Pentru o pâine amară

Pentru o pâine amară,
Femeia pleacă din ţară.
Copiii şi-i părăseşte
Şi prin lume rătăceşte.

La poartă, pe o băncuţă, şade gânditoare mama
Şi cum stă pierdută-n gânduri îşi pune pe cap marama.
Ochii către cer ridică şi pe Dumnezeu întreabă,
De ce viaţa ce-o trăieşte este atât de beteagă.
-Sfătuieşte-mă, Tu Doamne! Arată-mi calea de urmat!
Deodată-i fulgeră un gând şi repede s-a ridicat.
Aleargă, intră în casă, unde zace fata mică,
Lângă ea veghează-un frate care tremură de frică.
Băiatul şi cu fetiţa sunt copiii care-i are
Pentru ei,, tânăra mamă, nu găseşte alinare.
Ar vrea să strige-n gura mare, dar nimeni nu o aude.
Durerea-i pătrunde-n suflet, mai amarnic o răpune
Mintea-i este rătăcită, gândul o trimite-n lume,
Prin străini ca să muncească, la copii s-aducă pâine.
Îi e greu să hotărască, de copii să se despartă,
Dar sărăcia-i apasă, le mănâncă a lor soartă.
Oftează. Îşi face curaj. Cu suflet frânt de durere
Îşi ia bocceluţa mama şi spunând la revedere,
Nu ştie unde se-ndreaptă, ştie că pleacă afară.
Îi e greu să se despartă şi de copii şi de ţară.
Dar necazul o împinge. Femeia pleacă departe,
Neputând să mai îndure, povara vieţii în spate.
Ajunsă în altă ţară, cu mintea ei rătăcită,
În mulţimea de pe stradă se simte şi mai pierdută.
Limba ţării n-o cunoaşte, cu cine să mai vorbească?
Cui oare să se-adreseze, ca să ceară să muncească?
Îndată ziua se sfârşeşte şi nu are adăpost
Aici simte că îi e, mai greu decât acasă a fost.
Într-un cotlon, lângă zid, femeia plânge şi oftează,
Tot gândind la cei de-acasă, vede cum se înnoptează.
În somnul nopţii care vine, visele o chinuiesc,
Din somn femeia se trezeşte şi strigă: vreau să muncesc!
O trăsură tocmai trece şi în dreptul ei opreşte,
Cineva din ea coboară şi cu blândeţe-i vorbeşte.
Ea ascultă speriată, dar nimic nu înţelege.
Omul pleacă. Ea rămâne. Cu multă frică se-alege.
A doua zi, în dimineaţă, omul din nou a venit.
Femeia, la cerşit plecase şi era de negăsit.
După înc-o zi pe stradă, disperarea-i şi mai mare,
Şi lipsită de speranţă, crede că noroc nu are.
Se-ntoarce şi se cuibăreşte în cotlonul "primitor"
Unde în tăcerea nopţii, de-acasă, iar îi vine dor.
Nici n-apucă să adoarmă, că din nou e căutată
De -acelaş bărbat de-aseară, însoţit acum de-o fată.
În multe limbi străine, fata interpret vorbeşte,
Ea tresare când aude, vorbindu-i şi româneşte.
Ce să facă? Să răspundă? Sau necazul o pândeşte?
Cu teamă de noua lume, în sfârşit se hotărăşte.
Cu gândul bun la Dumnezeu, şi cu frica-n sân răspunde:
-Eu sunt româncă şi doresc să muncesc, dar nu am unde.
După o discuţie cu omul, fata îi traduce.
Se gândeşte ce să facă, până la urmă se duce.
Cu un licăr de speranţă, sfioasă ea intră-n casă
Şi cuprinsă de căldură, încet pe bancă se lasă.
După ce e ospătată, să se odihnească-i zice,
Văzând-o cum este gata, de pe bancă jos să pice.
Tot nu doarme liniştită, mai multe griji o apucă:
Oare o găsi de muncă? Mâine unde-o să se ducă?
Cu dorul de copii în suflet, ea cu greu a adormit,
Încă nu ştia sărmana că norocul i-a zâmbit.
Când se scoală-n dimineaţă şi află ce i se spune,
Se bucură mult femeia că va câştiga o pâine.
Ştie că e mult de muncă, dar iubirea-i dă putere,
Pentru copii să adune, o cât de mică avere
Ar vrea ca timpul să zboare, să se întoarcă la copii
Cu banii adunaţi prin trudă să le facă bucurii.
Însă timpul trece greu. Femeia tot din greu munceşte
Dar, cu gând bun la Dumnezeu,, anul, uite, se sfârşeşte.
Dorul se mai potoleşte, când e sigură că vine.
În sfârşit, iat-o acasă, după un an şi mai bine.
Cu bucurie nespusă, pe copii îmbrăţişează,
Lacrimi picură obrazul, de oftat nu mai oftează.
Printre lacrimi şi suspine, mama la copii le spune
Că de-acuma, niciodată nu va mai pleca în lume.
Îşi strânge la piept copiii, îi sărută şi-i dezmiardă,
Pentru aurul din lume, nu vrea pe copii să-i piardă.
E crudă viaţa prin străini, şi pâinea e mai amară,
Nicăieri nu e mai bine decât la tine în ţară.
Din bătrâni îşi aminteşte, un proverb care spunea:
"Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea".
-Aici mamă v-am născut, aici e şi steaua mea.
Împreună vom trăi, câte zile vom avea.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne pleacă copiii

