În sat

În sat, pe-o uliţă pustie
Trece-un bătrân... ades clipeşte.
Parcă e mult prea lungă calea...
Povara-i grea... Şi se opreşte.

Îşi face semnul crucii... Iată!
Deodată pare că asudă...
Mai şterge-o lacrimă ce-i pică
Pe chipul obosit de trudă.

Şi merge iar. În drum zăreşte
O mogâldeaţă... un căţel...
Se-apleacă, mângâindu-l tandru,
Apoi, bătrânu-l ia cu el.

Îşi vor uni singurătatea
Şi împreună vor mâncă,
Îl va păzi-n tăcere noaptea
Şi de blestem îl va scăpa...

Căci ce amară e tăcerea
Când n-ai cu nimeni a vorbi!
Doar el, un biet căţel o ştie...
Cu duioşie îl privi...

Îl ia în braţe, îl priveşte...
Pornesc în drumul către casă,
Spre nicăieri, un om şi-un câine...
Ce viaţă Doamne, oh, ce viaţă!

În dimineaţa următoare,
Un trecător pe drumul drept...
Străin! Se şterge pe picioare
De praful greu. L-apasă-n piept

Un dor de casa părintească,
De apa rece de izvor...
- Tăicuţă, m-am întors acasă!
De voi, de sat îmi este dor!

Dar unde-i mama?! Pâinea caldă?!
Pe masă-i doar un blid... Atât!
- Oh, fiule, spuse bătrânul,
Să te aştepte n-a putut.

În ceasul ultim al tăcerii
A luat fotografia ta
Şi-a plâns amar, a plâns măicuţa,
S-a stins tăcut precum o stea.

Oh, tată, iartă-mi neputinţa!
Măicuţă, n-am putut veni
Să-mi iau adio de la tine,
Însă mereu te voi iubi!

- Zadarnic plângi acum copile,
Vezi?! Doliul flutură în poartă
Şi mama... mama nu mai vine!
Poate că-i încă supărată!

- Străinătatea bat-o vina,
Străinătatea m-a furat,
Mă iartă tată, iartă-mi mamă!
Ştiu că doar eu sunt vinovat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Casa bătrânească are în firidă
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă.
Tata lung se uiră de-a-i veni feciorul.
Mama lăcrimează... Cât de mare-i dorul!
Ciutura fântânii lacrima adapă,
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Au plecat în lumea largăă toâi românii...

Casa bătrânească are în firidă
Simfonia vieţii - lume împărţită
În bătrâni şi tineri... Bătrâni ce-au rămas,
Pe glia străbună, să facă popas.
Tineri ce în lupta lor cu sărăcia
Au plecat departe... Unde-i România?!
Unde-s munţii falnici?! Morminte şi fraţi,
Părinţi şi prieteni, toţi au fost uitaţi.

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Merii dau în floare, pâinea-i aburindă,
Ia strămoşască şi fota străbună
Strălucesc înseară-n limpeziri de lună.
Iaarba-abia răzbate... Păsări în alai
Plâng cuvântul, portul şi dulcele grai.
Ruginite lanţuri îşi scrâşnesc durerea...
Vise-ncătuşate ne mai sunt averea.

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul,
Plânge şi suspină, noaptea nu-l ia somnul,
Se gândeşte poate c-o veni vreodată
Ceasul ca să plece şi scumpa lui fată
Dusă prea departe, dusă-n ţări străine
N-are s-o mai vadă. Poate nu mai vine!
Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!
Numai sărăcia este vinovată!

Mama lăcrimează... cât de mare-i dorul!
Toarce şi se roagă, o răzbeşte somnul.
Pe obrazu-i aspru, lacrima străluce
Când în pat se pune, tristă, să se culce.
Are în arendă câteva pogoane.
Cu atât cât are, n-o muri de foame.
Sălcii plâng în poartă, singurii din sat,
Sunt bătrâni, părinţii ce vi i-aţi lăsat.

Ciutura fântânii lacrima adapă,
S-a ciuntit, vezi bine, lama de la sapă.
Ornicul durerii sună-n valea mare...
Nimeni nu mai vine, cineva mai moare!
Ne-au plecat copiii, ni-i pustie casa,
Lăcrimat ni-i chipu,-nlăcrimată faţa.
Paşii ard pe drumu-ntoarcerii acasă,
Viaţa nu mai este la fel de frumoasă.

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă,
În străinătate toată lumea pleacă.
Au uitat de toate... pământul străbun
Nu mai e averea nici unui român.
Codrii plâng şi ciute sânge sorb, de sete.
Plâng amar părinţii! Şi şi-au prins în bete,
De la Bobotează, busuioc. O fi
De-o da Domnul Mare, pruncii de-or veni.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Oh, ce tristă viaţă! Au plecat românii...
Se apleacă grâul, pâinea li-i amară
Şi românii iarăşi se întorc în ţară.
Sărută pământul, mâna mamei lor
De lacrimi udată, chipul ars de dor...
Îşi sărută tatăl - cumpănă şi vis,
Mâna tremurândă ce-n tăceri le-a scris.

Au plecat în lumea largă toţi românii,
A singurătate parcă urlă câinii.
Cine să mai vină?! Poarta-i încuiată...
Nu mai eşti măicuţă. Nici tu nu eşti, tată!
Doliul doar se zbate - inimă pustie.
La căsuţa voastră, cine să mai vie?!
Doar pământul care mă hrănea, copil,
Mă aşteaptă încă, părinţi, să revin.

Au plecat în lumea largă toţi românii.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ciutura fântânii lacrima adapă.
Mama lăcrimează. Cât de mare-i dorul!
Tata lung se uită de-a-i veni feciorul.
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Şi tăcerea doare-ascunsă în firidă.

