Am presărat dor necuprins într-un buchet mic de rătăciri. Te-am aşteptat şi azi să pot privi iar lumea prin ochii tai. Eram doar pulbere de nori pe întinderea infinită a vieţii. Şi oamenii treceau în grabă, fără să înţeleagă rostul umilei noastre existenţe. Unii smulgeau din rădăcină speranţele şi umbreau cu tăcerile lor adânci, nemurirea. Erau buni şi răi din pricina suferinţelor şi poate a lipsei de împlinire care le brăzdase cumva sufletul. Voiam sa le fie linişte. Şi să-i iubească cineva, pe fiecare dupa rostul său atât cât te iubesc eu...

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întâlneau trăirile intense, lumea îşi stingea aglomeraţia fadă. Brusc, fără introduceri ample, fără final echivoc. Doar cuprinsul ne frământa trupul gol, şi sufletul plin de iubire până la suspin. Ajungeam la extaz doar regăsindu-mi rostul firesc în profunzimea ta nesfârşită. Şi apoi mă căutam din nou fără oprire...

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate pânzele...

Te-am aşteptat în colţ, la florărie, te-am aşteptat pe gard, la cimitir, te-am aşteptat cu teamă, cu furie, cu zâmbete şi-un fir de trandafir.
Te-am aşteptat la prânz, la ceai, la cină, te-am aşteptat la mall, la mic dejun, te-am aşteptat o zi, un an-lumină, te-am aşteptat de Paşte, de Crăciun.
Te-am aşteptat în gară la Sinaia, te-am aşteptat la Pontul Euxin, te-am aşteptat, cu toată hărmălaia, în linişte, la un pahar de vin.
Te-am aşteptat pe muntele Găina, la Sighişoara şi în Retezat, te-am aşteptat când înverzea pădurea, când crengile de frunze au uitat.
Te-am aşteptat prin peşteri şi prin vreme, te-am aşteptat la ţărm de îndoieli, te-am aşteptat cu toamna-n crizanteme, te-am aşteptat cu iarna-n fulguieli.
Te-am aşteptat din vară-n primăvară, din vârf de nas până la orizont, te-am aşteptat ca raftul din cămară, ca indecisul, preţul cu discont.
Te-am aşteptat cu toată aşteptarea pe care-am fost setat să o accept, dar ai ales să nu trăieşti, speranţă, şi nu mai are sens să te aştept.

poezie de Eduard Lupascu (6 aprilie 2021)
Adăugat de Eduard Lupascu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am promis un gând cu fiecare asfinţit molcom. N-am ştiut cum altfel să agăţ tăcerile de ramurile unui văzduh albastru, cât să ne adăpostim sufletele. Evidenţele par să fii spulberat fără milă fiecare emoţie firavă. Ca şi cum adevărul ar sta la pândă, dezbrăcându-ne fără pudoare de orgolii surde. Te iubesc simplu pentru mine, necesar, plin de vindecare. Într-o lume care adesea condamnă fără nici un răgaz trăiri denumite de neînţeles. Nu e nici o grabă dar dacă într-o zi m-aş pierde într-o clipā de efemer fără regrete inutile, poate numai ţie aş alege să-ţi fiu alinare cuibărindu-mă într-o bătaie de inimă.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul din care vin