Ne pleacă copiii departe în lume
Ne pleacă copiii să câştige o pâine
Ne pleacă copiii departe, departe
Ne pleacă copiii uneori către moarte

Ne pleacă copiii departe in lume
Ne pleacă copiii sperand ca‐i mai bine
Să aibă ce pune pe masă la prunci
Dar suferind mult de dorul de‐aici

Rămân măicuţele plângand la poartă
Rugându‐se Domnului să le dea o soartă
Prin care să le fie bine în lume
Dar să se întoarcă în anul ce vine

Ne pleacă şi mamele pruncilor mici
Răman întristaţi doar cu ai lor bunici
Sau cu vreo mătuşa bătrână, bolnavă
Se roagă poporul strigând Domnului "Slavă "

Se roagă măicuţele la Dumnezeu
Şi Măicuţei Sale pentru traiul cel greu
Ele nu cer mai mult decat sănatate
Pentru cei de aici şi cei de departe

Ajută‐i, o, Doamne, sa fie‐ împreună
Să‐şi ţină măicuţele pruncii de mână
Să‐şi câştige pâinea aici în ţara lor
Să nu‐i mai chinuie sentimentul de dor

O, Doamne, Doamne Sfinte, dă‐ne pace în lume
Şi locuri de muncă... noi nu putem spune
Nimanui decat Tie, O, Bun Dumnezeu
Cât de greu ne este şi‐i plângem mereu

O, Doamne Iisuse, pe Cruce Răstignit
La mine la uşă atât ai bătut!
Eu n‐am ştiut Doamne ce mult mă iubeai
Şi doar o bineţe, atât aşteptai

Am multe păcate dar trăiesc în lume
N‐am unde mă plânge, doar numai la tine
Că nimeni nu m‐ajută şi‐mi‐e tot mai greu
Nu ştie ce‐i cu mine, nici fratele meu

Unii au de toate şi‐s date de Tine
Ei cred că‐împaraţesc vesnic o lume
N‐au milă de mine sau de pruncul flămând
Dar goi pleacă, Doamne, când intră‐n mormânt

Iţi cer acum iertare, Doamne, ştii bine,
Pentru copii mei, părinţi, pentru lume
Să avem mulţumire şi‐un mic ajutor
Cerem doar mântuire, pentru‐ntregul popor

O, roagă‐te Măicuţă, Bunului Dumnezeu
Să ne dea minte bună prin Duhul Sfânt al Său
Să ne întoarcem ochii mai mult la credinţă
Să trăim în iubire, nu în suferinţă

poezie de Ligya Diaconescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E greu

E greu să fii singur pe lume,
Să nai o vorbă cui îi spune,
E greu printre străini să fii,
Dar nu acasă la copii,

Şi este greu pentru un tată
Să lase acasă o mândră fată,
Şi este greu pentru mămici,
Să-şi lase puişorii mici,

E greu departe ca să fii,
Să înghiţi amarul ce te apasă,
Ştiind că copilaşii tăi,
Plâng prin unghiere în altă casă,

Cu ce am greşit în astă lume,
De tot ne bate Dumnezeu,
Lăsăm copiii şi părinţii,
Plecăm că este tot mai greu,

Într-un final când ne întoarcem,
Este distrus tot ce am avut,
Părinţii nu mai sunt în viaţă,
Chiar şi copiii au crescut

poezie de Silvia Tulbur (22 martie 2021)
Adăugat de Silvia Tulbur
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăminte

La ţară într-o căsuţă
Stă şi plânge o măicuţă.
E bătrână, nu mai poate
Să-şi ducă povara-n spate.

