar vrea s-asculte vântul, i-ar spune el ceva,
dar liniştea-i adâncă, n-o poate tulbura,
iar inima îi bate de-ar vrea să-i spargă pieptul,
Petrică însă zace, dar face pe deşteptul.

Deschide ochii minţii, s-alunge toropeala
şi simte că-l cuprinde mai tare plictiseala,
deodată se ridică, ştie ce vrea să-i facă
şi o cuprinde-n braţe, de dorul ei să zacă.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regăsire în Zodia Iubirii

REGĂSIRE ÎN ZODIA IUBIRII

Te regăsesc, iubite, pe aripi de dor,
În zborul ce duce către fericire,
Din amurg şi până în geana zorilor;
Când la stele din priviri înalţ zidire.

Te regăsesc în parfumul de petale,
Prin dimineţi culese dintr-un câmp de maci.
Te închid în suflet, ca să-mi alungi jale
Şi dorul nestăvilit de momente dragi.

Te-aud în şipot de ape curgătoare
Ce parcă îmi şoptesc un basm de iubire,
Şi duc ecouri pe-ale vieţii hotare,
Cu tristeţe ce se scurge din privire.

Te regăsesc în răsăritul de Soare,
Când strecoară raze prin nori de furtună,
Flacără de dor să-mi aducă din zare,
S-aprind focul iubirii prin nopţi cu lună.

Dar făclia iubirii cu tine s-a stins,
Când florile se ofileau în cunună.
Doar dorul mă-nsoţeşte în al nopţii vis,
Pe aripile lui să fim împreună.

Te aud cum mă strigai din trenul vieţii,
Ce-a traversat cândva, zodia iubirii.
Dar frânt mi-e visul în zorii dimineţii
Fără să cobori în gara fericirii.

Maria Filipoiu
Iunie. 2014

poezie de Maria Filipoiu din De dragoste şi dor / carte "În Zodia Iubirii" (iunie 2014)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

O cascadă de albe gânduri
se revarsă peste pajiştea visului
potolindu-mi setea de veşnicie
lacrimile muiate în albastrul nopţii
mi se zvânta la soarele iubirii...
doar tu si eu ne legănăm
în paşi nebuni de vals,
exersând dansul fericirii
adesea, ne impiedicăm
în ritmul alert al pasiunii
dar mă las îmbrăţişată
de stelele pereche
ce imi luminează paşii,
imi spăl cuvintele şi dorul
în privirea nostalgică a lunii
le îmbrac în taina visului ei,
să-ţi umplu gândurile, iubite,
cu flori de nu-mă-uita
ce au parfumul sufletului meu.

poezie de Elena Lavinia Niculicea (4 august 2011)
Adăugat de Elena Lavinia Niculicea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slujitorii Iubirii

Când dorinţele scad în intensitate,
Pentru că au fost înăbuşite şi nu au fost manifestate,
Dau naştere unor gânduri frustrate,
De neacceptare, ce greu pot fi schimbate.

Când dorul creşte foarte tare
Şi nu îşi găseşte alinare,
În braţele cu a dragostei chemare,
În inimă se cuibăreşte, căutând ascunzătoare.

Când gândurile de iubire pline,
Se întorc, îmbrăcate în incertitudine,
Loc îşi caută, în minte, încercând să domine
Al inimii impuls, să-l facă să suspine.

Când cuvintele se pierd în Univers,
Părând că nu au nici un sens,
Nu-şi mai găsesc locul într-un vers,
Se transformă triste, în nonsens.

Când slujitorii Iubirii îşi pierd puterea,
Trupul îşi pierde catifelarea,
Inimii abia îi mai simţi zbaterea,
Sufletul, se luptă din răsputeri, cu dezamăgirea.

Să nu lăsăm Iubirea fără ajutor,
Să stingem setea dorului arzător,
Să-i dăm trupului dans ameţitor,
Să alinăm inima, cu plăcut fior!

poezie de Gabriela Aronovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşii versului...

Paşii rămân cu urmele postume,
desluşind cărările cu sens invers,
dar rămân învăluiţi fără nume
dacă n-au itinerariile prin vers.

Poemul vindecă în amintiri
pasul nimicului din întuneric
cu liniştea caldă pusă în priviri
de curcubeul cu ecoul sferic.

