Epifania... Revelaţia luminii... Delirul umbrelor...

Ştii cum te cheamă sufletul cu firea tremurândă
când alăpteaza bocetul durerea din ofrandă?
fierbe-n butoiul cu calvar, dosit în beciul minţii,
cioplit din măduva unui stejar... lăsat în voia sorţii.

Mândria nu iubeşte gestul, din lacrima plăpândă
gentilă, soarbe ''mustul'', când este prea flămândă,
o-mbată pofta judecăţii... deliră umbrele... au jar,
născute în puterea nopţii prin vene gem avar...

Onoarea iute le absoarbe, cinstind semeţ trecutul,
amabil le preface-n unde... să nu le simtă gustul,
încet in ochii rugăminţii, muşcă fobia... e în zadar,
docil i-a ros caria dinţii, o oaste-n frunte c-un ''serdar''.

Minuţios a fost ales... este perfid şi are sânge rece,
pe unde calcă ''calul'' său nici sunetul nu trece...
pe câmpu-ascuns al bătăliei, aşa, fără a flămânzi,
pitiţi sub coarja bucuriei rodeau coroana zi de zi.

Ei nu ştieau ce este vina, ostaşi, orgolioşi de sânge,
dar firea şi-a păstrat lumina... în inima ce-i plânge,
cu cântul falnic, călduros şi raţiunea vrea s-o cheme...
fie prin noduri, mofturos... cum lemnu-n flăcări geme.

Devine uragan durerea... şi sângerează bolta minţii,
şi bate-n clopot înfruntarea... tăios strigând tristeţii:
- Să nu-ndrăzneşti în noapte... să macini fericirea,
mica scânteie-n şoapte... descântă nemurirea...

- Topită-n smoala razei, eu sunt o lacrimă de foc,
prin tainele genezei... renasc în flori de busuioc,
descânt căldura Lumii... cu Apa fericirii...
botez cu slovele Luminii din Lauda Iubirii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delirul luminii... în Panteonul tăcerii

Un foc de-artificii... triumfă în suflet
Aprinde Lumina-n Panteonul Tăcerii
Şi vindecă rana durerii din cuget,
Se-nalţă Libertas cu sceptrul Iubirii.

Din cuiul Răbdării... absoarbe rugina,
Ridică coloane... din răni Aşteptarea,
Prin grotele nopţii delirează Lumina
În flacăra stinsă se-aude chemarea.

Diligent să înalţe Panteon Libertăţii
Pe stâncile minţii Virtutea-şi doreşte
Fundamentul din har supus judecăţii,
Stingheră în sânge, pasiunea zideşte.

Prin gânduri subjugă Lumina viclean
Sentimente aride în false veşmânte
Folosindu-se iarăşi de Calul Troian,
Mi-atacă cetatea dorintei din minte.

Nu poate-nţelege... ce este Femeia,
Pe cruce mi-a pus suspine straine,
Mă-atinge şi-ndată apare scânteia,
Enigma dîn beznă vrea să domine.

Din mucul ofrandei... torţi să emită,
Dispune orgoliul melodia-i funebră
Cu patimă-i muşcă privirea uimită,
Pizmaş întunericul geme în umbră

Şi moartea-l atacă în zori furioasă,
Misterul îşi simte greutatea poverii,
Se plimbă la braţ cu slova sfioasă,
Lumina nu moare în templul tăcerii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doinele sâmbetelor albe

... cântul dalb al clipei are Cer senin şi mândru Soare mângâindu-ne ce doare...

Îmi e dor de tine, Soare,
de sărutul ce mă doare,
rău se zbate clipa-n tâmplă
cu o bucurie triplă
cea de ieri, de azi, de măine
ca şi aburul din pâine
când felia-şi plânge mama
lacrima îşi lasă coama...
albă-i panglica de doliu
că-i tăiată din linţoliu
în sicriul dorului
cu durerea zborului
ce-l alină-n zori suspinul
vara când îl unge pinul
fumul tânguie-n răşină:
''nu eşti, fată, o străină...''