După ani cu bucurii
E uitată de copii.
A muncit şi zi şi noapte
S-ăibă copiii de toate.

Fir-aţi voi să fiţi, copii,
Cu-ale voastre bucurii,
Aţi uitat că v-am făcut
Şi cu trudă v-am crescut.

V-am dat viaţă, v-am pus nume,
Iar acum uitaţi de mine.
Pentru ce m-am chinuit
Pe voi, de v-am înstărit?!

Acum sunt dată uitării,
Sunt în pragul disperării.
Mai veniţi, copii, acasă,
Să vă văd pe lângă masă!

Să vă strâng la pieptul meu,
Că mi- e muică tare greu...
Maică, veniţi cu nepoţii,
Ei sunt bucuria vieţii!

Nu-i cunosc, nu i-am văzut,
După ei acuma plâng.
Veniţi cu ei să mă vadă,
Să-i văd şi eu prin ogradă!

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători...

S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger...
Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer.
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri...

S-au dus şi sărbătorile... E iarnă
Şi au plecat colind... colindători
Şi au plecat românii iar din ţară
În zi de luni, la ora trei, în zori.
Şi-au plâns părinţi şi fraţi... şi-au plâns copii
Şi-au plâns soţii, prietene, amici.
Ei au plecat, oh, au plecat în lume,
Sperând să-nvingă greul de aici.

De-azi-noapte ninge şi e tare ger
Şi-n jur răzbate-atâta suferinţă!
Pe umeri cade lacrima din cer,
Cu mângâiere, pace şi credinţă
Porneşte timpul către înapoi,
Nici pruncii nu mai au copilărie,
Căci stau cu ei bunicii şi din doi
Părinţii-s doar într-o fotografie.

Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Departe-ntre străini muncind din greu,
O altă suferinţă îi adapă
Dar ei muncesc, muncesc, muncesc mereu.
Li-i ochiul încă lacrimă şi toamnă,
În sărăcie au trăit destul,
Vor să desfacă lanţul suferinţei
Şi să zâmbească celor dragi de-acum.

Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Căci n-au aici nici drepturi, nici dreptate
Şi pier tăcut, în altă lume pier
Atât de-nlăcrimaţi... şi ce departe!
Şi dacă ţara noastră va pieri
Prin oameni sărăcind, va fi o lege
Ce pe români din nou îi va uni
O lege ce-n curând îi va-nţelege.

Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine
Ne-ncrezători, flămânzi şi oropsiţi,
Sperând ca timpul, timpul cel de mâine
Poate-i va face-o clipă fericiţi.
Le trece viaţa-n muncă şi speranţă,
Sunt doar o biată lacrimă pe faţă,
Lumina fericirii e departe!
De cei din ţară-o viaţă ne desparte.

Oh, mulţi nu ştiu ce timpul le-o sorti,
Nu ştiu nici când în ţară vor veni
La-nmormântări, la nunţi ori parastase...
Ţara cu toate ale ei, frumoase,
Nu îi va mai cunoaşte... Sunt străini -
O floare ce-a crescut prin mărăcini.
De-atâta dor de toţi cei dragi, mereu,
Să fie-aproape, cât va fi de greu!

Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine...
Nu ştiu ce râuri lungi de suferinţi
Le vor uda uscatul colţ de pâine,
Le vor spăla uitate suferinţi.
O mare de români plecaţi din ţară,
O ţară care i-a uitat. Români,
Viaţa-ntre români nu e uşoară
Şi-n ţara noastră ne simţim străini.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Câţi dintre ei se vor întoarce-acasă
Sătui de chin, de gustu-amarei pâini,
Sătui de moarte şi sătui de viaţă.
Câţi vor putea pământul românesc
Şi grâul cu neghină să-l sărute,
Ca în opinci şi-n portul strămoşesc
Să joace pe câmpie, pe-ntrecute.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine.
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Pleacă copii în ţări străine, mamă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger,
S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribegie ,,săracă copilărie"

Şi-au plecat români de-ai noştri
De voie şi de nevoie,
Prin străini în lumea mare,
Pentru un bani, mai de valoare,
Pentru ce-au uitat legiştii.

