Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când râde în somn copilul

Legănându-l pe picioare
Mama îşi culcă copilul.
E fericită că-l are,
Că şi-a împlinit destinul.

Cu glas duios îi alină
Somnul dulce de copil.
Cheamă somnul ca să vină
Şi se bucură din plin.

Cu drag pruncul îşi priveşte,
Gânguritul îi ascultă.
Când în somn puiul zâmbeşte
De necazuri mama uită.

Când râde în somn copilul
Soarele din nori apare.
Aleargă repede timpul
Să crească copilul mare.

Când în somn râde copilul
Mai uşor mama zâmbeşte.
Râsul lui este mobilul
Care o întinereşte.

Mereu vor râde-n somn copiii,
Mereu vor înflori, ca trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (19 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Te-aştept copilul meu, e iarnă iar în sat
Îmi este frig în suflet de-atâta aşteptat,
Întoarce-te acasă, se-apropie Crăciunul
Din câţi aţi fost odată, n-a mai rămas niciunul.

Te-aştept copilul meu, de-atâţia ani te-ai dus
Şi câte-am pătimit, mă ştie Cel de Sus
Icoanele din casă îmi ştiu durerea mea
Şi geamul ce-l pândesc, venind a te vedea.

Te-aştept copilul meu, nimic nu-ţi reproşez
În rugă şi în gând te port şi te veghez,
Dar sufletul mă doare căci nu eşti lângă mine
Întoarce-te de poţi, cât Domnul mă mai ţine.

Te-aştept copilul meu, mi-e tare dor de tine
Se-apropie Crăciunul e frig şi nu mi-e bine,
Vino să-mi încălzeşti inima-ndurerată
Acuma cât mai poţi, mă mai colindă-o-dată.

Te-aştept copilul meu, căci pasul mi-e greoi
Aripile-mi sunt frânte, zboară tot înapoi,
Doar gândul meu la tine în viaţă mă mai ţine
Te-aştept copilul meu, uite Crăciunul vine!

poezie de Lucica Forfotă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiată în România

Cum pot să mă apăr de absurda urgie?
Acasă, părinţii plângând i-am lăsat...
Dorit-au să moară pe scumpa lor glie...
Copilul, în braţe, l-am luat şi-am plecat.

Cu lacrimi de înger, cel mic mă întreabă:
,, De ce astăzi tati nu este cu noi?"
Îi răspund că are, la servici, multă treabă...
Cum să spun c-a plecat la cumplitul război?

De i-aş zice, cum, oare, ar putea înţelege
Un puşti care are are doar câţiva anişori
Că-n Ucraina domneşte a păgânilor lege,
Ai ţărilor noastre, eterni dictatori?

Am trecut astă-noapte, cu copilul de mână,
O graniţă plânsă, către oameni frumoşi,
Care vor armonie în Ţara Română.
Ne-au primit cu pachete, covrigi şi gogoşi.

Românii sunt buni, ne rugăm împreună,
Nici ei nu-nţeleg de ce vrea să murim
Acel,, om" cu o minte deşartă, nebună.
Cât am vrea să putem în ochi să-l privim,

Să-i zicem că ruşii de rând nu au vină,
Că pace-şi doresc, nu moarte şi chin
Sunt oameni ca noi, vor pace, lumină,
Că războiul acesta şi lor li-i străin!

Nu ştiu ce-i acasă, nu ştiu dacă mama
Şi tata sunt bine, dacă azi mai trăiesc...
În genunchi ne rugăm, în suflet simt teama
Că mor şi n-apuc să le spun că-i iubesc.

