Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul din gând

În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Şopteşte deasupra mulţimii de fire,
A ierbii ce-şi unduie părul cel verde,
Sub vorbele-şoapte ce vin să dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine ştie,
Căci şoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieşise din ghindă fragil şi subţire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viaţă încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Priveşte spre ceruri şi vrea doar o rază
Puţină căldură, lumină şi rouă,
Căci iată şi primele frunze! - sunt două,
Şi-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezeşte pădurea la viaţă
Se-aud din tufişuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori şi în stiluri,
Un uliu-şi ascunde privirea de gheaţă,

Pe cer, astrul zilei se-nalţă de-o şchioapă,
Fantome de ceaţă dansează, prind formă,
Culorile nopţii acum se transformă,
O bufniţă capul roteşte, mioapă.

Micuţul stejar îşi priveşte vecinii,
Se-nalţă să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toţi se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par că râd de plăcere.
E trist stejărelul şi plânge-n tăcere,
Un prunc ce aşteaptă căldura să vină.

Suspină, aşteaptă şi, parcă de milă,
O rază-l ajunge şi-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-şi urmaşul în marea lui umbră.

Cu greu se înalţă, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăşi în vară,
A fost ocrotit de nămeţi, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Priveşte cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere şi nu vrea să moară
Îşi simte micimea în viaţă amară
Şi-aşteaptă finalul din gândul cel tainic.

Şi, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic şi gânduri mişele,
Priviri ucigaşe fixându-şi cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriaşii din ceruri îşi varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... şi pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarţă un foc ce mocneşte
În rana adâncă ce creşte şi creşte...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunţă sfârşitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
Să facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreaţa coroană,
Din stratul de frunze se-nalţă-n lumină
Copii ai naturii, subţiri în tulpină,
Dar verzi... şi ce poftă de viaţă emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atraşi de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe şi murii.

Trec anii, poiana-i de-acum şi mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă şi n-au apărare.

Mai trec nişte ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmaşii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac să zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuşi creştea greu, în umbră,
Şi gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-şi trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viaţă urâtă şi sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viaţa-i frumoasă şi plină,
Coşmarul ce-l chinuie: gândul şi focul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea şi ei pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viaţa lor, tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă?
Ei ştiu ca orice muritor
că viaţa li se sfârşeşte.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moş priveşte:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Şi, într-o noapte întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior,
el zi de zi tăia otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi-un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarnă grea.
Oare, vor avea pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge.
iarna iute a venit.
Viaţa lor tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară,
gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde o primăvară,
ori linia vieţii-i ruptă?
Ei ştiu ca orice muritor,
că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
bătrâna pe moş priveşte.
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul e greu
să se transforme în humă.
Şi-într-o noapte-întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
focul nu s-a mai aprins.

.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un câine

Părinţii mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, să facă şi acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut şi eu
A mai rămas, de câţiva ani, un câine.

Eu nu ştiu cum percepe-un câine timpul,
Dar ştiu că-i dintr-o specie deşteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo şi aşteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi şi-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Şi-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă şi azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai aşteaptă semne că e bine
Şi, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoşi de mine!

Căci ne mai ducem, eu şi fraţii mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar şi eu şi ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede şi, vă jur,
Mă ia în braţe cu iubire mută
Şi latră-apoi rotindu-se-mprejur
Şi vine iar şi iarăşi mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar şi ştie ce e dorul
Şi recunoaşte sunetul maşinii
Şi dă a înţelege cu căpşorul

Că vrea să stau acolo, să rămân
Şi vrea să vină tata înapoi,
Să aibă şi el iarăşi un stăpân,
Cât va mai fi-n putere şi apoi,

Când va muri, c-aşa e legea firii,
De-o groapă, undeva, să aibă parte
Şi-un semn de preţuire a iubirii
Ce dăinuie şi dincolo de moarte!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile reci

Ce iarnă se-ntindea pe-un mal de vară:
Cu colţi de ger ce se-nfigeau cumplit
În verdele ce n-ar fi vrut să moară
Când mai avea o toamnă de trăit!

Şi ce-ntuneric a venit din ceruri,
Ascuns în stratul alb-imaculat!
Erau seminţe negre din eteruri
Ce colţii-aceia au însămânţat.

Plângeau cu frunze de uitări copacii
Şi se-ngrozeau de golul de pe ram
Când fulgii reci au devenit tălmacii
Acelei veri cu iarna-n suflet hram.