P. S.
Sărutmâna mamă, sărutmâna tată!
Din străinătate am venit... Mă iartă
Binecuvântare dă-mi, măicuţa mea!
Iartă-mi! Iartă-mi, tată, nu voi mai pleca.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru prunci şi părinţi

Orice prunc are o mumă,
Orice prunc are un tată,
Mama suferinţa-i curmă,
Tata-l mângâie şi-l iartă.
Mama veşnic grija-i poartă.
Bine-i Doamne să ai mamă!
Ea i-e lacrimă şi soartă,
Bine-i Doamne, să ai tată!

Orice prunc are o mumă –
Ea-i un izvor de bucurii
Suferinţa ta, copile,
Numai ea o poate ştii.
Ea ţi-e lacrima şi visul,
Ea e pacea, somnul dulce,
Dimineţile de vară,
Numai ea ţi le aduce.

Orice prunc are un tată –
O icoană de lumină,
El, copile, te desfată,
Mângâierea-i e divină.
Mama-n amintiri te poartă,
Ea e înger şi balsam,
Tata-i sfânt, ca toţi deodată.
Doar un tată pot să am...

Mama suferinţa-ţi curmă,
Rana-ţi vindecă mereu,
Rod de bucurii adună
Pentru scump, feciorul său.
Mama-i fluture spre soare,
Te înalţă din furtuni,
Liniştea vieţii tale
Din privire i-o aduni.

Tata-l mângâie şi-l iartă,
Îl ajută când i-e greu,
Îl ajută viaţa toată
Şi îl sprijină mereu.
El e stâlp de rezistenţă,
Având drept universal
De-a-ţi sluji-n eternitate
Iar şi iar şi iar şi iar...

Mama veşnic grija-i poartă,
Ea e flacăra ce arde
Dătătoare de speranţă
Zi de zi, noapte de noapte.
Gândul ei etern răzbate
Printr-o stâncă de durere,
Ca un val de libertate.
Mama-i dulce mângâiere!

Bine-i Doamne, să ai mamă,
Fericit vei fi cât ea,
Rugi şi lacrimă de ceară
Către cer va înălţa.
Fericit vei fi în lume!
Ai o mamă, ea te poartă
În oricare rugăciune,
Spre-a avea o bună soartă.

Ea i-e lacrimă şi soartă,
Îi e vis şi împlinire,
Ea se-mparte şi se-arată
Înger fiecărei zile.
Ea e toc şi călimară,
Ea e cânt, poem şi vis,
Pentru ea, la drum de seară,
Domnul poarta şi-a deschis.

Bine-i Doamne, să ai tată,
El ţi-e înger din poveşti,
Te iubeşte şi te iartă
Totdeauna când greşeşti.
El ţi-e drum de libertate,
Cânt de clopot şi izvor,
Vântul pieptul de i-ar frânge,
Tot i-e gândul la fecior.

Bine-i Doamne, să ai tată!
Mama i-e lacrimă şi soartă,
Bine-i Doamne să ai mamă!
Mama veşnic grija-i poartă,
Tata-l mângâie şi-l iartă,
Mama suferinţa-i curmă,
Orice prunc are un tată,
Orice prunc are o mumă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre cer

E drumul ce te duce către cer...
Tată, de-acum, în stâlpul porţii tale,
E doar un doliu fluturând stingher,
Amărăciune, dor şi întristare.

Sfârşitul, eu cu lacrimi, ţi-am stropit.
N-aş fi crezut vreodată că pot pierde
Visul ce în decenii, mi-a zidit
Drum drept şi lin, pe ale vieţii trepte.

Acum din înălţimi mă vei privi...
N-ai să-mi mai poţi vorbi ca altădată.
Ştii cât voi plânge şi voi suferi,
Ştii că n-ai să mai fii cu mine, tată!

Eu am să-mi duc tristeţea pe pământ.
Mama te-aşteaptă... Spune-i "ziua bună"
Plecarea voastră, mamă, m-a durut.
Tristeţea-n suflet, iar mi se adună...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de îndoliere

Şi noaptea ca un vis se lasă
Pe ale timpului poteci,
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Tu înger de lumină pleci.
Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi eu sunt candelă aprinsă
Iar cerul plânge, aşa i-e vrerea...
În casă e lumina stinsă.

Şi noaptea ca un vis se lasă
Şi frunze cad la tâmpla ta.
Mă-ntorc aici! Mereu, în viaţă,
Tu ai sperat că-ţi vei vedea
Copila-n ceasul cel din urmă –
Un sprijin, căci, când vei pleca
Să-ţi fie calea mai uşoară...
Oh, iartă-mă, măicuţa mea!

Pe ale timpului poteci,
Ades de dor răpusă,
Să mă revezi măicuţă-ncerci,
Dar eu de gânduri dusă,
Adorm şi te visez cum treci -
O umbră la fereastră,
Venind din somnul tău de veci,
Măicuţă prea frumoasă.

Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Din lumi îndepărtate,
Văd poza ta aici rămasă...
De dincolo de moarte,
Pică o lacrimă din cer
Şi-un înger se revarsă
Precum o clipă de mister,
Măicuţă, peste casă.

Tu înger de lumină pleci
Cu stelele deodată.
Ca tine, mamă,-n lume-s zeci...
Greşit-am? Tu mă iartă!
N-am fost cu tine când te-ai dus
Clepsidră ruptă-n două.
O boală cruntă te-a răpus...
Eu plâng cu stropi de rouă.

Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi-n noapte-i mare jale,
Nu-ţi mai simt, mamă, mângâierea,
Azi sufletul mă doare.
Suspin, dar totu-i în zadar,
Îţi pun o lumânare,
Mormântu-i rece iar şi iar...
Doar tu ştii cum se moare.

Şi eu sunt candelă aprinsă
Şi lumea-i un pustiu,
Străină-s mamă şi sunt tristă
Şi-atâta-i de târziu!
Oh, îngenunchi în rugi de jar,
Dă timpul înapoi!
Îţi las ofrande la altar...
Din ochi cad rugi de ploi...

Şi cerul plânge, aşa i-e vrerea,
Clopotniţa răsună,
Răsună-n suflete durerea...
"Măicuţă, noapte bună!"
De-acum veghezi tristeţea mea
Şi vântul suflă-a jale,
Măicuţă dragă, vei pleca
Spre dincolo de zare.

În casă e lumina stinsă...
Te-aşezi în palma mea
Şi plângi şi tu! Şi tu eşti tristă!
Singurătatea-i grea.
E cerul plub, e pleoapă cerul
Şi doliul se revarsă
Pe cer măicuţă... şi în gând...
Tu nu mai eşti acasă.

În casă e lumina stinsă
Şi cerul plânge,-aşa i-e vrerea
Şi ceru-i candelă aprinsă,
Se-nfruptă cu lumini tăcerea.
Tu înger de lumină pleci...
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă
Pe ale timpului poteci
Şi noaptea ca un vis se lasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă trecerii unei vieţi

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge.
Timpul strigă-n depărtări şi se strânge în clepsidră,
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă.
Lin, ceasornicul, bătrân toarce caierul tăcerii...
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii
De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă...
În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Parcă-n braţe prunc flămând care tremură şi plânge.
Pribegie, teamă, dor, plâns şi lacrimă amară...
Traiul nu i-a fost uşor! Mâncau pâine de secară.
Vântul aspru-i biciuia. Focu-n vatră se stinsese
Şi picioru-i sângera. Haina-n coate se rupsese...
Cu migală a cules şi-a trăit din mila lumii.
Totul are-n lume sens... Chiar şi furia furtunii.

Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge
Şi adoarme nemâncat, visul steag şi imn ajunge.
Ruga sufletului său este mir, catapeteasmă,
E lumină şi-adevăr, stea din mantia cerească.
Mănăstire şi-a zidit din durere şi din rugă,
La dureri s-a închinat ochiul său să nu mmai plângă.
Spaima nopţilor târzii, teama şi singurătatea
Răsărită-n nopţi cu ger, răsplătită-i cu dreptatea.

Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră,
Trec spre sângerânde zări paşii risipiţi în tindă.
Mama-ntinde braţul stâng. Braţul drept, ca o câmpie,
Lin alunecă spre ea ca un fulg de păpădie.
Tata, parcă lăcrimând, braţul drept sfios întinde...
Cu îndemnul părintesc, pruncu-n braţe şi-l cuprinde.
Îngenunchi în rugi şi-n vis! Plângi pentru părinţi, copile!
Şi bătrân când ai să fii, dă-le-un strop de fericire.

Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă...
Dacă ar mai fi o zi, mama pruncul să-şi cuprindă
În a ceţurilor văi, în privirea lăcrimândă,
Suferinţa ar putea în adânc să şi-o ascundă.
Tâmplele-au albit de mult, în broboadă şi le-ascunde.
Chipu-i are brazde-adânci, genele-s de lacrimi ude.
A uitat mai deunăzi să-şi îmbrace fota, ia,
Fiindcă fata ei purta sfântul nume de Maria.

Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii...
Bate-n poartă cineva. Cin' să fie-n faptul serii?!
Tare-i frig... Şi a plouat... Ori sunt lacrimi prinse-n barbă?!
"Biata mea măicuţă, plângi?!" fiica mama şi-o întreabă.
"Mamă, m-am întors şi eu. Ion ăl mic... Acum sunt mare.
Să mă ierte Dumnezeu, mult am stat în depărtare!"
Tace... -n gol parcă priveşte. Ce e asta?! Vis e oare?!
Dumnezeu mi-a ascultat ruga-mi cutremurătoare?!

O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii...
"Vezi, băiatul meu cel drag, înfloriţi de-odată-s merii!
Vezi fetiţa mea? Acum, lacătul cel ruginit
Când să-l pui să-nchizi portiţa, îţi urează bun venit!
Dragii mei copii, văd bine, ceasul morţii se grăbeşte!"
Spune mama printre lacrimi şi copiii şi-i priveşte.
N-am fost nimănui povară, sufletul mi-e obosit,
Mama cea de altă dată mult prea mult a-mbătrânit.

De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă!
Vremuri aspre cu ninsori şi furtuni... Aceiaşi casă,
Vă aşteaptă ca un Sfinx truditor şi de povară...
Prinsă-n ea, acelaşi vis cată iarăşi să răsară.
Ploi şi clopote pe rând au bătut... Ea, în tăcere,
Vă aşteaptă să veniţi să-i lăsaţi o mângâiere.
Vă aşteaptă, dragii mei, toate darurile sfinte
Ce-au rămas - un talisman -, spre aducerile-aminte.

În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!
Oh! Trecut-au sărbător... Nimeni n-a mai stat la masă.
Ceasu-n loc de s-ar opri, să vă pot păstra, copile!
Însă timpul nu stă-n loc, este fără de oprire.
Doar un vis mai are mama... Aşezaţi-vă! Mă rog,
Cât mai repede la tatăl vostru, maică, să mă-ntorc.
Voi rămâneţi cu-mpăcare şi uniţi în orice ceas,
Este singura dorinţă, mamă, care mi-a rămas.

