Nu voiam să pleci. Refuzam sistematic şi conştient să asimilez în adâncuri de suflet o încheiere brutală a firului de poveste pe care îl împletisem împreună din vise şi culori de văzduh neatins. Oamenii vorbeau nefiresc de mult, gol şi cumva în contradicţie cu sinele propriu care, pierdut în derizoriu se prinsese strâns de aripile tale, nevăzute. Le săruta mereu, sorbindu-le bruma de bine, candid şi seninul albastru dintr-o privire. Treceau zilele albe, anevoios şi rece, aducând cu sine amurgul timpului. Te ocroteam cu ardoare, frenetic, căutând să mă iert sincer pentru ce n-am făcut. Ascultându-mi limitările, dojana şi dorul necuprins care ne apropia pe vecie, făcându-ne părtaşi amintirilor.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simţeam uneori că oamenii erau mai curând o aglomeraţie de suflete, lipsite cu desăvârşire de plinul acelor iubiri care vindecă. Erau goi de gânduri, în chip necunoscut, necuprins în palmele timpului. Doar trupurile îmbrăcate în pulberea amintirilor, încă neatinse de şoaptele vremii, păseau agale pe ruinele clipelor, oglindite în surâsul amurgului. Călătoreau tainic, neoprit şi frigul nopţilor de noiembrie muşca pofticios din vise, sorbindu-le în adâncuri de întuneric. Zorii aveau să cuprindă lumea, mocnind în suflete, ca o flacără vie, nestinsă de umbra păcatelor.

Andreea Palasescu (1 noiembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am adus flori. Misterele prinse în albul petalelor se desprindeau uşor sărutând umbra delicată a întunericului. Asfinţitul muşca din lumina clipelor cu nesaţ, împletind fior şi isipite într-o fărâmă tardivă de rătăciri. Pe umerii goi, firul de şoaptă curgea ritmic în oglindă, dezbrăcând cuvintele mute, sorbindu-le adânc esenţa într-un sărut fraged. Silueta atingerilor lungi, închipuită la răscruce de vis se înălţa pe culmile amintirilor, răscolindu-mi bruma de sine flămând şi nemuritor. Urletul tăcerii senine şi atât de cuminţi prin ascultare şi supunere consimţită se izbea frenetic de trecut, asmuţindu-mi sufletul plăpând. Vântul schimbării işi purta îmbrăţisările din gând în ropot de gând până la margini de albastru văzduh. Până la răsăritul cald din ochii tăi frumoşi. Îmi erai început şi sfârşit, rugăciune şi păcat, viaţă şi moarte adusă de acel dor necuprins.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am adus flori. Misterele prinse în albul petalelor se desprindeau uşor sărutând umbra delicată a întunericului. Asfinţitul muşca din lumina clipelor cu nesaţ, împletind fior şi isipite într-o fărâmă tardivă de rătăciri. Pe umerii goi, firul de şoaptă curgea ritmic în oglindă, dezbrăcând cuvintele mute, sorbindu-le adânc esenţa într-un sărut fraged. Silueta atingerilor lungi, închipuită la răscruce de vis se înălţa pe culmile amintirilor, răscolindu-mi bruma de sine flămând şi nemuritor. Urletul tăcerii senine şi atât de cuminţi prin ascultare şi supunere consimţită se izbea frenetic de trecut, asmuţindu-mi sufletul plăpând. Vântul schimbării işi purta îmbrăţisările din gând în ropot de gând până la margini de albastru văzduh. Până la răsăritul cald din ochii tăi frumoşi. Îmi erai început şi sfârşit, rugăciune şi păcat, viaţă şi moarte adusă de acel dor necuprins.

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iert şi mă vindec de tine. În definitiv poţi să-mi iei din suflet orice. Dacă am un văzduh şi-un strop de iubire n-am nimic de pierdut!

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ianuarie cu gust de fragedă răcoare îmi stătea înghesuit în suflet. Aglomeraţia clipelor efemere şi bruma străvezie împletită cu surâsul vag al timpului ascuns în ghirlande de amintiri mă îmbrăţişa. Mirosea a brad şi a oameni plini de şoapte cu doruri nespuse. Întunericul cobora în ecouri de lumină palidă şi oraşul îmi părea o întindere nesfârşită din care răsăreau cuminti destine furate la începutul zorilor. Oamenii le culegeau în palme şi apoi le aruncau în grabă, ascunzându-le prin bagajele pline cu vise. Unii plecau în călătorii şi altii aşteptau încă trenul pierdut. Poate aşa era viaţa. Plină de moartea uitării şi de noi începuturi care aduceau mereu primăvara vieţii, într-un suflet hoinar.