Candela-şi boceşte mucul
cum în spate cântă cucul
umbrele îi cer lumină
să învie mila-n vină
şi să se ascundă-n pâine
mângâiată-n rugăciune
să-i alunge teama foamei
de pe amintirea mamei...
Sf. Vineri îmi pictează
curcubeul prins de rază
bobul lacrimei din ochi
o descântă de deochi...
geme-n zorii dimineţii
tot alintul tinereţii
doar ghenunchii tatei căntă
melodia mamei sfântă...

Pe un lac fără virtuţi
se nasc nuferii cei muţi
cu privirea iubitoare
le faci clipa-nfloritoare...
albul este puritate,
dragoste, sinceritate,
rozu-i liniştea, tăcerea
lacrima sa e plăcerea,
galbenul e mintea razei
şi puterea diastazei,
peţiolul lor e lung
chinul apelor străpung,
par ''potire plutitoare''
în ageazma din altare
sau reflectă o ''poiană''
unde dorul cere hrană...

Ceara picură încet
scrie morţii alfabet
să devină scriitoare
pe mormânt nemuritoare
acolo cu coasa zilei
se omoară jalea milei...
călimara-n ochi cu sânge
lângă muc pe cruce plânge
doar lumina cea divină
tot amarul îl domină
se revarsă-n mâna morţii
omorând sintagma sorţii
şi revine pacea-n minte
candela arde cuminte
nu mai strigă, nu mai geme
lin se-aşterne în poeme...

Pânea-n mână înfloreşte
şi coliva dor doineşte...
sâmbăta e ziua mamei
se deschide poarta vamei
mita clipei e tăcerea
Îngerii ne strâng durerea
şi cântându-ne la harpă
oglindindu-se în apă
languros ne spallă rana
tot cu ea sfinţesc pomana
când se cântă parastasul
liniştea dezmiardă ceasul
purtând dorul din strămoşi
ne simţim aşa frumoşi...
nu ne pot ''privi'' străinii...
ne-nchinăm mereu Luminii.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima fierbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

Cine ar putea să-mi spună
cum că este o minciună,
cine, lacrimi, n-a vărsat
chiar de-a fost sărac, bogat
şi-ai cui ochi, poate, n-au plâns
când în braţe el a strâns
pui de om sau pui de cuc,
pui de greier, guguştiuc,
flori de mai şi flori de soc,
trandafiri cu un boboc,
chip de îngeri, heruvimi,
un sărut trimis de mimi,
cine, lacrimi, n-a trimis
celor care vin în vis
şi aduc spre dimineaţă
stropi de rai, stropi de verdeaţă
de-acolo de unde somnul
li-i vegheat numai de Domnul,
unde suflete nu îngheaţă
dacă au fugit din viaţă
de la cei ce, pe pământ,
le-au trădat şi le-au înfrânt,
cine, lacrimi, n-a picat
dacă a primit un sfat
de la pruncii nenăscuţi
când, pentru doi-trei bănuţi,
au ucis vise străine
crezând că le-ar aparţine
şi când pruncii înţelepţi
au trimis prin doi profeţi
veste mare, veste bună,
cum că moartea-i doar... minciună!

Lacrima!...
Ce-i Lacrima?

E secretul, patima...

Lacrima e nemurirea
celor care-şi lasă firea
şi se duc grăbiţi la ceruri
unde nu simt iarnă, geruri,
unde nu se naşte ură
şi nici hoţi care te fură,
unde nu sunt vrăji, blesteme
ori pedepse, anateme,
unde nu e bucurie,
nici durere pe vecie,
unde-i linişte şi pace,
nimeni ca să te provoace...

Lacrima e infinitul
celui ce-a atins zenitul
şi-a ajuns până la zeu...
Sufletul?... În Elizeu!

