Magia serii

Sunt, uneori, momente de magie
la care nu te-aştepţi şi te-nfioară
ca lacrimile dintr-o melodie
ce-ţi picură pe suflet din vioară.

Sunt clipele când seara se răsfaţă
în liniştea ce-aduce somnul zilei,
cu un apus ce-o mângâie pe faţă
şi pregăteşte visele copilei.

E scurtă vraja ei, căci noaptea vine
cu un alai de stele şi, grăbită,
o-ndeamnă ca, şi ea, să facă bine
să doarmă lângă sora obosită.

Priveam, surprins, momentele schimbării,
de parcă le-ntâlnisem prima oară,
în timpul ce-acordasem aşteptării
iubitei mele, într-un fapt de seară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul din vis

Eu te aştept s-apari şi-n astă seară,
Din nou, la geamul casei mele
Să te arăţi ca şi-altădată,
Frumoasa, gândurilor mele.

Nu pot s-adorm fără să văd,
Sub clar de lună chipul tău
Încununat cu mii de stele,
Eşti îngerul zilelor mele.

Ce trist stăteam pe prispa casei,
Când prima oară te-am văzut
Şi-ai apărut tu înger bun,
Sufletul să mi-l mângâi.

Când ai şopti, am tresărit,
Credeam că luna mi-a vorbit,
Să-ntorc privirea către stele
Să-mi văd surioarele mele.

Cu ele timpu-mi petreceam,
În fiecare seară.
Cu drag şi dulce le vorbeam,
Ce triste sunt zilele mele.

Nu ştiam atunci ce imi lipseşte
În sufletul meu trist,
Era privirea ce-mi sclipeşte
În fiecare vis.

Acum sunt fericit să stiu,
Că tu eşti pentru mine,
Un înger drag cu chip bălai
Ce-n suflet va ramâne.

Aştept cu nerăbdare seara,
Lumina să se-aprindă.
Pe cer din stele sclipitoare,
Şi să te-astept în tindă.

Mereu tresar când reapari,
Tot timpul mai frumoasă
Şi mă intreb cât va dura
Să fi a mea mireasă.

Aş vrea ca tu să nu mai pleci,
În zori de dimineaţă
Şă poţi să stai mereu aici,
Iubirea mea frumoasă.

Dar ştiu că asta nu se poate,
Nici când să se-mplinească
Sunt om de rând, sunt muritor,
Iar tu eşti o crăiasă.

Aş vrea să te răpesc acum,
Dar luna nu mă lasă
E sora ta cu suflet bun
Ce te-a adus în casă

De ce nici astăzi nu apari?
Oare ce-o fi cu tine?
De zile-ntregi eu nu am somn,
Ci mă gândesc la tine

Ce sa-ntâmplat? Ce ti-am făcut?
De nu mai vi la mine?
Nici azi, nici ieri n-ai apărut,
Şi sufletu-mi suspină

Mi-e dor de serile cu noi,
Ce dulce ne priveam
Şi sora lună dănţuia
Ce fericiti eram

Acum nici stele nu sclipesc,
Nici luna nu apare
Şi ceru-i trist bietul de el
Că ingerul n-apare.

În bezna noptii te aştept,
Eu nu imi pierd speranţa
Că într-o zi să te-ntâlnesc
Din nou în faţa porţii.

poezie de Loredana Visovan
Adăugat de Loredana Visovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împreună, din nou

Se-nalţă în văzduh, spre nemurire
Pe note stranii dintr-o melodie
Al cărei autor a fost să fie
Demult pierdut din orice amintire.

Doar ea nu i-a uitat trecuta-i viaţă
Şi tot ce-a scris, şi vorba lui blajină,
Plutind uşor, ca-n plâns de violină
Ce-n suflet îţi pătrunde şi-l dezgheaţă.

L-a însoţit în lumea lui de vise
Şi a văzut în jur doar frumuseţe
În timpul ce părea că adormise.