Andreea Palasescu (4 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi timpul ne va îngădui rătăcirea, dezbrăcându-ne lent de orgolii, tăcere şi promisiuni împlinite pe jumătate. Ne vom opune gândurilor aglomerate, regăsindu-ne cald, submisiv şi poate tardiv, dincolo de abstract si necunoscut. Vom respira amurgul cu grijă, trăindu-ne proaspăt şi intens, îmbrăţişaţi într-o iubire veche, sărutând paşii clipelor şi altarul vieţii scăldat în lumină şi umbre ispititoare de abis. Ne vom asculta şi focul din noi o să ardă mocnit, asmuţindu-ne dorul şi păcatele. Siluete negre de fum îşi vor încinge brâul subtire cu dorinţe ascunse în profunzimi de suflet. Înainte de surâsul înalt al razelor o să pătrund în tainele tale, sorbindu-le esenţa dincolo de vibraţie şi slăbiciuni. Şi marea o să ne scalde în seninul albastru, muşcând din amintiri nemuritoare. O să ne fim. Câte puţin sau totul într-o inimă avidă de NOI, din care vara plină de gust şi fericire, nu plecase niciodată...

Andreea Palasescu (4 mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am presărat dor necuprins într-un buchet mic de rătăciri. Te-am aşteptat şi azi să pot privi iar lumea prin ochii tai. Eram doar pulbere de nori pe întinderea infinită a vieţii. Şi oamenii treceau în grabă, fără să înţeleagă rostul umilei noastre existenţe. Unii smulgeau din rădăcină speranţele şi umbreau cu tăcerile lor adânci, nemurirea. Erau buni şi răi din pricina suferinţelor şi poate a lipsei de împlinire care le brăzdase cumva sufletul. Voiam sa le fie linişte. Şi să-i iubească cineva, pe fiecare dupa rostul său atât cât te iubesc eu...

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am întâlnit în calea-mi prea mulţi împăraţi închipuiţi. Dar nu-s argat în galantare. Nu mă vând când ştiu că pe toţi ne-a făcut acelaşi Dumnezeu Iscusit şi Bun şi plin de iubire. Suntem datori cu jertfă şi-o inimă la cer în rugăciune dar nu cu inepţie sau smerenie închipuită, pe care nici n-am atins-o cu vârfurile gândurilor.
Îmi plac oamenii care uită răul după ce şi-au asumat bine lecţia. Iartă dar se pun la adăpost preţ de o clipă efemeră, pentru că viaţa e de-a valma din toate unghiurile. Cu binele-i altă poveste pentru că vindecă răni, ne conturează frumos, iartă pe furiş şi crede mereu.
Nu suntem perfecţi dar cine ne-ar iubi fără imperfecţiuni?
Îmi plac oamenii de toate felurile. Dar cel mai mult îmi plac străinii pentru care am lăsat o recenzie pe suflet...

Andreea Palasescu (29 octombrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se cos aripile frânte în zborul lin şi legănat al viselor? Poate e nevoie de praful stelelor şi umbra delicată a şoaptelor prinse cu grijă într-o îmbrăţişare ascunsă. Atingerea caldă a mâinilor o să prindă în suflet şirag de raze împletite în lumina blândă a răsăritului şi noaptea, cu tainele ei necuprinse îşi va suprima întunericul adânc într-un cerc de flăcări. Jarul amintirilor, muşcate pe alocuri de trecerea vie a timpului le va înteţi văpaia sorbindu-le cu nesaţ fumul efemer.

