Liniştea de la zece

Liniştea de la zece
vine şi trece mai departe
prin aerul rece.
Pleacă şi vine
prin fereastra nopţilor albe
care nu se închide prea bine.
E caldă,
tăcută,
cu aripi cusută...
Doar e de la zece
şi trebuie să urce, să adulmece,
să se strecoare printre ghivece,
să nu se împiedice, să nu se înece
în marea de gânduri întâlnită în drum
de la începuturi
şi până acum...
La mine poposeşte mai mult
căci ştie că mă feresc de tumult.
Mă înconjoară ca un pled de lână pufoasă
mă face să mă simt bine în casă,
aproape că mă copleşeşte
cu atenţia-i insistentă,
aşa de mult mă iubeşte...
De multe ori o trimit la plimbare,
dar nu vrea să plece,
stă cu mine pe margini de suflet
şi-mi îngână în tăcere un cântec,
mă atinge din când în când,
vrând parcă răspuns,
mai ales atunci când dau semne de plâns...
O atingere moale, uşoară,
parcă ar fi a unui alt suflet
ce zboară,
căutându-şi şi el liniştea
şi din pură întâmplare,
a ajuns tocmai în casa mea.
Liniştea de la zece
vine şi trece,
trece şi vine
prin fereastra nopţilor albe
care nu se închide prea bine.

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş trece pe la tine, dragul meu

dar mă tem că inima ţi s-ar putea opri de atâta fericire
şi-apoi vezi tu
orele în care te strâng sub pleoape
sunt mult prea frumoase
să le stricăm cu obiceiuri prosteşti

şi totuşi
aş trece pe la tine
să văd cum îţi îmbraci neliniştea
în fiecare zi
cum pâinea şi vinul nu înseamnă nimic
dar mă tem că ai putea să te îneci de plâns
dacă mâna mea
din întâmplare
ţi-ar atinge pieptul gol
şi atunci m-aş simţi vinovată
că nimeni
nu a mai ajuns
atât de aproape de tine

şi totuşi
aş trece
aş trece să te întreb
cum te doare
când nu îţi vorbesc
e o durere normală
din carne până în suflet
sau nu înţelegi de unde vine şi unde se termină

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipuri de frescă

Ne rugăm să vină moartea,
Cum ne-am dori sărutarea
Iubitei cu patos noaptea...

Când simţi stihia că te miroasă,
Te rogi de ea să fie miloasă,
Ce utopie... nu si nebunie...

Să-ţi rogi dragostea să te aline
Si când vine lângă tine...
Te răsucesti la ea cu spatele,

Nu poţi face asa ceva cu moartea...
Nu o chema aiurea... degeaba...
Onorea, cinstea ta, decade...

In moarte si după ea,
Când ea te cheamă rece...
Sărut-o fierbinte si petrece,

Odată vine, nu de mai multe ori,
Atunci vei fi acoperit in flori,
Si tu... si eu... să murim cu zâmbetul unei flori...

Tăiată si pusă in vază, pe moarte...
E mult... mult... mai frumoasă
In doină ruginită de rece coasă...

Nu suntem datori doamnei negre
Ea vine, vine si te trece...
Din lumea.. prea gri si prea rece...

Unde te va duce ca o frescă...
Poate, poate... o fi cald si verde...
Mai gri si mai rece mai poate fi?

Decât in lumea mea... ce trece...
Pe lângă mine... prea gri... prea rece...
Aidoma unor mozaicuri si fresce...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gorunul

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gesturi, doar atât cât durează un vis

aş vrea să schimb ceva în mine
pentru o vreme
să redevin copil
ar putea să doară
nu ştiu
nu prea am rude sau
pe cineva aproape de suflet
am avut-o pe Ana
nu tare de mult
a plecat

unii spun că sufletul nu pleacă
de aici până când lucrurile
nu sunt rânduite şi că
se reîntoarce dacă
nu duce cu el
bănuţul de argint
busuiocul şi
câteva lacrimi

Ana s-a reîntors
am văzut-o în vis avea
părul despletit ochii adânciţi
mâinile slabe şi degetele lungi
purta cămaşa albă cu dantela cusută
în ajunul paştelui în care a plecat...

