Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Serie

Dante Alighieri

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

căci stând aproape țintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minții noastre-avânt,
că taie-al minții drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ți dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăției sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ți lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
și-al meu subiect și tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeți ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă și-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese și-o scânteie
și poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea și-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, și-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, și-acolo seară
atare-un punct, și-ntreg era albit
un emisfer, și-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
și-n soare fix văzui cum ea-l privește,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Și, cum răsfrânta raz-obicinuiește,
ieșind din prima,-n sus să ia pornire
ca și-un drumeț ce-a se-nturna voiește,

așa prin ochi întrându-mi în gândire
și actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poți ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoți din foc, scântei în juru-mi locul,

și-n clipă parc-a și lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi țintiți, iar eu țineam pe-ai mei
la ea și-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soț al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui grația-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
știi tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
și-o-mparți egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac așa de-ntins,

iar noul glas și-acea lumină lată
stârniră dor să știu de unde vine,
cum n-am simțit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

și-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește-așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-așa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Și-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai ușoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălțându-și ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine și-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creații-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puțin ori mult, de-al lor izvor vecine.

și-așa pe-a existenței largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul și-l adună.

Și nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpintenește,
ci și făpturi cari minte au și-amor.

Atoateașezătoarea-și odihnește
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor rotește;

și-acum aici, ca și spre-ursitul țel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la țint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-așa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

așa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor și fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre țărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poți fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n țărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în spaniolă.
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.
Dante Alighieri

Cântul II

O, voi acei ce-n slaba luntrișoară
cu dorul ascultării-mi urmăriți
pe mare nava ce, cântând, îmi zboară,

vă-ntoarceți iar la mal să v-odihniți,
căci poate că,-ndrăznind să-ntrați, vrodată
perduți de mine-n larg, voi să periți!

Pe-o mare merg ce n-a mai fost umblată;
Minerva-mi suflă, mă conduce-Apoll'
și nouă muze Ursa mi-o arată.

Dar voi, puținii-acei ce-ați dat ocol
la vreme pânii îngerești din care
trăiești aici și-n veci te simți tot gol,

puteți intra, socot, pe larga mare
cu-al vostru vas, cât timp nu-i egalat
al mării câmp brăzdat de-a mea cărare.

Cum voi vă veți mira nu s-au mirat,
trecând prin Colhis, gloat-argonaută,
și-n câmp pe Iason l-au văzut argat.

Eterna sete-a noastră ce-nnăscută
grăbit, cam cum vedeți pe cer, ne-a dus
spre lumea cea dintru-nceput făcută.

Priveam la doamna mea, iar doamna-n sus,
și,-n timp ce poate-un cui să se destrune
zburând din arcul de pe care-i pus,

văzui că sunt ajuns unde-o minune
atrase văzul meu; iar Beatrice,
cui văl pe gându-mi nu-i puteam eu pune,

mi-a zis, frumoas-așa cât și ferice:
— "Spre domnu-ntoarce inima cu-ardoare
că-n prima stea voi să ne ridice".

Părea că ne-a cuprins o lucitoare,
solidă ceață, deasă și polită
cum este-un diamant bătut de soare.

Și ne-a primit eterna mărgărită
În sânul ei cum apa ce primește
o rază-n ea persist-a fi unită.

De-am fost eu corp, și nu-nțelegi, firește,
cum rabd-un corp să intre-n el străinul,
cum este-a fi când corp în corp răzbește,

cât trebuie de-aprins să-ți fie chinul
să vezi esența-n care poți să vezi
unit-a noastră fire cu divinul.

Acolo vei vedea ce-aici tu crezi
nu demonstrat, ci manifest prin sine,
cum crezi un axiom fără dovezi.

și-am zis: — "Madono, mulțămesc, vezi bine,
cu-ntreag-ardoare câtă-n mine este
cui smulsu-m-a mortalelor destine.

Dar spune-mi tu ce pete sunt aceste
pe-al lunei corp, de care jos la noi
spun oamenii cu Cain nu ș' ce poveste?"

Puțin stăpâna mea zâmbi și-apoi:
— "De-i fals-orice părere-n om, când n-are
vro cheie simțul spre-a deschide-n voi,

cu-atât mai mult nu-ți fie de mirare
când vezi că, și urmând vrun simț, ce mici
spre zbor aripi rațiunea voastră are.

Ci-ntâi să-mi spui, tu cum ți le explici?"
Iar eu: — "De-apar diverse stări, aș zice
că-s pături rari și dese-n lun-aici."

Iar ea: — "Vedea-vei cert cum o să pice
credința ta-n absurd prin toate-acele
dovezi ce-n contra o să ridice.

V-arat-a opta sferă multe stele
la cari, privind mărimea lor și clarul,
găsești fenomene diverse-n ele.

De-ar face-aceasta desul lor sau rarul,
În toate-ar fi o singură putință,
ușor, ori greu, ori drept având cântarul.

Diverselor puteri le dau ființă
fântâni diverse, cari, afăr' de una,
distruse-ar fi, de-ar sta a ta sentință.

Mai mult, când rarul ar produce bruna
coloare-a lor, cum crezi, ori numa-n parte,
lipsit-ar trebui să fie luna

de-a ei materie,-ori, tocmai cum se-mparte
ce-i gras și slab în corp, ar fi și-aceste
diverse părți ori pline,-ori mai deșarte.

Ne-ar da eclipsele de soare veste
În primul caz, căci el s-ar arăta
ca ori prin care-alt corp când rar el este.

Dar nu-i așa. Deci trec a cerceta
al doilea caz, și el, de se prăvale,
va fi vădită-n fals părerea ta.

Prin rarul strat de n-are drum la vale,
desigur este și-un hotar, de unde
contrarul său deloc nu-i lasă cale.

Se-ntorc de-aici ale luminii unde
precum se-ntoarce-o rază refractată
din sticla-n dosul cărei plumb s-ascunde.

Vei zice-acum că raza ni s-arată
mai mult aici ca-ntr-alte părți obscură,
fiind dintr-un mai mare-adânc redată.

Tu poți scăpa de-această-ncurcătură,
făcând experiment izvoru-acel
din care-a voastr-orice știință cură.

Iai trei oglinzi, două distând la fel
În fața ta, și-ntre-ambele așează
pe-a treia, mai departe stând nițel;

privești spre ele-n timp ce luminează
În dosul tău stând astfel o făclie
că toate trei spre tine-o reflectează;

În cea mai depărtată n-o să fie,
ce-i drept, egal volumul de lucoare,
va fi însă egal-a ei tărie.

Și-asemeni cum, bătut de caldul soare,
rămâne gol pământul de zăpezi
și de ger, și-ntâia sa coloare,

așa și restul ce-a rămas să-l crezi
voiesc să-l scad prin facl-așa verace
Încât va scânteia când o s-o vezi.

Rotește-n cerul din divina pace
un corp ce-nchide-n vecinica-i virtute
pe esse-a totul ce-n cuprinsu-i zace.

Vecinul cer cu-atâtea lămpi văzute
împarte-esența-n deosebi ființe,
de el distincte, dar în el ținute,

iar alte roți prin varii diferințe
trimit în jos distinctul ce-l cuprind
conform cu scopul lor și-a lor semințe.

Aceste-organe-a lumii deci descind
din grad, cum vezi, și-astfel urmându-și gradul,
că-n jos trimit ce de deasupra prind.

Ăst drum pe care merg, tu vezi cum scadu-l,
mereu spre ținta ce-al tău dor o cere,
Încât de-acum să-ți afli singur vadul.

Motori divini deci cat-a da putere
ca și mișcare-acestor roți divine,
precum lucrarea-n fier un faur cere.

Deci cerul cel cu-atâtea dragi lumine
ia chip din mintea cea dintru-nceput
ce-i dă și curs și-al ei sigil devine.

Și,-așa cum sufletu-ntr-al vostru lut,
prin fel de fel de membre, conformate
diverselor puteri, e desfăcut,

suprema minte-a dânsei bunătate
prin stele-astfel și-o-mparte înmiită,
etern rotind în propria-i unitate.

Diversă stea primește-o felurită
putere-n ea ce,-ntrând, o face vie,
fiind, ca viața-n voi, cu ea unită.

Străluce-apoi prin corpul...
conform fericei firi care-o produce
ca și prin-ochii vii o veselie.

De-aici apoi o stea și-o stea străluce
În mod divers, dar nu din des și rar,
căci ea-i principiul formei ce produce

conform cu-a sa putere,-obscur și clar."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând și reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi
convins, nălțai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenția mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă și-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară și-odihnită,
al cărei fund să-l poți însă vedea,

redă a noastră față oglindită
așa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulți la vorbă vrând să-ncapă
și-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău și-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri așadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, și-așa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Și-mi zise-apoi: "— Nu-ți fie de mirare
de gându-ți pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca și de-obicei, îți e smintit.
Substanțe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbește-le, și-ascultă deci și crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieți, dulcoarea cui
n-o știu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată fața lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorința justă, ca și unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poți cunoaște, de te uiți mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

și poți cunoaște pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roții cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorințe-aici și ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost și-n parte le-am și rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre fețe sfinte
lucește-acum un nu știu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

și-aveți acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
și lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveți de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci și ea și multe-n cor
și-a scos cuvinte-așa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor și-așa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, și spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Și-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreșit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

Și,-așa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, și-ntregii oști i place
și-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt și el și tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-așezătură
de-oriunde-n cer e rai, deși n-au rouă
divinei grații tot într-o măsură.

Ci-așa cum e, că, și sătul, când noua
mâncare tu o vezi și poftă-ți vine,
de-ntâia mulțămești și ceri pe-a doua,

așa, prin gest și vorbe,-un dor în mine
să știu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viață și-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voință
e normă-n văl la voi și-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe și căință
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorință.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând să duc și viața ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi și văduvi de-orice bine
și domnul știe-apoi ce viaț-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând și-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roți senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, și-asemeni fu perzând
umbrișul sfântului ei văl odată.

Deși re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanța cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a șvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia și-ultimă tărie."

Așa sfârși, și-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

și-așa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IV

De foame moare-un liber om mai iute
decât să-mbuce-ntre mâncări, la fel
de-aproape lui și-egal lui de plăcute;

așa egal temându-se, și-un miel
ar sta-ntre-o fiară lacomă și-o fiară;
un câne-ntre doi cerbi așa și el;

tăcere de-am păstrat, nu-mi e spre-ocară,
nici nu mi-o laud, căci aci-n plutirea
egală-ntre-ndoieli fu necesară.

Tăceam, dar imprimat-aveam dorirea
în ochii mei și-a mea-ntrebare-n ea
mai mult decât rostită-n vorbe-airea.

Ca Daniil făcu deci doamna mea,
când stinse-n rege-acea mânie-odată
ce-n chip nedrept sălbatec îl făcea.

Și-a zis: — "Eu văd că vrerea ți-e-ncurcată
de-un dor și-alt dor și nici un drum nu știe,
așa de mult în sineși e legată.

Tu zici: Cât timp ni-e bună vrerea vie,
cum poate sila altui om în noi
să scad-al nostru grad de vrednicie?

Îți dă, spre-a te-ndoi, prilej apoi
ce spune Plato, că, pe-a lui părere,
se-ntoarce-n stele sufletu-napoi.

Aceste gânduri strâmtorata-ți vrere
ți-o zbat egal, deci voi trata orbia,
dintâi pe cea cu mai cumplită fiere.

Nici îngerii ce-au primii-n cer domnia,
nici Moise, Samuel, și ia pe-oricare
din doi Ioni, și zic că nici Maria

n-au scaune-ntr-alt cer decât îl are
și ceata ce-ntr-această stea s-alină,
nici n-au mai mic un stadiu sau mai mare,

ci toate-ornează cea dintâi lumină
și dulcea viaț-o au diferențată
cum simt gradat suflarea cea divină.

Le vezi aici, dar nu că le-ar fi dată
această sferă lor, ci-n ceruri sfinte
ca semn că-s treapta cea mai jos gradată.

Cu-al vostru duh se cad atari cuvinte,
căci el numai prin simțuri își culege
ce-apoi devine apt de-a voastră minte.

De-aici scriptura simple vorbe-alege
spre-a sta la voi, și mâni și glezne da
chiar Celui-Sfânt, dar alta ea-nțelege.

Cu trup de om tot astfel v-arăta
cu pe-ambii-arhangeli sfânta religiune
pe-acel care pe Tovi-l vindeca.

Ce Plato-n gura lui Timeus pune
nu este-asemeni cu ce-aici se vede,
căci parcă el și simte,-așa cum spune,

că-n steaua sa-ndărăt un duh purcede,
crezându-l, cred, că-i dezlipit de sus,
din stea, atunci când firea trup îi dede.

Dar poate că-n sentinț-alt sens a pus,
nu cel ce-o pune vorba ei, și poate
că nu cu rea intenție s-o fi spus.

De-a zis că se re-ntoarce-n aste roate
onoru-, ori hula-nrâuririi, da,
cu cupa sa și clară apă scoate.

Rău înțeles, acest principiu da
întregii lumii orbie-atât, că-n fine
ca Mars, Mercur și Joe-l invoca.

Iar dubiul celălalt ce-l ai conține
mai slab venin, fiindcă rău-i n-are
puteri de-a te răzni spre-altce de mine.

Dreptatea sfântă-n ochii-umani, de pare
nedreaptă-n veci, e probă de credință,
nu de-un erez pornit din răzbunare.

Ci,-al vostru intelect având putință
de-ajuns să vad-această veritate,
voiesc, cum vrei, s-adorm a ta dorință.

De este-o sil-atunci când cel ce pate
nimic nu cede celui ce-l silește,
n-ar fi prin ea aceste maici scuzate;

căci vrerea ce nu vrea nu s-amorțește,
ci face-așa ca și natura-n foc,
oricât de mult puterea-l copleșește.

Puțin ori mult de joac-al silei joc,
complice-o faci; și-n ele-atare fuse,
căci nu s-au mai întors în sfântul loc.

De-aveau ne-nvinsă vrere, cum avuse
Lavrente pe grătar sau când în pară
statornic Muciu mâna și-o ținuse,

ea le-ar fi-mpins, când libere s-aflară,
pe-același drum pe care-au fost răpite;
ci-o vrere-așa de fier e foarte rară.

Aceste spuse de le ai primite
exact acum, am stins a ta greșeală
ce-ades te-ar mai fi pus, cred, pe gândite.

Din nou acum ridică-se-o-ndoială
în drumul tău și n-ai să poți să treci
mainte-a fi zdrobit tu de-oboseală.

Eu te-am convins și-o știi tu bine deci
că-n veci nu poate-un duh din cer să mintă,
căci stă lâng-adevărul prim de veci.