Tot ce-a urmat a fost o amânare
A iernii care îşi croise drum
De îndoieli, de plâns şi aşteptare,
În zile reci de ieri şi de acum.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţia soldatului beat

mergea pe trei cărări dorind
să descopere drumul
pe care vine soţul soldat beat
s-au căsătorit înainte de-a pleca
în misiunea aia periculos
de secretă că nici nu s-a mai întors
treaz şi teafăr şi plin de onoruri
după ce-a descoperit gustul ţuicii
de pere acum bea orice
distanţa dintre ei o doare
aşteaptă ieşirea primilor eroi
turtiţi priveau în zare şi se întrebau
cât mai au până acasă
vor afla dacă vor ajunge
soţul ei soldat zace într-un bar
ascuns strategic sub o masă
aşteaptă venirea infanteriei
blindatele vin la urmă cu nota de plată
se va întoarce curând acasă
acum aşteaptă cuminte
să găsească cele trei drumuri
care duc spre casa lui

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea de la zece

Liniştea de la zece
vine şi trece mai departe
prin aerul rece.
Pleacă şi vine
prin fereastra nopţilor albe
care nu se închide prea bine.
E caldă,
tăcută,
cu aripi cusută...
Doar e de la zece
şi trebuie să urce, să adulmece,
să se strecoare printre ghivece,
să nu se împiedice, să nu se înece
în marea de gânduri întâlnită în drum
de la începuturi
şi până acum...
La mine poposeşte mai mult
căci ştie că mă feresc de tumult.
Mă înconjoară ca un pled de lână pufoasă
mă face să mă simt bine în casă,
aproape că mă copleşeşte
cu atenţia-i insistentă,
aşa de mult mă iubeşte...
De multe ori o trimit la plimbare,
dar nu vrea să plece,
stă cu mine pe margini de suflet
şi-mi îngână în tăcere un cântec,
mă atinge din când în când,
vrând parcă răspuns,
mai ales atunci când dau semne de plâns...
O atingere moale, uşoară,
parcă ar fi a unui alt suflet
ce zboară,
căutându-şi şi el liniştea
şi din pură întâmplare,
a ajuns tocmai în casa mea.
Liniştea de la zece
vine şi trece,
trece şi vine
prin fereastra nopţilor albe
care nu se închide prea bine.

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sat

În sat, pe-o uliţă pustie
Trece-un bătrân... ades clipeşte.
Parcă e mult prea lungă calea...
Povara-i grea... Şi se opreşte.

Îşi face semnul crucii... Iată!
Deodată pare că asudă...
Mai şterge-o lacrimă ce-i pică
Pe chipul obosit de trudă.

Şi merge iar. În drum zăreşte
O mogâldeaţă... un căţel...
Se-apleacă, mângâindu-l tandru,
Apoi, bătrânu-l ia cu el.

Îşi vor uni singurătatea
Şi împreună vor mâncă,
Îl va păzi-n tăcere noaptea
Şi de blestem îl va scăpa...

Căci ce amară e tăcerea
Când n-ai cu nimeni a vorbi!
Doar el, un biet căţel o ştie...
Cu duioşie îl privi...

Îl ia în braţe, îl priveşte...
Pornesc în drumul către casă,
Spre nicăieri, un om şi-un câine...
Ce viaţă Doamne, oh, ce viaţă!

În dimineaţa următoare,
Un trecător pe drumul drept...
Străin! Se şterge pe picioare
De praful greu. L-apasă-n piept

Un dor de casa părintească,
De apa rece de izvor...
- Tăicuţă, m-am întors acasă!
De voi, de sat îmi este dor!

Dar unde-i mama?! Pâinea caldă?!
Pe masă-i doar un blid... Atât!
- Oh, fiule, spuse bătrânul,
Să te aştepte n-a putut.

În ceasul ultim al tăcerii
A luat fotografia ta
Şi-a plâns amar, a plâns măicuţa,
S-a stins tăcut precum o stea.

Oh, tată, iartă-mi neputinţa!
Măicuţă, n-am putut veni
Să-mi iau adio de la tine,
Însă mereu te voi iubi!

- Zadarnic plângi acum copile,
Vezi?! Doliul flutură în poartă
Şi mama... mama nu mai vine!
Poate că-i încă supărată!

- Străinătatea bat-o vina,
Străinătatea m-a furat,
Mă iartă tată, iartă-mi mamă!
Ştiu că doar eu sunt vinovat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărarea nopţilor de toamnă

Pe umbrele bătrânilor copaci,
mergând cu grija celui ce se-ascunde,
din ce în ce mai în adânc pătrunde
prin codrul căutat de cei dibaci.