În a vremii închisori singură-i. Ce tristă casă!
De-o zări din depărtări îngerul... Căci de o viaţă
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii.
Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii.
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă,
Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră.
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge...
Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miros de sat...

Miroae-a mere dulci şi-a pâine coaptă,
Miroase-a must, a nuci şi a gutui...
Măicuţa, tristă, mă aşteaptă-n poartă.
Îi curg pe faţă lacrimi amărui...
Pe banca veche,-n seară, mă aşteaptă.

Ţăstu-i crăpat de timpuri şi de vremi.
Icoana din perete mai veghează
Şi amintiri şi visuri sunt străjeri
Şi sufletu-i rănit 'l-mbălsămează.
Ea calcă pe cărările de ieri...

E drumul gol şi trist şi prăfuit,
Nici clopotul din sat nu mai răsună
Şi casele de mult s-au năruit,
Doar mama spune-n gânduri "Noapte bună!"
Durerea-i între gânduri şi-a zidit.

Şi vântul suflă şoaptele-i de dor...
Mi-a scris alalteri mama o scrisoare:
"E toamnă şi e frig şi este nor
Şi nu am nici un strop de alinare
Şi-o mângâiere până să adorm..."

Rămâi măicuţă aripă şi stea!
Până la tine calea este lungă.
Îţi las în gând o lacrimă de-a mea
Şi vin măicuţă, vin la tine-n fugă.
....................................................................
Măicuţa nu mai şade la perdea.

La poze ai privit şi-ai lăcrimat...
Ai adormit, măicuţă,-n veşnicie!
Din lume, mamă bună, ai plecat,
Doar lacrimi mi-ai lăsat, măicuţă, mie.
Şi azi, pământ şi cer e-ndoliat.

Într-o batistă înnodată-n colţ
Era iertarea, cât ai strâns de-o viaţă...
Acum eşti Sus în Ceruri, nu mai poţi
Să stai aici, cu noi, cu toţi, la masă.
Eşti printre sfinţi şi îngeri, Sus, acasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa părinţilor celor de dincolo

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează şi se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Eu braţele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri şi viaţa-n veci îţi aparţine,
Acolo unde-i doar lumină şi niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre şi alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară şi nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veşnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce peşti de aur a închis
Şi mor în neguri mii de vise... Şi visele-s de-acum deşarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănţuită-n alge reci
Se risipeşte-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu paşii-ţi de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morţii m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine,
Osândă-a noastră suferinţă, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbeşte şi voal din cetele divine
În falduri moi se-aşează-n gânduri şi-mi dau putere să te-aştept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Şi-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu şi-n vise iarăşi icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu ştii cât te-am iubit.

Şi timpul parcă se opreşte, iată, tăcut te-ntorci din drum
Şi stelele se sting în noapte şi lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată şi plâng şi singură-s acum,
Îmi pare că, nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simţi acasă.
Ridic privirea înspre ceruri şi cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii şi mă dor
Toţi îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toţi anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veşnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferinţă secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii şi mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot şi bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleaşi rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălţându-se spre soare
Şi-am înţeles ce grea e lupta şi suferinţa prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează şi se-ntind
Liane, rugi de suferinţă şi trecătoare bucurii,
Cu braţele urzindu-şi plânsul, în braţe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea să vii.
Tu, unica icoană-n stare să transformi lacrima-n argint
Şi întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi braţul gândurilor tale, speranţă vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veşnicie, să râdem şi să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea fiinţei himere prinse în oglindă,
Când legi şi mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu eşti singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi şi cerul şi pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Şi numai tu, tăicuţul meu,
Eşti îngerul şi libertatea şi calea către Dumnezeu.

Eu braţele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Şi păru-n stele croşetat ţi-e, lumina fie-ţi în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând şi jar mustind
Vulcan de pace şi... măicuţă, izvor de cânt şi fericire.
Trec paşi spre casa părintească şi şoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub braţele de ramuri, aleile împarfumate,
Să întregim eternitatea, să fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viaţă. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu braţele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează şi-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis cu mama

Raiul e ascuns în stele şi-n privirea ta, copile,
Tu-mi aduci un strop de rouă într-un boţ de amintire.
Văd cum alergai prin iarbă, cu tălpiţele de-o palmă.
Azi eşti ditamai bărbatul şi ai trei copile, mamă!

Eşti bogat şi fericirea îţi stă, maică, la picioare.
Ai maşină, casă mare, un fecior precum o floare...
Poate ai uitat, măicuţă, de căsuţa cu pridvor,
De fântâna nesleită... Mie, maică, mi-este dor,

Să te mai privesc odată şi să-ţi mângâi tâmpla ninsă.
Flacăra luminii mele e din ce în ce mai stinsă.
Mi s-a prăfuit icoana. Şi de-atâta rugăciune,
Te-ai îndepărtat copile şi te-ai dus străin în lume.

Am gândit că asta-i calea, că aşa vrea Dumnezeu
Şi-am rămas ca o străină ca să duc al casei greu.
Dar de dor mă mână paşii, caierul mi-e pe sfârşite
Şi-aş vra să te port cu mine în aducerile-aminte.

Cat cu gândul la fereastră să-ţi văd paşii pe uliţă.
Dar tu eşti un om cu stare şi ai treburi, măiculiţă.
Ai facturi şi rate, maică, ai nevastă şi copii...
Când ai să te-ntorci acasă, poate eu nu voi mai fi.