Nu ştim de vom prinde şi ziua de mâine,
Nici paşii pe unde târziu ne-or purta,
Dar ştim că românii ne-au dat casă şi pâine
În clipele grele. Şi nu vom uita!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl

Acasă venea zilnic topit de băutură,
Şi biata lui femeie primea orice tortură.
Trăiau de vreme lungă. Ea singură, pierdută,
De mic copil în drumul mizeriei căzută,
Cu el înlănţuise a traiului povară,
Şi suferea-n tăcere bătaie şi ocară.
Vecinii, totdeauna aud cum geme, plânge,
Când furios bărbatul sub pumni spinarea-i frînge,

Şi-o chinuieşte până se-nmoaie de-oboseală;
Apoi se face-o largă tăcere mormântală.
Dar într-o zi de iarnă, când aspra sărăcie
Preface o secundă în crudă vecinicie,
Şi gura cere pâine şi nu-i o fărmitură.
Femeia naşte-n chinuri o slabă creatură.
Sărman copil! Ce bună şi dulce ţi-ar fi soarta,
Născând, de ţi-ar deschide spre somnul morţii poarta!

Bărbatul vine iarăşi beat într-o zi, cum face
Întotdeauna; însă e potolit şi tace...
Nu mai ridică mîna nevasta iar să geamă
Sub lovituri puternici; acuma ea e mamă.
Ci, zâmbitor, alături de leagăn se aşază
Şi mângâie copilul ce doarme şi visează...
Femeia, cum îl vede, cu ochii arşi de ură.
Întoarce către dânsul o rea căutătură
Şi strigă-amar: "Ce lucru puterile îţi taie
Să nu-mi pisezi şi-acuma tot corpul în bătaie?
Eu te aştept!.. Hai, vino... şi dă-mi!..." Iar imbecilul
Răspunde-ncet: "Mi-e frică să nu deştept copilul!"

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru copii, nu e loc în casele din ce în ce mai strâmte ale oraşelor moderne în care se aglomerează familiile. În stradă nu e loc pentru că vehiculele se înmulţesc, iar trotuarele sunt înteţite de lume grăbită. Adulţii n-au timp să se ocupe de ei, căci sunt zoriţi de lucru şi pleacă de acasă, şi tatăl şi mama. Când nu se găseşte lucru, mizeria îi târăşte şi pe ei, împreună cu adulţii. Dar şi în familiile de condiţiuni bune, copilul bogat este exilat în camera copiilor, lăsat în grija unei persoane străine, plătite şi nu îi este îngăduit să intre în camerele rezervate pentru cei care i-au dat viaţă. Nu există refugiu unde copilul să poată simţi că sufletul lui e înţeles, unde activitatea lui să nu fie stânjenită.

Maria Montessori în Taina copilăriei
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi se fac 2 ani de când tatăl meu a plecat dintre noi...

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul 'nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.

Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.

Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.

Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.

Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.

Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.

Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi tatăl meu s-a dus,
în vremea-n care-n mama şi lacrima plângea.

Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume pe pat moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.

Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.

Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat

poezie de Mihai Laurenţiu Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

COPILUL - UN MODEL RATAT DE TOATE GENERAŢIILE

Copilul caută modele, neconştientizând că, de fapt, el ar putea fi modelul absolut, originar, la care toată lumea, indiferent de vârstă, se raportează.

Şi-atunci, copilul se de-formează în toate direcţiile posibile.

Copilul: cea mai tare ţintă din lume!

Nu vrea, însă este.

Costel Zăgan în Fagurii modelelor (2019)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coroana de-azur

Copilul din mine ar vrea să alerge
Spre norii de foc ai iubirii rotunde

Copilul din mine a uitat să respire
Din seva de gând a tăcerilor blânde

Copilul din mine plânge-a durere

Speranţa atinge cu fruntea şi clipa
Se-apropie floare de crin să-l aline
Esenţe curg râu de lumină oglindă

Copilul din mine priveşte în hăuri

Un punct luminos îl desparte de aer
S-arunce-n pământ doar pumnul de stele?
S-adune în palme raza firii s-o crească?
Simt aer, lumină cascadă de zâmbet

Un cerc de lumină mă-nvăluie tandru,
Simt ace de gheaţă spărgând infinitul
Coroană de-azur se-mplineşte spirala…

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Nimeni n-a rămas în stradă,
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăştiate
Şi salcâmii stau să cadă -
Bate vântul, bate...
A ieşit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână... Sună
Porţi izbite de furtună
Şi femeia face cruce -
Fulgeră şi tună.
Dar a norilor năframă
Se sfâşie... Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-şi ajute
Şi cu glas pierdut îl cheamă:
– Hai cu mama, iute!
L-a luat acum în braţe.
Ploaia o izbeşte-n faţă.
Bolta parcă-i spartă-n două...
Cu mânuţele-amândouă
El de gâtul ei s-agaţă:
– Plouă, mamă, plouă!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ce-aş putea...?