Lumina Lunii-i este de ajuns,
căci razele-argintii se-aştern pe urme
pe care le-a făcut când a străpuns
desişul ce cărare-a vrut să curme.

E drumul nopţilor de-ndrăgostit
pe care calul său de-acum le ştie,
căci le parcurge,-n toamna ruginie
ca într-un ritual îndrituit.

Iubirea îl îndeamnă la un drept
ce-i doar al lui, căci şi ea îl iubeşte,
iar noaptea, pe cărarea ce-i uneşte,
îşi simte inima crescând în piept.

Îndeamnă calul, e nerăbdător
să îi audă vocea, să o simtă
la pieptul lui cu capul, să consimtă
şi să-i alunge dorul arzător.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moldoveanca

Pe străzile Genevei,
Prin zori în deşteptare,
Apare o statură,
O moldoveancă-n floare!

Şi bus-ul, şi, chiar tram-ul
Stau amuţite-n loc,
Mă rog, că trece fata,
Dând la pedale foc.

Şi nici, măcar, sirena,
Al dracului de tren,
Nu-i poate închide gura
Când Ea îşi are un ţel!

Căci o aşteaptă munca
Şi timp nu-i de popas,
Veghează telefonul,
De la copil un glas!..

Din noapte până-n noapte
Nu-i decât furnicuţă,
Munceşte şi adună
Avere-n pestelcuţă!

Iar ziua când e mare
Şi-i bate raza-n faţă,
E o copilă dulce,
Cât ziua de măreaţă!...

Zâmbind, adie a fragă...
Prin lacrimă păşeşte,
De-şi vede mama dragă,
Copiii până-n creştet!

Şi, cum să facă oare,
Cum să se rupă-n două:
Să stea cu ei la masă,
Ori să îi scalde-n rouă?!

Şi ar pleca, chiar, mâine
La casa ce o cheamă,
Dar... cine să rămână,
Să deie din pedale?!

O lacrimă-i coboară...
Dând la pedale foc:
Nu-i voie să ne plângem!
Timpul nu stă pe loc!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu două feţe: Erau oamenii tăi, planul tău!
Jokerul: Ţi se pare că sunt genul de persoană care să aibă planuri? Ştii ce sunt eu? Eu sunt un câine care aleargă după maşini. Nici n-aş şti ce să fac dacă aş prinde una. Ştii, eu pur şi simplu... fac lucruri. Mafia are planuri, poliţia are planuri, Gordon are planuri. Vezi tu, ei sunt nişte uneltitori. Uneltitorilor le place să deţină controlul asupra universului lor mărunt. Eu nu sunt aşa. Eu încerc să le demonstrez cât de jalnice sunt încercările lor de a controla lucrurile. Aşa că eu când spun... A, vino aici. (Îi mâna lui Harvey în a lui.) Atunci când spun că ce s-a întâmplat cu tine şi cu iubita ta nu a fost nimic personal, trebuie să ştii că spun adevărul. Uneltitorii sunt cei care te-au adus în situaţia asta. Tu eşti ca ei, ai avut planuri şi uite unde ai ajuns. (Dent încearcă să-l prindă pe Joker.) Eu n-am făcut altceva decât ce ştiu eu cel mai bine. Am luat micul tău plan şi l-am răsturnat. Priveşte numai ce am făcut din oraşul ăsta numai cu câteva canistre de benzină şi câteva gloanţe. Hmm? Ştii... Ştii ce am observat? Nimeni nu intră în panică atunci când lucrurile decurg "conform planului". Chiar dacă planul acela este teribil! Dacă mâine voi spune presei că un violator periculos va fi împuşcat sau că un camion plin cu soldaţi va fi aruncat în aer, nimeni nu va intra în panică, pentru că totul face parte dintr-un plan. Dar dacă vin şi spun că un primar bătrân şi neînsemnat va muri, toată lumea o ia razna! (Jokerul îi dă Omului cu două feţe un pistol şi îl îndreaptă spre el însuşi.) Creează puţină anarhie. Strică ordinea prestabilită şi totul devine haos. Eu sunt un agent al haosului. Şi ştii cum e haosul? Este corect! (Ţinând încă pistolul în mână, Omul cu două feţe scoate o monedă din buzunar.)
Omul cu două feţe(arată spre jumătatea intactă a chipului său): Trăieşti.
Jokerul: Aşa.
Omul cu două feţe (se întoarce, arătând spre jumătatea desfigurată a chipului său): Mori.
Jokerul: Mmm, aşa mai zic şi eu.

replici din filmul artistic Cavalerul Negru
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ar fi

De-ar fi să fiu acela care-n visuri
te poartă-n braţe lin, ca într-un zbor
deasupra nesfârşitelor abisuri,
atunci m-aş face, pentru tine, dor.