şi-a rotit ochii prin casă
apoi s-a oprit la mine nu clipea
inima îmi zvâcnea ca o rană
m-am trezit
cu ochii umezi
am privit dincolo fereastra
ea dispăruse în întunericul rece şi greu

îmi amintesc cum plângeam
în mine pe furiş ca şi atunci când
eram mic şi nu voiam să-mi dau jos cămaşa
îmi era teamă că mă vede Dumnezeu
aşa îmi spunea Ana

mai cred şi acum că ea
locuieşte aproape de Dumnezeu
şi uneori se uită la mine
ca atunci când mă duceam
la biserica albă din spatele prunilor

de fiecare dată când bat clopotele
la noi plouă de dincolo dealul
se prelinge ca o rază
pe acoperiş
liniştea ronţăie din margini
străzile devin înguste
sub cerul înfundat
se bălăcesc grijile
doar Ana uneori
mă priveşte şi tace

degeaba

am vrut să spun
cât durează un vis şi să
mă identific cu această aşteptare

nu cunosc semnificaţia gestului
se pleacă pur şi simplu...

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de limitele formelor, există nemărginirea Lipsei De Formă, care locuieşte în adâncul Infinitului. Întoarcerea la Linişte are loc prin intermediul Liniştii, fără grăbirea paşilor, fără accelerarea procesului. Totul vine de la Sine atunci când te eliberezi de sine. Totul vine de la Linişte, atunci când devii liber de sunet - liber de sunet, continuând să exişti şi să dansezi în lumea sunetului, prin intermediul Liniştii. Dansul atinge forma sa cea mai pură, când dansatorul ascultă Liniştea din spatele sunetului, iar dacă un dansator dansează fiind conştient de Liniştea transcendentă a dansului, toate privirile vor fi atinse de strălucirea dansului său, căci Liniştea vorbeşte prin cel ce o ascultă şi ajunge în inimile celor care îl privesc pe cel ce grăieşte despre Fiirea Nevăzutului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa Pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zilele trecute

ziceam: un zâmbet trece strada
poate vine spre mine, azi
e alt
fel: o mască trece strada
şi aş
vrea să ştiu cum arată dacă e dră
guţă (?!) sau nu prea
contează la femei
bine că nu vine cu izoleta
îmi aranjez masca
şi-mi încerc norocul
în cel mai rău caz poate ră
mâne cu masca toată viaţa

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E linişte

e prea multă linişte,
prea multe limanuri
şi găuri de vierme.
e alb gândul ce trece prin ochi
răscolind noaptea ce cade-n silabe.
oraşu-i prea alb de-atâta lumină,
prea dezvelite-s casele de umbre,
ferestrele trec uşor dintr-o parte în alta
şi dragostea trece mereu prin pereţi.
în centrul geometric o umbră subtilă devine cuvânt
într-o memorie tăiată ce adună liniştea oarbă
ce mă linge pe mâini.
timpul treaz moare într-o vedere
speriind mâna care scrie
despre toate plutirile din liniştea camerei
şi ora se închide mai devreme.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe zi ce trece, devii tot mai rece

Pe zi ce trece, devii tot mai rece
Şi nu ştiu cum, dar, parcă, mai frumoasă!
Ce sloi de înger negru te petrece
Că-n mine eu nu mă mai simt acasă?

Când te privesc, tu îţi întorci privirea,
În braţe când te iau, pari în chirie.
Să ştii că astfel nu-mi omori iubirea
Ci doar o faci să fie şi mai vie!

Iar dacă pleci, vii şi mai mult în mine,
Că în dorinţe nimeni nu mă-ntrece,
Când toate amintirile-mi sunt pline
Cu tine, fata mea de nota zece.

De eşti vulgară, dură sau ursuză,
Eu tot nu pot să-mi aflu altă muză.

sonet de Nicolae Silade din Iubirea nu bate la uşă (2008)
Adăugat de Nicolae Silade
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcerea lumii