Versul te înveleşte cu iubire,
schimbând lacrimile cu stropi de rouă,
iar prin paşii din omeneasca fire
mută drumurile pe-o cărare nouă.

Poemul nu vrea drumul rătăcit,
acum doar atâta aş mai spune,
în vers e comoara celui fericit
şi este drumul către rugăciune.

poezie de Constantin Rusu din Rânduri pentru gânduri (august 2011)
Adăugat de Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşii versului...

Paşii rămân cu urmele postume,
desluşind cărările cu sens invers,
dar rămân învăluiţi fără nume
dacă n-au itinerariile prin vers.

Poemul vindecă în amintiri
pasul nimicului din întuneric
cu liniştea caldă pusă în priviri
de curcubeul cu ecoul sferic.

Versul te înveleşte cu iubire,
schimbând lacrimile cu stropi de rouă,
iar prin paşii din omeneasca fire
mută drumurile pe-o cărare nouă.

Poemul nu vrea drumul rătăcit,
acum doar atâta aş mai spune,
în vers e comoara celui fericit
şi este drumul către rugăciune.

poezie de Constantin Rusu din Rânduri pentru gânduri (volum de poezie) (iunie 2011)
Adăugat de Constantin Rusu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Solomnia... Vântul solar... Eterna Sfânta Vineri...

Sublimă, născută dîn explozia solară,
Agil călătoreşte plasma spre pământ
Şi-n zborul secular vântu-i declară
Pe undele serafice eternul legământ.

În pletele de foc se frige atmosfera,
Fotonii luxurioşi devin actori solari,
Frisoane colorate înnoadă legătura
Pe fruntea obosită a munţilor polari.

Şi inima uimită anunţă un spectacol:
''Valsează-n patimi aurora boreală!''
Incognito devine dragostea miracol,
Izvorul minţii susură plăcerea ireală.

Femeie, Lumină şi Căldură, Solomia!
Eşti amalgamul unui neam de regi,
În tine curg izvoarele din Lombardia,
Din Pomul Dăruirii Cugetul culegi.

Baletul curcubeului în anotimpuri
Vibrează pe spirala vântului solar...
Numai în tine, freamătă aceste ritmuri,
Ecoul lor trezeşte şi sângele-n gheţar!

Tu eşti Regina clipelor fermecătoare!
Te simţi în valul mării ca mugurul emers.
Iubirea ta trimite energiile spre Soare
Cu ele scriu poeţii Adevăratul Vers.

Femeie, Mamă, Bunică, Floare...
O, dulcea mea Lumina-n Univers!

(dedicaţie specială cântată cu sufletul pentru Buna mea!)

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă lăsa să-mi fie dor

Privesc la cer cu ochii plini de lacrimi
În care norii se îmbracă rând pe rând
În fracuri ce-acoperă pământul şi copiii
Lăsaţi în grija Domnului de sărbători.

În ele mamă văd minunea Dumnezeului
Pietre ce-şi dau una la alta strălucirea
Hoarde de stele strigătoare-n Univers
După părinţii ce-au lăsat în case pruncii.

Cu gândul trec şi eu prin ele plâns şi trist
Frământ tot sufletul în pulbere divină
Şi sper să mă audă Bunu Dumnezeu,
Să te aducă iute la gura mea şi-a sobei.

Privesc la Lună cu inima deschisă
În care Crezul mi-a fost lăsat de tine
Şi rog pe Fiul Dumnezeului să intre
Să cerceteze rana ce mă apasă astăzi.

Să intre cu lumina ce mângâie şi stinge
Tot dorul meu crescut în trup şi ochi orfan
Să pot ajunge mamă la porţile străinilor
Să-l laud pe Isus în seara de Crăciun.

Măcar atât să am de sărbători în suflet
O veşnică lumină ce mă pătrunde lin
O pace ce-mi ascultă drăgăstos colindul
Cântat în pragul celor cu toţi mei lângă ei.

Nu mă lăsa să-mi fie dor de tine
În scutul Domnului ce mă iubeşte mult
O să mă taie pe obraji şi-n inimă tot dorul
Ce-mbătrâneşte rece orice copil orfan.