Andreea Palasescu (3 martie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contează cum alegem să trăim iubirea de oameni. Cu toată puterea, neatins de răutăţi gratuite, loial şi sincer. Nu mă interesează standarde, reguli, definiţii şoptite la colţuri de suflet. Răspund de mine şi de visuri pe care le-am îngrămădit în buzunare cârpite de hazard. Dacă alţii vor să se folosească, nu-i bai! Şi eu mă agăţ de un crâmpei de soare firav cât să-mi ajungă rugăciunile la tălpile cerului. Oare-i destul?
N-am făcut mare lucru aşa că oamenii mi-au strigat din toţi rărunchii binele lor. Uneori m-am smerit, alteori m-am apărat feroce pentru că amintirile nu se cern la duzină, cuvintele hoinăresc molcom, nestingherit, lăsând energia să curgă printre degete de clipă.
Ne lăsăm în braţe de suflet străin. O bucăţică, un codru de zâmbet, o poveste cu final echivoc. Mai bine să mă uiţi, să mă ştergi cu toată încrederea din adâncul sinelui, suprimat pe alocuri de orgoliu, dacă n-am putut să las o tresărire, într-o conştiinţă adormită. Asta e!

Andreea Palasescu (13 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am încălţat cu ziua de azi. Îmi strângea sufletul în căuşul palmei, cu brazda fină a întunericulului ca o rază stingheră îmbrăcată în lumina rumenă a zorilor. Mi-am strâns şireturile timpului, cu grijă, domol, ca nu cumva să-mi ating tălpile albe cu noroiul suferinţelor. Cândva au curs din ochii amintirilor, şiroaie adânci menite să limpezească urmele paşilor gravate pe drumuri anevoiase. De aceea, acum treceam agale printre gândurile vii, care roboteau harnic prin lumea mea aglomerată, ca un muşuroi de furnici. Azi vreau să-mi fie soare în suflet. Să-mi cânte visele şi să ma-ndrăgostesc de viată şi de misterul ei neînţeles. Să plecăm braţ la braţ într-o nouă aventură. Iar dacă se va lăsa peste noi amurgul, sau de-ar fi să rămân iar desculţă prin pulberea vremii, timpul mă va încălţa grabnic cu o nouă zi...

Andreea Palasescu (11 iunie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strânge-mă la piept cu fiecare umbră firavă de apus. Şi o adiere sărată împletită cu văzduh albastru să răsară din priviri amestecate cu freamăt de clipă şi agonii. Ispiteşte-mă tandru pe sub gene lungi de veşnicie acolo unde hazardul e geamăn amintirilor. Nu spune nimic. Lumea-i colţul nostru mic de Rai unde luna îngână visurile în doina timpului. Muşc din iubire şi păcate, sfios dar lacom, hrănindu-mă nestingherit cu atingeri. Oare am gustat din viată în lipsa şoaptelor care odihnesc în adânc de suflet?

Andreea Palasescu (9 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomotul surd al roţilor negre se pierdea în aglomeraţia de paşi şi urmele timpului scrijeleau adânc gânduri nespuse pe asfaltul fierbinte. O priveam în tăcere, cuprinzand într-o palmă mică, întinderea nesfârşită a cerului albastru. Soarele aţipise într-o geană de amurg şi aripile albe de metal mângâiau pământul cu mantia umbrelor. Doar vântul cobora agale pe pistă, cu bagajul viselor îndesate într-o doară, fără regrete. Ne-am strâns în braţe, cu toată puterea iubirii care ne unea. Era atât de frumoasă. I-am făcut o poză cu sufletul şi zâmbetul ei, mereu tânăr şi viu m-a îmbujorat. Şi-a cerut iertare că pleacă. Eu mi-am cerut iertare că n-o pot urma.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lipsa ta, inima şi-a strigat dorul în fiecare zi. Ea nu înţelegea graiul timpului şi nici importanţa amintirilor. Cum să-şi îngroape iubirea în trecut? I-ar fi trebuit ani întregi să uite poveştile atingerilor tale care spulberau îndoieli şi desenau zâmbete pe norii suferinţelor. Ea te vroia prezent şi dornic de fericire.

Andreea Palasescu (22 februarie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lipsa ta, inima şi-a strigat dorul în fiecare zi. Ea nu înţelegea graiul timpului şi nici importanţa amintirilor. Cum să-şi îngroape iubirea în trecut? I-ar fi trebuit ani întregi să uite poveştile atingerilor tale care spulberau îndoieli şi desenau zâmbete pe norii suferinţelor. Ea te vroia prezent şi dornic de fericire.