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

lacrimă (vezi şi lăcrimare)

Lacrima este gustul vieţii cu fericirea şi mâhnirea ei. Lacrima este chipul fericirii şi al tristeţii. Lacrima este aripa de avânt şi visul de zbor.

definiţie de Claudiu Ovidiu Tofeni în Alfabet din Viaţă (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântecul argintului

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
cu ramuri de ploaie,
cetină văpaie,
cu fire de lună,
ţesute-n cunună
la o mânăstire
dintre cimitire
să cobori pe-o scară,
să cobori comoară
până la răscruce,
unde stă pe cruce
Dumnezeul veşnic
luminat de-un sfeşnic,
unde stă cu taină
pe lemn de icoană
Preasfânta Marie,
a mea vistierie.

În casa-n ruină,
unde nu-i lumină,
păsările morţii,
în puterea nopţii,
ciugulesc din viaţă
până dimineaţă -
sufletul meu geme
de grele blesteme,
de jertfă de sânge
altarul meu plânge.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să vii pe lumină
în casa-n ruină,
sfinţit la icoană
şi să-mi fii pe rană
un balsam de sfinte,
de bune cuvinte,
şi să-mi vii în vise,
unde sunt închise
gânduri de păcate,
patimi îngropate.
Dansând prin cuvinte
ca printre morminte
păsările morţii
dau târcoale porţii,
dincolo de care
Sfântă Născătoare
la viaţă mă cheamă,
în chip de icoană.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să te duci la stele,
să ningă cu ele,
s-alunge din noapte
păsările toate.
Amin

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dor

(pentru cei care nu mai simt căldura mamei)

Şi-a fost Crăciunul, mamă,
şi-i atât de frig în casă
de când tu ai plecat
dorul nu mă mai lasă...

Sufletul mi-e pustiu
de atâta singurătate
copil din nou, aş vrea să fiu,
dar, azi, nu se mai poate..

În inimă-i un gol
ce-n veci nu se va umple,
mi-e aşa de dor de mama,
de mâinile ei blânde..
Şi ale mele mâini sunt reci,
de fapt, nici sânge nu mai este,
prin vene curge astăzi,
un dor, ce nu mai trece..

Se va topi zăpada,
ghioceii vor înflori la fereastră,
iar tu, iubită mamă,
în visul meu, vei fi acasă...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, MAMA!

Maica Pământ şi-a luat tributul
ce-i aparţine, din trupul omului.
Tatăl Ceresc a luat sufletul
şi l-a înălţat până la fericire.
Dar mamei, om, ce-i rămâne?
Durerea şi dorul fiinţei dragi?
Ce simte ea, de unde vine
şi pentru ce trăieşte pe acest Pământ?
Care este scopul durerii şi al tristeţii ei,
care este scopul împlinirii şi bucuriei ei,
care este scopul iubirii şi al fericirii ei,
de fapt care este scopul omului pe Pământ?
Totul este Pământ, apă şi vis,
Lumină... şi întuneric în timp,
Putere şi destin purtat de vânt
care se lasă uşor atacat de moarte.
Ce este moartea? O prietenă? Care ajută?!
Separă bucuria de tristeţe şi sufletul de corp
şi încearcă să le aşeze de unde au venit?
Dar femeia mamă cui aparţine, ea?!
Oare durerii şi morţii, sau eternităţii?

poezie de Constantina Gina Dumitrescu din revista "Uniunea Artelor"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ai putea şti când eşti fericit, dacă n-au fost momente, în care, totul se prăbuşea şi simţeai că nu mai găseşti ieşirea.
Aminteşte-ţi că, din cea mai întunecată noapte se nasc şi razele dimineţii.
Şi, când noaptea este mai întunecată, atunci ştii că răsăritul se apropie.
Lecţiile cu adevărat valoroase, acele care te vor transforma, sunt cele care te vor purifica prin durere.
Durerea este asemenea unui foc: arde tot ce este şi nu se mai potriveşte, lăsând loc frumuseţii să se dezvăluie.
Aşa cum aurul se purifică prin foc, conştiinţa ta se purifică prin durere.
Exact ca-ntre agonie şi extaz!
Şi, cu cât agonia este mai adâncă, cu atât mai puternic vei putea simţi extazul.
Totul are un pret!