Nu sunt nici lacrimi, nu e nici tristeţe,
Ci numai liniştea ce-o bănuise
Când steaua lui, căzând, i-a dat bineţe.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei mele Lesbia

Să ne-oferim, Lesbia, iubirii-amândoi,
Deşi-înţelepţii zilei nu sunt de-acord cu noi.
Nu-i condamna. Stelele nopţii se sting spre-apus
Pentru-a se-aprinde iarăşi în est, acolo sus.
Dar când se va stinge plăpânda-ne lumină,
Vom adormi pe veci în noaptea ce-o sa vină.
De-am trăi cu toţi în dragoste anume,
Nici săbii şi nici lanţuri n-ar mai fi pe lume;
Nici tobe şi trompete să ne-ncurce somnul,
Lăsând în pace-n pat pe doamna şi pe domnul.
Dar proşti sunt mulţi, stingând mereu a lor lumină –
Ei merg cerşind dureri spre noaptea ce-o să vină.
Când moartea va sosi şi-mi va curma festinul,
Prieteni lângă dric să nu-mi plângă destinul.
Vreau doar bogaţii în iubiri să-mi fie-aproape
Şi în parfumul care-am fost să mă îngroape.
Iar tu, Lesbia, să-mi stingi ultima lumină,
Spre-a intra regeşte în noaptea ce-o să vină.

poezie de Thomas Campion, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimile Tale

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Se preling pe pleoape şi îmi curg pe faţă
Lacrimile tale sunt dulci sau amare,
După cum ţi-a fost trecerea prin viaţă.

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Se preling pe trup şi îmi intră-n suflet,
Lacrimile tale alunecă tăcute
Fără ca să scoată nici măcar un sunet.

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Ce încet ş-uşor inima-mi mângâie,
Lacrimile tale sunt nişte cristale
Ce parcă-s făcute, din culori, o mie.

Lacrimile tale-s susur de izvor
Ce-n tăcerea nopţii urcă pân' la stele,
Întâlnesc în taină dorul călător
Ş-apoi se-mpletesc cu cele ale mele.

Lacrimile tale-s flori de crizanteme
Ce-nfloresc la poarta inimii cu dor,
Lacrimile tale spun că-ntotdeauna
Marile iubiri mocnesc, dar nu mor.

poezie de Mariana Simionescu (8 septembrie 2011)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste minunată

Am început să mă simt puţin ciudat,
Ca o adolescentă cu fluturi în stomac.
Parcă zbor spre noi zări şi mă prăbuşesc,
Mă uit cu dragoste la tine şi mă înroşesc.
Sunt tristă că nu eşti lângă mine,
Aş face orice să ne fie bine,
Deşi uneori sunt supărată şi totul mă enervează,
Aş vrea să fiu blândă şi totul în jur vibrează,
Că sunt momente dulci minunate
Şi gândul mă duce undeva departe
Unde timpul reuşeşte să mă facă
Să râd şi să zâmbesc ca niciodată.
Aş vrea să fie ceva unic, frumos,
Să nu mai am privirea în jos
Şi-aş vrea aşa ca dintr-o dată,
Să fie ca o poveste adevărată.

poezie de Eugenia Calancea (1 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte curgătoare

Trebuie să te văd, iar –
Nu-mi lipsesc nici visele triste, nici clipele stranii,
Aş porni un foc, pe care să-l vezi de la distanţă,
În care să-mi ard trecutul şi... să-l vezi, pentru ultima oară,
Trebuie să te văd, iar -
m-am îmbătat în mireasma ta de femeie,
hmm....
în alcool, tutun şi nori plini de sunete distorsionate,
hmm - sunt sigur ca ai mai auzit măcar o singură dată
acel sunet
care parcă
îţi imită prezenţa; paşii subtili, piruetele timide,
hmm - nu sunt aici,
nu eu, ci acele momente -
trebuie să te văd, iar
dar cine eşti tu? De fapt, eşti tu, nu prea înţeleg exact ce,
dar eşti tot ce văd acum,
eşti imaginea din vise şi din dorinţele zilei
eşti C şi repet într-un mod consistent asta
în faţa ei, în faţa lui,
în a mea nu este nevoie,
te văd urcând pe-o aripă, şubredă,
- nu mi-am pierdut aripile -
Eşti un dicţionar şi-o oglindă...
Trebuie să te văd, iar, eşti C şi repet într-un mod consistent asta

poezie de Iordan Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul din amurg

Te-am aşteptat de-atâtea ori să vii
încât şi timpul mi-e prieten bun,
chiar dacă se opreşte când îi spun
să se grăbească-n clipele pustii.