Zările îndepărtate crunt onoarea le-a lovit,
Căci român eşti doar în ţară,
La străini, slugă vândut.
Plâng copiii, plânge neamul,
Când familii se dezbină,
Dorurile îi sugrumă
Şi în lacrimi le înghit,
Numai banii îi mai alină,
Preţul lor e scump plătit.

Haideţi fraţilor acasă!
Că şi aici este de lucru,
Faţa ţării să înflorim,
Drept că bani sunt mai puţini,
Dar sunteţi lângă copii,
Ocrotiţi de-al vostru spirit
Şi de bunul Dumnezeu.

De puneţi umăr la umăr
Avântul în voi să crească,
Ca şi pâinea cea domnească,
Traiul vostru îşi schimbă faţa,
În familia românească,
Libertatea ei cea sfântă,
Nimeni să n-o umilească!
Greu vin banii, uşor pleacă,
Voi pribegi din poartă în poartă,
Munca greatrupul vă-apleacă,
Iar timpul nimic nu iartă.
Când vă deşteptaţi mai bine,
Aveţi doar pe Dumnezeu
Şi-o fărâmă de lumină
În înţelepciune voastră,
Înţeleasă prea târziu.
Niciunde nu-i ca acasă,
Adunaţi cu toţi la masă.

poezie de Valeria Mahok (19 ianuarie 2020)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri în tăcerea nopţii

În întunericul de nepătruns,
vara, în tăcerea nopţii,
Stau rezemat, cu gândul dus,
sprijinit de stâlpul porţii.
Am trimis gândul la tine
ca să-ţi spună dorul meu.
Să-ţi spună că nu-mi e bine.
Fără tine-mi este greu.
Tăcerea nopţii mă-înfioară.
Tremură inima-n mine.
Ne lipseşti de-un an şi-o vară.
Rătăceşti prin ţări străine.
Nu mai ştiu de eşti în viaţă.
La copii, ce să le spun?
Cănd dă soare-n dimineaţă,
îşi plimbă ochii pe drum.
Oare-ai să mai vii acasă?
Dorul de ei nu te-îndeamnă
să te-ntorci? Să stai la masă.
Copiii să-ţi spună, MAMĂ!

poezie de Dumitru Delcă (7 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători

A-mpodobit aseară bradul
Bunica mea printre suspine,
În ochii ei citeai doar iadul,
Privind absent spre ţări străine.

Acolo ai ei copii plecaţi,
Muncind din greu pentru o pâine,
Acolo-s mame... dar şi taţi
Ce nu au dorul cui îl spune.

A-mpodobit aseară buna
Un brad sărac, de prin cătun,
Ai ei nepoţi o-ntreabă întruna,
Bunico... vine moş Crăciun?

Printre străini ai o dorinţă,
Dorinţă-n suflet, să revii,
De sărbători, ce umilinţă
Să stai departe de copii.

poezie de Marian Bărăscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa trudise mama

Pe câmpia roditoare. din întinsul Bărăgan
Unde râd copii în soare şi se coace grâu-n lan,
Măicuţa din greu munceşte, să adune în hambar
Pâinea care se dospeşte, învelită în ştergar.
Cu mâna dusă la frunte, priveşte mama spre sat,
Ştergând faţa cu marama, uşor scapă un oftat.
Ea aşteaptă să-i aducă, apă rece de băut,
Că din zori până-n amiază, multă vreme a trecut.
Cu mâncare proaspătă, foamea să şi-o potolească,
Până soare scapătă, un pogon să mai cosească.
Vin copiii, urcă dealul şi la mama au ajuns,
Mama priponeşte calul şi de masă, iute-a pus.
Când termină de mâncat, cu apă se răcoreşte,
Dă traista la un băiat şi la muncă iar porneşte.
Copiii se-întorc acasă, sărind şi ţipând pe drum,
Mama asudă la coasă şi-n privire are fum.
Tot aşa, din zori în seară, câteva zile la rând,
Mama adună în vară, grâul de pe-întregul câmp.
Curge sudoarea pe frunte, în sfârşit, a reuşit
Să aducă iar în curte, rodul care l-a cosit.
Este mulţumită mama, truda n-a fost în zadar.
Poate ca să vină iarna, grâul este în hambar.
De-acuma vor sta la masă, mulţumind lui Dumnezeu,
Că în iarna viscoloasă, vor avea pâine mereu.
...........................................
Tot aşa trudise mama, dacă mi-aduc bine-aminte,
De vara şi până toamna, când trecu la cele sfinte.