Inspirat din Henri de Lubac - "Durerea este firul cu care se ţese stofa bucuriei."

Dacian Nemeş (7 mai 2016)
Adăugat de Dacian Nemeş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flămândă ţi-e uimirea

Uimit de vis, ai supt lumina zilei,
Ca pruncul, alipit de-al mamei sân,
Ai gâlgâit senin prin arşiţa pupilei,
Tu, ochiule, de zorii cruzi, hapsân.

Mi-ai şerpuit irişii verzi prin iarba,
Strivită de-ale timpului picioare,
Şi te-ai mirat, clipindu-te, de graba,
Ce rânduieşte-a Terrei împăcare.

N-asculţi de inima, ce-ţi umple vâna
C-un vers din domolirea fericită,
Şi nici de creierul, ce-ţi uită vina,
Când îl amuzi c-o nucă decojită...

Degeaba-ţi cert, de neastâmpăr, firea,
De când te port, flămândă ţi-e uimirea.

sonet de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii...

- Reflecţia credinţei în veci va lumina.
Cu nesfârşita milă, clădit-am a ta fire,
Păstrează-i focul viu, ce poate alina,
În vasele de lut am poruncit Iubire!

Ecoul Paraclisului te-nvăluie blajin...
Pe trepte simţi piosul foc al rugăciunii,
Când urci în amintiriea gândului divin,
Înte Pământ şi Cer există scara Lumii.

Zâmbindu-i raţiunii cu ochi de diamant,
Sufletul strigă trist cu glasul de vioară,
Lumina pentru Cer aşteaptă-un legământ,
Speranţa se alină-n privirea de fecioară.

Se unduieşte-n ploaia căzută pe pamânt,
O linişte din chin, ce-apasă cu asprime,
Scânteile reflectă durerea din frământ,
Feeric se descântă cuvintele în rime.

O lacrimă sculptează-un vers cu pătimire,
Crud adormită-n grota inimii-ngheţătă,
Îşi cheamă disperaţi tristeţea să-l admire,
Cald luminează stropii mugurul de viaţă...

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii... I

Cald luminează stropii mugurul de viaţă,
Şi cheamă disperaţi tristeţea să-l admire,
Crud adormită-n grota inimii-ngheţătă
O lacrimă sculptează-un vers cu pătimire.

Feeric se descântă cuvintele în rime,
Scânteile reflectă durerea din frământ,
O linişte din chin, ce-apasă cu asprime,
Se unduieşte-n ploaia căzută pe pamânt.

Speranţa se alină-n privirea de fecioară,
Lumina pentru Cer aşteaptă-un legământ,
Sufletul strigă trist cu glasul de vioară,
Zâmbindu-i raţiunii cu ochi de diamant.

Înte Pământ şi Cer există scara Lumii,
Când urci în amintiriea gândului divin,
Pe trepte simţi piosul foc al rugăciunii,
Ecoul Paraclisului te-nvăluie blajin...

- În vasele de lut am poruncit Iubire!
Păstrează-i focul viu, ce poate alina,
Cu nesfârşita milă, clădit-am a ta fire,
Reflecţia credinţei în veci va lumina.

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi sub ploaie... licurici în priviri...