Priveam, absent, un răsărit timid
ce-mi învelea cu tainicul veşmânt
un gând nepotolit şi prea avid
să-ţi fie-alături, sol trimis de vânt

Sau umbră sau pescarul din amurg
cu plasa care-aşteaptă câte-un vis
din apele pe care-un demiurg
le-aduce din al timpului abis.

Te-am aşteptat la câte-un miez de zi,
tot căutând un adăpost de dor
sub umbre ce păreau mereu a şti
că zâmbetu-mi ascunde un fior.

Şi ai venit, atrasă de-un alai
în care versul meu era un cânt,
iar inimii ai îndrăznit să dai,
spre fericire, ultimul avânt.

Vom încerca-mpreună să călcăm
cărări ce numai visele parcurg
şi-o melodie nouă să cântăm,
doar tu şi eu, pescarul din amurg.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima oară

Prima oară când te-am văzut
ţi-am admirat buzele,
a doua oară, mi-a plăcut
să-ţi descopăr adânca scânteie din ochi,
a treia oară, am tinut un pic
mânuţele tale'ntra-le mele,
a patra oară am fost fermecat,
aşa de mult încat n-am mai rezistat
şi buzele mele te-au sărutat.
De-atunci, de când ne-am întâlnit,
prima şi acum a mia oară,
la teatru, în centru, sau în parc
aceeaşi senzatie parcă,
ca prima oară.

poezie de Marius-Mihai Golopenta
Adăugat de Marius-Mihai Golopenta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum de neuitare

Tăcerea rece-a orelor ce zboară,
cu aripa-i întinsă mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor rebel în suflet îmi aduce.
L-aşez în partituri de triolete,
să îi alin durerile-ancestrale,
dar, răscolind apusuri violete,
îşi pregăteşte armele virale.

Aduce-n tolbă amintiri uitate
sub zidul neştiutelor redute,
din visurile mele ancorate
pe umbrele iubirilor pierdute.
Mi le aşază seara la fereastră,
când luna ce apare după stâncă,
pe florile rămase într-o glastră
cu vraja neuitărilor aruncă.

Te readuce-n gândurile mele,
pe-o aripă de vis întârziată,
cu versurile scrise printre stele
pe filele iubirii de-altădată.
Ascult uimit mirajul împăcării,
din umbra visului întors acasă,
dar clipele din cumpăna iertării
cu vorbele nespuse mă apasă.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Încerc mereu să ţin cu timpul pasul
Deşi sunt conştient că este -n van
Am încercat să-l imblânzesc cu ceasul
Dar e-n zadar, căci timpul mi-e duşman.

Dacă te-aştept şi eşti aşa departe
Mă uit la ceas şi ora imi pare an
Şi clipele se scurg încet, deşarte
Sunt trist si timpul parcă mi-e duşman

Şi de eşti lângă mine, întinşi pe spate
Într-un frumos şi verde de grâu lan,
Clipele-s stol de păsări alungate
Si timpu-i vânător şi iaraşi mi-e duşman

Dar cred că în sfârşit va fi dreptate
Am să te-nving necruţător duşman
Prin amintiri şi prin eternitate
Căci timpule eşti numai pământean.

poezie de Daniel Uritu (noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăte în noapte

Pluteşti pe umbre de apus,
În liniştea-nserării,
Sperând să vezi venind de sus
Motivul întristării.

Nu vine, aripi nu se văd
În depărtata zare,
Iar până-n zori nu se-ntrevăd
Speranţe că apare.

Sunt nori ce, negri, dau năval
Pe cer şi-n gânduri sumbre,
Iar timpul trece infernal,
Lungindu-se-n penumbre.

Nu vine, soarele-a apus,
Deja-i târziu, e noapte,
Nu se mai vede, aripi nu-s,
E timpul pentru fapte.