Dar iat-a spus Piccarda că-n credință
ținu Constanța vălu-i până-n fine,
deci pare-a contrazice-a mea sentință.

O, frate-al meu, așa de-adese vine
că, vrând să fugi de vrun pericol dat,
faci fără-a vrea ce nu ți se cuvine;

cum mama și-o ucise, când, rugat,
Alcmeon vru părintelui să-i placă,
spre-a nu fi rău, și-ajunse scelerat.

În punctu-acesta vreau să știi că,
dacă dai silei învoieli, faci fapte-așa
că nici o scuză nu le mai împacă.

O vrere-ntreagă nici un rău nu vra,
dar tot consimte-atât pe cât îi pare
c-ar fi cu mult mai rău de n-ar ceda.

Deci, când Piccarda ne-a vorbit atare,
ea vrerea absolut-o-nțelesese,
și pe-alta eu, și-aveam dreptate-oricare."

Așa mi-a curs din sfântul râu ce iese
din vâna de-unde-orice-adevăr avem
și-mi stinse-un dor și-alt dor care m-arsese.

— "Divin-amant-amantului suprem,
strigai, a cărei vorbe mă inundă,
că tot mai cald la viață mă rechem,

eu n-am iubire-atâta de profundă
să pot să-ți mulțămesc ca să te-mpace,
ci-acel ce vede tot o să-ți răspundă.

Sătulă mintea noastră nu ne tace
nicicând, de n-are-acel luminător
de-afara cui nimic nu e verace.

Ea zace-n el ca fiara-ntr-un ponor,
de poate-a și-l găsi, dar și-l găsește,
de nu, atunci ni-e frustru orice dor.

Prin dor, din adevăr și dubiul crește
ca și-un vlăstar, iar dubiul din natură
din culmi în culmi spre creștet ne zorește.

M-ațâță deci și-mi dă-ndrăzneală-n gură
să cer smerit, Madon-, a-mi dărui
și-o altă veritate mie-obscură.

Aș vrea să știu de poți înlocui
știrbitul vot printr-alt vrun fel de bine
ce cumpenei din cer de-ajuns i-ar fi."

Beatrice mă privi cu-așa de pline
priviri, cu ochi de-amor înflăcărați,
că-nvins de ele, m-am retras în mine

și-am stat ca și pierdut cu ochi plecați.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul V

— "De-ți ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, și-n tine
ți-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
își mișcă pașii dup-aflatul bine.

În minte-ți văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simțită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai să știi de umple oarecare
alt bun atâta știrbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."

Așa-ncepu Beatrice-acest un cânt
și, ca și-un om ce nu s-oprește-n spuse,
așa-ntregit-a-nvățul ei cel sfânt:

— "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
și însuși lui cel mai conform îi fuse,

acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
și numai ele singure-nzestrate.

Acum, de stai să judeci, vei vedea
că naltul preț al votului e factul
că vrea și Dumnezeu ce omul vrea.

Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineși jertfă, propriu-avându-și actul.

În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.

Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări să facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,

dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ți da la mistuire-ajutorință,
căci prea ți-am dat mereu mâncare seacă.

Deschide-ți mintea deci și cu priință
tu ține-n ea, căci numai să-nțeleagă
și-a nu ținea nu este-n om știință.

Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
ființa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.

Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o și-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-așa de clare.

De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deși ofranda câteodată,
cum cred că știi, o mai schimbau și ei.

Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.

Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său și fără să-nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime

și rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n șase-n ce-o s-o-nlocuiască.

Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.

Voi darnici fiți, dar nu cu ne-nțelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,

căci lui mai bine-i fu "Greșii" să zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun și-atridul cu-a sa fiică,

din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greșală,
oricine-o auzi, deștept ori prost.

Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creștine,
și nu gândi că orice apă spală!

Aveți păstor ce-n dreptul drum vă ține,
ș-aveți Scriptura-n două părți, apoi,
și-atât v-ajunge-a face cum e bine.

Voi oameni fiți, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.

Nu fiți ca mielul ce, naiv, săracul,
își las-al mamei lapte și zglobiu
își face singur rău, spre-a-și face placul."

Vorbi Beatrice-așa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.

Schimbatul chip al ei și-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinț-avea noi lămuriri a-i cere.

Precum, chiar pân-a n-apuca să-și vie
în pace coarda, intră-n țintă fierul,
așa zburam spre-a doua-mpărăție.

Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!

Precum în lacuri pacinice și clare
vezi peștii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,

așa văzui spre noi venind oștirea
de lămpi, vro mie, cred, și toți strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."

Și,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.

Socoți c-aș întrerupe-acum, creștine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinț-amară
de-a ști ce-a mai urmat ar arde-n tine!

Din tine poți să judeci așadară
ce dor m-ardea să știu și-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.

— "Ferice om, cui harul sfânt ți-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai ești soldat,

ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
să știi de noi, tu-ntreabă tot ce-ți place!"

Așa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbește,
vorbește,-a zis, și crede-i ca pe zei!"

— "Eu bine văd că haină te-nvelește
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbești, mai clară ea lucește,

dar nu știu cine ești, ce-ți dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-așa de-ascunsă-n lume."

Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.

Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,

așa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
și,-ascunsă-n sine-așa, așa-mi răspunse

cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VI

— "De când întoarse Constantin acvila
din nou spre estul unde-a fost urmat
pe-acel ce-i smulse lui Latin copila,

doi secoli și mai mult vulturu-a stat,
extremul Europei apărându-l,
vecin acelor munți de-unde-a plecat,

din mână-n mân-a lumii sceptru dându-l,
subt umbra sfânt-a aripilor lui;
și-așa veni și-n mâna mea, cu rândul.

Eu sunt Justinian și cezar fui.
și-amorul prim ce-l simt mi-a dat putință
să scot ce-absurd și gol în legi văzui.

Ci,-acestui lucru pân-a-i da ființă,
credeam că-n Crist e numai o natură,
și-aceasta-mi fu mult timp a mea credință.

Dar marele păstor, cu-al său din gură
cuvânt, fericele-Agapet, m-a dus
încet apoi la dreapta-nvățătură.

Eu l-am crezut și-n cele ce mi-a spus
văd clar acum, cum tu-n contradicțiune
vezi clar că și-adevăr și fals e pus.

De-ndată deci ce-urmai credinții bune,
a vrut prin har să-mi sufle Dumnezeu
ăst lucru nalt și voie-n mine-a pune.

Deci oști am dat lui Belizarie-al meu,
cui ceru-i dete-atât-ajutorare
că semn îmi fu să m-odihnesc și eu.

Legat îmi e de prima ta-ntrebare
acest răspuns, ci-mi cat-acum să-ți spun
și-altce, silit de-această-mprejurare,

și-astfel să vezi de fac vrun lucru bun
câți sacrosanctul semn îl fac de-ocară,
căci ori îl țin de-al lor, ori i s-opun.

Să vezi ce mari virtuți îl afirmară
de-atâta stimă demn, din timpii-acei
de când muri Pallant spre-a-i da o țară.

Tu știi că stete-n Alba cuibul ei
trei veacuri și mai mult până ce-n fine
s-oștiră pentru ea cei trei cu trei.

Prin șapte regi, de când răpi sabine
și până când Lucreția fu-ngropată,
știi cum supuse-n jur cetăți vecine

și ce-a făcut ea, de romani purtată,
cu Brenn, cu Pirru-ntr-al Italiei prag,
și-alți regi, sau și cu soții câteodată;

din cari Torquat, și Decii, Fabii-și trag,
și Quintiu-așa numit din crețe plete,
al lor renume ce-l admir cu drag.

Strivi mândria punicelor cete
cari, pe-Annibal urmându-l, invadară
pe piscul cel ce Padul ni-l trimete.

Cu ea Pompei și Scipio triumfară,
de-abia flăcăi, și coastei de-unde tu
născut ai fost așa-i păru de-amară.

Aproape vremii,-apoi, când cerul vru
să-ntoarcă lumea-n drumul ei senin,
prin vrerea Romei Cezar o ținu.

Și ce-a făcut din Varo până-n Rin
știu văile Saonei și-ale Senei
și-acele-o știu cari fac Rodanul plin.

Cum ea ieșind din porțile Ravennei
prin Rubicon trecu, grăbit cum nu-i
nici cursul limbii-așa, necum a penei.

Ea duse-apoi în Spania oastea lui,
Durazzo-apoi, Farsalia fu-mpumnată,
că Nilul scoase din durere-un hui.

Văzu iar Troia, de-unde-a fost plecată,
și pe-unde-i mort născutul din Hecuba;
și-apoi s-a-ntors pe Ptolomeu să-l bată.

De-acolo fulgerând trăsni pe luba,
și iar s-a-ntors spre-apusul unde-și strânse
pe-ai săi Pompei, din nou să-i sune tuba.

De-oștiri ce ea cu-a lui urmaș le frânse
și Brut și Cassiu latră în Căina,
și-oftă Perugia și Modena plânse.

Și-a plâns, fugind de ea, spășindu-și vina
prin trista moarte grabnică ce-și dete
cu-o viperă-n Egiptul ei regina.

Și până-n Marea Roșie-ale lui cete
le-a dus și-aduse-n lume-atâta pace
că-nchisă capiștea lui Ianus stete.

Dar ce ăst semn, care-a vorbi mă face,
făcu-n trecut și-avea a fi făcând
În regnul său lumesc ce-n mâni îi zace,

par toate făr' de preț și-obscure, când
cu-al treilea cezar vezi ce-avu să fie,
de-o vezi cu ochi curați și liber gând.

Justiția sfântă, ce-mi dă vorbe-azi mie,
acelui braț de care-ți spui i-a dat
mărirea să-i răzbune-a ei mânie.

Și-admir-acum și ceea ce-a urmat:
cu Tit ca să răzbune-apoi se duse
acel răzbun al vechiului păcat.

Când sfântă lege-apoi mușcată fuse
de dintâi longobarzi, subt umbra ei
Carol cel Mare biruind o puse.

Acum tu poți să vezi cine-s acei
pe cari i-acuz, căci au porniri nebune,
cum toate-a voastre rele-au cauza-n ei.

Un rege-acum crini galbeni îi opune,
iar alții-o iau ca steag al lor aparte;
iar cine-i mai greșit, nu-i lesne-a spune.

O, facă-și ghibelinii-ale lor arte
supt alt vrun semn, căci prea greșește greu
acel ce de biserică-l desparte;

și nu-l combată cu-ai săi guelfi mereu
ăst Carol nou, ci teama aib-o plină
de gheare cari au smuls mai tare-un leu.

Copiii-adese-au plâns a tatei vină;
nu creadă deci că Dumnezeu va vrea
pe crini să-și schimbe stema sa divină.

S-ornează îns-a noastră mică stea
cu duhuri bune ce-au lucrat cu dorul
În lume-onor și glorie să-și dea.

Dar vrerile când iau spre-acestea zborul,
greșind astfel, nu poate-o ridicare
mai vie-avea spre primul bine-amorul

Ci-a-i face plății noastre-alăturare
cu meritul ni-e-n parte-o veselie,
căci nu-l vedem mai mic și nici mai mare.

Și-așa-ndulcește-aci justiția vie
pornirea noastr-astfel, încât nu poate
nicicând a se-ndrepta spre-o rea mândrie.

Din voci diverse-un dulce cânt se scoate;
și-n stări diverse viața-ne-ngrădită
dă dulcea armonie-ntr-aste roate.

Lucește-aci-ntr-a noastră mărgărită
lumina lui Romeu, lucrarea cui
frumoas-a fost și grea, dar rău plătită.

Dar cei cărora le fu-n Provanța cui
azi n-au de râs, căci rău sfârșește cine
al altui bine-l ia ca rău al lui.

Din patru fete-a scos patru regine
Ramondo graful,
Romeu, un om umil din țări străine.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VII

"Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacòth!"

Așa și-ntoarsă-ntr-ale ei surate
văzui cântând din nou acea făptură
deasupra cui un dublu foc s-abate,

și ea și toate danțu-l re-ncepură,
și,-asemeni unor foarte iuți scântei,
departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.

Eu mă-ndoiam și "Zi-i, ziceam, ce vrei
să-i zici, o, zi-i stăpânei și-i vorbește
s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei."

Ci-acel respect ce-ntreg mă stăpânește,
chiar numai și gândind la Be și ice,
făcu să fiu ca omul ce-ațipește.

Puțin rabdă acestea Beatrice
și-așa-ncepu c-un zâmbet cald și-atare
Încât și-n foc să fac-un om ferice:

— "Acum, pe cât cu siguranță-mi pare,
te-ncurc-acest un gând: cum poate fi
bătută just o justă răzbunare?

Dar mintea ta curând o voi albi,
și,-atent de vei avea la vorbe gândul,
sentința mare-acu-ți vor dărui.

Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,
nevrând să-l rabde omul nenăscut,
perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.

De-aici bolnav mulți secoli a zăcut
umanul gen, în mare rătăcire,
și,-n trup când Verbul să scoboare-a vrut,

uni-n persoana sa umana fire,
cea tot mai mult de el îndepărtată,
prin simpl-un act de vecinică iubire.

Acum la argument atent tu cată:
umana fire cu-al ei domn unită
fu, ca-n creație, bună și curată,

dar ea prin propria culpă fu gonită
din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,
nu cea ce-i viață și-adevăr numită.

Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce
cu firea cea primită dac-o pui,
mai justă vezi că nu se poate-aduce;

dar nici mai mult injustă alta nu-i,
când vezi persoana care-o suferise
și-a vrut să ia natura care-o spui.

Un act născu diverse stări: dorise
aceeași moarte-n cer și la iudei,
pământu-a plâns, iar cerul se deschise.

Nu-ți pară deci potrivnice idei
când eu afirm că răzbunarea dreaptă
găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.

Dar mintea ta ți-o văd cum iar s-aiaptă
din gând în gând spre-un nod, pe care-acum
cu mare dor să ți-l dezleg așteaptă.

Tu zici: "Ce-ai spus pricep de ce și cum,
dar nu de ce, spre-a noastră mântuință,
alese cerul tocmai acest drum."

Ascunsă-i, frate,-această grea sentință
de ochii-oricui, al cărui bun îndemn
nu-l face-adult prin multa sa credință.

Fiindcă însă mulți acest un semn
îl judecă, dar rar cine-l lovește,
să-ți spui de ce-i din toate cel mai demn.

Divina milă ce din ea gonește
orice invidii,-arzând, scânteie-n sine
și-eterne frumuseți din ea stârnește.

Nemijlocit din ea orice ne vine
perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l ține.

Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, că-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.

Ce-i este mai conform mai mult îi place,
căci focul sfânt ce-n toate radiază
în ce-i e mai egal e mai vivace.

De toate-aceste stări s-avantagiază
umanul gen, dar, una de-i lipsește,
nobleță lui firește că-ncetează.