poezie de Dumitru Delcă (16 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

După cum ştiţi fiecare
Mama, suflet mare are
Şi pe-al ei suflet apasă
Tot ce e în întreaga casă.

Şi sufletul ei cuprinde
Orice foc care se-aprinde
În inima celorlaţi,
Când la masă, adunaţi,
Spun de ce sunt apăsaţi.

Mama-i o nemărginire
De speranţă şi iubire
Care-aduce cu-a ei mână
În căminul ei lumină

Ea găseşte oricând putere
Să mai poarte o durere
Într-a pruncului favoare
Ca-n furtuni să-i fie soare
Cu dulci raze protectoare.

Ea poartă-n inima ei
Tot ce sunt copii săi
Şi din orice depărtări
Şterge lacrimi şi întristări

Şi aşterne flori pe cale
Pentru odraslele sale
Simţind ca pe-o datorie
Să le facă bucurie.

În caldul ei sufletesc
Roade dulci, bogate cresc,
Roade de care au parte
Pruncii şi când sunt departe.

Tu eşti opera ce-o scrie
Mama ta cu bucurie
Şi dorinţă luminoasă
Să fii veşnic valoroasă.

Tu eşti rodul mamei care
Trece des prin încercare
Şi prin valea de suspine,
Toate, toate pentru tine
Ca să-ţi fie în viaţă bine.

Mama-i o nemărginire
De speranţă şi iubire;
Nu se lasă biruită
Nici în ultima clipită,
Luptă, luptă pentru tine
Să-ajungi OM, să-ţi fie bine!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În străinătate

Dorurile mele-s multe!
N-are cine să le-asculte,
Că-s plecat demult, în depărtări.
Numai dorul mi-e aproape
Aici, în străinătate,
Chiar şi el se pierde printre zări.

Am plecat plin de nevoi,
Dar cu gândul tot la voi,
Să cutreier lumea-n lung şi lat.
Unde-am fost, am dat de chin,
De lacrimi şi de suspin,
Zile bune tot nu am aflat.

Tare m-aş-întoarce-acasă,
Dar n-avem pâine pe masă,
Şi mă doare de copiii mei!
Inima îmi este scrum,
Dar nu mă pornesc la drum,
Voi munci din greu doar pentru ei.

Cât mai pot, şi sunt fiinţă,
Nu îi las în suferinţă,
Că nici tatăl meu nu m-a lăsat.
Acum sunt prea mici, e greu,
Ştie numai Dumnezeu,
El secretul vieţii mi-a aflat.

Mă ajuta zi şi noapte,
Că-s străin şi sunt departe,
Doamne, pentru toate-ţi mulţumesc!
Ţine-mă tot în putere,
Nu doresc multă avere,
Doar copii, Doamne, să mi-i cresc!

Şi nici bani nu vreau prea mulţi,
Dar să nu umble desculţi,
Că nu pot să-i ştiu în suferinţă.
Nu vreau mult, nu sunt avar,
Vreau doar strictul necesar.
Mulţumesc că am a ta credinţă!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Femeia este ceva minunat
În viaţa fiecăruia bărbat
Ea face bărbatului viaţa frumoasă
Chiar şi cu o vorbă duioasă

Şi-n fiecare zi ea este cu el
La bine, chiar şi când e rău,
Ea ştie mereu cum trebuie să facă
Să-i fie bărbatului viaţa dragă.

Femeia-n viaţa fiecărui bărbat
Este ca o rază de lumină
Arde mereu şi niciodată nu se stinge,
Dă numai caldură şi nu frige.

Ea îl iubeşte zi de zi necontenit,
Îl face pe bărbat ca să se simtă iubit
Şi chiar de nu simte iubire, ea
Face ca bărbatului mereu să-i fie bine.