Nu plânge, mamă, şi nici nu mă chema,
Îmi faci mult rău chemându-mă acasă,
Tu ştii la fel de bine că în ţara mea,
Dacă nu fur, nu pot să-mi construiesc o casă.
Ştiu că ţi-e greu că sunt acum printre străini
Şi că ai vrea să fiu în sat alăturea de tine,
Că bătătura astăzi ţi-e plină de ciulini
Şi cât mai suferi, dar gândeşte-te la mine.
Cu ce-aş putea să te ajut stând lângă tine,
Poate-aş cosi în curte şi ţi-aş sparge lemne?
Dar oare-n ţara asta pentru mine
E de ajuns ca să cosesc şi să crap lemne?
Mă doare sufletul că-ţi sunt atât de departe,
Că nu mai pot să te ridic când cazi,
Dar, mamă dragă, să nu uiţi că sărăcia ne desparte
Şi că mi-e dor în fiecare zi de ochii-ţi calzi.
Şi aş veni târându-mă-n genunchi acasă,
Să-ţi fiu aproape, să te mângâi pe faţă,
Dar ştiu că n-ai avea ce să îmi pui pe masă
Şi m-aş trezi plângând în fiecare dimineaţă.
Cum să mă-mpart în două, scumpă mamă,
Să fiu şi-aici, să fiu şi lângă voi?
Ce să-i răspundă copilul mamei care-l cheamă
Şi îşi doreşte fiul, rătăcit prin lume, înapoi?
Nu plânge, mamă, eu te rog, rezistă,
Nu mă chemă să văd că mori săracă,
M-ai învăţat că DUMNEZEU există,
Şi roagă-te la EL, pe fiul rătăcit să ţi-l întoarcă!

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul tău, măicuţă bună

Şi azi aud, măicuţă bună,
Cum de la joacă mă chemai.
Mă luai, mamă, de mână,
Cu dulci cuvinte m-alintai.

Cum puteam să nu răspund
Glasului ce mă chema?
Era un glas atât de blând,
Că eu nicicând nu-l voi uita.

Când în joacă mă răneam,
Tu îmi alinai durerea
Cu sărutul ce-l primeam.
Că era dulce ca mierea.

Glasul tău duios, de mamă,
Aş vrea şi astăzi să-l aud.
E drept că şi azi mă cheamă,
Dar numai sunt copilul crud.

Acuma am copilul meu
Şi-n amintirea ta,
De la joacă îl chem eu,
Ca să-l pot îmbrăţişa.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Moş Crăciun

Aştept să vină Moş Crăciun,
Îmi vreau părinţii înapoi,
E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Ei sunt departe şi apoi,
Muncesc din greu spre a avea
Un trai mai bun şi daruri, noi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea!
Copil sărac sunt... ca şi voi.

Aştept să vină Moş Crăciun!
Poveşti cu zâne-am auzit...
Cu feţi-frumoşi, cu zmei de fier
Care pământu-au împânzit.
Un făt-frumos e tatăl meu!
O zâă bună-i mama mea!
Şi dacă traiul le e greu,
Izbândă tot îşi vor afla.

Îmi vreau părinţii înapoi!
O rugă-n vânt am zămislit...
Veniţi! Vă vreau decât pe voi!
Atunci doar fi-voi fericit!
Se-nalţă flacără-n apus,
Eu îngenunchi, Părinte Sfânt.
Părinţii mei s-au dus, s-au dus...
Adu-i acasă mai curând!