Păcatu-i singur cel ce-l aservește
și-egalul său cu primul i-l suprimă,
căci prea puțin din focul lui primește,

și nu se-ntoarce-n demnitatea primă,
decât umplând, prin tari pedepse date
pornirii rele,-un gol făcut de crimă.

Prin omul prim căzând deci în păcate,
a voastră fire,-n genu-ntreg, și rai
pierdu atunci și mult din demnitate

și n-a putut, ai minții ochi de-i ai
atenți aici, nicicum la loc să-și vie
decât din două străbătând un plai:

ori Domnu-n multa sa mărinimie
să ierte tot, sau omul să repare
prin sine însuși propria sa prostie.

Fă-ți ochii tăi acu,-n abisu-n care
stă sfatul cel etern, să s-adâncească,
urmând, cât poți, și-a mea argumentare.

N-avu puteri, în marginea-i firească,
s-o facă omul neputând acu
prin ascultare-atât să s-umilească

precât vru-ntâi a se nalța prin nu.
De-aceea deci a se nalța prin sine
orice putință-n oameni stinsă fu.

Și-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,
pe-un drum al său, la viață lămurită;
eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.

Precum o faptă însă-i mai dorită
de-al ei făptaș, pe cât ea mi-l-arată
mai mult-a celei de-unde e pornită,

divina milă cea prin toate-ntrată
pe toate-ale ei căi cu drag voi
să nalțe-a voastră fire scăpătată;

și n-a fost faptă, din întâia zi
și până-n noaptea ultimă, mai mare,
pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.

Punând putință-n om să se repare,
mai bun fu domnul că s-a dat pe sine
decât că vinei i-ar fi dat iertare,

și-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline
dreptății lui, de nu s-ar fi smerit
divinu-i fiu să moară-ntru rușine.

Și-acum, spre-a-ți fi tot dorul împlinit,
mă-ntorc puțin ca să-ți explic și-alt loc,
să-l vezi și tu ca mine lămurit.

Tu zici: "Văd aer, și pământ, și foc,
și apă văd, și tot ce-amestec pate
cum toate pier și-al morții sunt un joc,

deși acestea toate-au fost create;
deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
de moarte-ar fi și ele-asigurate."

De îngeri, frate, și de locul sfânt
pe care stai, poți spune că-s zidite
în toată-a lor totime-așa cum sunt,

ci-acestea patru ce mi-au fost numite
și-orice lucrări ce din stihii constau
dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.

Creat-a fost substanța care-o au,
creat-a fost și-a formelor virtute
în stelele ce-n jur ocol le dau.

În plante-s viețile și-n orice brute
prin raza și prin cursul ăstui roi
de roți de-aici, prin potențări, făcute;

dar sufletul direct vi-l suflă-n voi
supremul bun și-i dă spre el plăcere
atât încât îl tot dorește-apoi.

De-aici, cum vezi, și-a voastră înviere
prea lesne-o dovedești, când ne gândim
cum fu creat umanul trup, ce piere,

în prima mam-atunci și-n omul prim."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Crezu pământul, într-a sa perire,
c-ar da,-ntr-al treilea ciclu rotitoare,
frumoasa Chipris patimă-n iubire;

deci nu numai ei singură onoare
i-au dat cu vot și jertfe sfinte-acei
antici păgâni în vechea lor eroare,

ci-aveau pe Dio și Cupido zei,
ca mamă ea, iar el ca fiu, pe care
ziceau că-l poartă Dido-n poala ei.

Deci ea, ce-mi da-nceput aci-n cântare,
dă nume stelei cea cu drag privită
de soare, și-apunând și când răsare.

Ci-a mea suire-n ea nu-mi fu simțită,
dar sigur fui că sunt suit, firește,
văzând pe doamna mult mai înflorită.

Și, cum scânteia-n flăcări se-osebește
și-un glas de-alt glas distinge-se deplin,
când unu-i ferm, iar altul scade,-ori crește,

văzui lucori așa-ntr-al ei senin
rotind și, cred, cu iute roat-ori rară,
precum li-e dat gradat un văz divin.

Nicicând un vânt din recii nori de vară,
văzut ori nu, cu grab-așa nu vine
încât târziu și leneș să nu-ți pară,

de-ai fi văzut acele lămpi divine
venind spre noi, cari, danțu lor lăsându-l,
ce-ncepe sus din cercuri serafine,

cântau astfel de dulce-un cânt, în rândul
dentâi venit, că făr' de dor apoi
nicicând n-am fost de-a fi tot ascultându-l.

Venind aproape-o facl-atunci din roi:
— "Stăm gata toate, așa-ncepu când stete,
pe placul tău spre-a trăsalta de noi.

Aci-ntr-un cerc și-un umblet și-ntr-o sete
cu îngerii-nvârtim cerescul joc,
de care-odată tu cântași, poete:

Voi, minți ce-urniți al treilea cer de foc,
și-atât de mult dorim plăcere-a-ți face
că tot cu-atâta drag vom sta pe loc."

Deci, după ce privii, să văd de-i place,
spre doamna mea smerit și-a ei privire
făcu să fie-a mea-n vegheată pace,

mă-ntoarsei spre-acel duh care-n vorbire
promise-atât și: — "Cine ești să-mi spui"
strigai zbătut de-o mare-a mea-mboldire.

Oh, cât de mult acum și cum văzui
sporindu-i deci, prin noua veselie,
pe când vorbeam, plăcerea prim-a lui!

Și-așa sporit vorbi: — "În lumea vie
am stat puțin. Mai mult dac-aș fi stat,
mult rău ce-acum va fi n-avea să fie.

Mă ține-ascuns de tine harul dat
ce-n raze mă-mpresoară și mă-mbracă
la fel c-un verme-n tort învesmântat.

Tu m-ai iubit, și-aveai de ce, căci, dacă
trăiam mai mult, ar fi-ntrecut și zvonul
iubirea mea-ntru câte-avea să-ți facă.

Și malul stâng, pe care-l udă Ronul
din jos de-unde pe Sorge-urmaș îl are,
la data vreme m-aștepta cu tronul

și-acel italic colț frumos în care
Gaeta, Bari și Catona sunt
și de-unde Tront și Verd' descind spre mare.

Și-aproape fui să-mbrac regesc vestmânt
în țar-al cărui șes Danubiu-l spală,
când lasă-n urm-al nemților pământ.

Și-ostrovul drag, ce-n negru fum se-mbală,
la golful tău, Pelore și Pachine,
bătut cumplit de-a lui Eur năvală,

nu prin Tifeu, ci prin pâcloase vine,
și el dorea pe-ai săi stăpânitori,
de Carol și Rudolf născuți prin mine,

de nu-mpingea un rău guvern spre-orori,
ca de-obicei, popoarele-mpilate,
să strige prin Palerm': Omori, omori!

Aceasta de-o vedea sărmanu-mi frate,
și-ar fi gonit golanii-avizi ce-avea
din Spania, spre-a nu intra-n păcate.

De lipsă-i e, vai, doamne,-a prevedea
prin el sau alții spre-a nu pune-n barcă
mai mult decât să poată duce-n ea.

Avaru-i duh născut din larga parcă
nevoie-avea de-altfel de servi, vezi bine,
și nu de-acei ce stau mereu și-ncarcă."

— "Fiindcă marea mea plăcere-n mine,
ce-al tău cuvânt mi-o dă, stăpâne-al meu,
tu-n cel ce-oricărui bun e cap și fine

mi-o vezi, cum cred, precum mi-o văd și eu,
mai scumpă-mi e și mi-e și mult mai clară,
căci tu mi-o vezi privind-o-n Dumnezeu.

Tu vesel m-ai făcut. Explică-mi dară
cuvântul tău ce-mi pare-a fi-ndoios:
cum poate-un dulce pom da poam-amară?"

i-am zis. Iar el: — "De pot ca să-ți descos
acest un adevăr, tu, cel ce-l cere
în față vei avea ce-acum ți-e-n dos.

Supremul bun, ce mișcă prin plăcere
întregul regn ce urci, făcu virtute
motrice-n el divina-i prevedere.

Și nu numai naturi sunt prevăzute
în spiritu-i perfect prin sineși el,
ci-ntregul esse-al lor cu-a lor salute.

Deci arcul ăsta bată-n orice fel,
fatal ajunge prevăzuta-i fine
ca și-o săgeată ce-o-ndreptezi spre țel.

De-ar fi altfel, ar naște, vezi tu bine,
regatul ce-l străbați atari efecte
ce n-ar mai fi creații, ci ruine.

Nu poate fi așa, de n-au defecte
acele minți ce-n stele pun mișcare,
cum primu-ar fi, căci nu le-a fapt perfecte.

Dovezi că-i adevăr vrei și mai clare?"
— "O, nu, căci în necesse, clar o vezi,
nu poate sta natura-n nelucrare."

Și-apoi: — "N-ar fi mai rău de om, ce crezi,
de n-ar putea trăi-n tovărășie?"
— "O, da, i-am zis, și-aici nu cer dovezi."

— "și poate fi, de n-ar fi-n viața vie
diverse-oficii bine limitate?
De loc, de-i drept ce-al vostru dascăl scrie."

Aici m-aduse cu deducții date
și-așa-ncheie: "Deci cade-se diverse
fântâni să aib-a noastr-activitate.

De-aceea unu-i Solon, altul Serse,
dincoa' Melhisedec, sau cel ce-și lasă
pierdut pe-aripi copilul pe-unde merse.

Rotita fire, când sigil apasă
pe-al morții lut, perfect de bine-mparte,
dar nu distinge-o casă de-altă casă.

Urmarea e că Iacov se desparte
din mamă de Esau, și-i dat Quirin,
din tat-așa de jos, ca fiu lui Marte.

Natura generată-ar fi-n deplin
și-n toate-având un drum cu-al ei părinte,
de n-ar învinge-acel prevăz divin.

Acum ce-aveai în dos ai dinainte,
dar, ca să-mi vezi deplin iubirea mea
și-o mantie-ți voi da peste vestminte.

De-a pururi firea, când norocul vrea
să-i stea-mpotrivă, ea, ca și ogorul
ce nu-i priește-un sad, dă probă rea.

Ci,-atentă lumea de-ar privi cu zorul
ce fel de fundament natura pune
s-urmeze lui, mai bun i-ar fi poporul.

Dar voi siliți să intre-n religiune
pe cei ce-au fost născuți să-ncingă spada
și faceți regi pe cei cu predici bune

și,-umblând pe-alături, perdeți astfel strada."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IX

Apoi, Clemențo, lămurit când fui
de Carlo-al tău și-mi spuse cum dușmanii
aveau să-și bată joc de-urmașii lui,

mi-a zis: — "Dar taci, și las' să curgă anii!
Atât mai pot să-ți spui ce-o fi nainte:
că just amar urma-vă-va pierzanii."

Apoi viaț-acelei flăcări sfinte
s-a-ntors spre soarele care-o străbate
ca și spre-un bun de-odihn-a orice minte.

Făpturi împii și suflete-nșelate,
vai, cum vă-ntoarceți voi de-asemeni bine,
cu ochi țintiți mereu spre vanitate!

Și iat-alt foc spre noi văzui că vine
din sfera lor și claru-i foc de-afară
vădea dorința-i de-a vorbi cu mine.

Iar ochii doamnei, care-asupra-mi stară
ca și nainte, fix, cu-a lor privire
un semn vegheat de dulce-asens îmi dară.

— "Dorinței mele,-o, fă-i curând plinire,
ferice duh, am zis, fă proba ta
că pot răsfrînge-n tine-a mea gândire."

Din fundu-i, de-unde pân-atunci cânta,
deși n-o cunoșteam, acea lucoare,
cum face-un om dispus a te-ajuta,

mi-a zis: — "În partea țării făr' de-onoare,
Italia, ce-și zace-ntre Rialt'
și muntele ce Brentei dă izvoare,

un deal se nalță, însă nu prea nalt;
el patrie este-acelei flăcări grele
ce dete-acelui loc cumplit asalt.

Vlăstar a fost și ea al mamei mele:
Cunizza fui și-aci-ntr-acest regat,
căci roabă fui puterii-acestei stele;

ci-mi iert aici cu drag al meu păcat
și nu mă plâng și rabd cu veselie,
iar d-ast-al vostru vulg poate-i mirat.

Odorul rar, cel mai aproape mie,
ursit al nostru cer să ni-l orneze,
bun nume-avu, și, stins pân-o să-i fie,

avea-va suta de-ani să se-ncinceze.
Ei, vezi, de-avem de fapte-a da dovadă,
ca primei vieți și-a doua să-i urmeze!

Ci-altfel gândește azi acea grămadă
dintre-Adige și Tagliament, alt gând,
căci, orișicât s-o bați, nu vrea să vadă;

ci-n bălțile Vicenzei și-n curând
schimba-i-va apa-n sânge paduanul,
căci prea-i rebel de-orice virtuți fugind.

Iar unde Sil' s-unește cu Cagnanul
se poart-un domn cu-atât de nalte schime,
că-i fac, spre-a-l prinde, de pe-acum arcanul.

Va plânge Feltro câte face crime
nemernicu-i păstor, hain și-atare
că-n Malta nu va-ntra mai vrednic nime.

Spre-a-l încăpea pe tot, ce cadă mare,
și câtă trudă pe-uncii-a-l cântări
tot sângele cel ferrarez pe care

ăst popă nobil are-a-l dărui,
zelos spre-a fi-n partid; și-acele donuri
conforme vieții-acestei țări vor fi.

Oglinzi sunt sus, iar voi le ziceți tronuri,
ce-n noi răsfrâng județul vrerii sfinte,
așa că ne par drepte-aceste zvonuri."

Aici tăcu. Și-apoi luai aminte
că spre-altele s-a-ntors, căci am văzut
că intră-n sfer-așa cum fu nainte.

Ci-ntâiul foc, ce-acu-mi era știut,
in față-mi stând, lucoare avea-n figură
ca și-un rubin de soare străbătut.

Plăcerea-n cer le dă lumină pură,
ca râsu-aici; dar umbra, de durere
mai multă-n iad, pe-atât se face-obscură.

— "Eternul vede tot, și-a ta vedere
se-nluie-n el, încât, ferice-odor,
nu-ți poate-ascunde nici un fel de vrere.

Deci vocea ta, ce desfătează-n cor
tot ceru-n rând cu-acele lămpi divine
ce-și fac din șase-aripi hlamida lor.

De ce nu vrea dorința să-mi aline?
Eu nu ți-aș aștepta să-ntrebi cuvântul,
în tine de-aș vedea cum vezi tu-n mine."

— "Bazinul cel mai larg, așa deci sfântul
vorbi-ncepând, ce apa-n el cuprinde,
afar' de-acel ce-ncunjură pământul,

spre soare-ntre potrivnici țărmi se-ntinde
așa de mult, că face meridian
acolo unde-al zilei fapt s-aprinde.