Nu mă lăsa în mila Lui Isus de sărbători
Şi-n braţele străinilor cu case îmbelşugate
O să mă-nec in plâns la pieptul lor şi foc
Aprins să mă-ncălzesc de dor şi gerul Iernii.

Nu mă lăsa să-mi fie dor de tine
Cere Domnului minunea să te am
Aşa cum eu mă rog la stele şi la soare
Să te aducă azi în poarta casei noastre.

Nu mă lăsa să-mi fie dor, te rog!

poezie de Adelina Cojocaru (9 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epifania... Revelaţia luminii... Delirul umbrelor...

Ştii cum te cheamă sufletul cu firea tremurândă
când alăpteaza bocetul durerea din ofrandă?
fierbe-n butoiul cu calvar, dosit în beciul minţii,
cioplit din măduva unui stejar... lăsat în voia sorţii.

Mândria nu iubeşte gestul, din lacrima plăpândă
gentilă, soarbe ''mustul'', când este prea flămândă,
o-mbată pofta judecăţii... deliră umbrele... au jar,
născute în puterea nopţii prin vene gem avar...

Onoarea iute le absoarbe, cinstind semeţ trecutul,
amabil le preface-n unde... să nu le simtă gustul,
încet in ochii rugăminţii, muşcă fobia... e în zadar,
docil i-a ros caria dinţii, o oaste-n frunte c-un ''serdar''.

Minuţios a fost ales... este perfid şi are sânge rece,
pe unde calcă ''calul'' său nici sunetul nu trece...
pe câmpu-ascuns al bătăliei, aşa, fără a flămânzi,
pitiţi sub coarja bucuriei rodeau coroana zi de zi.

Ei nu ştieau ce este vina, ostaşi, orgolioşi de sânge,
dar firea şi-a păstrat lumina... în inima ce-i plânge,
cu cântul falnic, călduros şi raţiunea vrea s-o cheme...
fie prin noduri, mofturos... cum lemnu-n flăcări geme.

Devine uragan durerea... şi sângerează bolta minţii,
şi bate-n clopot înfruntarea... tăios strigând tristeţii:
- Să nu-ndrăzneşti în noapte... să macini fericirea,
mica scânteie-n şoapte... descântă nemurirea...

- Topită-n smoala razei, eu sunt o lacrimă de foc,
prin tainele genezei... renasc în flori de busuioc,
descânt căldura Lumii... cu Apa fericirii...
botez cu slovele Luminii din Lauda Iubirii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

LA POARTA NOPŢII

La poarta nopţii dacă iele bat,
Rămâi, în visul tău, de Cer legat
Şi nu răspunde la chemarea lor,
Cât Cerul nu-ţi dă aripi pentru zbor!

La poarta nopţii, chiar de-ar bate-acum,
Trei magi porniţi dup-a lor stea la drum,
Rămâi în visul tău ocrotitor
Că Domnul nu te vrea în timpul lor!

La poarta nopţii dacă va suna,
Din trâmbiţă, un înger dintr-o stea,
Atunci, deschide poarta către Cer,
Că nu te vrea pierdut blândul Oier;

Luminii, ochiul să-i deschizi mereu
Şi-n somn, de-auzi un glas de Dumnezeu,
În cântecu-nvierilor din zori,
Pe care îl aduc privighetori!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul armoniei... Luminile cugetului şi melodia inimii...

Portocaliul, roşul, galbenul... recită... cu vocea verdelui, albastrului, indigo...
şi mângâindu-mă cu violetul celor şapte note... eu simt că liniştea e fericită...

Ridică-mă mai sus, Iubire,
unde sublim ne plânge veşnicia,
unde izvorul susură cu perle
pe palma melodiei din privire,
unde-şi visează lumea tăinicia
ascunsă-n grote să nu urle
şi-mbrăţişat duios de mulţumire
amarul îşi boceşte haiducia.

Ridică-mă mai sus, Iubire,
să văd lumina muntelui Cyllene,
altarul Maiei pe umerii lui Zeus
în peştera divinizată de trăire...
cu armonia rădăcinilor perene
prin harul mâinilor întinse sus
imit pleiadele Buna Vestire
şi ochii verbelor ne scriu catrene...