Poate că ţi-o fi ruşine să-ţi porţi paşii printre duzi...
(Alergaţi mai toată ziua dezbrăcaţi, flămânzi, desculţi...)
E atâta praf în lume, s-a pus şi pe amintire
Şi-ai uitat, copile dragă, de a satului iubire.

Flutură în vânt perdeaua, ca o şoaptă, ca un vis...
Lumânarea mea, măicuţă, precum viaţa mi s-a stins.
Din urciorul de pe masă ce cu apă l-am lăsat,
Sorbi o lacrimă, copile! Văd şi eu, nu m-ai uitat...

Iei în lama coasei iarba... dorul te-a furat o clipă
Şi din valurile morţii chipul mamei se ridică.
Alergai să-mi sari în poală. Azi, răpus de-al vieţii somn,
Ţi-ai dormit, ultima oară, puiul meu, întâiul somn.

Crucea, uite,-i aplecată şi umilă precum noi.
Pune iar o lumânare, nu privi înspre-napoi!
Drumul vieţii, un' te-o duce, nu uita de satul tău
Şi te-ntoarce la căsuţa părintească, puiul meu!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea cerşetorului

La un colţ de stradă, singur, părăsit,
Stă un prunc şi plânge... Fraţii i-au murit,
Tatăl, un beţiv, l-a gonit de-acasă,
Nu mai are mamă, trist trece prin viaţă.

Pentru toate astea, însă mulţumeşte...
Ce miraj, că încă, pruncul mai trăieşte!
Probabil, gândeşte, că sortit îi este
Să trăiască-n suflet, această poveste.

Ar munci cu ziua pe la "X" şi "Z"...
Cine să-l ajute?! Dorul i-e ardent...
Parcă-l cheamă fraţii când în adormire,
Cu capul pe-o piatră, doarme în neştire.

Dar sortit i-e luptei cu singurătatea
Şi durerea vieţii, când se lasă nopatea.
Lângă el un câine şi-o cutie goală...
N-are nici de-o pâine... Cine-l bagă-n seamă?!

Cerşetor, vezi bine, binelui slujeşte...
Haina-i grea pe umeri... Ziua iarăşi trece.
Când deodată Mecka se zăreşte-n cale,
Cineva-i întinde un pumn de parale.

Smerit, mulţumeşte şi la om se uită.
- "Sărut mâna, coane!"
- Mai bine ascultă! Mergi, slujeşte încă Tatălui Ceresc!
Ia o lumânare, să te spovedesc!"

Pruncul, cu lumina strălucind pe faţă,
Merse să se roage blând, precum acasă,
Ca în vremea-aceea de demult apusă
Când de boli şi foame, mama-i fu răpusă.

Şi primi mâncare pentru gestul său
Şi hrană divină de la Dumnezeu.
În genunchi, cu lacrimi, mulţumi tăcut...
De-ar avea o mamă! Fraţi, ca la-nceput...

Se rugă în taină, se rugă pios,
Maicii sale Sfinte, Domnului Hristos.
Doar în vise mama uneori, apare
Şi fraţii de care sufletul îl doare.

Inima i-e strânsă şi de dor suspină...
Se prelinse-n suflet, taină şi lumină...
- "Vino, spuse vocea. Tu mă vei avea,
De azi înainte, ca pe mama ta!"

Ce să fie oare?! Şi căzu smerit...
"În credinţă, Doamne, Tu m-ai întărit.
Tu îmi eşti mireasă şi m-ai botezat,
Iartă-mi mie, Doamne, dacă am păcat!

Mi-ai lăsat măicuţă,-n suflet mângâiere,
Am luptat cu viaţa, m-am hrănit cu stele...
Ce să fie Doamne?! Mângâierea Ta
Azi mă înfioară şi-i atât de grea..."

Dulce-nfiorare, noaptea iar se lasă
Şi la mănăstire, pruncu-i ca acasă.
Slujeşte cu trudă şi cu rugăminţi
Oamenilor simpli, demni şi suferinzi.

Strânge-n braţe pruncii orfani ca şi el,
Cu aceeaşi mamă, suferind la fel.
.................................................................
Peste ani călugăr, un ascet smerit,
În singurătate, iarăşi l-am zărit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Tu, mamă, iartă-mi fiecare lacrimă de a ta,
Ascultă-mi mamă gândurile, eşti binecuvântarea mea,
Şi pentru fiecare noapte când ai stat cu teamă,
De ce nu sun, dacă sunt bine, tu, iartă-mă, o, mamă.

Te-aş scrie-n mii de versuri şi te-aş repeta într-una,
Ca mama nu sunt toate, ca mama nu-i niciuna,
Az zmulge ani din viaţa mea doar ca să ţi-i dau ţie,
Aşa cum tu din viaţa ta mi-ai dat viaţă şi mie.

Te simt în fiecare gând şi-n fiecare dor,
Şi mamă, în fiecare zi spre tine vreau să zbor,
Vreau să pot fi lângă tine, să mă strângi la piept,
Să pot să îţi sărut iar mâna de atâta timp aştept.

De-ai putea să pierzi din bani să-ţi cumperi sănătate,
Nu te zgârci, să-ţi cumperi multă, că-n rest le ai pe toate,
Mi-aş sacrifica întreaga viaţă doar să te ştiu bine,
Aşa cum ţi-ai sacrificat-o tu să-mi fie bine mie.

M-aş urca până la cer, ţi-aş scrie chiar şi-n stele,
"Te iubesc, fiinţă dragă, eşti sensul vieţii mele"
Iar pentru fiecare lacrimă ce n-am băgato-n seamă,
Te rog tu să mă ierţi pe mine, draga mea, sfântă mamă.

poezie de Ionela Hondreac (26 iunie 2018)
Adăugat de Ionela Hondreac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mama

Glas are de ciocârlie
Şi în jur doar veselie
Deşi are mult de muncă
Mereu ştie să aducă.