Femeia e ca un vis real,
Un vis ce zi de zi noi îl trăim,
O vezi, dar este greu s-o înţelegi,
O simţi, dar este greu să o atingi.

Şi inima e greu ca să i-o frângi
Pentru că niciodată nu se dă bătută
Pentru că femeia în fiece zi luptă
Chiar şi atunci când nimeni nu vrea s-o asculte.

Ea nu lasă un lucru neterminat,
Gândeşte diferit faţă de bărbat
Şi duce la sfârşit orice început
Chiar dacă are doar de suferit.

Femeie rea pe pămant nu există,
Există doar femeii rău preţuite
Pentru că insuşi cuvântul femeie
E cel mai bun lucru din lume.

Femeia este ca un talisman
Şi peste tot bărbatul doreşte s-o ia
Pentru că ea are grijă de el
Şi îl păzeşte de tot ce este rău.

Curaj femeia îi dă unui bărbat
Chiar dacă nu-i bărbat adevărat,
Şi face din el un învingător
Chiar şi atunci când e pe locul doi.

Nu poţi cunoaşte o femeie cu adevărat
Chiar dacă crezi că multe ai aflat,
Să afli tot despre o femeie
E ca şi cum ar treubui să zbori la stele.

Nici timp nu am avea destul
Ca să cunoaştem un ideal necunoscut,
Ca să cunoşti măcar puţin pe o femeie
Mai bine las-o să te cunoască ea pe tine.

Fară femeie viaţa unui bărbat
E fară sens, el pare neînsemnat,
Aşa că trebuie mereu să le iubim
Să le stimăm şi să le preţuim.

Şi chiar de uneori ele ne par rele
De fapt ele sunt cele mai bune,
Aşa e stilul lor de a ne spune
Că ceva noi am făcut greşit

Sau poate puţin noi le-am iubit
Şi vor să le iubim puţin mai mult,
Să le-aratăm în fiecare zi
Cât de importante pentru noi ele sunt.

Şi ele sunt ceea ce ne-am dorit
Şi nu ne dorim altceva nimic,
Doar timp ca să le putem iubi
Şi să le arătăm tot ce simţim.

Femeia iubeşte-o zi de zi,
În braţe mereu trebuie s-o ţii,
Că daca ea va obosi
Viaţa frumoasă noi nu vom mai simţi.

Şi de aceea trebuie să ştim
Cum să le-alinăm, cum să le preţuim,
Ca nicioadată să nu ne plictisim
Lângă femeia pe care o iubim.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia este dată omului pentru ca să facă copii; femeia este proprietatea noastră, noi nu suntem a sa. Ea ne dă copii, noi nu-i dăm nimica. Ea este proprietatea noastră după cum arborul care ne dă fructe este al grădinarului.

citat celebru din Napoleon Bonaparte
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii au suflet de înger

Copiii au suflet de înger,
Când dorm în patul lor
Somn dulce şi uşor.
Când se roagă lui Dumnezeu
Să fie sănătoşi şi pacea să dăinuiască pe pământ mereu.
Copiii au suflet de înger când spun o poezie,
Despre un ghiocel, despre un puf de păpădie
Copiii au suflet de înger, noi asta bine o ştim,
Mai ales când ne cer iubirea şi noi nu putem s-o dăruim.
Copiii au suflet de înger când cerşesc pe stradă o bucată de pâine,
Dar noi trecem pe lângă ei fără să ne gândim la ziua de mâine!
Copiii au suflet de înger, dar poate şi îngerii au suflet de copii.
Cine ştie asta, poate tu, Doamne, ştii?

poezie de Vladimir Potlog (21 ianuarie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt înainte (poezie pentru copii)

O carte de poezie
S-o citeşti şi să tot fie,
Poezia-i sărbătoare
Are curcubeu culoare.

Bucuria de copii
Are multe poezii:
Unde îi copilărie
Vei găsi şi poezie.

Pentru copii, e sărbătoare
Este lumii încântare,
Toată lumea-lumea vie
Are-n ea copilărie.

Le-am scris astăzi la copii
Un buchet de poezii:
Poeziile sunt mici
Cu... căţei, şi cu pisici.