Acestei văi îi fui eu riveran
în stânga Macrei, care-n scurta-i cale
desparte genovezul de toscan.

Spre-apus și zori aproape-au zări egale
Buggia-n sud și-orașul de-unde fui
și-al cărui port văzu de sânge-o vale.

Și Folco m-a numit poporul cui
știut i-am fost, și-acestei lumi rotunde
îi dau tiparul ce din ea-l avui.

N-a ars nici Dido-n flăcări furibunde,
mâhnind pe soț și pe Creuse-odată,
ca mine-n timpul cât avui ce tunde,

nici fata din Rodope, cea-nșelată
de-al ei Demofoont, nici scos din fire
Hercul de-a regelui tesalic fată.

N-avem căințe-aici, numai zâmbire,
nu de păcat, căci el din gând ni-e scos,
ci cum prevăzu-mparte mântuire.

Aici al artei mare și frumos
efect îl vezi, aici discerni un bine
prin care-acești de sus lucrează-n jos.

Dar toate-a tale vreri spre-a-ți fi depline,
ce-n sfera noastr-aici ți se iscară,
se cade-a mai vorbi și-altfel cu tine.

Tu vrei să știi ce duh e, așadară,
în focu-acest vecin ce scânteiază
ca razele de soare-n apa clară.

Să știi că-n pacea lui se desfătează
Rahab, ce-aci-ntr-a noastră stea primită,
în cel mai mare grad ni-l sigilează.

În ceru-acesta,-n care-i vârfuită
a terei umbră, cea dintâi fu ea
prin marea-nvingere-a lui Cristos suită.

Fu just ca-ntr-una dintre roți s-o ia
ca drept trofeu a-nvingerii cei sfinte
prin mâni ce crucea-n cuie le ținea,

că,-n sfânta țară, mergerii nainte
lui Iosua ea primul fir i-l toarse,
ci-acestea papei nu-i prea stau aminte.

Orașul tău, clădit de-acel ce-ntoarse
părintelui său dosu-n primul zel,
și-a cărui pizm-atâta plâns ne stoarse,

produce blăstematul crin acel
ce-a dus și miei și oi pe-un drum nebun,
făcând păstor pe-un lup; și, pentru el,

pe marii doctori nici un preț nu pun,
nu vreau scripturi, ci numa-n decretale
fac studii-așa cum marginile-o spun.

Și papi și popi cu-acestea fac parale;
lor nu spre Nazaret le zboară gândul
spre care-n zbor Gavril făcut-a cale.

Dar Vaticanul și-alte părți de-a rândul
alese-n Roma, foste cimiterii
celor ce s-au luptat pe Petru-urmându-l,

vor fi-n curând scăpate de-adulterii."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce și-unul și-altu-a pururi o stârnește,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi și minte ne rotește
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l privește.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creștine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucișează;

și-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
așa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Și vezi de-aici piezișa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
și-orice putere jos ca și pierdută.

De-ar fi, puțin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, și sus și jos.

Tu stai acum pe banca ta, creștine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simți trudă-n tine.

Ți-am pus pe masă și tu poți să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
și-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui știute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieșind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simții, precum de-un gând al lui
nu știe-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuții scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinși aceștia trebuiau să pară
ce-ntr-astă stea sunt drepții ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aș pune minte și-artă și dovezi
de duh oricât, eu nu ți-i pot descrie,
dar poți și crede și-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putință
ce-i peste soare-umanul ochi să știe.

Atare-i deci a patra locuință
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el și fiu și duh ființă.

Iar doamna mea: — "Dă grație-acum, zicând,
dă soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
și-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Și multe vii splendori văzui venind
și,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

așa vedem încins-a nopții lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
și scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din țara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-așteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi să zboare-acolo n-are.

Și-așa cântând și-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenția le-oprește
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Și-un duh simții din roată că-mi vorbește:
— "Când raza grației, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineși crește,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ți nege-n setea-ți mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ți se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngrașă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu și soț, și Mare-i zice,
și-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoști pe toți de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Grațian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut ușoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce și-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, că toți au sete
s-audă știri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om știind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi și-a lor așezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
și-al vremilor creștine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minții ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin și-exil veni-ntr-această pace.

Privește-n focul lor pe-nflăcărații
Isidor, Beda și Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplații.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
și nalte verități prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se gătește
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta și-o urnește
și, dulce-astfel sunând tintinul lui,
că sufletul dispus ți se topește.

Și corul glorios așa-l văzui
rotind, și-alt glas și-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poți s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ți sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!

Sucește-aceste legi, și cu sofisme
e cest de-aici, vreau alții-o preoție,
și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,

dincoa' negoț civil, și-aici hoție,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-așa de mult-onoare fui primit.

Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut și mai nainte
și-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simții, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
și tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— "Precum din lampa vecinică m-aprind,
și eu, privind în rază-i, am putința
și gândul tău și cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoiești și ai dorința
să-ți spui deschis și clar, ca, luminată
la poarta minții să-ți aduc sentința

ce-n "drum ce-ngrașă mult" îți fuse dată
și-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea și mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor și-aci și-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
și-atât al doilea de-nțelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aș prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur țel.

Între Tupin și râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig și-n cald
prin Porta-Sol, și-n dosul cui bocește
sub greul jug și Nocera și Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzește
urcușul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea crește.

Deci câți vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puțin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a nașterii regiune,
când și-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuți minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morții-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui

și-n fața curții lui spirituale
și coram patre-și logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură și-n dispreț, ca nepețita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soț, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;

și nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,
acești amanți din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc și Sărăcia.

Concordia lor și-amorul lor ferbinte,
seninul trai și veselul lor chip
la mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte,

așa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculțat, urmând atare pace,
și-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neștiut-avere, bun verace!
Desculț fugi Egid, desculț Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.

Și-așa de-aici, părinte și maestru
cu doamna sa și soții se ducea,
uniți de-acum cu-a lor smerit capestru.

Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laș cu ochii-n jos nicicând nu stete
și nici că demn de-adânc dispreț părea,

ci-n chip regal lui Inocențiu-i dete
pe față asprul gând, și-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viață minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorință
a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorință,
în față stând sultanului trufaș,
vorbi de Crist și-urmașii-ntru credință.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaș
pe-acest popor, spre-a face ce-și propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaș.

Aci-ntre Tibru și-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
și-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n și Tierenia lui de sine,

la frați, ca drepților erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
și-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândește-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre țelul drept ținu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poți vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmași cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de pășune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăștie și pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzlețe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât și mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt și-atari ce-au team-astfel a face
și stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puțin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
și-atenția ta de-a stat tot ațintită,
și câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorința-n parte ți-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
și vezi restricția care-mi fu rostită:

ce-ngrașă mult pe cel ce nu s-abate."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Abia sfârși fericea făclioară
cuvântu-i ultim și-ncepu, zburând,
în roat-a se-nvârti divina moară.

Dar n-a-ncheiat deplin o roată, când
veni s-o-ncingă altă roată sfântă,
și-n cânt și-n joc același tact urmând,

un cânt ce-ntrece-n toate câte cântă
și muze-aici și-a mărilor femei,
cum raza primă-ntrece pe-o răsfrântă.

Și,-așa precum și norii supțirei
fac arcuri paralel și-ntr-o coloare,
când Iuno dă poruncă servei ei,

iar cel îngust dă celui larg lucoare,
precum fu glasul nimfei mistuite
de-amor așa ca negura de soare

și-aduc aminte lumii liniștite
că domnul pact cu Noe-a pus, când plouă,
că alt potop el nu va mai trimite,

așa-mprejurul nostru-acele două
cununi de trandafiri ce-n veci nu mor
și-așa pe-un tact cea veche cu cea nouă.

Când hora și-altă sărbătoare-a lor,
de cântec și de scânteiere dată
cu vesele și dragi lumini în cor,

s-opriră-n loc pe-o vrere concordată,
precum și-ai noștri ochi, oricând ni-e placul,
se-nchid pe-un tact și se deschid deodată,

din sânul unei flăcări din colacul
cel nou ieșind, un glas m-a tras spre sine,
precum e tras spre steaua sa și acul.

Și-așa-ncepu: — "Iubirea ce-arde-n mine
mă-ndeamnă să-ți vorbesc de-al doilea duce,
căci el de-al meu vorbi așa de bine.

E just deodată laude-a le-aduce,
căci lor, precum alături se luptară,
și-alături gloria-nvingerii le luce.

Oștenii lui Hristos, cari scump costară
din nou a se-narma, târzii umblau
urmându-și steagul, slabi și-n oaste rară,

când cel pe care toate domn îl au,
văzând pe-oșteni în groapă cu piciorul,
din milă numai, nu că meritau,

și-a dat, cum zic, miresei ajutorul
prin doi eroi, să spuie și să facă,
spre-a scoate din greșitul drum poporul.

În țara de-unde blândul zefir pleacă
și cald prin mugurii cei noi pătrunde,
de cari pământu-n nou vestmânt se-mbracă,

și-aproape-acelei năvăliri de unde,
în dosul căror Feb, în lunga-i fugă
de multe dăți oricărui om s-ascunde,

acolo stă fericea Calarugă
sub paza tare-a vrednicului scut
cu leul subjugat care subjugă.

Aci-ndrăgitul mire s-a născut
al legii noastre, ursit atlet să iasă,
cel blând cu-ai săi, dar celor răi temut.

Creată când îi fu, spre multe-aleasă
fu mintea-i plină de divinul foc,
că-n mamă el și-a fapt-o profeteasă.

Iar, când s-au împlinit în sfântul loc
logodna dintre el și legea vie
și și-au promis iubirea reciproc,

femeia care-i stete mărturie
în vis văzut-a fructul de mirare
ce-avea din el urmași și-ai săi să vie.

Și-așa, spre-a fi acel ce-a fost și-atare,
i-au dat din inspirație divină
un nume-al cărui sens întreg îl are.

I-au zis deci Dominic; vorba deplină
îmi e ca de-un plugar pe care Crist
alesu-l-a spre-a-l ajuta-n grădină.

Păru, ce-i drept, și sol și-argat lui Crist,
căci primu-amor i-a fost spre-acea povață
pe care-n locul prim ne-o dete Crist.

Veghind ades cu gânditoare față,
găsit era-n vrun colț de-a sa nutrice,
parc-ar fi zis: Eu de-asta sunt în viață.

O, tata lui, aievea tu Ferice
și mama lui, cu-adevărat Giovannă,
de-i bine tâlcuit, precum se zice.

Nu lumii ce-azi se zbate-așa de vană
urmând Taddei, ori pe-Ostiense clerul,
ci dragostei de-adevărată mană

un doctor mare-n scurtă vreme cerul
făcându-l, începu să tundă via
ce-albește-n pripă, când e rău vierul.

Din tronul ce-ocrotea și sărăcia
cea justă-n vremi nu tronul, ci mișeii
ce șed în el ne-aduc ticăloșia

nu spre-a-nvoi drept șase doii,-ori treii,
nici primele vacanțe încasate,
nici dijmele quae sunt pauperum Dei,

nu astea vru, ci voia de-a se bate
cu lumea rea pentru acea tulpină
ce dă acestei sfere flori bogate.

Deci cu doctrină și cu râvnă mare
intră-n oficiu-apostolesc, curgând
ca și-un torent ce sus izvoru-și are;

și-așa descinse-n jos, năvală dând
în codrii eretici, ce se-nmulțiră,
tot unde-afla mai tari protivnici stând.

Vâlcele multe-apoi din el porniră,
așa c-arbuștii din cuprinsu-ntregii
catolice grădini mai vii sporiră.

De-a fost atare-o roată a telegii,
pe care s-apără credința vie
de-a-nvins interne lupte sacrilegii,

tu poți vedea și-a altei vrednicie,
de care atunci când nu eram venit,
d'Aquin vorbi cu-atâta curtenie.

Ci-atât de ros e fierul ce-a-nvălit
orbita-ncât se rupe-azi căpătâiul
și mustul dulce-oțet a devenit.

Căci gloata lui, ce drept mergea dentâiul,
punând picioru-n pașii săi, azi cură
spre partea-n care primii-au pus călcâiul.

Vedea-se-va-n curând ce rea cultură
fac ei, din seceriș, când pirul lui
boci-se-va că nu-i primit în șură.

Deși nu zic că-n toată cartea nu-i
măcar vro filă, două-ntr-ale sale
pe care să cetești: Eu sunt ce fui,

dar n-o fi D'Acquasparta, nici Casale,
din cari ai legii-atari ies interpreții
că unii-o strâng, iar alții-o iau la vale.

Eu fui Bonaventura-n timpul vieții,
și-oricăror griji, și nu-n oficii mici,
le-am pus nebiruit de sus păreții.

Iluminat e și-Augustin aici,
ei, cei ce primii-ntre desculții goi
cu cerul s-au făcut prin sfoar-amici

Ugo Sanct Victor și doi Petri-apoi,
Comestor și Ispanu, ce-ntr-o carte
cu șase-ori două părți e viu la voi,

Natan profetul e și, mai departe,
Hrisostomos, și-Anselm, și-acel Donat
ce demn maestru-a fost al primei arte.

Raban apoi și, mie-alăturat,
Ioachim, abatele Calabriei, care
cu spirit de profet a fost dotat.

Să nalț pe-un paladin atât de mare
mișcat eu fui de-aprinsa simpatie
și-a lui fraTommas' dulce cuvântare,

precum mișcă și-ntreaga-ne frăție."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Vrând bine să-nțelegi ce-acum văzui,
imagini fă-ți în gând și neclintite
ca stânca să le ții, cât timp îți spui.

Ia cincisprezece stele-n felurite
bucăți de cer, cari ard așa de clare
că-nving și zări oricât de-acoperite;

ia Carul cel ce zi și noapte are
atâta loc, că,-ntors în orice fel
proțapul său, el vecinic nu dispare;

și ia și gura cornului acel
ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde
un punct ce-a lumii osie-o ține-n el,

și două semne fă-ți apoi rotunde,
cum fu făcut și de-a lui Minos fată
simțind al morții ger cum o pătrunde;

și cum o roată-i de-alta luminată
și ambele rotesc și-așa că-n drum
rotirea lor li-e cale-ntâmpinată;

și-abia un palid chip avea-vei cum
fu grupa lor și dubla-le-nvârtire
pe lângă punctul unde stăm acum,

căci ea-ntrecea atât orice privire,
pe cât mai sus de cursul linei Chiane
e cea mai iute-a cerului rotire.

Nu cânt-aici pe Bah, și nici peane,
ci trei persoane-n vecinica natură
unind divinu-n trupul firii-umane.

Când joc și cânt apoi sfârșite fură,
din griji în griji ferice-a-și trece zorul,
spre noi aceste lămpi un front făcură.