E ger şi sunt nămeţi pe drum,
Acasă-i pomu-mpodobit.
E ger şi câinii latră-acum...
În poartă cine s-a oprit?!
Bunica iese în pridvor,
Îşi şterge ochii cu năframa
Şi tremură de vis, de dor,
O vede, înger blând, pe mama.

Ei sunt departe şi apoi,
Cu ei în gând adorm mereu.
Sunt duşi departe amândoi
Şi plâng şi ei de dorul meu.
Dar ruga mi s-a împlinit,
Cu drag căsuţa şi-o privesc.
Ştiu eu?! Parc-au îmbătrânit!
Dar eu mai tare îi iubesc.

Muncesc din greu spre a avea,
Aici, noi, multe bucurii,
Dar ochiu-i gol de mama mea,
De tată zorile-s pustii!
De-atâta dor, peste ocean,
Crescut-a pod de-alese rugi.
Când eu stăteam plângând la geam,
Ne despărţeau păduri şi stânci...

Un trai mai bun şi daruri noi
Voi ne-aţi adus, dar cât vom fi
Copii uitaţi, lipsiţi de voi,
În timpuri ne vom nărui.
Val cu privirea către cer,
Cu peşti de-argint plângând de dor,
Voi sunteţi doar un giuvaer
Ce-l vom păstra la piept, de dor.

Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea...
Să nu uiţi moşule! Acum
Este târziu şi poţi pleca!
Poate c-ai înnoptat pe drum...
Oh, mamă, bine ai venit!
Bine-ai venit, tăticul meu!
Eu ştiu că nu ne-aţi părăsit,
Însă şi nouă ne-a fost greu.

Copil sărac sunt... ca şi voi.
În roluri, parcă semănăm.
Cât voi de mine sunteţi goi
Şi eu de voi sunt... Să zburăm!
Să plângem timpul ce-am pierdut,
Apoi, cu amintiri cu amintiri de noi
Să o luăm de la-nceput
Dând timpul vieţii înapoi...

Copil sărac sunt... ca şi voi.
Eu doar părinţii, ştii, i-aş vrea.
Un trai mai bun şi daruri noi,
Muncesc din greu spre a avea.
Ei sunt departe şi apoi
E ger şi sunt nămeţi pe drum.
Îmi vreau părinţii înapoi!
Aştept să vină Moş Crăciun...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de părinţi

Aş vrea să-i am pe mama şi pe tata
Aproape, lângă mine, să-mi croiască soarta
Căci de când ei au plecat...
În lumea largă... eu, aproape că am uitat
Ce înseamnă să ai lângă tine
Un suflet pur... un suflet de părinte!

Mi-e dor de tine, mama mea!
Şi tare acum aş vrea
Să te pot mângâia...
Să-ţi alin din durerea-ţi grea.
Chiar dacă tu mă certai,
Ştiu că o făceai pentru că mă iubeai!

Şi mi-e dor de tatăl meu
Acum când ştiu că-i este tare greu
Şi mă doare inima...
Să ştiu că el se va opera!
Dar mă rog la Dumnezeu
Să-l aibă în grija sa mereu!

Şi mi-e dor de voi, părinţi,
Aş vrea acasă să veniţi
Pentru ca atunci, când un necaz mă apasă
Să ştiu că-i cineva care mă aşteaptă
Cu drag acasă!

poezie de Gianina Cristina Gotan
Adăugat de Elena Ramona Marcov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatălui meu

Am fost şi încă-ţi mai sunt
Copilul dorit pe pământ,
Purtată pe umeri - odată
De tine, iubitul meu tată.

Acum tu mă porţi doar în gând
Tristeţi lângă tine- ancorând
De doruri ce tainic te-apasă
Că nu ai copilul - acasă.

Nu judeci, nu plângi, doar oftezi
Crâmpeie de viaţă - aşezi
Pe pernă, când somnul nu vine
Şi asta în viaţă - te ţine.