în locul acela copilăria nu se sfârşea,
era locul unde speranţele prindeau
gustul fructelor nobile,
norii de invidie dispăruseră,
ploua doar cât era nevoie
la timp să nu îşi tulbure nimeni credinţa,
dimineţile fragede ca o iubire nemărturisită
invadau dealurile, se făleau cu pozna lor,
zâmbeau tuturor,
era atât de frumos încât doar curcubeul îndrăznea să
coloreze orizontul,
tinerii aveau rostul să descopere lumea, să o iubească,
şi să-şi promită că nu vor uita locul unde
speranţele deveneau fructe nobile.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu voiam să pleci. Refuzam sistematic şi conştient să asimilez în adâncuri de suflet o încheiere brutală a firului de poveste pe care îl împletisem împreună din vise şi culori de văzduh neatins. Oamenii vorbeau nefiresc de mult, gol şi cumva în contradicţie cu sinele propriu care, pierdut în derizoriu se prinsese strâns de aripile tale, nevăzute. Le săruta mereu, sorbindu-le bruma de bine, candid şi seninul albastru dintr-o privire. Treceau zilele albe, anevoios şi rece, aducând cu sine amurgul timpului. Te ocroteam cu ardoare, frenetic, căutând să mă iert sincer pentru ce n-am făcut. Ascultându-mi limitările, dojana şi dorul necuprins care ne apropia pe vecie, făcându-ne părtaşi amintirilor.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vreodată un călător singuratic, îndrumat să-şi adăpostească speranţele în sufletul tău, te va face să-ţi aminteşti chipul fericirii cu nostalgie, înseamnă că într-un moment al vieţii, ai făcut o alegere greşită.

Andreea Palasescu (6 iunie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am încălţat cu ziua de azi. Îmi strângea sufletul în căuşul palmei, cu brazda fină a întunericulului ca o rază stingheră îmbrăcată în lumina rumenă a zorilor. Mi-am strâns şireturile timpului, cu grijă, domol, ca nu cumva să-mi ating tălpile albe cu noroiul suferinţelor. Cândva au curs din ochii amintirilor, şiroaie adânci menite să limpezească urmele paşilor gravate pe drumuri anevoiase. De aceea, acum treceam agale printre gândurile vii, care roboteau harnic prin lumea mea aglomerată, ca un muşuroi de furnici. Azi vreau să-mi fie soare în suflet. Să-mi cânte visele şi să ma-ndrăgostesc de viată şi de misterul ei neînţeles. Să plecăm braţ la braţ într-o nouă aventură. Iar dacă se va lăsa peste noi amurgul, sau de-ar fi să rămân iar desculţă prin pulberea vremii, timpul mă va încălţa grabnic cu o nouă zi...

Andreea Palasescu (11 iunie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte, căutam să mă cauţi necontenit. Să-ţi prind în firul alb, raze şi striviri de lună ascunsă. O să picure din ea lumină, hrănindu-ţi nevoia vie de strălucire şi apoi întânericul ne va îmbrăca goliciunile. Rând pe rând, cu tandreţe, lăsându-ne pradă lumii întinse peste amintiri şi prezent nenăscut. Poate ne vom asculta ore-n şir, delectându-ne sub mantia norilor. Chemările vor inunda văzduhul frenetic, fără timp de regrete. Şi atunci îmi va fi iar bine cu noi. Împreună fără resturi de vis netrăit. Doar cu rostul acela comun, iubindu-ne în tihnă rătăcirile.

Andreea Palasescu (23 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte, îmi lipseai. La ţărm de şoapte, fără înţeles, întinderea cenuşie a noptii săruta umbrele, atingându-le creştetul înalt, răsfirat în amurgul tăcut. Te gustam cu nesaţ şi patima ta plină de taine şi aşteptări, mângâia tandru brume de agonii şi firesc necuprins. Toate îmi erau exaltări pline de dorinţă, muşcată haotic din amalgamul cuvintelor şi fără atingerea firavă a fricilor, toate îmi erau nemurire. Gândul adâncit în zbucium şi robire, dorinţă oarbă şi mută in simţiri amorţite de curgerea timpului, le strânsesem în palmele albe, unite încă sub cerul plin de azur infinit. Glasul îmi tremura uşor şi murmurul dulce al emoţiei aproape sorbită de orgolii nespuse, se ofilise molcom sub muguri scăldaţi în rouă şi parfum dulce de vară în prag. Erau ale mele toate în lipsa ta.