liniştea se ascundea într-un gând nespus
rătăcită în marasmul cotidian
avea multe faţete
mă retrăgeam în mine
să nu aud urletul hienelor în noapte
zac, uneori privesc vremea ce trece
ce vine
dacă mai vine
vorbesc dar nu aud
sunt atât de obosit
stau în aşteptarea ţipătului
geme pământul în răsuflări oprite
sub frunze moarte de vreme, prea devreme
mă zbat fără grabă în tăcerea crudă a lumii
azi nu mai pot
sau nu mai vreau
să cer, să iau
gunoaie de pe drum
un drum croit
din oase frânte şi mult fum
aş vrea să zbor, un zbor etern
la cer
spre norii albi, pufoşi şi puri
să mângâi sufletul unui pescăruş în zbor
dar nu ştiu cum
doar stau şi plâng
la margine de mare
ce să mai cer
ce să mai sper
e prea târziu acum
ne facem că facem, fără să facem
ne facem că vorbim
dar vorbim în tăceri studiate
nu ştim nimic, dar totul ştim
lucrăm, nu muncim
plecăm dar nu plecăm
şi stăm, ce bine stăm...
nu ştiu de dorm
de când, de ce şi până când
o clipă sau o veşnicie
privind in jur
privind la voi
târziu am inţeles
că lumea asta nu-i de mine
văzând că nu sunt de folos
mă întorc incet şi plec pe jos

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine o vreme

Vine o vreme când totul dispare
Şi ochii vor plânge cu lacrimi amare.
Vine o vreme când vrei să reiei
Şi tot ce obţii sunt numai idei.
Vine şi vremea când roata se opreşte,
Vei vrei s-o învârti dar nu se clinteşte.
O altă vreme va cădea pe tine..
Să vrei să iubeşti să nu ai pe cine.
Un zâmbet vei vrea, un semn de la mine,
Dar n-am să mai fiu şi nu-ţi va fi bine!
Căci anii vor trece fetiţo în zbor...
Tu amintire iar eu călător.

poezie de Mihai Pîrvu (16 august 2016)
Adăugat de Mihai Pîrvu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avionul Oradea-Bucureşti

Stau în aerogară şi-aştept
Avionul de nouă şi un sfert.
Lume multă, care, ca şi mine,
Aşteaptă-avionul ce nu mai vine.
Un bătrân discută cu-o fată
Aşa, ca să se afle în treabă.
Miliţianul caută'n valiză
Pentru a nu avea vreo surpriză.
O doamnă'ntr-un taior verde
Spune că ea nu mai crede
Că avionul mai vine până la zece.
Şi astfel timpul tot trece şi trece.
De-odată, se-anunţă în difuzor
Că avionul, având ceva la motor
Pleacă din Bucureşti pe la zece.
Şi timpul iar trece şi trece.
Pe la unşpe, fără să fie pe listă,
Avionul aterizează pe pistă.
Şi de-odată, pe nepusă masă,
Îmbarcarea şi drumul spre casă.
Avionul porneşte şi iată-l se ridică.
Privesc... şi nu-mi este frică.
În avion lumea discută, citeşte,
Un beculeţ s-aprinde, clipeşte.
O fată frumoasă serveşte coniac,
Alta se uită la un ciorap,
La radio transmite nişte veşti
Şi-aterizăm. Salut, Bucureşti!

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi Nevăzutul a creat văzutul, Nevăzutul nu îi impune nimic văzutului. Liniştea reuşeşte în tot ceea ce face, pentru că face fără să înfăptuiască. Liniştea face prin Fiire, fără să facă nimic. Reuşeşte în tot ceea ce face, fără a se mândri pentru faptul că face fără să înfăptuiască. Tot ceea ce provine din Linişte, este deja perfect, pentru că Liniştea este Perfecţiunea în Sine, care susţine totul, fără a înfăptui susţinerea. Facerea fără de a face. Căci atunci când Fiirea devine perfect conştientizată, facerea vine de la Sine şi se manifestă prin Sine - prin Unicul Sine. Şi tocmai lipsa de efort face ca Liniştea să fie veşnic odihnită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de mândrie, face ca Liniştea să fie veşnic împlinită, în Împărăţia Absolută. Şi tocmai lipsa de sine, face ca Liniştea să fie veşnic eternă, în Împărăţia Absolută. Căci Liniştea nu trăieşte pentru sine, tocmai de aceea este lipsită de griji şi zgomote. Liniştea îngrijeşte de bunăstarea sunetului şi, cu smerenie absolută, există pentru a scoate sunetul în evidenţă. Ajută, fără ca nimeni să ştie că a ajutat. Aceasta este invitaţie la Linişte, pe care Liniştea o oferă sunetelor. Aceasta este chemarea Liniştii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt liniştea ta

Tu eşti o furtună, dar cu liniştea mea
Te acopăr în noaptea prea rece
Mă-nconjori plin de ceaţă doar cu dragostea ta
Şi mă doare crunt timpul ce trece

Printre valuri te pierzi dar eu ştiu să te simt
Şi-ţi aştern ţărmul meu la picioare
În furtuna-ţi nebună te acopăr cu-alint
Iar din beznă te-mping către soare

Dar când zile-or veni şi vei fi prea să rac,
Iar eu vis îţi voi fi de departe
Am să-ncerc doar în stropi de iubiri să te-mbrac
Eu sunt liniştea ta.... Tu mi-eşti noapte....