Hai să fugim, iubito, prin ploaia aşteptării,
privind la norii grei cu inima deschisă,
bobiţele sunt faguri din taina cuvântării
şi mierea în celule-i cu-aromă de caisă.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia bucuriei,
tinându-te de brâu să simt că înfloresc,
cu ochii languroşi să-i ceri copilăriei
culori din curcubeu şi cuget păstoresc.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia mulţumirii
uitând de vântul rece şi şoapta sa rebelă
cu sângele albastru să închinăm iertării
cele mai dulci poeme în sfânta ta capelă.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia bunătăţii,
învăluiţi de gânduri ce ne-au legat etern,
din palme să sorbim sărutul voluptăţii,
este nectarul sacru al dorului matern.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia dăruirii,
suspinul nopţii este pe talpa unei frici,
ţii minte, dulcea mea, în clipa înfloririi
cum liniştea privea cu ochi de licurici.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia mărturiei,
până când cerul gri va fi din nou senin,
cu slovele să-i ardem plăcerile furiei,
spovăduind iubirii cu sufletul blajin.

Hai să fugim, iubito, prin ploaia libertăţii,
lanul de grâu şi drumul au karma ca şi noi,
deschis să cerem timpului valorile dreptăţii
şi cugetul Iubirii să-l plăsmuim în doi.

poezie de Luiza-Elizabetta Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Persefona... Simfonia luminii...

... zborul alb... melodia sufletului... şi Soarele din Noi...

Prin luminişul Nysei toamna înfloreau
în leagănul de raze sfioase albăstrele,
îndrăgostite, nimfele, feeric culegeau
mirese-romaniţe şi tândre gălbenele.

Le admira Demetra, cu licurici pe umăr,
frumosul legănau pe unda de lumină...
sau răzvrătit în umbra unui Neastâmpăr,
păzindu-şi Persefona de soarta sa haină.

Se-ndrăgostise Hades, cerând-o de soţie,
cu Zeus convenise să nu mai piardă timpul,
când s-a întors acasă, răpusă de hoţie,
Demetra-ndurerată a părăsit Olimpul.

S-ă vestejit lumina în nouă zile sumbre,
ruga natura toată fiica să-i întoarcă...
un sâmbure de rodie făcuse printre umbre
etern în ţara morţilor iarna s-o petreacă.

Prin compromisul zeiilor se hotărâse soarta
celei mai dulci copile, ce veşnic o va plânge,
prin viscole şi-ngheţuri ţine deschisă poarta
s-audă cântu-n muguri pe urmele de sânge.

Seninul albăstrelelor pictează cerul fricii,
inima florii dalbe cu galbenul gândirii
din energii astrale zideşte edificii
şi-n bezna din infern se-aprind culori Iubirii.

Ascund blastogeneza în suflet liciricii
şi-n cărămizi căldura din glasul amintirii...
Condac de hram fecioara mereu cântă Duminicii
gravează-n vis mozaica pe geamul mănăstirii.

Soarele-i este-n suflet... în zori trimite unde,
croieşte noi cărări când se răceşte ceara,
scânteile materne-n metafore profunde
o cheamă din infern s-aducă primăvara...

Soarele-i este-n cuget... prin agitări nocturne
pe limbile străine vibrează umbre negre...
trezindu-şi echilibrul durerilor eterne
şi lor le luminează, în schimb nimic nu cere.

Soarele-i este-n rană... e legea cea nescrisă,
geneza plăsmuirii prin doine sângerează...
surâsul moare-n zâmbet, speranţa din eclipsă
păstrând sărutul zorilor, noi doruri venerează.

Se plimbă printre flori... muşcate de îngheţuri,
renaşte ghiocei cu-albastre idealuri...
prin muguri inocenţa se leagănă în lanţuri,
purtând pe aripi Cerul ca apa între maluri.

Văd Pasărea Luminii... nu are anotimpuri...
ecoul frumuseţii îl cântă în pasteluri...
nu va avea nici forme, nu va avea nici chipuri...
e Muzica Iubirii înveşnicită-n zboruri...

poezie de Liza Popa Diupon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dureri de toamnă

Cerul varsă lacrimi cenuşii,
Pământul pare-a fi de sânge;
Totu-n jur pare pustiu...
Totul plânge.

În fagi le sângerează toamna
Şi-n van vrea cerul să îi spele.
Mult prea adâncă-i rana...
Totul geme.

Toamnă-i. O toamnă-nsângerată;
Din copaci cad lacrimi de sânge.
Lumea-i îndurerată...
Totul plânge.