Mă vezi alergând prin ogradă
Prinzând primii fulgi de zăpadă
Cântând pe ascuns o colindă,
Peltic, la oglinda din tindă.

Ai vrea să mă mângâi pe frunte
Chiar dacă ţi-s mâinile frânte
De muncă; de-o viaţă trudite
Şi dor, dor, taicuţă... şi sunt obosite.

Dar lasă durerea, acuşi o să treacă
Ca vine lumina şi casa se îmbracă
Cu mândrii nepoţi şi cântec de stea,
Vin toţi să te vadă... azi e ziua ta!

poezie de Angelina Nădejde (27 decembrie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un episod de viaţă

În zori a plecat de-acasă să cosească pentru boi
Iarbă bună, iarbă grasă, cu lucernă, cu trifoi,
Otavă din cea aleasă pentru vite, pentru oi.

Carul scârţâie alene, omu-ndeamnă la urcuş:
- Hai, Cezare! Haide, tată! Uite, ajungem acuş.
O să paşti liber băiete, nu te mai ţin la ţăruş.

Când ajunge sus, bătrânul slobodă calul din ham,
Strânge hăţul, ia mâncarea, o agaţă într-un ram,
Prinde coasa şi se-nchină către cerul ca de geam.

Să mai trăiască ar vrea, câţi ani cucul îi cuvântă.
Cântă coasa în trifoi, omul fluieră şi cântă,
Munca pentru el a fost, totdeauna treabă sfântă.

Cum culcă la pământ otava, brazdă după brazdă,
Se-opreşte. Priveşte sus şi nu-i vine ca să creadă
Că pe cerul cel senin se-adună norii grămadă.

La munte vremea se strică cum se scutură un nor.
Iată! Ploaia a-nceput. Omul adună fân de zor
Şi-l încarcă în căruţă, ca să-l ducă în obor.

După ce înhamă calul, repede pornesc la drum,
Dinspre munte vine ploaie cu vânt, grindină, cu fum.
Peste el cad brazi grămadă şi-i rupe carul cu fân.

Omul cade, calul fuge, potopul s-a aşternut.
S-a speriat rău bătrânul când din munte a căzut,
Lângă el, un brad mai mare, pe care vântul l-a rupt.

Printr-o vreme rea ca asta, de multe ori a trecut,
Dar să îi rupă şi carul, zău că nu e de crezut,
Ba să îi fugă şi calul, care, poate s-a pierdut!

Din şanţu-n care căzuse, se ridică. Iese-n drum,
Scutură fân de pe dânsul, vede că nu mai e fum,
Deznădăjduit se-ntreabă, ce să facă el acum,

Fără Cezar, fără car... Cum să ajungă acasă?
Ploaia a-ncetat de-acum. Vremea e din nou frumoasă.
Omul pleacă-ngâdurat, fără fân şi fără coasă.

Ajuns acasă le spune la vecini tot cea trăit,
Cum deodată tot cerul, cu nori s-a acoperit,
Până să bage de seamă, ploaie mare s-a pornit.

Ce-i drept, necazul e mare, dar e învăţat la greu.
Cu obrajii-n mâini gândeşte:-Unde o fi calul meu?
Nu tu cal, nu tu căruţă... care mai e rostul său?

Tot gândind, iese-n ogradă. Rămâne stupefiat
Când îl vede pe Cezar că-i obosit şi speriat.
Bucuros, cu ochii-n lacrimi, pe frunte l-a sărutat.

- Bunul meu căluţ! Ajutorul meu! Nu m-ai părăsit.
Am rămas tot împreună. Ploaia nu ne-a despărţit.
O să reparăm noi carul, şi iar mergem la cosit.

Scurtă vreme a trecut, omul pe treabă s-a pus.
A lucrat şi zi, şi noapte. Din răsărit la apus.
Acum calul iar înhamă. Pleacă să cosească sus.