Mâine poate veţi citii
Alte multe poezii:
Pentru mine e o joacă
Orşicine poa' s-o facă.

Pentru mine e nimic
E o joacă de pisic:
Suflet de copil de ai
Poezie multă dai.

Poezia e frumoasă
Are sufletul în casă:
Poezia este vie
Are multă măiestrie.

Poezia-i săţioasă
Are pâinica pe masă
Poezia-i fermecată
Are pâinea feliată.

Scoală-te de dimineaţă
Pune pe pită dulceaţă:
Niciodată nu se ştie
Când mai pic' o poezie.

Şi să nu vă plictisesc
Iată mă mai şi opresc
O prea multă vorbărie
Uneori, este prostie.

Daţi copiilor pisici
Daţi pisicilor bunici
Lăsaţi-i să sugă
Nu-i lăsaţi să mugă.

Dacă tot mugiţi,
Prin casă fugiţi,
Şi de vă opriţi,
Vă mai odihniţi.

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul I (2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O îmbrăcăminte foarte specială

Mama deja nu mai este,
mama a plecat într-un nor alb, cu un porumbel alb.

Ultima zi înainte de a se duce
s-a trezit fără durerea pe care o avea în fiecare dimineaţă,
în ziua aceea nu a mai plâns,
ne-am jucat şi am râs împreună toată dimineaţa.

Mama a plecat acum treisprezece ani,
dar eu mereu o aştept,
pentru că ea vine în fiecare noapte,
se apucă să tricoteze şi vorbeşte cu mine despre tata şi depre cer,
ca atunci când nu plângea de durere.

Mama mi-a spus că deja nu mai plânge,
dar este o minciună, eu îmi fac totdeauna somnul
şi ea plânge înainte de a pleca din nou,
să nu-i spuneţi ce v-am povestit.

Iar eu plâng când ea pleacă,
pentru că nu o mai văd în salon,
deja nu mai citeşte biblia
pentru că vorbeşte cu Dumnezeu, mereu îmi vorbeşte de Dumnezeu.

Eu încă nu pot să merg la Dumnezeu,
Mă rog în fiecare seară,
dar mama spune că trebuie să aştept ca el să mă cheme,
că atunci când va termina de tricotat o îmbrăcăminte specială, trebuie să o facă
Dumnezeu o va trimite după mine
şi vom merge împreună pentru a ne juca din nou,
şi asta va fi pentru totdeauna.

poezie de Josue Trejos Campos din Din poezia Americii Latine, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa alintată

– Mamă, coase-mi paltonaşul!
– Mamă, mi s-a rupt rochiţa...
– Prinde-mi, mamă, guleraşul!
S-alinta mereu fetiţa.

Coase mama, ce să facă?
Mama n-are bucurii,
Necăjită şi săracă
Şi c-o droaie de copii.

Şi de treburi câte are,
Nici să doarmă n-are când
– De mi-ar creşte fata mare,
Să m-ajute mai curând!

Vine fata alintată
– Mamă, coase-mi ciorăpiorul!
Dar măicuţa, supărată,
A luat-o mai cu zorul:

Uite ac şi uite aţă.
Nu mai eşti fetiţă mică,
Ia împunge – şi te-nvaţă –
Să mai coşi şi singurică!

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta nu-i pentru câştig! Nunta, căsătoria se face pentru înmulţirea unui neam, pentru că ai responsabilitatea unui copil pe care-l naşti! Acum vine băiatul cu buzunarele pline de pastile, după ce se droghează cinci, şase ani, şi vrea să se însoare! Când el este bolnav!?! Noi avem nevoie de o societate bolnavă? Avem nevoie de o societate sănătoasă, de copii sănătoşi! Ce te faci tu cu o fată care face câte şapte, opt avorturi, că la un moment dat nici nu le mai ştie numărul, ce mai poate face? Că parcă-i o libelulă, nicio găleată de apă nu poate duce! Îi gata, o pui în sicriu! Păi unde mai vezi tu femeia de la ţară, care ţinea un copil în mână, unul în burtă şi unul la subsoară şi ducea de mâncare pe câmp la bărbat?!

citat din Justin Pârvu
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe! S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpână peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar. Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitrigei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartă gândul cel bun. Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis. Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi şi noapte, lângă soţia lui. Îşi puse dar de gând ca, cu una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!