Unde-i ea râde şi clipa,
Deşi sunt doar atâtica
Unde mama se iveşte
Simt iubirea cum pluteşte.

Când măicuţa e aproape
Precum nufărul pe ape
În lumina dimineţii
Simt mereu dulceaţa vieţii.

Mamă dulce-mi eşti comoară
Lângă tine simt cum zboară
Ode-înălţând bucuriei
Toţi anii copilăriei.

poezie pentru copii de Valeria Iacob (ianuarie 2020)
Adăugat de Valeria Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plâns de mamă

Plâns de fluier şi de clopot,
În izvoare dulce şopot,
Glasul mamei împleteşte
Pentru pruncul ei poveţe.

Vânt de vară-n lanuri coapte,
Mama te veghează-n noapte.
Ea îţi dă iubirea-n faptă,
Dulce-i ca o pâine coaptă.

Mama – tricolor şi soare,
Mama – sfântă sărbătoare.
Bine-i Doamne să ai mamă –
Dină dulce-n fapt de seară!

Măicuţă bună, mama mea,
Eşti Soarele din viaţa mea.
Mă-nchin şi azi îţi mulţumesc...

TE IUBESC!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa timpurilor triste

S-a frânt viaţa-ndouă, în trei, în o sută...
Se stinge lumina şi-n noapte pornim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim.
Cu privire de ciută urmărim în tăcere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă, murind.

S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...
Un clopot se-aude, ceva s-a sfârşit,
Ceva a-nceeput... În privire de ciute
Izvorul vieţii e-un râu clipocind.
Lumina se schimbă deodată-n făclie,
O flacără geme în ochi muribund,
Un suflet se-ndreaptă spre-o lume pustie
Şi-şi pleacă genunchiul aici, pe pământ.

Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
Nu-i nimeni, în şoaptă măcar să vorbească,
Nu-i nimeni, de gheţuri şi frig să vorbim
Şi nu mai există un drum către casă.
Sub ramuri de sticlă ades poposim,
Se frânge tăcerea-n fragmente de vis,
De-atâta ninsoare la tâmple albim,
E ger, tot mai ger, un ger nepermis.

O stea în cădere, alaiul de nuntă,
O nuntă de cioclii plătiţi a jeli,
Pornesc spre morminte cu paşii de ciută...
Ce false impresii! Un rol pentr-o zi...
Îşi scutură toamna, de jale, copacii,
Se tânguie ramuri sub lacrimi de ploi
Şi-alungă vânatul în noapte, gonacii,
Străini, lângă cruce, rămânem doar noi.

Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim...
Copac fără viaţă, bătrânul nost tată...
Şi noi, ca şi el, datori o să fim,
Să mergem stingheri către lumea cealaltă.
Ne doare tăcerea, am vrea să-i vorbim,
În gând poposeşte, apoi pleacă iar,
Pe margine gropii, mai tare-l jelim.
Ce tată, ce tată, ce tată aveam!

Cu priviire de ciută urmărim în tăcere,
Sărutăm prada morţii, un vulcan clocotim
Şi se naşte în noi ură, milă, durere,
Deodată, cu el în tăceri ne-nfrăţim.
Ne priveşte din neguri însetată de sânge
Cu nări tremurânde, ciuta – un vis
Şi în neguri ascunsă, zvârcolindu-se, plânge
Căci finalul vieţii-i va rămâne nescris.

Durere şi plânsul din ochi şiroind,
Tăcerea şi zvonul de nuntă deoadată
În viaţă şi moarte adesea nuntind
Fii-vor ori poate nu vor fii niciodată.
Cad frunze de miere din cerul beteag,
Trec vise şi temeri la maluri de pleoapă,
Te-ai dus printe îngeri, tăicuţule drag,
Te-ai dus printre îngeri măicuţa mea dragă.

Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere
Şi-n lacrimi de miere, copii, ne-ntrupăm,
În tocuri lăsăm neînscrisele semne,
Suntem verbe ce-n lume, ca un vis evadăm.
Ne-nălţăm în neant fulgi albi de lumină,
Cu noaptea de zgură fuzionăm repetat,
Pentru toată tăcerea nu e nimeni de vină,
Pentru toată durerea sunt doar eu vinovat.

Şi-un pas, ca o clipă, ne cheamă murind,
Ne arde iubirea – trecută pedeapsă,
Suntem doar o umbră, vulcan clocotind,
Ni-i poarta închisă, nu-i un drum către casă.
Aleargă prin umbre stihii... Pendulăm
Un ceaas peste timpuri departe de vreme
Şi plângem şi iarăşi haotic zburăm
Şi sufletul, trupul în rugă şi-l cere.

Şi-un pas, ca o clipă ne cheamă, murind,
Ne cheamă-n adâncuri râu galben de miere,
Durerea şi plânsul din ochi şiroind,
Cu privire de ciută urmărim în tăcere.
Drumul spre mâine, tăcut, îl umbrim,
O stea în cădere, alaiul de nuntă,
Se stinge lumina şi-n noapte pornim...
S-a frânt viaţa-n două, în trei, în o sută...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru tatăl meu (celui mai bun tată)

Copac cu flori, copac înmugurit,
Tăicuţă, eu, prin tine am rodit.
Filonul libertăţii de-a fi om
Mă poartă transcendent. Şi-atunci când vom
Zbura-mpreună, zmee înălţând
Ne va uni acelaşi jurământ.
Îţi aparţin. În gânduri, fiinţă, nume...
Etern îţi voi sluji în astă lume.