Andreea Palasescu (23 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc

Iubesc tăcerea vie ascunsă-n ochii tăi
Privirea lor târzie ce scapără văpăi
Iubesc al nopţii murmur ascuns în gândul tău.
Un strop de bunătate într-un haotic rău
Iubesc a ta greşeală, urmată de iertare
Ca un copil urmez a dragostei chemare
Iubesc o-mbrăţişare a clipelor de dor
Ce aripile-mi taie şi nu mai pot să zbor.

Iubesc fără-nţeles o cruntă depărtare,
Ce spintecă iluzii şi-aduce-ncet uitare
Iubesc sărutul tău, născut firav din ploi,
Aroma unor buze atât de dulci şi moi.
Iubesc acele gânduri de care nu-mi vorbeşti

Şi te întreb adesea: Tu, oare mă iubeşti?

De-ar fi să-mi dau vreodată răspunsuri ce mă dor
A lacrimilor urme mereu am să le-ador.
Din tot ce-nseamnă noi trecutu-l răscolesc
Şi te întrebi în taină: Eu, oare te iubesc?

Iubesc fără măsură aceleaşi întrebări,
Ce nu-şi găsesc răspuns în cele patru zări
Prin sufletul tău cald eu veşnic rătăcesc
Şi astfel înţelegi cât de mult te iubesc...

poezie de Andreea Palasescu (30 ianuarie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am strâns bagajele în grabă. Din amalgamul timpului rămăsese numai o clipă firavă care îşi stingea răsuflarea surdă în gânduri apuse. Visele îngrămădite, prinse în spice de grâu şi încredere oarbă aşteptau cuminţi într-un compartiment de suflet. Am plecat mândră, cu inima strânsă de greutatea dezamăgirii. Regrete nu aveam. Cuvintele ne erau sărace şi oricum rostul dezlegării lor de rădăcina orgoliilor îmi părea de neconceput. Trăisem mult, curat, cu toată puterea binelui, cultivată într-o inimă prea puţin pregătită pentru eşec şi suferinţă. La fel de mult probabil şi greşisem în trecerea mea zbuciumată prin adâncul vremii. Într-o zi m-au copleşit aşteptările, le-am strâns în pumnii mici şi-am suflat cu speranţă peste ele. Au zburat în buzunarele tale pline cu mărunţişul acestei vieţi trecătoare. Pesemne erau rupte şi agoniseala anilor mei frumoşi s-a izbit de pământul livid, devenind pulbere de amintiri. Le-ai călcat în picioare şi rămăşiţele păstrează urma paşilor tăi apăsaţi şi grei. O să crească peste tăceri un nou început. Îţi promit.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La răscruce de vânt şi schimbare, s-a oprit să-şi odihnească inima mică. Mirosea a salcâm... mugurii de alb şi primăvară răsăreau din geana soarelui pe întinderea oglindită in flori de văzduh. Era furtună în priviri şi lumea se pierdea în atâtea frici şi adânc de întuneric. Ce era omul fără pace şi mângâieri, fără iubire şi angajament în regăsire de sine? Ce era omul fără recunoaşterea nimicului şi dorul de împlinire a menirii sale, în Mâna plină de Har a Lui Dumnezeu?

Andreea Palasescu (20 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În percepţia noastră oamenii nu mor deodată, ci rămân învăluiţi într-un fel de aură a vieţii care nu are nici o legătură cu nemurirea, ci care ne face să continuăm să-i avem în gândurile noastre în acelaşi fel ca atunci când erau în viaţă. Este ca şi cum ne-am gândi că ei sunt într-o călătorie în strainătate.

citat celebru din Marcel Proust
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile lungi mângâiau adesea gândurile făurite tardiv, în amurgul rătăcirilor fireşti. Sufletul îmi sângera dorinţă şi nebunie. Erau zâmbete care străluceau pe cer, dar nici o boare de vânt nu-mi mângâia visele cu atingerea ta. Mi-era dor să te strâng în braţe şi să-i zâmbesc fericirii prin ochii tăi frumoşi.