Ridică-mă mai sus, Iubire,
să îmi atingă mâna inimii seninul...
să-i lase Ceru-n rugăciuni căldura
tăcerilor ce ştiu să ne inspire,
să coloreze cu scântei declinul
în bezna ce alintă-n minte ura,
sorbind lumina din gândire,
să nu rănească-n slove cristalinul.

Ridică-mă mai sus, Iubire,
pe viu s-ascult durerea ciocârliei,
tacit să mi-o aştern pe patul vocii
în nopţile cu dor de întâlnire
şi în scânteia verde a făcliei
trezită-n ea de mugurele păcii
în zilele învinse de mâhnire
să leviteze-n inima melancoliei.

Ridică-mă mai sus, Iubire,
armonios să simt lumina azurie
când fruntea fulgerului răzvrătit
vibrează-n lupta pentru stăpânire
şi spectrul dorului cu bucurie
cântând pe curcubeul despletit
un policandru va aprinde-n dăruire...
ce doar Tăcita poate să-l descrie:

Portocaliul, roşul, galbenul... recită...
cu vocea verdelui, albastrului, indigo...
şi mângâindu-mă cu violetul celor şapte note...
eu simt că liniştea e fericită...

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastrul Cerului

Privesc albastrul Cerului
Parcă-s ochii Visului!

In clocotul gândului,
Pe valurile norilor,
Aş vrea să urc şi să cobor
Până la inversarea Timpului
Şi Începutul Începutului!

O să înot printre Planete
Voi sfida Timpul cu ele.
Împrumut, Lebăda albă o voi cere,
Ca să plutim pe Marea Galaxiilor Semeţe
Până când Farul Veşniciei
îl faţă ne va lumina.

Ancora Speranţei atunci o vom arunca,
Lângă El vom acosta,
In Lumina Sa ne vom îmbăia
Până când in Lumină şi noi ne vom transforma...

Strălucind aşa, inapoi în Galaxia noastră vom putea naviga
Cu puterea Luminii Timpul îl vom putea alunga
Speranţele Începuturilor in noi, de atunci le vom putea purta
Şi cu toţii in Albastrul Cerului fără de sfârşit, Măcar cu clocotul gândului
Cândva ne vom muta....

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafărul de veghe (sonet)

LUCEAFĂRUL DE VEGHE
(sonet poetului Eminescu)

Prin nopţi de veghe, pe bolta cerului
Adulmec Luceafărul cum priveşte
O lume în care nu-şi regăseşte
Iubirea pe sub coroana teiului.

Dorul şi iubirea îşi împleteşte
De-a încununa muza poetului,
Ce-l aşteaptă la răscrucea timpului,
Cu spiritul ce în veci îl iubeşte.

Dar visul amăgitor dispare,
Când zorii îl ascund sub pleoapa nopţii,
Să revină cu-a vremii repetare.

În mistere cereşti caută sorţii,
Ce-l pot aduce pe-a vieţii cărare,
Să evadeze din Imperiul Morţii.

Maria Filipoiu

sonet de Maria Filipoiu din Luceafărul Eminescu (iunie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape voi uita

Cristale de albastru dansează în eter,
Dantele de lumină s-au strecurat prin nori,
În crinoline albe vin îngeri şi mă cer,
Descuie porţi de rai cu stele în culori.

La margine de clipă curg gânduri trecătoare,
Ninsoarea cerne dorul prin cetină de brad,
O umbră rătăceşte în mine şi mă doare,
Mai lasă-mă să cred că-n tine încă ard!

O linişte străină şi-o iarnă nefirească,
Un anotimp în care, doar eu mă regăsesc,
De lacrima iubirii n-aş vrea să-ţi amintească
Nici rest rămas din mine, nici clipe, de-ţi lipsesc!

Doar două, trei cuvinte să-ţi spun îmi mai doresc,
Fii vesel, fericit, zâmbeşte fără rost,
Păstrează-mă în suflet cât încă te iubesc,
Eu voi petrece-n vise cu cel care mi-ai fost!

Mi-e iarnă şi mi-e dor. Iubirea mi-o dezleagă!
De-ţi sunt, de-ţi lăcrimez, alintă-mă cu flori,
Şi lasă-mă să-ţi fiu, aşa cum ştiu, întreagă,
Aproape voi uita cum poţi iubind, să mori!

poezie de Ines Vanda Popa
Adăugat de Ines Vanda Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!