Copac cu flori, copac înmugurit
Eşti tată drag! de-aceea fii slăvit!
Pruncia ta, cu boii prinşi în jug
Trecut-a greu... un răsărit-amurg.
Plângeai cu Jiul tată bun, deodată
Şi ţi-ai promis atunci o altă soartă.
Ai învăţat a buchisi... Durerea
Ţi-a fost atunci, tăicuţă, mângâierea.

Tăicuţă, eu prin tine am rodit.
Penelul în cuvânt a-nmugurit
Şi stelele au renăscut deodată.
Te-ai ridicat copac în floare, tată!
Acum, din nou copil, albit la tâmple,
Când ochiul trist de lacrimi ţi se umple,
Ştiu că-n panerul amintirii tale
Mai pui câte un pumn de osanale...

Filonul libertăţii de-a fi om,
Credinţa în al lumii noastre Domn,
Speranţa împlinirii multor vise,
Lucrări în lemn şi vechi poeme scrise
Sălăşluind sub praful deşteptării
Acum sunt, iată, vise iluzorii.
Doar eu oprită-n loc precum un ceas
În gândurile tale am rămas.

Mă poartă transcendent. Şi-atunci când vom
Rămâne un fragment din vechiul dom,
Mormântului când fi-vom doar o piatră,
Ne vom pleca în rugi, iubite tată.
Poate-ai fost floare-n teiul lui Mihai (Eminescu)
Ori nor plutind pe mioritic plai,
O lacrimă pentru zidita Ană,
Iar eu femeie, cânt şi fiică, mamă.

Zbura-mpreună, zmee înălţând
Şi-o blândă mamă... Tu, oh, cerule prea-sfânt,
Deschide-ţi poarta! Curgă ploi de stele
Etern, din lacrima măicuţei mele!
Când tatăl fie-mi lacrimă de soare,
Fă-mă pe mine apă curgătoare,
Măicuţa fie-mi lacrimă de grâne
Cu gust de miere şi cu gust de pâine.

Ne va uni acelaşi jurământ,
Căci renăscând în suflet din cuvânt,
Am plâns rodind în noi dureri, tristeţe,
Trudind din greu până la bătrâneţe.
Eu voal de fluturi, tu poem de stele,
Tu pom în floare, eu un râu de miere.
Tu salcie şi vis, sfântul copac,
Eu blând poem, o lebădă pe lac...

Îţi aparţin în gânduri, fiinţă, nume...
Tăicuţă bun, tu m-ai condus prin lume
Precum pe-o arcă valul unduios,
Pe drumul vieţii-adesea sinuos.
Tu mi-ai fost sprijin, lacrima mi-ai şters,
Pe drumul vieţii împreună-am mers.
Vlăstar din tine rupt voi fi mereu
Şi am să te iubesc, tăticul meu.

Etern îţi voi sluji în astă lume,
Prunci vor veni iubirea să-mi adune,
Să pună iar în cofa-nţelepciunii
Lumină şi nectar, ca toţi românii
Înfometaţi de dragoste, să ia,
Din dragostea şi din lumina mea.
Şi din seninul inimii să plângă
O lacrimă pe rana mea adâncă.

Etern îţi voi sluji în astă lume.
Îţi aparţin în gânduri, fiinţă, nume,
Ne va uni acelaşi jurământ.
Zbura- vom, zmee iarăşi înălţând.
Şi-atunci când transcendent adesea vom
Cunoaşte plânsul, dragostea de om,
Tăicuţă, eu prin tine am rodit,
Copac cu flori, copac înmugurit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă fierbinte

Trezindu-mă cu chipul nins, în zori,
Încununată-n suflet de fiori,
Plecai pe drumul greu, stropit de ploaie,
S-ajung la mama care-şi plânge pruncul în odaie.

Era bolnavă şi slăbită de puteri,
C-o inimă zdrobită de dureri,
La Domnul se ruga-n lacrimi amare.
Cu ce-a greşit, blânda măicuţă, oare?!

Atunci, în starea ei de neputinţă,
Văzu salvarea-n pace şi credinţă.
Plângea măicuţa lacrimă şi jale,
Strigând la sfinţi, la Domnul, la icoane.
Cu ochii goi şi aţintiţi spre cer,
Cerea un strop de pace din eter.

Pe lume, Doamne, am avut fecior,
Cu chipul sfânt, cu voce de izvor,
Suflet curat... cu dragoste de mamă.
L-ai luat, lăsându-mi lacrimă amară.

Oh, Doamne Sfinte, ce greşeală, da.
mi-ai luat lumina, pacea, dragostea...

Privesc în ochii mamei şi îi citesc durerea.
Doamne, i-ai luat iubirea şi puterea.
Şi-ar da tot ce a strâns pe-acest pământ,
Să-i mai ajungă-odată la mormânt.

Dar n-are cum, puterea n-o mai lasă,
Stă ţintuită într-un pat, acasă.
Văzând din uşa casei ei, durerea,
Parcă şi mie mi s-a luat puterea.

Cu ochii-n lacrimi, parte-i sunt la dramă,
Că şi eu, Doamne, pe pământ sunt mamă.
De suferinţă nu mai am cuvinte...
Asta înseamnă să rămâi părinte.

Lacrimi fierbinţi la cimitir se varsă...
Mama, în gânduri, îl întoarce-acasă.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Eşti în vârstă de acum,
Draga mea, scumpă mămică.
Nu te-nghizui la lung drum,
Doar prin sat, pe cale mică.

Părul tău, frumos însă bălai,
Mâinile atât de obosite,
Câte lacrimi ai putut să dai,
Câte nopţi n-au fost dormite...