De-ar fi să fiu, în gândul tău, acela
pe care-l vrei, pe care îl doreşti
să-ţi fie-n calea ploilor umbrela,
atunci aş fi chiar gândul ce-l gândeşti.

Iar, dac-ar fi să-ţi fiu alături, ţie,
în zborul de sfârşit, spre alte lumi,
aş vrea ca noua viaţă să îmi fie
un drum pe care tu să mă îndrumi.

Nu ştiu ce-aş vrea, dar tu, desigur, ştii,
căci ai, în suflet, ca ecou: "De-ar fi...".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrebare

- Ce-a vrut să spună autorul, oare?
Vouă, celor născuţi în zodia-n care
Nimic nu doare.

Miraţi-vă citeţ şi nu icniţi
De-o fi s-aflaţi că autorul n-are
Decât vreo două, trei nimicnice dorinţi.
Lăsaţi-i libere cuvintele să zboare!

El vrea să ştie că în astă limbă
In care el vă ştie auzi,
Iubirea nu-i, de fapt, o diatribă,
Ci că ce-l doare-i starea de-a iubi.

Mai vrea să strângă în pocalu-i rouă
Din zori de zi, când noaptea a murit
Si nu vrea multă, boabe vrea doar două:
Cea de-nceput şi cea dintru sfârşit.

Mai vrea, de-ar şti că poate să-l audă
Cel ce împarte-n astă lume tot,
Să-l lase să-şi închidă pleoapa surdă
Si ancora s-arunce împăcat în port.

poezie de Cristina Davidescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacără săracă

Sunt mii şi mii de case fără casă
Şi mii şi mii de ramuri fără ramuri,
Cuvinte condamnate la sloganuri
Şi oameni fără vatra lor de-acasă.

Sunt mii şi mii de faceri fără faceri,
Ce-au rezultat din faceri nefăcute,
Din goliciuni cu goliciuni umplute,
De-o lume care face-n gol afaceri.

Nimicul în nimic e dat să treacă,
Din ce-a fost plin, e azi deşertăciune,
Cenuşa e scursura din tăciune,
Tăciunele-i o flacără săracă.

Din gând, rezultă totdeauna gânduri,
Şi, în pământ, pământ se pământeşte,
Iar viscolul, prin viscol viscoleşte,
Când iarna-îngheaţă seva din pământuri.

La poartă, bate-a traistă goală vântul,
Iar uşa se deschide, încă-i uşă,
Pe horn e fum, pe vatră-i doar cenuşă,
Şi-n cer se-ascunde, viscolit, pământul.

Îl strâng la piept, îl învelesc cu gândul,
La primăvară, nu-l mai creşte grâul,
Pe Valea Mare nu mai curge râul,
Săteanul şi-a pierdut la toate rândul...

Poarta nu e poartă, uşa nu e uşă,
Curtea nu e-n curte, casa nu-i acasă,
Ziua nu apune, noaptea nu se lasă,
Focul nu mai arde, nu mai e cenuşă.

Au apus ţăranii de atâta moarte,
Ţara nu-i mai ştie, câinii nu-i mai latră,
Nu-i mai arde-n palme focul de pe vatră
Cei bătrâni sunt umbre, tinerii-s departe.

Nu mai e nimic din ce-a fost de milenii,
Au învins tâlharii, visteria-i goală,
Satele sunt vide, soarele-i de smoală,
Şi s-au dus pe ape, singuri, pământenii.

Este doar o vorbă despre-o zi senină,
Când aveam o casă plină de lumină...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magia serii

Sunt, uneori, momente de magie
la care nu te-aştepţi şi te-nfioară
ca lacrimile dintr-o melodie
ce-ţi picură pe suflet din vioară.

Sunt clipele când seara se răsfaţă
în liniştea ce-aduce somnul zilei,
cu un apus ce-o mângâie pe faţă
şi pregăteşte visele copilei.

E scurtă vraja ei, căci noaptea vine
cu un alai de stele şi, grăbită,
o-ndeamnă ca, şi ea, să facă bine
să doarmă lângă sora obosită.