Același foc ce-mi fu povestitorul,
Francisce,-al vieții tale minunate,
a rupt tăcerea ce unea tot corul:

— "Când e bătut un rând de spice, frate,
și boabele-n grânar acum sunt puse,
mă-ndeamn-un dulce dor și-alt rând a-l bate.

În pieptul, crezi, cui scoas-o coastă-i fuse
din ea spre-a face-obrazul minunat
a cărui gur-atâta plâns ne-aduse,

și-n pieptul cui, de lance-nsângerat,
și-ntâi și-apoi răsplat-a dat deplină
încât iertare-oricărei culpe-a dat,

cât poate-umana fire-avea lumină
fu pusă toată-n ei de-acela care
zidit-a pe-ambii-n mila sa divină.

Și deci ce-am spus mai sus ți-e de mirare,
că n-a văzut alt om așa de-afund
ca bunul cel ce-a cincea faclă-l are.

Deschide-ți ochii-acum la ce-ți răspund
să vezi, că tu ce crezi și-a mea rostire
sunt una-n tot ca centru-ntr-un rotund.

Tot ce-i etern sau poate-avea perire
nu e decât reflexul din ideea
ce-o naște-al nostru rege prin iubire.

De primul, cel ce-o naște-apoi, aceea,
lumină vie-n veci nu se desparte
și nici de-amor, ce-i fața lor a treia.

Prin mila sa el razele-și împarte,
ca și-n oglinzi, în nouă subzistențe,
ci-n veci fiind tot unul mai departe.

De-aci scoboară-n ultime potențe
din act în act mai jos, mereu slăbind,
și-abia mai naște scurte contingențe;

și-acestea eu le judec ca fiind
născute stări, și cerul le produce,
ori cu sămânț,-ori fără ea, rotind.

Dar ceara lor și mâna ce-o induce
nu sunt de-un fel, de-aceea și izvodul
mai mult, ori mai puțin sub semn străluce.

De-aici și pomii felurit au rodul,
mai bun ori rău, deși de-o rădăcină,
de-aci se naște geniul sau nărodul.

De-ar fi și ceara-n toate-atotdeplină
și-ar fi și ceru-n toat-a sa putere,
perfect-ar fi și-a semnului lumină;

natura-i însă-n veci aci-n scădere:
artist ce-a artei siguranț-o pune
de-ajuns în op, dar cea din mâni îi piere.

Deci, când virtutea prim-astfel dispune
și-mprim-așa iubirea sa-nfocată,
s-atinge-atunci suprema perfecțiune.

Așa pământu-ajunse demn odată
perfecte vietăți din el a da,
și-așa Fecioar-ajunse-nsărcinată.

Într-astea deci aprob părerea ta:
ca-n doi aceia nu mai stete minte
umană-n veci și nici nu va mai sta.

Dar, dac-acum eu n-aș vorbi nainte,
tu: Cum a fost deci făr' de-asemănare?
din nou mi-ai sta cu-același trai cuvinte.

Dar, ca să-ți pară clar ce-ascuns îți pare,
socoti ce-a fost, ce cauz-avu să nege,
când "Cere!" i s-a zis, să cear-atare.

Eu n-am vorbit să nu poți tu-nțelege
că rege-a fost și deci el cuminție
ceru, spre-a fi desăvârșit un rege.

Dar nu spre-a ști-n ce număr pot să fie
motorii-aci, nici dacă, din necesse
și-un contangent, necesse-o să ne vie,

nici și est dare primum motum esse,
nici dacă vrun triunghi, ce n-ar avea
unghi drept, în semicerc el totuși iese.

Ce-am spus și-ți spui și-acum, de poți vedea,
un cap regal ceru și deci spre-atare
științ-a săgetat intenția mea.

Spre "nu sui" de nalți tu gânduri clare,
cunoști că numai regi am în privire,
căci mulți sunt regi, dar buni găsești arare.

Ia-mi vorba deci cu-această osebire
și-atunci ea poate sta cu tot ce crezi
de primul om și-al nostru dulce mire.

și plumb pe tălpi, ca-ncet să năintezi
asemeni c-un trudit, să-ți fie-aceste,
când mergi spre "da" și "ba" și nu le vezi,

căci cel mai prost din proști acela este
ce-afirm,-ori neagă fără de-a distinge
și sare-așa vorbind fără de veste.

Pe false căi de-aceea ne și-mpinge
orice curent creat pe-un calapod,
iar patima a noastră minte-o-nvinge.

Din mal te-ntorci mai rău decât nărod,
căci nu te-ntorci cum pleci, când a pătrunde
tu vrei un adevăr și n-ai metod.

La ce-ți spui eu cu probe clari răspunde
Parmenides, Meliss', și Briss, și-acei
ce-au mers așa și nu știură unde,

și-așa Sabell', ori Arie, și-alți ca ei
ce-au fost ca spăzi scripturii s-o sfâșie,
căci, drepți voind să fie,-au fost mișei.

Un om când judecă să nu să ție
prea sigur deci, ca cel ce estimează
cât timp sunt verzi recoltele-n câmpie.

Văzut-am eu măcieșul cum iernează
stând sterp întregul timp și spin cu fiere,
și-apoi pe vârf cu floare cum s-ornează;

văzut-am nava iute și-n putere
pe mări făcându-și drumul său deplin,
și,-ntrând în port, cum făr' de veste piere.

Când văz pe-un om jertfind și pe-alt creștin
furând, nu cread-oricare Stan și Radă
că văd de-a dreptu-n sfatul cel divin,

căci ăsta poate-urca, celalt să cadă."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
să afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
să strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru că văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XV

Onesta vrere-n care ni s-arată
acel amor ce-n veci spre bine tinde,
cum pofta face-n vrerea necurată,

odihnă-n dulcea lir-a pus tutinde,
făcând să tac-acele corzi pe care
divina dreaptă după plac le-ntinde.

Cum pot să nege-o just-a ta rugare
acești de-aici, când ei, spre-a-mi da putință
să vreau să-i rog, tăcură-ntr-o suflare?

E justă-n infinit o suferință
s-o aib-acei ce fug de-atare bine
iubind ce n-are vecinică ființă.

Precum în pacea unei seri senine,
subit, un meteor ce-și scurge focul
îți mișcă ochii pacinici după sine

și-ți pare-a fi o stea ce-și mută locul,
atât că-n partea de-unde se desparte
nu piere nici o stea și-i scurt și jocul,

așa din cornul dinspre-a dreptei parte
a curs în jos la baza crucii-un astru
din mândra grup-a lămpilor din Marte;

dar gemă nu s-a dezlipit de nastru,
ci-a curs pieziș pe rază, ca și viul
și blândul foc ce-urmează-n alabastru:

așa ca umbr-a curs Anhise piul,
când își văzu de e să credem muza
suprem-a noastră prin Elisiu fiul.

— "O, sanguis meus, o, superinfusa
gratia Dei, sicut tibi, cui
bis iinquam coeli janua reclusa?"

Mă-ntoarsei, când vorbi, spre focul lui,
spre doamn-apoi țintii a mea privire;
și-aici și-acolo beat de-uimire fui,

c-avea privirea-ncinsă de-o zâmbire,
încât credeam că, până-n fund, a mea
s-afundă-n rai cu-ntreaga fericire.

Și, drag și-a-l auzi ca și-al vedea,
adause duhul celor cuvântate,
dar ne-nțeles, așa de-adânc vorbea;

dar nu-ntr-adins, ci din necesitate
s-ascunse mie-așa, căci cele spuse
întrec a minții-oricare facultate.

Când arcul dragostei fierbinți îi fuse
așa de-ntins, că vorbele lui grele
la pragul minții omenești le-aduse,

acestea-ntâi le-am înțeles din ele:
— "Binevorbit să fii tu trei în unul
c-așa de bun te-arăți seminței mele!"

Și zise apoi: "Și drag și lung ajunul
ce-avui, cetind suprema carte-n care
etern e albul alb și brun e brunul,

mi-l stâmperi tu-ntr-aceast-a mea-mbrăcare
din care-acu vorbesc, drept grație ei,
ce-ți dete-aripi spre-așa de sus zburare.

Gândirea ta, crezi tu, că-n ochii mei
din primul gând o am, precum, cui știe,
din unul iese-oricare număr vrei;

deci nu mă-ntrebi nici cine sunt, nici ție
de ce-ți par eu, din tot acest alai
de spirite, mai plin de veselie.

E drept ce crezi, că marii-ori micii-n rai
cetesc oglinda-n care-a ta gândire
ei clar o văd, pe când tu nici n-o ai.

Dar, ca s-alini mai bine-acea iubire
în care-adânc veghează însetata
de-un dulce dor, eterna mea privire,

rostește-ți liber și-ndrăzneț curata
dorința ta prin clare vorbe spuse,
la cari eu am de-acurn răspunsul gata."

Privii spre doamnă, ci, zâmbind, ea-mi spuse,
nainte-a fi vorbit, că-mi dă-nvoirea
ce vrerii mele-un spor de-aripi îi puse.

— "Pe loc ce v-apăru,-ncepui vorbirea,
egalul prim, și-n voi e,-n fiecine,
egal-apoi știința și iubirea,

căci ele,-n cel de-unde și foc vă vine
ca și lumin-, atâta-s de egale
că-i imperfect orice-alt egal, vezi bine.

Ci bietele puteri și vreri mortale,
din cauza care-aici vi-e clar
diverse-aripi au pentru zbor pe cale,

iar eu ca om am inima-ncărcată
de-acest defect, deci pot numai cu ea
să-ți dau răspuns salutului de tată.

Te rog, topaze viu, ce-ntr-astă stea
ornezi a dânsei prețioas-ornare,
s-astâmperi cu-al tău nume setea mea."

— "Răsade-al meu, ce-mi fuși o desfătare
a te-aștepta, tulpina ta eu fui."
Așa-ntroduse dulcea-i cuvântare.

"Pe-al cărui nume neamul tău ți-l spui,
de-o sută de-ani pe deal e și el unul
ce-i dă ocol pe-ntâiul balț al lui,

și-i fiu al meu, iar ție-ți fu străbunul;
și-ai fi dator ca-n lunga-i suferință
să-i faci mai scurt prin bune fapte-ajunul.

Florența-n vechea ei circumferință,
în care și-astăzi none bat și trele,
trăia onest, și-n cumpăt și-n priință.

N-aveam pe-atunci cununi și lanțugele,
și nici femei cu brâu și-ncălțăminte
mai dragi de-a fi văzute decât ele;

nici nu-ngrozea fetița pe-un părinte
din fașe chiar, căci zestrea și-alte toate
țineau măsura strâns la ce-i cuminte;

nici case goale de copii, nepoate,
nici nu ne-a fost sosit Sardanapalul
spre-a da dovadă prin odăi ce poate.

Și nu era-ntrecut nici Montemalul
de-al vostru-Ucellatoio,-urcarea cui
grăbită-i fu cum are-a-i fi prăvalul.

Încins pe Bellincione io-l văzui
cu piei și os, și nesulemenită
venind de la oglindă doamna lui.

Pe Vecchio-l știu purtând cojoc de piele
și pe Nerli așa i-am apucat,
și-a lor femei cu fus și cu andrele.

Ferice lor, căci toate-asigurat
mormânt aveau, și nu dormea pustie,
de-al Francei drag, nici una-n golu-i pat.

Veghea la leagăn tânăra soție
și dezmerda-ngânând în limba ceea
ce-o au părinții-o primă bucurie.

Torcând pe fus dincoa' fuior femeia,
vrun basm spunea-ntre casnicii-adunați
de Fiesole, de Rom-, ori de Enea.

Ca Cianghella neveste sau bărbați
ca Saltarello ne-ar fi fost minune
cum azi vi-ar fi Corniglii-ori Cincinnați.

Într-astfel de-odihnită-n lucruri bune
și dulce viață și-ntr-așa curată
cetate-onestă vru deci a mă pune

Maria, cea-n supremul vai chemată,
și-n vechiul vostru baptisteriu eu
creștin și Cacciaguida fui deodată.

Moronte-mi fuse frate și-Eliseu;
nevasta mi-o luai de lângă Pad
și-al ei connume l-ați purtat mereu.

Urmai apoi în taberi pe Conrad,
acel ce-onoare-mi dete-n rang deplină:
prin fapte mândre-atât urcai în grad.

Subt el am combătut legea haină
al cărei neam nu vrea să mai respecte
domeniul vostru, dintr-a papei vină.

Și-aici fui scos de orbii-acelei secte
din lumea-nșelătoare, care face
prin dragul ei atâtea vieți infecte;

și-astfel martir venii într-astă pace."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVI

O, tu sărman-a sângelui noblețe,
de faci pe om înfumurat să fie
aici unde iubim în două fețe,

tu n-ai de-acum să-mi pari o nebunie,
căci și-unde-s moarte-a poftelor răscoale,
eu zic în cer, tu mi-ai stârnit mândrie!

Ce-i drept, ești strai cu tot mai scurte poale,
cui, zilnic nou postav dacă nu-i pui,
cu timpul el te las-un coate-goale.

Cu — "Voi...", ce-ntâi fu-n Roma-n uz, dar cui
poporul Romei nu-i mai face parte
de-acel respect, cu — "Voi..." deci începui;

de-aceea doamna, stând puțin deoparte,
zâmbi ca fata ce tuși la primul
Ginevrei greș, cum ni se spune-n carte;

..."sunteți deci tatăl meu, am zis, și stimul
îmi dați ca să vorbesc; și nu-mi încape
În gând, prin cât mă nalți de sus, sublimul.

De har se umple prin atâtea ape
internul meu, încât am bucurie
că poate-a le-ncăpea fără să crape.

Deci spuneți-mi voi, dulcea mea mândrie,
cari fur-ai noștri tați, ce număr anii
purtau pe când erați încă-n pruncie?

De staul spuneți, de-a lui Sân Giovanni,
cum fu pe-atunci și ce familii bune
mai demne-n el să-i fie căpitanii?"

Precum învie-n flăcări un cărbune
bătut de vânt, așa văzui cum crește
și facla lui prin dulcea-mi rugăciune.

Și, cum văzui că tot mai clar sporește,
vorbi cu glasul dulce de nespus
dar nu-ntr-un grai cum azi se-obicinuiește:

— "Din ziua-n care "Ave" fuse spus
până ce mama-n clipele-i durute
azi sfântă-n cer povara și-a depus,

sub Leul său venit-a de cinci sute
cincizeci și trei de ori al nostru foc,
sub laba lui nou foc să-și împrumute.

Născut, ca tații, fui în vechiul loc
în care cea din urmă dintre seste
e cea dintâie lâng-al halcii joc.

Ajunge-a ști de-ai mei strămoși aceste,
că de-unde-au fost și ce mi-e prea departe
să spui pe-ntreg, și-o las tăcerii-oneste.