Porneşte într-un zbor stingher,
Ea, lebăda tăcută,
Strigând, sub nemilosul cer,
perechea ei pierdută.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânt şi cremene

Nu provoca furtună,
bazându-te pe stele
şi ce e scris în ele,
căci soarta se răzbună!

Fereşte-te de valuri
stunci când marea fierbe!
Ştii, unele proverbe
sunt clare, sunt cristaluri.

Căci, vânturi dacă semeni,
aşteaptă-te s-apară
furtuna ce-o să doară,
făcând din inimi cremeni.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dansul inimii

Mergea la nedeie, în vale,
săltând pe poteca spre râu
cu ochi scăpărând de plăcere,
cu părul ca într-o -adiere,
cu ia legată la brâu.

Ştia că-i frumoasă, dorită
de toţi tinereii din sat,
dar inima ei se păstrează,
în suflet, de dor mai oftează,
căci, încă, mai e de-aşteptat.

Se prinde în hora cea mare,
flăcăii-s cu ochii pe ea,
taraful se-ntrece pe sine,
prin jur se întâmplă destine,
bătrânii, şi ei, ar dansa.

Dar, brusc, totu'-n jur se opreşte,
şi tace când, dintr-un caval,
aude o muzică nouă,
şi-o boabă micuţă de rouă
din ochi îi ţâşneşte năval.

În liniştea ca de poveste
aude, ţinându-i ison,
vibrându-i în suflet, vioară,
iar inima ei, prima oară,
pulsează cu alta, în ton.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piaţa Nemuririi Sufletelor

Sunt mii de ferestre deschise în fiecare dimineaţă
în Piaţa Nemuririi Sufletelor, acolo unde neajunsul se întâlneşte cu răbdarea
şi cumpătarea cu infinita nemărginire a cerului.

În timpul zilei kilometrice care se lăfăie în albastrul cerului,
zâne în care alegorice se bălăngăne în sus şi în jos
militând pentru drepturile celor simbolici şi neimportanţi.

În zadar timpul se zbate asemenea unui şoarece prins într-o capcană.
Spre seară, umbre obosite îşi târăsc picioarele spre apus, ferestrele se închid
şi în fundul cel mai întunecos al lumii, totul se opreşte în loc.

Cei uitaţi de zânele bune îşi ascut colţii şi săbiile de fier
şi pornesc la luptă asemenea nemuritorilor din poveşti.
Însă nimeni nu moare şi nimeni nu învie după apus.

Noaptea îşi pictează neajunsurile într-o cană cu stele
şi e dulce şi sălbatică în acelaşi timp, măreaţă şi destrăbălată.
Noaptea nu e în visele nimănui, dar visele tuturor se desfată în noapte.

Sunt mii de ferestre deschise în fiecare dimineaţă
în Piaţa Nemuririi Sufletelor, acolo unde învinsul se întâlneşte cu învingătorul,
mortul cu călăul, ziua cu noaptea, curatul cu Necuratul.

poezie de Livia Mihalachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nelinişti de seară

Aud chemarea zilei când noaptea mă-mpresoară
Şi strigătul luminii în visurile ei,
Nelinişti mă inundă în fiecare seară
Când cerul licăreşte-n alaiuri de scântei.

Parfumuri mă inundă, aromele dansează
În umbre ce se-nalţă purtate înspre nori
Ascunşi prin întuneric, împinşi de câte-o rază
A lunii ce-i goneşte departe, înspre zori.

Pe buze, murmurate, cuvintele-mi sunt şoapte
Ce urcă înspre ceruri cuprinse de fiori,
Amestecate-n forfot de aripi şi de noapte
Cu larma primăverii din zborul de cocori.

Cuvintele acelea sunt ruga mea de seară,
Sunt gânduri ce se-nalţă în şoaptele-cuvânt
Purtate înspre ceruri, cu vina-n primăvară,
Căci a venit prea plină de tine, pe Pământ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul raţiunii

Tu, raţiunea mea, ai somnul liniştit,
căci te veghez şi-ţi mângâi răsuflarea
cu şoapte de alint, iar monştrii sunt doar mit,
şi nu-şi găsesc, în somnul tău, chemarea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa

Mergeam, împreună, la marginea mării,
călcând pe nisipul uitat sub un cer
prea roşu de plâns de la stele ce pier
şi intră-n regatul cel mare-al uitării.

