Ți-am zis că din albastru nestins al ochilor tăi răsare soarele? Nu al tuturor, ci numai raza mea plăpândă de veșnicie închipuită. Sunt egoist, lacom și feri...
Ți-am zis că din albastru nestins al ochilor tăi răsare soarele? Nu al tuturor, ci numai raza mea plăpândă de veșnicie închipuită. Sunt egoist, lacom și fericit, întotdeauna frământat de neînțelesul pierdut în gândurile tale. Adorm în moartea timpului, doar când genele mângâie dorul, stingând razant, in amurg tăcut, licăriri de vară târzie. Mă naști și mă smulgi din adâncuri de sine, cu ispite, agonie și un fel de liniște tandră cu gust de regăsire. La tine în brațe e acasă. E unde sufletul meu se odihnește, îmbătrânit de amarul vremurilor, flămând de emoție pură, neîntinată, vesel. Îti miroase firul de păr subțire, curgând pe umeri goi de lut numai a valuri spumegând si a șoapte îngânate la umbra ramurilor de salcâm. Mă imbăt cu bătăi de inimă bună, inocentă, cuminte și când te țin de mână, lumea se face mică, stingheră, și într-o doară comprimându-se în fior, încape în căușul palmei tale.
Nu sunt îndrăgostit. Doar te iubesc. Sincer, cu orgolii prostești adesea, stângaci dar neîntrerupt. Găsind în imperfecțiuni o stranie completare, care mă vindecă întotdeauna de mine cel posac și întinat cu neliniște și păcate.
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!
Nu cunoaștem unde a fost publicat prima dată acest citat. Dacă știi, poți trimite o semnalare.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.