Mulțimea-n el, câtă putea-ntre Marte
și San Giovann' pe-atunci a fi armată,
era din câtă-i azi a cincea parte.

Ci-a ei cetățenime,-azi înglotată
cu Campi și Certald' și cu Fegghine,
și-n cel din urmă ins era curată.

Vecini să-i fi avut, era mai bine,
decât în burg, pe-aceste ginți de cari
vorbesc, Galluzzo și Trespian vecine,

spre-a nu răbda țăranii-acei murdari
din Signa și-Aguglione, cari anume
făcuți sunt parcă-a deveni tîlhari.

Și, dacă tagma cea mai rea din lume
n-ar fi cu cezar astfel de tirană,
ci-având fiasca mil-a unei mume,

câți florentini, ce-azi schimbă-n vro dugheană
și vând, nu s-ar fi-ntors la Simifonti,
pe unde-ai lor strămoși cereau pomană.

În Montemurli-ar fi stăpâni tot Conți,
și-n cercu-Aconei Cerchi ne-ar fi stând
și-n Valdigrieve, poate, Bondelmonti.

Confuzia de familii-a fost oricând
cetății-un început de-o nouă sfadă
și-un rău, ca-n trup ce-ndopi de-al doilea rând.

Pe-un taur orb mai lesne-l faci să cadă
decât pe mielul orb, și-n carne calea
și-o fac, decât cinci spăzi, mai lesne-o spadă..

Când stai să vezi cum Luni și-Urbisaglia
s-au dus și cum cu ele pe-un pripor
se duce Chiusi-acum și Sinigaglia,

nu-ți pară lucru nou s-auzi cum mor
familii-n lume și nici groaznic foarte,
căci orișicare-orașe-au moartea lor.

Și toate-a voastre lucruri au o moarte,
ca voi, ci pare-ascunsă-n câte una
ce-o duce lung, că-i scurt-a voastră soarte.

și,-așa cum cerul ce-l rotește luna
mereu inund-ai mării țărmi și-i seacă,
Florenței face tot așa Fortuna.

Mirare deci să nu te mai petreacă
de care-ți spui, de-antici, de florentinii
a căror faimă tâmpii-acum o-neacă.

Văzui pe Ughi, Ormanni, Catellini.
Filippi și-Alberichi, ai puterii
bărbați ilustri,-n marginea ruinii,

și mari văzui și-antici pe cavalerii,
și cei de la Sannell', și vechea Arcă,
Bostichi,-Ardinghi vechi, și Soldanieri.

În poarta care-acum grozav se-ncarcă
c-un nou sperjuriu și-ntr-așa măsură
că va peri-n curând și-această barcă,

trăiră Ravignani, cari născură
pe Guido, graful, și pe câți de-acu
înaltul nume Bellincione-avură.

Dar Della Pressa de pe-atunci știu
a fi stăpân; și scări și-al spăzii sale
mănunchi de aur Galigai le-avu.

Și mare-un stâlp era la Vaio-n vale,
Saccheti mari, Fifanti, și Barucci,
și-acei ce se-nroșesc vorbind de-ocale.

Era și trunchiul de-unde ies Calfucci
voinic pe-atunci și-n scaune curule
chemați erau și Sizzi și-Arrigucci.

O, cum văzui pe-acei ce nesătule
trufii i-au stins și-n orice faptă mare
sporeau Florența galbenele-i bule!

Așa făceau părinții-acelor care,
oricând vrun loc de episcop lipsește,
s-adună-n consistoriu spre-ngrășare.

Mișelul neam ce-acu-ndrăcit gonește
pe cei ce fug, dar cui arat-un dinte
sau punga sa ca mielul s-umilește,

se urc-acum, dar prea cu slabă ginte,
Încât nu-i place lui Ubert Donat
că socru-so-l făcu al ei părinte.

Era și-n piață Caponsacc' mutat
din Fiesole pe-atunci, și nume bune
avea și Giuda-n burg, și Infangat.

Și-ascult-un adevăr părând minune:
în micul burg intrai prin poarta care
și-acum dup-ăl de Pera i se spune.

Și-oricine poartă semnu-acelui mare
baron, al cui și numele și-onorul
la hramul Tomei află-mprospatare,

de-aici avea și rangul și favorul,
deși acel ce-ncinsu-l-a cu foi
de aur azi unit e cu poporul.

Și Gualteroți și Importuni cu noi,
și-ar fi mai liniște și-n burg, vezi bine,
de nu l-ar fi-nvadat vecinii noi.

Iar casa, de-unde-amarul vostru vine
prin justa furie-a cui vă dete morții
și-a pus și dulcei vieți a voastre fine,

era-n onoare, ea și toți consorții.
O, Buondelmont, fugind de nunta sa
prin sfat străin, ce rău zvârlit-ai sorții!

O, câți ce-azi plâng ar fi voioși, de da
Cel-Sfânt atunci în Ema pat a-ți face
În cea dintâi spre-oraș venire-a ta!

Ci-acelei pietre, ce știrbită zace
păzind la pod, fu scris să-i dea victime
Florența, biata,-n ultima ei pace.

Cu-atare și-alt-asemeni nobilime
văzui Florenț-atâta pace-având,
că n-avea cauză de-a se plânge nime.

Cu-aceasta i-am văzut poporul stând
și drept și glorios, și-n suliți crinul
purtat întors eu nu-l văzui nicicând,

și nu-l făcuse roș încă dezbinul."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

Precum veni la Climene să-mpace
un zvon protivnic ce-auzise-acel
ce-avari pe tați și-acum cu fiii-i face,

așa fui eu și-așa simțit ca el
de doamna mea ca și de sfânta pară
venită-n jos cu-așa de dulce zel.

De-aceea-mi zise ea: — "Să faci s-apară
al dorului tău foc ce arde-n tine,
interna stamp-a lui purtând-o clară,

dar nu spre-a ne spori ce știm noi bine
prin vorba ta, ci spre-a-ndrăzni să spui
ce sete ai ca el să ți-o aline."

— "O, scump răsad al meu, ce-atât te sui,
încât, cum vede-a noastr-umană minte
că-n trigon loc de două-obtuze nu-i,

așa vezi clar tu orice-ntâmplăminte
când nici nu sunt, căci vezi în punctu-n care
toți timpii de-orișicând sunt timp prezinte;

pe când era Virgil a mea-ndrumare
pe dealul cel ce spal-a noastră zgură,
precum și-n lumea cea făr' de urcare,

de-ursita mea viață spuse-mi fură
cuvinte tari, deși mă simt, firește,
gătit de-oricare-a sorții lovitură.

Deci dorul meu te rog de-l împlinește
să știu cu ce m-așteaptă viitorul,
căci fierul prevăzut mai blând lovește."

Așa vorbii acum și tot spre-odorul
acel ce rni-a vorbit, și,-a doamnei mele
voinț-urmând, mi-am spus cu-aceastea dorul.

Nu-n vorbe vagi, cum se-nvăleau în ele
nebuni păgâni, pe când nu se jertfise
al lumii miel ce spal-a lumii rele,

ci-n vorbe clare și vorbiri precise
ascuns în sine-acel amor patern
și-arzând în zâmbetele-i proprii-mi zise:

— "Orice-accident, ca un cuprins intern
și-n margini dat materiei mortale,
e scris din vechi în ochiul cel etern,

dar nu-i sunt lui necesități fatale,
cum nu-i, în ochii-n care-i oglindită,
nici nava ce pe-un râu plutește-n vale.

Precum îți vine-o arie lămurită
din orga ce-o asculți, în ochi îmi vine
din ochiul lui așa și-a ta ursită.

Precum din cauza vitregei haine
lăsă Atena Hippolit fugind,
așa va face-al tău oraș cu tine.

Aceasta ți-o doresc și-o au în gând
și-aceasta ți-o vor face-o cei ce cată
spre-acei ce zilnic pe Hristos îl vând.

Prin zvon, învinsa parte-o fi-nculpată
ca de-obicei, dar fi-și-va mărturie
dreptății-apoi ea însăși, răzbunată.

Lăsa-vei tot ce-n lumea ta cea vie
ți-e lucru drag și-a tristei exilări
săgeată primă asta o să-ți fie.

Vedea-vei tu, cerșită pe cărări,
ce pâne-aduni și cât de-amară cale
să urci și să scobori străine scări.

Dar cea mai grea povar-a vieții tale
va fi stupida și-mbecila turmă
de soți ce-i vei avea-ntr-atâta vale,

cu toții-ngrați, mișei și răi, ce scurmă
poziția ta, ci vor păți rușine,
nu tu, ci ei, nu multă vreme-n urmă.

Va da dovezi c-aveau gândiri haine
purtarea lor, încât îți va fi drag
că-ți ești partid tu singur pentru tine.

Lombardul mare cu-ospitalu-i prag,
acel cu scara paserii cei sfinte
va fi refugiu-ți prim și-ntâi toiag.

Și-atât de mult te va avea aminte,
încât ce-i după dintre-a da și-a cere
la alții, jos, la voi va fi nainte.

La el vei ști pe-acela cui putere
atât i-a dat născându-l astă stea,
că fapte mari el pune-va-n vedere.

Dar numai mai târziu le veți vedea,
că-i tânăr prunc, cui i se-ntoarse anul
În jurul său de-a noua oar-abia;

dar, pân-a nu-nșela pe-Enric dușmanul
gascon, va da scântei a sa virtute,
ce ia-n dispreț și trudele și banul.

Și-atât apoi vor fi de cunoscute
pornirile lui mari, că inimicii
vor fi siliți să n-aibă guri tăcute.

Te-ncrede-n el și-a sale beneficii;
prin el schimbare-avea-va multă ginte,
mutându-și starea marii ca și micii.

Tu-ți scrie-acestea despre el în minte
dar nu le-obști... "și multe-a spus de toate,
de necrezut chiar cui va fi prezinte."

Și-apoi: "Acestea-s glosele, nepoate,
la câte ți s-au spus. Vezi ce insidii
ascund în ele-așa puține roate.

Nu cer să porți pe-ai tăi vecini invidii,
căci viața ta-i cu mult mai lung ursită,
cu mult dincolo de a lor perfidii."

Tăcând apoi, când umbra fericită
îmi dete semn că trama și-o gătește
s-o bată-n teara cea de mine-urzită,

așa-ncepui, ca cel ce se-ndoiește
și,-un sfat voind, pe-atare om îl cată
ce vrea ce-i just și vede și iubește:

— "Eu bine văd cum mă-mpresoară, tată,
cumplitul timp ca lovituri să-mi dea,
mai grele cui mai făr' de griji s-arată;

deci bine-mi e să-nvăț a prevedea,
ca, scos din cel mai dulce loc afară,
să nu-mi pierd pe-alții prin cântarea mea.

Căci jos, în lumea nesfârșit de-amară,
și și pe deal, pe-a căruia-nălțime
frumoșii-ai doamnei ochi mă ridicară,

și-apoi și-n cer prin roțile sublime
putui să-nvăț că ceea ce rezic
la mulți le-o fi grozavă-n guri acrime.

Ci-a fi dreptății-un prea timid amic
mă tem, spre-a nu fi mort acelor care
numi-vor veacul cel de-acum antic."

Iar facla ce-ascundea comoara-mi mare
de-aici s-aprinse-n toat-a ei ființă,
precum în soare-oglinda de-aur pare;

și-apoi: — "Câți au murdară conștiință,
printr-alte infamii sau printr-a lor,
oricând simți-vor aspr-a ta sentință.

Minciunii, totuși, tu să-i pui zăvor
și-ntreaga ta vedenie-o fă obștită,
iar cei cu râie scarpine-o cum vor.

Căci vorba ta, de-o fi nesuferită
la-ntâiul gust, va fi un nutremânt
hrana ce-apoi, când fi-va mistuită.

A ta strigare-asemeni e c-un vânt
ce mult mai mult supreme culmi le bate;
și probe tari de-onoare-acestea-ți sunt.

De-aceea-ți fură-n ceruri arătate,
ca și pe deal, și-a morții vale crudă,
tot duhuri mari prin faimă reputate;

căci ori nu crede,-ori nu-i dispus s-audă
un om atari exemple care-ascuns
au rostul lor, ori prea găsit cu trudă,

și nici un fapt ce nu-i concret de-ajuns."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldește:
— "Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: — "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.

Și-așa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.

Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, să știu ce-am de lucrat;

și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,

așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,

așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,

așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni să fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, că Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;

și-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.

Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

În față-mi stete-acum cu-aripi întinse
frumosul chip ce dă fericea stare
atâtor duhuri strâns în el cuprinse.

Părea tot insu-a fi rubin în care
ardea din soare-o raz-așa de vie,
că-n ochii mei stârnea străfulgerare.

Dar câte-acum mi-e dat a le descrie
nici limbă n-a mai spus, n-a scris condeiul,
nici n-a mai conceput vro fantazie;

căci "eu" văzui și-am auzit rostreiul
vorbind, și "eu" și-"al meu" era zicând,
ci "noi" era și-"al nostru"-n glas temeiul.

Și-a zis: — "Fiindc-am fost și drept și blând,
urcat eu fui aci-ntr-atâta slavă
ce-n veci n-o poți ajunge numai vrând.

Lăsai în lume fapte de ispravă
și-atari, că răii le slăvesc din gură,
ci-a face-așa ca noi le pare-otravă."

Precum se simte-o singură căldură
din mulți cărbuni, așa din multe-amoruri
un singur glas scotea și-acea figură.

Iar eu: — "O, voi, a vecinicelor coruri
eterne flori, am zis, cari singur unul
miros îmi dați din toate-a voastre-odoruri

suflând, vă rog sa-mi potoliți ajunul
cumplitei foame, care nu mi-o-mpacă
în lume-un nutriment, de mult, nici unul.

Eu bine știu că-ntr-alte ceruri, dacă
din ele-și face-oglindă Dumnezeu,
cu văl el nici pe-al vostru nu-l îmbracă.

Voi știți ce-atent și cât de gata-s eu
s-ascult, voi știți și dubiul ce-mi fusese
de-atâta timp un vechi ajun al meu."

Precum un șoim, când de subt pânză iese,
clătind din cap s-arat-a fi dispus
și bate din aripi cu ciocul drese,

așa văzui eu chipul cel compus
din laude-a divinei vreri cântate
cum știu ei singuri cei ferici de sus.

— "Acel care-a-nvârtit compasul, frate,
pe-a lumii margini și din sine-a scos
atâtea-n ea, și-ascunse și-observate,

el nu putu să-mprime-atâta-n jos
virtute-ntregii lumi, ca să nu-și vadă
rămas cuvântu-n nesfârșit prisos.

Și-aici trufașul prim îl ai dovadă:
nevrând, el, culme-a orice creatură,
s-aștepte har, cumplit avu să cadă;

deci vezi căci orice minimă natură
mai jos e vas prea strâmt acelui bine
ce, nesfârșit, și-e-n sine-a sa măsură.