Pe drum omul iar doineşte mergând s-adune trifoi.
Privind muntele îi zice: -Nu poţi scăpa tu de noi!
Cezar şi cu mine vom mai înfrunta vânturi şi ploi.

Ajuns sus, din nou coseşte, calul paşte liniştit,
Ziua stă să se sfârşească, cu soare în asfinţit,
El încarcă în car fânul, care cu drag l-a cosit.

Cam grăbit înhamă calul, apoi zice:-Hai Cezar!
Dumnezeu să ne ferească de necazuri şi amar,
S-ajungem cu bine-acasă, să punem fânu-n hambar.

Drumu-i lung până acasă, dar ajunge, în sfârşit.
Opreşte carul în curte şi se-chină mulţumit,
Că în iarna care vine, poate să stea liniştit.

poezie de Dumitru Delcă (6 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-am fost, cine sunt, cine voi fi

Am fost copilul care vede... lumina întâia dată.
Am fost copilul care crede... toate câte i se-arată.
Am fost un copil zburdalnic,... toată ziua alergam,
Dar am fost şi copil harnic,... pe mama o ajutam.
Am fost tânăr ca o floare,... rumen şi frumos la faţă,
Un tânăr plin de candoare... şi mă bucuram de viaţă.
Am fost tată de copii,... bărbat cu multă putere,
Ca să le fac bucurii,... munceam ca să fac avere.
Mai apoi am fost bunic,... cu nepoţii mă jucam.
Acum, contez mai nimic,... nici putere nu mai am.
Din floarea care am fost,... îs trandafir veştejit.
Viaţa nu mai are rost,... sunt aproape de sfârşit.
Lumea a-început să spună... că sunt moşneag amărât,
Că am ajuns o legumă,... că, mai suflu, doar atât.
Acum, că ştiţi cine-am fost,... să vă spun cine voi fi...
Nu cred că mai are rost... Nu cred că mai prind o zi.
Aşadar:
Am fost om, sunt muribund... şi-n curând voi fi pământ.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplitate pierdută

Soarele meu se ridică jovial
peste câmpiile pline de iarbă şi flori,
spre bucuria cerului care lăcrimează o rouă densă;
toată viaţa însetată din mine înfloreşte,
iar eu dansez fericirea supremă în iarba cu rouă.

Copilul acesta am fost eu,
am alergat desculţ pe câmpii,
am atins cu palmele mele stafii îngereşti,
iar ele mă bântuie ademenitor, în vis,
când noaptea vine.

Îmi şoptesc în urechi ritualul simplităţii:
în orice noapte senină, sub luna plină,
copile, stai întins pe spate în grădină
şi-admiră meteorii! vor trece...
sunt vise vii ce se sting în surdină, neobservate.

Simplitatea de-atunci
nu o voi mai regăsi vreodată;
voi merge pe cărări spre apus,
voi căuta cu ochii avizi în largul obscur,
în ultima clipă, un răsărit, sperând nemurirea.

Şi-n fiecare zi din câte mai sunt,
lumina cade la fel pe pământ,
doar mai mult întuneric în privirea-mi se lasă,
mai orb sunt, mai surd şi mai searbăd
şi devin mai lipsit de copilul din mine.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când copilul cade, mama plânge; atunci când mama cade, copilul râde.

proverbe ruandeze
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul de nisip

Era bunăoară-ntr-o seară de vară
Te-ntorceai acasă, poate neiubită, dar sigur frumoasă
Şi mereu grăbită, din viaţa trăită spre viaţa rămasă.

Copilul din tine se-abate spre mine şi vine
La copilul meu ce zideşte castele pe buzele mele
Să tac, să mă uit la picioarele tale-n sandale
Pentru nisip sunt goale şi le sărută ca şi când
Doar el ţi-ar fi bărbat, iubit, mereu flămând.

Se făcea că e seară şi sunt însoţit către casă
Pe stradă de-o femeie cuminte şi frumoasă
Ce poartă-n sandale nisip din castele făcute
De copilul meu pe buzele mele uscate şi mute.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste (27 iulie 2009)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!