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri şi vise scrise

Vor trece ani, vor trece zări
Vor trece multe amintiri.
Vom scrie vise, versuri, stări
Din ale noastre... triste firi.

Vom adormi, visând, visând
Căci viaţa e frumoasă.
Ne vom trezi, cântând, cântând
Trebăluind prin casă.

Sunt amintiri, dar sunt şi vise
Ce vin, ce au trecut.
Când le uităm, rămân ucise
Un lucru neplăcut.

Bine ar fi, să le salvăm
Le scriem, să trăiască.
Farmec aparte, să le dăm
Să nu se veştejească.

Îmi amintesc... când ne iubeam
Îmi amintesc prea bine.
Din ochi, iubirea, îţi sorbeam
Îmi amintesc de tine.

Îmi amintesc, prima-ntâlnire
Iubita când îmi vine.
Îmi amintesc, plăcuta-ţi fire
Îmi amintesc, de tine.

Şi-mi amintesc, al tău sărut
O, cât era de bine.
Şi-mi amintesc, cât a trecut
Da, mi-amintesc de tine.

Aş trece eu, să-mi amintesc
Să-mi amintesc mai multe.
Când îţi spuneam, că te iubesc
Şi cerul vrea s-asculte.

Şi-a ascultat, a ascultat
Eram, ca doi copii.
Pe braţe, eu, mi te-am purtat
Dorită ca să-mi fii.

Şi-mi amintesc, cum mă doreai
Cum mă doreai fiebinte.
În braţe, tu, cum mă strângeai
Şi îmi şopteai cuvinte:

Mai stai, mai stai, mai stai
Mai vreau al tău sărut.
Mai stai, mai stai – ziceai
Şi vremea a trecut.

Şi vremea, vremea... va mai trece
Rămân, doar amintiri.
Şi amintirea, ne petrece
Spre alte zări... şi firi.

Acum, le ştiţi: le-am scris
Le-am scris ca să le ştiţi.
Şi vor rămâne... vis
Şi voi să vă iubiţi.

Viaţa, este frumoasă
Frumoasă, când iubeşti.
Şi este, dureroasă
Când tu, o părăseşti.

Şi vine, vine-o zi
Când toţi o părăsim.
Şi ziua, n-o vom şti
Cumva, să o vestim.

Şi dacă tot, nu ştim
Nu ştim ce va mai fi.
Măcar, să ne-amintim
Când timpul, v-a muri.

Sunt amintiri, sunt vise
Sunt vise adunate.
Spre zări, vor fi deschise
Frumos poetizate.

Şi dacă se vor teme
Prin vreme, să înoate.
Nu vă temeţi... de vreme
Spunând, că nu se poate.

Se poate, dacă vrem
Şi dacă... ne iubim.
Şi amintiri... avem
Scrise, când: le citim.

poezie de Paul Preda Păvălache (15 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În gustul iubirii

stele sugare revăd aşezându-se la sânul ei
şi cum prin strâmtoarea moale dintre pleoape
moţăie visele insomniace sosite dinspre alei
şi constelaţii obosite i se dau mult mai aproape.

ea-mi vine prin enunţuri de iarbă fără s-o înece.
iarbă ce niciodată prin emoţia nostrului călcâi
de-o vrea, nu poate în goana lumii, goană trece...
ci doar lumea dă în ea dintr-o trăire de vizavi.

privirea-mi mai fierbe încă-n trupul ei lutos.
gândul sprinten se agaţă de alămitul păcat
vrând, nevrând, disloc neantul aurifer şi fibros
din noaptea înşelătoare prin ochiul sacrificat.

prin vine mereu drumul ea şi-l face la inimă dus
bântuită de sângele-mi anapoda dat-n mângâieri
şi ascultă cu teamă bubuitul celulelor de apus
în gustul sonor al iubirii celei de azi ca şi ieri.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul eroilor

La zece metri au murit de mine,
La zece metri viata le-a fost franta
Ca eu sa merg azi prin multime,
Sa pot striga: Libertatea e sfanta!