Era doar o larmă făcută de valuri
lovindu-se-n stânci, măcinându-le-ncet
în seara trecută deja-n violet
şi nori ce-alergau la culcare spre dealuri.

Târziu, la lumina venită de sus,
din bolta senină la orele-acele,
priveam cum o stea spre pământ a apus.

Era prea departe. Privirile mele
s-au smuls din puterea murindelor stele
şi-aceeaşi dorinţă-mpreună ne-am pus.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă

de fiecare dată când mă trezesc îmi repet
nicio zi nu se termină aşa cum începe
şi niciun om nu moare după cum a trăit
aşa cum s-ar cuveni

uneori ziua începe
când întunericul înţarcă lumina
în parc un bătrân mă roagă îngrijorat
să mă uit la părul lui
a simţit o atingere
poate o pasăre-n zbor şi-a făcut nevoile
poate o picătură de apă
are programare la medic şi n-ar vrea să se facă de râs
zâmbesc mă uit la el şi-i spun
doar o picătură de apă
printre hidrobicicletele trase la mal
bătrânul dispare ca un cărăbuş
scăpat din morişcă

seara trec pe lângă zidul meu preferat
alma 1999-2014 scris cu fum de lumânare
şi un fel de mormânt din bucăţi de şindrilă şi cărămizi
o lumânare aprinsă mereu
de crăciun un brăduţ
mi-am imaginat-o pe alma în fel şi chip
o adolescentă care s-a sinucis ori s-a înecat sau
a murit dând naştere unui prunc
uneori m-am gândit să las o scrisoare pentru cei care au grijă de ea
dar tocmai citisem despre pisica lui schrödinger
şi-mi spuneam că-i mai bine să nu ştiu nimic
seara tristeţea vine tiptil când lângă zidul meu preferat
dau peste un tânăr care verifică lumânarea
şi-mi spune că alma a fost
un shar pei

noaptea las capul în pernă
ca şi cum l-aş lăsa între coapsele tale
respir peste pubisul tău
şi pubisul tău o ia razna
ca puful de plop

alteori ziua începe
când lumina alungă întunericul
ca pe zarafii din templu
în staţia de autobuz văd un mic animal căţărat pe bordură
la început cred că-i un şobolan
când mă apropii îmi dau seama că-i un arici
brusc mi se face bine
existenţa lui îmi face bine
de când locuiesc în acest oraş n-am mai văzut
alte vieţuitoare în afară de oameni

seara tristeţea vine şoptit
când îmi spun că moartea ar trebui să însemne ceva
nu ştiu ce
să ne schimbe felul în care vom arăta
ca atunci când se schimbă sângele după ce faci sex prima oară
dar tot ce văd sunt numai oameni care-şi duc morţii pe buze
cum duce în cioc pentru cuib
pasărea soarelui fire de iarbă

noaptea laşi capul în pernă
ca şi cum l-ai lăsa între coapsele mele
respiri uşor peste pubisul meu
şi pubisul meu o ia razna
ca o coloană de alevini
hăituiţi de ciclide

poezie de Emilian Valeriu Pal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Lucrurile s-au întâmplat aşa:
Când s-au întâlnit atunci, în prima seară,
Şezând pe-o bancă strâmbă la şosea,
Sub cerul înstelat de primăvară

Nu bănuiau ce soartă îi uneşte
Erau timizi, ca la-nceput de drum,
Gâtlejul îl simţeau ca prins în cleşte,
Vorbeau de aer, nori, de ceaţă, fum.

Deşi simţeau un răscolit în vine
De parcă se chemau de ani şi ani.
Timpul trecea, s-a-ntunecat de-a bine,
Şi-atunci, în umbra deasă de castani.

Ce le-ascundea roşeaţa de pe faţă,
S-au apropiat, s-au mângâiat pe mână...
Au trecut ani, şi seara, dimineaţa,
Acum bătrâni, sunt veşnic împreună.

poezie de Jean Lulu Stern
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!