Pe case, gemete de toamnă;
Prin păduri, mii de vizuine;
Peste tot o rană...
Totul geme.

poezie de Cezar C. Viziniuck din Agata literară (2 octombrie 2013)
Adăugat de Georgeta Vişovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul meu curat către tine

Aş vrea să întelegi,
că dragostea ce ţi-o port
e cartea deschisă din ochii mei,
ce tu o poţi citi mereu
şi cu ochii închişi.
Aş vrea să ştii că doare,
atunci când mă îmbraci
cu vorbe reci din orice nimic.
Aş vrea să întelegi
că nici un jurământ
de-l meu nu poate fi încălcat
şi tot ce-i cuvânt, cuvânt rămâne.
Cuvintele mele prind viaţă
şi zboară către tine,
cu gândul meu curat,
care e floarea sufletului meu,
ce-n tine o sădesc.
Aş vrea să ştii că depind de tine,
că tot ce-i foc în tine, arde în mine,
că fiecare vorbă a ta
o soarbe cu sete inima mea,
iar dacă e greşită, sufăr
şi ochii mei sunt orbi,
fără privirea ta blândă,
că eu... da eu trăiesc prin existenţa ta,
că tu, prin tot ce eşti...
eşti raţiunea mea.

poezie de Eugenia Calancea (2 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima lacrimă

Ţi-a plâns trandafirul în palmă
o lacrimă-a timpului său,
când viaţa-i senină şi calmă
era mult deasupra de rău.

O lacrimă dulce-amară
ascunsă-n petale, demult,
pe care, s-o ştie afară,
i-a fost, chiar şi astăzi, preamult.

Primeşte-o şi vezi-i durerea
de după sclipirea-i de jad,
adusă odat' cu plăcerea
trimisă de umbre din Iad.

Primeşte-o, arunc-o şi spală
cu rouă scăldată-n parfum
tot ce lui îi este petală!
Nu-i loc de vreo lacrimă-acum.

Şi-a plâns trandafirul durerea
prin lacrima timpului său,
căci simte, de-un timp, adierea
iubirii din sufletul tău.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu-mi mai fie sete mâine

Prin noi trecutul trece gol şi absurd,
am devenit biserici fără sfinţi.
Nu mai avem icoane pe chipuri,
sufletul ne-a denunţat.
Oasele ne străpung pielea gândirii,
arsă,
avortăm ce-am fost şi ne punem drept satane pe cruce.
Am devenit noroi, plini de dorinţe, vrem numai bani,
nu mai suntem capabili să fim, nici măcar un ieri,
să fim un şubred ruginit sau un ceas de remuşcare,
în închisoarea vieţii noastre.
Ne este foame mereu, ne mâncăm propria carne,
fiul nu mai este pentru noi nici măcar durerea neputinţei,
mi-am fracturat un picior al minţii ieri,
mâna o mai am încă-n atele.
Mănânc şchiop şi merg fără mâini,
aşa am ajuns într-un astăzi
să colectez picături de sânge, să nu-mi fie sete mâine.

poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

În partiturile lui Rimski-Korsakov nu există nici cea mai mică îndoială cu privire la tabloul meteorologic pe care muzica este menită să îl transmită. Când afară e viscol, fulgii parcă dansează şi sar în faţa ferestrei şi viorile nu se mai aud când soarele se înalţă pe bolta cerului, toate instrumentele strălucesc împreună cu el aproape la fiecare măsură; când este vorba de apă, valurile unduie şi dansează prin orchestră şi acest efect nu este obţinut prin mijlocul relativ ieftin al unui glissando pe harpă. Sunetul este rece şi sticlos atunci când descrie o noapte geroasă şi calmă de iarnă, cu cerul spuzit de stele. A fost un mare maestru al picturii cu sunetul orchestral şi încă mai avem ce învăţa de la el.

citat clasic din Serghei Rahmaninov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!