Privirea noastră deci, ce nu-i în sine
decât un licur slab al minții-acei
de care-s toate-n lumea toată pline,

nu poate-atât de tare-a fi cât vrei,
spre-a nu vedea-n mai multă depărtare
decât e-ntr-adevăr principiul ei.

Deprinși ai voștri ochi cu-a voastră zare
în vecinica justiție-atât pătrund
cât pot de-adânc pătrunde ochii-n mare,

căci ei, la mal de văd al mării fund,
nu-l văd la largul unde-adânc e plinul,
și totuși e, dar apele-l ascund.

Lumină nu-i, când nu-i din ea seninul
cel vecinic clar; altfel e numai nori
și-o umbr-a cărnii sau aori veninul.

Ți-am rupt de-ajuns acele-nvălitori
ce-ascund astfel dreptatea-ncât, firește,
de-al dânsei rost tu te-ndoiai aori,

încât ziceai: Născut la Ind trăiește,
un om, și-acolo nimeni lui nu-i spune
de Crist c-a fost, nu-i scrie, nu-i cetește,

dar are juste vreri și fapte bune,
pe cât umana minte ne concede,
și-n trai și-n vorbe-i plin de-nțelepciune;

deci cum e dreapt-osânda ce i-o dete
că n-a fost botezat în legea vie
și-n ce-i stă vina lui, dacă nu crede?

Tu cine ești să-mi stai în scaun mie,
la mii de mile vrând a judeca
cu ochi ce văd de-o palmă-n miopie?

Câți vreau suptile-argumentări a da,
de n-ați avea scripturile divine,
cumplit de multe-ar ști ei dubita.

O, duhuri tâmpe-n lutul ce vă ține!
Suprema vrere, bună-n sineși, nu-i
nicicând altfel, căci ea-i supremul bine

și-atât e just cât e-n măsura lui:
nimic ce-i bun creat nu-l ispitește,
dar el e cauza, radiind, oricui."

Așa cum barza peste-un cuib plutește
când puiul e sătul și,-urmând plutirea,
sătulul pui din cuib la ea privește,

așa nălțai și eu spre el privirea
și-alesul chip așa, cu-aripi mișcate
de sfinte duhuri, își făcu rotirea

deasupra mea, cântând: — "Celea cântate
de mine-ți sunt atât de necuprinse,
ca și de oameni vecinica dreptate."

Și-n semnul care-a Romei vaz-o-ntinse
mai stând, când s-odihni fericea grupă
de lămpi ce sunt de Duhul Sfânt aprinse,

din nou: "Nu s-a urcat într-astă trupă
nicicând un om ce n-a crezut în Crist,
nici pân-a fi țintit în lemn, nici după.

Dar iată mulți ce strigă: Crist, oh, Crist!
i-or fi mult mai străini la judecată
decât acei ce n-au știut pe Crist.

Pe-atari i-or condamna arabii-odată,
când două cete vor forma colegii,
săracă una, și-alta-n veci bogată.

Și cum vă va numi mongolul regii,
când vor vedea deschisă cartea-n care
le-a scris Cel-Sfânt toți munții făr'delegii?

Vedea-se-va-ntre câte-Albert le are și-acea
ce dă-ngrozită grabă penei,
prin care-al Pragei regn pustiu azi pare.

Vedea-se-va ce-amar pe malul Senei
aduce-acum falsificând monete
cel dat de-un porc mistreț ca dar Ghehenei.

Vedea-se-va trufia ce-ncumete
pe brit și scot spre-atâta nebunie
că nu se sufăr stând lâng-un părete.

Și iar desfrîul vieții-n trândăvie
a regelui ispan și cel boem
ce nici nu vrea virtuți, nici nu le știe.

Și iar, la șchiopul din Ierusalem,
virtuțile-i c-un singur I descrise,
și multele contrarii-a lor cu M.

Și iar ce lacom și ce laș păzise
avarul rege insula de foc,
în care-n ani târzii muri Anhise;

și, clar spre-a-l arăta cumplit escroc,
scrisoarea fi-va-n litere scurtate,
cari mult vor spune-n puțintelul loc.

Și-oricine va vedea pe-un unchi și-un frate
cum fac de râs, lucrând ca precupeții,
un neam așa de bun și două state.

și voi, norveg și portugal, procleții,
veți fi-nsemnați, și sârbul ce văzu
chiorâș tiparul banilor Veneții.

Ferice, de-i scăpa de-amar de-acu,
Ungaria! și,-a munților cunună
de-ți e, Navarra, scut, ferice tu!

Și creadă-mi toți că vai și plâns arvună
Nicosia dă și Famagost-acestii
urgii, de-acum, prin bestia lor nebună

ce merge-n rând frățește cu-alte bestii."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XX

Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată
și-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulții ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii și-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins să facă,
dar stins și-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi și dulci odoruri,
de care-a șasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,
din stânci în stânci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.

Și, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, și-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,

așa, și fără de zăbav-apoi,
și-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

și voce-a devenit, și-apoi deschise
cuvinte-a scos, așa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— "Acel organ al meu ce vede soare
și-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
privește-mi-l cu-atenție stătătoare,

căci, dintre câți mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;

el știe-acum ce merit cântu-i are
și cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-și mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el știe-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoștința
și-a dulcii vieți de-aici și-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferința,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârșitul său, căci dreaptă-i fu căința

el știe-acum ce neclintit rămâne
în veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, și-al meu și-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind să fugă;

el știe-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-așa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm', cel plâns de țara ce-azi jălește
că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el știe-acum ce mult Cel-Sfânt iubește
pe-un rege drept, iar ast-o și arată
lucrarea sa ce-n foc îl învălește.

Și cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?

El știe-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deși privirea-i tot n-ajunge fundul."

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi și tace-apoi din cânt
cu saț din cea din urmă melodie,

așa-mi păru acum și chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi așa cum sunt.

Deși-ndoiala mea ieșea-n vedere
ca și-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aștept însă-n tăcere,

ci-am și strigat: — "Dar astea cum se-mpacă?"
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori să facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn așa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— "Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
încât, deși le crezi, îți sunt ascunse.

Ești ca și-un om ce știe cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violență pate
prin cald amor și vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asuprește,
ci-nvinge-așa că rabd-a fi victimă
și,-nvins apoi, prin milă biruiește.

Ești prins de-uimire-acum de viața primă
și-a cincea tu, nu poți pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârșitul,
ci drepți creștini credinț-aveau curată
în Crist ce va sosi, și-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, și-a scos a sa ființă
Traian, și-aceasta-i fu speranței plată,

speranței vii ce-ntreaga ei putință
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deștepta
și-așa din nou s-agite-a lui voință.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;

și,-adânc crezând, ardea cu-așa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

își puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist și mântuire;

de-aceea și crezu și nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
și-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani nainte-a fi botez creștin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceți nimănui
județ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
și tot nu știm pe toți aleșii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporește-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere."

Așa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

Și, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
și cântu-așa cu mult mai mult ne place,

așa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mișcare,

mișcau al lor focșor după cuvinte.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Al doamnei chip din nou acum fixându-l
cu dragi priviri și-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.

Dar nu zâmbea, ci: — "Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.

A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,

de n-aș mai înfrâna-o, s-ar încinde
așa că-n ea puterea-ți muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.

Suntem aci-ntr-a șaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
lucește-n jos, slăbind a lui valoare.

Cu mintea după ochi fugi, așadară,
și-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ți apară."

Acel ce-ar ști ce dulce-mi avusei
în ochii-i dulci a ochilor pășune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,

pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una și-alta-n cumpănă le-ar pune.

Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,

o scară-n față, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut și naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.

Pe-ai ei fușcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.

și-așa precum, din firea lor deprinse,
în zorii zilii-ntreg se mișcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,

plecând o seamă lasă-n urmă golul,
și, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-și fac pe-același punct ocolul,

așa-mi păru și-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.

Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
așa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
"Iubirea ce-mi arăți ți-o văd deplin".

Dar ea, din care și-al tăcerii-mi vine,
și-al vorbei când și cum, ea stă. "Și fac,
că nu te-ntreb, deși n-aș vrea, un bine."

Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: — "Tu poți să-ntrebi pe plac."

Și-am zis așa: — "Nu merite-osebite
mă fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,

te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
în veselul tău foc, știut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?

Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
într-alte sfere,-așa de mult vă place?"

— "Mortal auz ai tu ca și privirea"
mi-a zis; și-apoi "de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat și doamna ta zâmbirea.

Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ți face-o serbătoare
prin spus și prin lumini ce mă-nvestmântă.

Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi și din lucoare.

Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinței cei ce lumii-i dă ființă,
ne-mparte-așa, cum vezi făr-a-ți fi spus."

— "Eu, sfântă lampă, văd cu prisosință
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedință;

dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toți însoțitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?"

Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii

și-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
— "Asupra-mi cade vecinica lumină
și,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,

cu văzul meu virtutea i se-mbină
și-atât de sus mă nalț că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.

De-aici am deci și veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.

Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ochește,
ce-ntrebi acum nici el n-ar ști răspunde,

căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adâncește
în sfat etern, că, vrând ca să scoboare
în el, un ochi creat trudit s-oprește.

Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
să scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare țel să-și miște-a ei picioare.

Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să știe
ce nici primit în cer nu poate-acum."

De vorba lui curmat cu-așa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viața vie.

"Curg munții între-ambii țărmi ai țării tale,
vecini cu voi, și nalți, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.

Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
întregul cult i-a fost numit latria."

Așa-ncepu și-al treilea-nvăț al lui,
și-apoi urmând: "Serviciilor divine
aici, a zis, așa de rob le fui,

încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag și ger și sete,
în gânduri sfinte și-npăcat cu mine.

Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
și-i timpul, cred, acestea să s-arete.

În schit aici fui Petru Damian
și Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.

Puțină viață-a morții-mi fu rămasă
când fui ales și tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.

Chefas veni, veni și-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.

Prelații de-astăzi vreau însă lachei,
să poarte trena lor și să-i alinte
de brațe-aici și-aici, așa-s de grei.

Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
și-așa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte."

Așa sfârși și mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
și-n orice-ocol mai viu lucind din ele.

Sosiră-n juru-acestui grad și stară
scoțând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;

ci și, surd de el, nimic n-am prins din tunet.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu știi că ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.

De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.

Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.

Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire

de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.

Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.

Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;

eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.

și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIII

Ca paserea-n frunzișul drag al ei,
prin noaptea care-ascunde-ntreaga zare
la cuib păzindu-și puii golășei,

spre-a-i tot vedea-n iubirea ei cea mare
și hrană să le caute spre-a-i crește,
și dulce-aceast-amară trudă-i pare,

pe-un ram deschis ea timpul și-l pândește
și-așteaptă soarele cu dor și cată
țintit spre nori că doară-doar' albește,

așa și doamna mea sta ridicată
și-atent privind spre partea de lumină
în care Feb puțină grab-arată;

încât, de-atâta dor văzând-o plină,
eu fui asemeni celui ce,-așteptând,
vrea și-altceva și-așa, sperând, s-alină.

Puțin restimp trecu-ntre când și-alt când,
eu zic într-așteptare-mi și vedere,
când ceru-ntreg se limpezi pe rând.

Și-mi zise ea: — "Vezi oastea ce nu piere
a-nvingerii lui Crist, și tot ce crugul
culese-aici ca rod al ăstor sfere."

De foc în faț-atât îi fu belșugul
și-a ei priviri de-așa plăcere pline,
că-mi cat-aici să pui deoparte jugul.

Cum Febe-n clara noapte-a lunii pline
zâmbește-n corul nimfelor acele
ce-ornează ceru-și toate-ale lui cline,

văzui-așa-ntre mii de flăcărele
nou soare-acum și-asemeni foc le da
cum face-al nostru cu-ale noastre stele;

prin via lui lumină s-arăta
așa de-aprins substanța lucitoare
în ochii mei, că n-o putui răbda

Beatrice,-o, dulce,-o dragă-ndrumătoare,
iar ea: — "Ce-atât ți-a-nvins acum ființa
putere e că-n lume-obstacol n-are.

Aci-i înțelepciunea și putința
ce-ntre pământ și cer deschise-o cale
de care-aveam de-atâta timp dorința."

Precum în urma dilatării sale
nu-ncape focu-n nor, până-l sfâșie
și,-n contra firii lui, s-azvârle-n vale,

așa-ntr-acel ospăț sporindu-mi mie,
întregul duh își rupse-al său vestmânt
și ce-a mai fost nimic apoi nu știe.

"Deschide-ți ochii să mă vezi cum sunt!
Văzut-ai stări atari, că ești în stare
să poți de-acum răbda surâsu-mi sfânt."

Eu fui ca omul care-n simțuri are
impresia veche-a unui vis avut
și doar se zbate-a-l prinde-n linii clare,

când lucru-atât de demn de-a-mi fi plăcut
mi-l dete-așa că nu va mai apune
din cartea-n care-mi scriu câte-au trecut.

Acum chiar toate-acele guri să sune,
în cari Polimnia cu-al ei stol de fete
al ei nectar pe cel mai dulce-l pune,

și nici a mia parte s-o arete
din sfântu-i zâmbet n-ar ajunge graiul,
nici ce lumini el sfintei fete-i dete.

Și-astfel acum, reprezentând eu raiul,
un salt vă fac e-aci poema mea
cum face-acel ce rupt găsește plaiul.

Dar câți vor judeca și tema grea
și umerii mortali cari o ridică,
nu-i vor huli că-mi tremură sub ea.

Pe unde prora mea-ndrăznind despică,
nu-i drum să-l facă vas ce șovăiește
și nici vâslaș cui trudele-i fac frică.

— "De ce-ntr-atâta fața mea te-orbește
și nu te-ntorci spre parcul cel frumos
ce-n razele lui Crist aci-nflorește?

Aici e roza-n care-acolo jos
fu om divinul verb, sunt crinii care
ne duc pe dreptul drum cu-al lor miros."

Așa mi-a zis. Eu, gata de-ascultare
la sfatul ei, mai îndrăznii o dată
cu ochii-mi slabi în lupta asta mare.

Pre om la raza soarelui, vărsată
prin norii rupți, văzuse-un câmp de flori
cândva privirea-mi de-umbre-ntunecată,

așa văzui mari cete de splendori
și-aprins un foc de sus cum le-nvestmântă,
dar nu vedeam izvoru-acei lucori.

Tu cel ce-astfel le-aprinzi, virtute sfântă,
te nalți atâta, ca să aibă loc
și ochii mei ce-atât de slab s-avântă.

Frumosul nume-al florii ce-o invoc,
și-n zori și seara, sufletu-mi împinse
s-alerg cătând pe cel mai mare foc.