Andreea Palasescu (22 februarie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă dezbrăcasem de parfumul dulceag şi inima rece îi şoptea numele blând, sărutându-i urma paşilor mici. M-am ghemuit în pământul umed încercând să-i adulmec prezentul viu, încă neatins de dorinţa regăsirii în jumătăţi de suflet. Voiam să o alung şi să o caut cu disperare până în adâncuri de iad nevăzut. Acolo am întâlnit-o când mi-a fost dor. Poate era la capătul lumii sau la mine în suflet. Nici nu mai ştiu. Ţin minte doar că m-a privit şi mi-a spus să rămân. Abia atunci am înţeles că si iadul e locuit de îngeri.

Andreea Palasescu (2 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am zis că din albastru nestins al ochilor tăi răsare soarele? Nu al tuturor, ci numai raza mea plăpândă de veşnicie închipuită. Sunt egoist, lacom şi fericit, întotdeauna frământat de neînţelesul pierdut în gândurile tale. Adorm în moartea timpului, doar când genele mângâie dorul, stingând razant, in amurg tăcut, licăriri de vară târzie. Mă naşti şi mă smulgi din adâncuri de sine, cu ispite, agonie şi un fel de linişte tandră cu gust de regăsire. La tine în braţe e acasă. E unde sufletul meu se odihneşte, îmbătrânit de amarul vremurilor, flămând de emoţie pură, neîntinată, vesel. Îti miroase firul de păr subţire, curgând pe umeri goi de lut numai a valuri spumegând si a şoapte îngânate la umbra ramurilor de salcâm. Mă imbăt cu bătăi de inimă bună, inocentă, cuminte şi când te ţin de mână, lumea se face mică, stingheră, şi într-o doară comprimându-se în fior, încape în căuşul palmei tale.
Nu sunt îndrăgostit. Doar te iubesc. Sincer, cu orgolii prosteşti adesea, stângaci dar neîntrerupt. Găsind în imperfecţiuni o stranie completare, care mă vindecă întotdeauna de mine cel posac şi întinat cu nelinişte şi păcate.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

nvaţă-mă sā fiu egoistă! În ceasul acesta tardiv, tomnatic, făcând abstractie de zbucium şi agonii mărunte. Doar eu şi timpul cosmetizat într-un amurg molcom de septembrie, aruncând vâltorii clipelor umbre de paşi pe un suflet firav. Nu mă aştept să înţelegi. Sunt ostenită de pretenţii absurde aruncate pe sub mână, cu viclenie, din buzunarele pline de vise. Semănam cumva pe alocuri, recunoscut unui simplu gând. Voiam să fiu liberă, doar cu mine pentru prima oară, fără acest amalgam de străini, hoinari şi ursuzi. Să mă iert pentru inepţia de a mă uita definitiv în poveşti care nu-mi aparţin. Uite unde duce încăpăţânarea de a dărui! De ce nu mi-ai spus?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine, femeie...

Fără tine, femeie, mă gândesc cum mi-ar fi,
Dac-ar fi numai noapte, dac-ar fi numai zi,
Iară viaţa pustie mi-ar părea tot mai mult
Un bazar de suspine prejmuit în tumult.

Prea lumească-i iubirea să te pierd nefiresc,
Mi te-apropii în vise şi prin somn te zăresc,
Întind mâna spre tine, tu spre mine te-apleci,
Îţi văd umbra, femeie, încotro vrei să pleci?

Sunt aici pentru tine, dar departe te simt,
Să te-ntorci nu îţi vine, să te vreau nu te mint,
Când amurgul coboară şi spre noapte alerg
Mi te caut în pernă şi durerea mi-o şterg.

Nu-mi dau pace vreodată să te ştiu nicăieri,
Eu, pierdut printre patimi, tu, o clipă de ieri,
Nici să-mi iert n-aş putea de cumva te-aş răni,
Eşti seninul din nori, eşti ce am şi-aş iubi!...

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Tangoul dragostei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voiam cu disperare să te trăiesc. Să te gust în adâncuri de slabă simţire până la agonie. Să te respir regulat, într-un amalgam de vibraţii amestecate până la refuz de exaltări. Să te domin şi apoi să-ţi decid regăsirile şi uitarea pe care noaptea işi împletea cu măiestrie amintirile. Să mă dăruiesc permanent atingerilor tale pasagere, până ce se vor scurge zilele fade şi vom rămâne lut, regrete şi zâmbet. Să te gust şi să-mi pari veşnic ca o ispită pe care dragostea o sărută la margini de zare nesfârşită. Îţi promit că voi fi doar a ta şi a mea.

Andreea Palasescu (7 ianuarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!