Şi acum mă încălzeşti
Cu a inimii blândeţe.
Pentru mine sfântă eşti,
Dragostea şi mila vieţii.

Mă aştepţi mereu să vin,
Sa-ţi răspund că totu-i bine.
Pentru mamă e un chin
Când odorul nu-i mai vine.

Să trăieşti mereu, o, mamă,
Să ne mângâi cu iubire,
Glasul tău mereu ne cheamă,
E izvor de fericire.

Doar cu zâmbetul pe faţă
Iţi dorim mereu sa fii.
Cât mai eşti măicuţă, în viaţă,
Mai suntem şi noi copii.

poezie de Petru Plătică
Adăugat de Petru Plătică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am şi uitat

Parcă am şi uitat că am copii...
S-au risipit tăcut precum un fum...
S-au risipit tăcut în zări de vis...
Tristeţea mea cui aş putea s-o spun?!

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu!
Ochii în lacrimi sunt scăldaţi... Mă dor!
Şi gândul parcă mi-e acum pustiu...
Să fii bătrân şi singur nu-i uşor.

Privesc departe... Zările-s pustii...
Ori nu mai văd!... Parcă le-aud strigarea...
Stau singură şi plâng în nopţi târzii
Şi pruncii parcă nu-mi aud chemarea.

Vuieşte ca un clopot gândul meu...
E-nvolburat... Îmi pare o furtună!
Şi lângă mine-i numai Dumnezeu!
Şi clipele se risipesc... se curmă...

Se-aud în mine paşi şoptiţi şi ard,
Străin pribeag, de dor şi nerăbdare.
Caut precum un orb sprijin şi cad...
Ai cui să fie paşii-aceştia oare?!

Şi plâg din nou... Ce draperie grea
Se-apleacă-n fiinţa mea precum o noapte!
"Parcă am şi uitat că am copii!"
Se-aud în mine, trist, atâtea şoapte.

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu?!
O mângâiere caldă, diafană,
Mă-mbrăţişază-n umbre... Parcă ştiu...
Parcă vă văd în vise tată, mamă!

Privesc departe! Zările-s pustii,
Ori eu am rătăcit către niciunde,
Crezând că mângâierea de copii,
În suflet, ca o taină, se ascunde.

Veniţi copii, cât nu e prea târziu!
Să vă privesc aş vrea, să-mi fiţi aproape...
Dar drumul către voi e lung acum, iar eu,
Mă tot afund spre nicăieri, în noapte...

Voi duce-n mine ca pe un stindard
Iubirea pentru pruncii duşi departe...
Deşi în mine-atâtea doruri ard...
Deşi e frig, deşi e numai noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de înmormântare

Eşti atâta de departe!
Timpul trece, zi şi noapte...
În clepsidră risipite,
Trec aducerile-aminte.
Nu-ţi mai aminteşti, copile,
Nici de fraţi şi nici de mine.
În chilia mea, deodată,
Singură-s şi-nlăcrimată.

Eşti atâta de departe!
Lacrimile mele, toate
Şi năframa, doliul, plânsul,
De când ţi-a plecat tăicuţul,
Sunt măicuţă, într-o ladă,
Să le ai când vei veni.
Vezi, că lacătul din poartă,
La Maria e, să ştii!

Timpul trece zi şi noapte,
Tu ai rostul tău, măicuţă,
Plâng de-un timp, sperând că poate
Sub a bradului crenguţă,
Umbra pasului meu, încă,
Va rămâne pe pământ,
Ca o ultima avere,
Fiindcă n-am să-ţi scriu vreun rând.

În clepsidră risipite,
Cad ca nişte cruci de piatră
Gânduri, lacrimi... amintirea
Despre mamă, despre tată.
Dor de dorurile toate
Clopotele. Îngeri trec
Valuri peste timp, copile.
Ca pe tine le petrec...

Trec aducerile-aminte...
Vei veni la parastas?!
A fost ultima dorinţă
Mamă, care mi-a rămas...
Nu-mi împodobiţi mormântul!
Iarbă verde vreau să crească
Trupul meu, umbrind pământul.
Doar aşa voi fi acasă.

Nu-ţi mai aminteşti copile!
Varsă-o lacrimă străinii...
Ei aprind câte-o lumină...
Pită-mi coc, plângând, vecinii.
Şi-amintesc că tremurândă
Mi-era mana... Că am dat
Şi eu bunilor lor, maică,
Când şi ei au înnoptat.

Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti... Bogat
Poţi să fii, să-ţi fie bine...
Tu de-acasă ai plecat!
Rod de lacrimă străbună
Curge-n ţarină şi-n vin,
Tu te-ai dus orfan în lume,
Scormonind pământ străin...

În chilia mea, deodată,
Paşi aud... sau mi se pare.
Văd o umbră la fereastră...
Mă închin... Ce este oare?!
-" Cine eşti?! întreb aiurea.
Ce aud?!"
- "Sunt eu, măicuţă!"
"Plâng şi lacrimile mele
Curg şiroi pe ochi, Lenuţă!

Singură-s şi-nlăcrimată...
Nu ştiu, vis e, ori aşa,
E vreun gând... Scârţâie uşa!
Intră-n casă cineva.
- Cine eşti?! Că nu văd bine!"
- "Biata mea măicuţă,-s eu!
Am venit din ţări străine
Şi am plâns de dorul tău."

Singură-s şi-nlăcrimată,
În chilia mea, deodată.
Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti, copile!
Trec aducerile-aminte,
În clepsidră, risipite
Timpul trece zi şi noapte...
Eşti atâta de departe!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!