Andreea Palasescu (21 mai 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simţeam uneori că oamenii erau mai curând o aglomeraţie de suflete, lipsite cu desăvârşire de plinul acelor iubiri care vindecă. Erau goi de gânduri, în chip necunoscut, necuprins în palmele timpului. Doar trupurile îmbrăcate în pulberea amintirilor, încă neatinse de şoaptele vremii, păseau agale pe ruinele clipelor, oglindite în surâsul amurgului. Călătoreau tainic, neoprit şi frigul nopţilor de noiembrie muşca pofticios din vise, sorbindu-le în adâncuri de întuneric. Zorii aveau să cuprindă lumea, mocnind în suflete, ca o flacără vie, nestinsă de umbra păcatelor.

Andreea Palasescu (1 noiembrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii sunt diferiţi: cineva îşi caută rostul în viaţă, cineva dragostea, alţii dreptatea, iar unii... perechea de la ciorap.

aforism de Valentin Chilat Cornaci
Adăugat de Valentin Chilat Cornaci
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram hotărâtă să te pedepsesc. Pentru că te iubisem făcând abstarcţie de orice principiu, ca şi cum restul era simplu, lipsit de interes şi existenţă. Tot restul lumii. Cumva nostim acest punct al relatării mele abstacte. Voiam să-ţi fie ruşine că n-ai înţeles, că n-ai crezut în noi, fără întrebări inutile.

citat din Andreea Palasescu. (16 decembrie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii se plimbă fără rost, ca să-şi facă un rost. Din păcate, îşi fac rostul pe rostul altuia.

Viorel Muha (iunie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sărutase în grabă urma legăturilor strânse într-o clipă de extaz şi rujul roşu îi contura buzele pline, aroma lor proaspătă şi vie în contrast cu pielea albă şi netedă. Ecoul suspinelor ei suprimat într-un amalgam de simţuri amorţite, răsuna în profunzimi de sine, invadând fărâme de suflet necuprinse în atât de multe căutări si deopotrivă regăsiri trecătoare. Voiam să-i respir amintirea regulat, ritmic, suficient de lent să-i pot aduna emoţiile mute într-un surâs nevăzut. Mirosea iar a fericire şi a ispite ţesute între cearceafurile albe cărora timpul le răpise graiul, tăinuindu-l în rânduri de şoapte, aliniate pe muchia amurgului.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea şi ura, iubirea mea

Dragostea şi ura,
draga mea... iubirea mea,
sunt faţete ale medaliei iubirii,
iar lumina şi întunericul,
fac amândouă parte din misterul iubirii.

Iubirea, nu are nicio cauză,
ea este,
cel mai profund mister a lui Dumnezeu,
din care a creeat El lumea.

Eu împreună cu tine iubita mea,
suntem legaţi prin iubirea dintre noi,
fiind o încrengătură fantastică a iubirii divine,
şi suntem,
... inseparabili în infinitatea vremurilor...

Deşi încerc
să-ţi descriu într-un mod doct iubirea,
când o trăiesc, rămân fără cuvinte,
oricât aş încerca să scriu despre iubire,
... devin neajutorat...

Laptopul mi se blochează,
dar programul vieţii noastre continuă
în acel spaţiu inefabil,
în care eu iubitul tău... tu iubita mea...
... şi iubirea suntem una...

Fiecare moment devine glorios
în focul iubirii noastre.
Să ne bucurăm
de fiecare clipă trăită
pentru că iubirea are propiile ritmuri,
un puseu de dragoste... altul de ură,
... poate fi lumină... sau întuneric...

Tu dragoste să zâmbeşti iubirii,
iar sufletul să-ţi fie uşor şi liniştit.
Rostul vieţii
este să te bucuri că trăieşti acum şi aici.
... Mâine... cine ştie?...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!