Priveam, surprins, momentele schimbării,
de parcă le-ntâlnisem prima oară,
în timpul ce-acordasem aşteptării
iubitei mele, într-un fapt de seară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bătrân

Aplecat peste omătul troienit, pe ulicioară,
Trece lin, cu mersul moale, un bătrân cu-a lui povară.
Ţine strâns de ţolul aspru - cu vreo două legături
Făcut sac – să poată duce, din pădure, uscături.

Pe căciula-i învechită cad zăpezile de-o viaţă,
Haina roasă adunată-i cu-un cordon de zdrenţe-n faţă,
Bumbii au căzut, dar baba n-a mai fost aici, să-i coase.
Sub pufoaică stă ascunsă numai o mână de oase!

Mâinile-s înfăşurate doar în cârpe din ştergare,
Iar din cizmele de gumă ies obielele murdare,
Rupt în coate şi-n genunchii îndoiţi, străbate locul,
El cu ochii minţii vede cum îi arde-n vatră focul.

Pojghiţa sub paşi trosneşte, iar omătul cerne, cerne,
Pe cărarea cea îngustă tot mai aprig se aşterne.
Îngheţat, urmează drumul care duce spre bordeiul
Unde nu mai este pâine şi s-a terminat uleiul,

Dar visează la căldură, trupul rece să-i alinte,
Undeva, prin pod uitată, o găsi el nişte linte.
Şi mălai de-o mămăligă de-o mai fi, încă nu ştie.
Visând cum aprinde focul, îl cuprinde-o bucurie

Şi mai cu nădejde calcă, uşor pasul îl grăbeşte,
Dar prin viforul năpraznic o lumină îl orbeşte,
Iar doi domni, în uniforme, cer ceva ce nu-nţelege,
Cer anume documente şi-i vorbesc despre o lege,

Spun să lase legătura de pe umeri, jos, îndată!
Şi un anumit articol dintr-o carte îi arată.
El nedumerit ascultă şi priveşte cu mirare,
Pune crengile-n zăpadă, nu pricepe legea care

Poate pune stăpânire peste focul din bordeie,
Ca şi cum s-ar putea pune lacăte, pe o scânteie!
Apoi lasă-n drum tot visul cel frumos, cu crengi uscate
Şi se pierde-ncet, de parcă, veşnicia o străbate.

Se rostogolesc, amare, două lacrimi, pe sub barbă
Şi pe Dumnezeu îl roagă să îl ducă lângă babă,
De-o fi cald sau o fi rece, cum o fi, nici el nu ştie,
Doar oftează şi se duce prin zăpada argintie...

poezie de Emilia Amariei din Datori cu o ţară (18 decembrie 2015)
Adăugat de Emilia Amariei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulcanul îngheţat

E frigul, oare, care mă pătrunde,
sau doar fiorul zilei reci de toamnă
ce mă priveşte blând şi mă îndeamnă
să-mi scot din suflet dorul ce se-ascunde.

E-atât de frig acum, atât de rece,
în sângele ce ieri ardea prin vene
ca lava ce se scurge în ravene
şi umple orice gol, pe unde trece.

Să-mi fi rămas, cumva, un gol în care
a tot crescut răceala şi uitarea,
ce-au construit acolo închisoarea
şi-mi ţin un dor ascuns în nepăsare?

De-ar fi aşa, cum ştiu că el rezistă
şi că vulcanul va erupe iară?
Sunt sigur că va fi curând afară
şi toamna va-nceta să fie tristă

E frig acum şi-aştept, oricât ar ţine,
ceva să se întâmple: o fisură
în grotă, suflet, teamă sau natură
şi-atunci va fi iar cald, şi va fi bine.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răbdare

Te-aştept cum un deşert aşteaptă ploaia,
sau o vioară mângâieri pe coarde,
te-aştept să-mi stingi, din suflet, vâlvătaia
căci dorul ce îl simt în mine, arde.

Cu gânduri ce se-nvârt pe o spirală
în jurul tău, atrase ca-ntr-o vrajă
în sarabandă caldă, rituală,
aştept ca trupul tău să-mi fie strajă,

Să liniştească flăcările care
îmi fac privirile să strălucească
aidoma cu razele de soare
atunci când zorii-ncep să se ivească,

Dau buzelor, o tremurare fină
ca într-o rugă de-a-ntâlni plăcerea
în clipele când dragostea deplină
le cere să-şi continue tăcerea.

Te-aştept în timpul care nu contează
când, sigur, ştiu că vii, şi nici nu doare
singurătatea care mai oftează
atunci când dorului îi spun: "Răbdare!".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!