Azi, ati uitat de-acele nopti haine,
De vuietul indemnului la lupta,
La zece metri au murit de mine,
La zece metri viata le-a fost franta.

Au luptat, au crezut in clipa ce vine,
Inocenti au cazut, plini de sperante
Si mamele plangeau, printre ruine,
Iar copii lor, rapusi de gloante,

La zece metri au murit de mine...

rondel de Alex Dospian (ianuarie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, vino vară!

În suflet toate cate am
De pare să nu treacă
Şi amintirile apar
De tot ce a fost odata

O, vino vara, în suflet vino
Ca viaţa acum îmi trece
Deşi e soare parcă totuşi
În mine e înca rece.

Din vremuri toamna e stăpână
Şi peste tot domneşte
Cand vine iarna apar-dispar
Şi parcă numai trece.

De-ar fi sa fie numai verde,
Şi vara, soare, cald,
În suflet florile să crească
Să nu mai fie iad.

Cu zmei şi cu culori cereşti
Şi glasuri de iubire
Şi cu puteri împărăteşti
Ce vor urma sa fie.

Aşa sunt eu când mgândesc
Şi veselă şi tristă
Nu, nu ma plâng nici ma mândresc
E dreptul meu ceresc.

poezie de Nicoleta Petre
Adăugat de Nicoleta Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece

Cu cât etşi iubito mai departe,
cu atât sunt mai multe între noi.
Mă aflu acum la câteva stărzi, zece minute
şi zeci de amintiri distanţă de tine
şi îmi tot vine s-o iau în direciţa opusă ţie
ca să fie şi mai multe între noi
mai multe toamne şi ploi,
mai multe continente pe Pământ
şi mai multe aripi de plumb;
Apoi m-aş întoarce la tine
în mai puţin de zece minute,
te-aş găsi în pat dormind
sau la telefon vorbind
atunci te-aş lua în braţe
şi ţi-aş şopti la ureche
zece şoapte, zece minute:
între noi nu mai este nimic,
nici măcar un element bazic,
nici un dor, nici o poveste,
doar 10.

poezie de Marius-Mihai Golopenta
Adăugat de Marius-Mihai Golopenta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai prin cuvânt...

Mi-e huma blestemată şi-osândit
Mi-e sângele sărat de dor prea mult,
Din mine lipsa ta m-a prigonit
Şi nu mai pot tăcerea să-ţi ascult.
Mă torc fuior în nopţile senine
Să-i fac din suflet disperării şal
Că n-are marea of, mai mult ca mine,
În valul ce-l doineşte către mal!
Ş-atâta alb pulsează-n trupul meu
Că tot mai mult coboară spre pământ,
Deşi în piept cresc aripi curcubeu
Mă-nalţ la ceruri numai prin cuvânt.
Şi mă-nrobesc plecărilor eterne
În rugăciuni citite-n mânăstiri
Când umbra ta dureri în mine cerne
Şi-mi vine dor de blânde-ţi rostiri.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul prin pădure

Au închis drumeagul prin pădure
Acum şaptezeci de ani şi mai bine.
Vremea şi ploile l-au măcinat
Azi nu mai poţi, printre hârtoape şi rovine,
Ghici unde-a fost drumeagul prin pădure
Înainte ca ei să fi replantat copacii.

E-ascuns sub lăstăriş, sub muşchiul moale,
Sub covor de păştiţe şi de coada vacii.
Numai păstrătorii tainelor pot desluşi c-acolo
Unde-şi fac cuibar guguştiuci cu pene sure
Şi-unde bursucii se simt la ei acasă
A fost odată drumeagul prin pădure.

Totuşi, dacă pătrunzi în codru mai adânc
Într-o seară de vară târzie când cerul
E-aproape de pământ şi aerul e rece peste iezer,
La ora când fiecare suflet îşi strigă partenerul,

( Nu le e teamă de oameni în pădure,
Căci prin acele locuri au trecut puţini)

Vei auzi bătaia copitelor de cai
Şi foşnetul făcut de fuste-n roua de sub pini
Apropiindu-se din ce în ce mai mult de tine
Prin oglinda ceţii străvezii, prin rugi de mure,
Ca şi cum ar şti foarte, foarte bine
Drumeagul cel vechi, de demult, prin pădure.
Drumeagul care nu mai trece prin pădure.

poezie de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!