Iar, când în ambii ochi mi se destinse
și cum și cât al stelei vii, al cei
ce-nvinge-n cer cum pe pământ învinse,

prin cer văzur-o faclă ochii mei
venind, formată-n cerc ca o cunună,
și-o-ncinse-apoi, rotind în jurul ei.

Chiar cel mai dulce cânt, ce-aici răsună
și-a cui dulcoare sufletul ni-l miră,
un nor ți-ar fi părut când, rupt, el tună

alături cu-acel cânt din dulcea liră
ce-aci-ncingea safirul scump, odorul
ce mult mai clar tot ceru-l însafiră.

— "Amor angelic sunt, rotind cu zborul
înaltul har, din trupul de lumină
născut, în care-ospel găsi-ne dorul;

și voi roti, cât timp urmezi, regină,
pe fiul tău, și sfera-ne să fie,
intrând în ea, ne-o faci și mai divină."

Cu-acestea,-n cor cântata melodie
tăcu, și-acele facle-ntr-o plăcere
făceau să sune numele Mărie.

Regeasca mantie-a tutor alte sfere,
cea mai de foc și cea mai viu mișcată
și cea mai vie printr-a lui putere,

avea deasupra noastră-ndepărtată
interna poal-atât, că, unde-am stat,
eu n-o puteam vedea nici cum arată;

de-aceea deci nici focu-ncoronat
n-avui puteri să-l urmăresc de-acinde,
când sus, lâng-al ei fiu, s-a ridicat.

Și, ca un prunc ce brațele-și întinde
spre mama lui, sătul dup-alăptare,
prin spiritul ce tot spre-afar-aprinde

așa-ntindeau și vârfu-i fiecare
în sus aceste lămpi, vădindu-mi bine
de Sfânta Maic-a lor iubire mare.

Și-n față-mi stând, cântar-apoi senine
"Regina Coeli", note-având atari
că-n veci va fi dulcoarea lor în mine.

O, ce prisos de-agonisite mari
au toate-aici, cămară de cămară,
ce-au fost, spre-a sămăna, voinici plugari!

Aici trăiesc, gustând comoara rară
ce-o strânseră cu lacrimi in robia
din Babel, unde-averea și-o lăsară.

Aici, cu sfântul fiu și cu Maria,
triumf își are-al vecinicei victorii,
cu vechi și nou sobor având domnia

acel ce ține cheia ăstei glorii.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

— "O, voi părtași aleși la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrănește
așa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciugulește
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăiește,

vedeți-i multul dor care-l apasă,
și-l rourați puțin: voi beți izvorul
din care-ale lui gânduri tind să iasă."

A zis; și se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
și dând văpăi ca-n goană meteorul.

Precum se-ntorc rotițele-n ceasornic
așa, că, de le privești, de-una-ți pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,

așa și-aceste hori de duhuri care,
danțând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieșind un foc așa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.

De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.

Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
așa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.

— "O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."

Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
și-așa vorbi cum spusei mai nainte.

— "Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ți s-au dat,

să-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credința care-ți dete
putere-odată să te miști pe mare.

Cum speră și iubește el, cum crede,
nu-ți este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca și scris se vede.

Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleșii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi și va răspunde."

Precum se-ncinge-un candidat și tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, și nu spre-a o desface,

așa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-așa maestru și de-așa chestiune.

— "Să-mi spui, creștine bun, și clar arată:
credința ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;

apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-și poate descuia
al său torent interna mea fântână.

Deci: — "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aș vrea."

Și-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,

credința-i stofa vrerilor sperate
și-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."

Atunci am auzit: — "E just cum crezi,
dar numai dacă știi de ce anume
și-ntre substanțe-o pui, și-ntre dovezi."

Iar eu: — "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putința,
așa de-ascunse-s ochilor in lume,

că-și au temeiul numai în credința
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanțe-i pun ființa.

Din crezul ăsta, fără să vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, și-astfel dovad-o și avem."

Și iarăși auzii: —" De-ar înțelege
astfel câți jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiștii-așa de iuți să nege."

Așa din faclă-i s-auzi cum sună;
și-apoi: — "Moneta asta, așadar,
și-n pond și-n aliaj s-arată bună;

dar vorba e de-o ai și-n buzunar."
Iar eu: — "Cum nu! și lucie și plină,
și-n marca ei nimic nu e neclar."

Și iar ieși din vecinica lumină
ce-aici lucea: — "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,

de unde-l ai?" — "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele și-a legii noastre foi,

rațiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuțite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."

— "Dar scrisul vechi și nou, din care-ți vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ții c-ar fi cuvânt divin?"

Iar eu: — "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier și bate nicovale."

— "Dar ce-ți dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. și nimeni nu le jură."

— "Că fără de minuni s-a-ncreștinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;

căci tu intrași sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, și-azi este-un spine."

Sfârșind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei și-aci se cântă.

Și-acel baron, care,-ntrebând, mă trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puține foi rămase,

îmi zise: — "Grația-n care ești, că-n ea
îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte
că pân-aici le-ai spus cum se cădea,

așa c-aprob ce spuseși mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
și de-unde-ți vine-un crez așa ferbinte?"

— "O, tată sfânt și vecinica lucoare
ce vezi așa ce crezi, că spre mormânt
putuși să-nvingi mai tinere picioare,

tu vreai s-arăt", așa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credință
și-mi ceri și cauza ei. Răspund: În sfânt

și Unul Domn, o vecinică ființă,
cred eu, cel nemișcat, mișcând mereu
întregul cer prin dor și prin voință.

N-am singur probe fizice-aici eu
și metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu

prin Moise, și profeți, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, și prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.

Și-n trei persoane-eterne cred, și-aceste
atari sunt Un' și-n trei atari se-mbină
că sufere să-i zici și sunt și este;

iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.

Aci-i principiul și scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca și-n cer o stea."

Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
și-apoi, urându-și pentru noua știre,
în brațe ia pe serv, pe loc ce tace,

așa, cântând și-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire

vorbii așa, și-n spusa mea plăcui.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aș poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,

așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, și-aprinși că fața mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,

vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine să-ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
în suflet ea, și cum ți-l înflorește?"
Așa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,

și din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.

Și-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,

mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe față."
— "Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,

tot insu-n țara sa, Isai învață,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.

Și-așa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer așa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală și mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.

Și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat

alături ei și-n lumea cea ferice!

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieși un glas și-atent el mă făcu,

și-a zis: — "Cât timp va fi până-ți revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, și-mi arată
spre ce-l țintești? și fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac și ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curții-aceștia-atotașezătorul
mi-e singur A și O scripturii sfinte
pe care, mult-puțin, mi-o scrie-amorul."

Și-același glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni țel țintită?"

— "Dovezi și-ale științei", zisei eu,
"ca și porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl știm că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esența lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atrași acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minții mi-l așterne
și-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Și sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuți mi-o arăți, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălțimi de gând."

Și-un glas vorbi: — "Și prin umana minte
și prin cuvânt, ce tot ca ea vorbește,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi și-asta tu: nu simți, firește,
c-ai fi spre-amor atras și de-alte strune?
Ce țepi mai sunt prin care te-mboldește?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intențiune
vulturul lui Hristos; văzui și-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele țepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg și cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi și eul meu,
și moarte a ce-o muri spre-a-mi da ființă,
ce sper-orice fidel cum sper și eu,

cum și rostita-mi vie conștiință
m-au smuls din malul dragostei deșarte
și-n mal m-au pus, al celei cu priință.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer și,-ntrând în melodie,
cânta și doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simțul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

și-atâta ești, de-acea trezire iute,
confuz încât ți-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

așa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
și, ca năuc, am și-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos și-apoi de sineși ea
se nalță iar, prin propriu-i act, o foaie,

așa și-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui și eu și-mi dete bărbăție
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îți fu, și singur ție
copt gata să te naști, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ți este-orice soție,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
și mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mișcări îi face-nvălitoarea;

așa-mi dădea și primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ține,
spre-a-mi face placul cât de gata este

și-a zis: — "Mai bine știu ce dor e-n tine
mai bine-l știu, deși-al tău glas îl tace,
decât știi tu ce crezi că știi mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să știi cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-așa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui și, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineși cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut și peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute și treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minții,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane și rotirii
acestor roți, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi dați așa sau altfel curs vorbirii.

Și, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; și-așa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere și-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viața-onestă și pierdută,
din ceasul prim și până-n cel ce-urmează

pe-al șaselea, când Sol cadrantu-și mută."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVII

"Pe Tatăl, Fiul și pe Duhul Sfânt"
cânta tot paradisu-ntru mărire,
așa că mă-mbăta suavul cânt.

Iar ce vedeam părea că-i o zâmbire
a-ntregii lumi, fiindc-a mea beție
mi-a-ntrat și prin auz și prin privire.

O, dulce-a dulcii lumi împărăție,
o, viață plină de amor și pace,
o, făr' de griji vegheată bogăție!

Și-au stat acele patru lămpi vivace
În fața mea, iar cea ce-ntâi veni
văzui cum tot mai de lucori se face,

și-așa era cum cred c-ar deveni
și Jupiter de-ar fi, și el și Marte,
vulturi în cer și cu-alte pene-ar fi.

Prevăzul cel divin, ce-aici împarte
și timp și-oficii, i-a silit să tacă
pe toți din sfântul cor și-n orice parte.

Și-un glas vorbi: — "Să nu te mire dacă
mă schimb așa, că-n toți, pe cât timp eu
voi spune-aici, schimbare-o să se facă.

Acel ce-n lume-uzurpă locul meu,
al meu, că e vacant oficiu
În fața fiului lui Dumnezeu,

făcu din cimiteriul meu ospiciu
de sânge și putori, cari pentru-acel
pervers zvirlit de-aici sunt un deliciu."

Văzui tot ceru-atunci luând la fel
coloarea cea ce Feb o zugrăvește
În zori și-amurg pe norii-opuși cu el.

Și, cum femeia demnă ce-și păzește
vegheat virtutea, chiar numai când ea
aude-ale-altei greșuri, se-ngrozește,

așa s-a-ngălbenit și doamna mea
și-așa s-a-ntunecat și ceru,-mi pare,
pe când supremul domn ne pătimea.

Apoi din nou purcese-o cuvântare,
având o voce-atâta de schimbată
cum chipul lui nu-i fu schimbat mai tare:

"N-a fost mireasa lui Hristos păstrată
printr-al meu sânge și-a lui Clet și Linul,
spre-a fi la-ngrămădiri de-averi uzată;

ci Sixt și Piu, Calist și-Urban suspinul
din urmă-l înecară-n sânge-al lor,
ăst cer spre-a-l dobândi mai cu deplinul.

N-a fost al nostru gând ca pe popor
să-l ție-acei ce-n scaun ne urmară
pe-o parte-n dreapta, pe-alta-n stânga lor;

nici cheile, cari mie mi se dară,
s-ajung-un semn pe steaguri ce stârpesc
pe-acei ce drepți creștini se botezară;

nici eu figură de sigil prostesc
pe bule pline de minciuni vândute,
de cari mă rușinez și mă-ngrozesc.

Pășunile sunt toate-acum umplute
de lupi rapaci în haină ciobănească;
mânie sfântă, cum nu cazi mai iute!

Să bea al nostru sânge-o să pornească
gasconi și basci; oh, bunule-nceput,
ce trist sfârșit ți-e scris să te-njosească!

Ci nalt prevăzul, cel ce-a susținut
prin Scipio gloria Romei, va răspunde
curând, cred eu, cu ajutorul vrut.

Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde
veniși în lut, acestea să le spui,
și ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde."

Cum fulguie văzduhul nostru-ai cui
vapori îngheață sus, când Căpriorul
atinge soarele cu cornul lui,

așa-n eter ningea frumos tot norul
de fulgi triumfători, suind, acei
ce-au fost cu noi nainte-a-ncepe zborul.

și,-urmând suirea lor cu ochii mei,
i-am tot urmat până la mediu-n care
a pus un văl distanța peste ei.

Ci-mi zise doamna mea, văzând că-n zare
mereu privesc tot numai spre nălțime:
— "Privește-n jos și-ți vezi a ta cărare!"

Din clipa deci a reprivirii prime
făcui întregul arc care separă
o margine de miezu-ntâiei clime.

Vedeam dincoace pe-unde-avu povară
iubită Zeus, dincolo-n zări deșarte
la Gade-a lui Ulise cale-amară.

Și-aș fi putut să văd mai multă parte
dintr-ăst pământ, dar soarele stetea
mai mult decât c-un semn, sub noi, departe.

Ci-a pururi îndrăgită mintea mea
de-a mea stăpână n-arse niciodată
de-atâta dor ca să privesc la ea.

Oricâte firea și-arta noastră cată
momeli de-a prinde mintea, prin vedere,
În carnea vie ca și-n cea pictată,

nimic nu sunt pe lâng-acea plăcere
divin-acum, ce-ntreg m-a luminat
privindu-i fața ce zâmbea-n tăcere.

Puterea deci ce ochii ei mi-au dat
m-a smuls din mândrul cuib ce-al Ledei fuse
și-n cel mai iute cer m-a ridicat.

Dar părțile-i extrem de iuți și suse
atât e de-uniform, încât e greu
să spui în care parte-a lui mă puse.

Dar ea-ncepu, văzându-mi dorul meu,
și-așa zâmbea, că-n zâmbetele-i pline
părea că râde însuși Dumnezeu:

— "Ființa lumii care centru-l ține
etern pe loc, dar totu-n jur mișcându-l,
de-aici începe ca din dată fine.

Ăst cer nu-i nicăieri decât la gândul
lui Dumnezeu, din care-amor s-aprinde
spre-a-i da mișcări și curs spre-a fi plouându-l.

Lumina și iubirea-n cerc îl prinde,
cum el pe toate, dar cuprinsul lui
îl știe singur cel care-l cuprinde.

Mișcarea-i prin nimic distinctă nu-i,
ci toate-a lor cu-a sa-și măsoară pasul,
precum pe cinci și doi în zece-i pui.

Cum are timpul rădăcini în vasul
de-aici, și-ntr-altul foile-i altunde,
ți-e clar acum ca dată cu compasul.

Ah, pofta, ea cum poate să-l scufunde
pe om în ea, și-s toți fără putere
să scoaț-afară capul de supt unde!

Dă bune flori, ce-i drept, umana vrere,
dar multe ploi ce varsă ne-ncetat
din prune dulci le face-urlupi de fiere.

Găsești credință azi și gând curat
de-abia la prunci, dar ambele-mpreună
se pierd când nici mustață nu le-a dat.

Cât timp mai bâlbâiește-un prunc, ajună,
cu limba-ntreagă stă numai să-ndoape
orice mâncare-n orișicare lună;

ca mic copil ascultă, stă aproape
de mama lui, dar, clar când el vorbește,
el nu hrănește-alt dor decât s-o-ngroape.

Și pielea, albă-ntâi, i se negrește
tot astfel mândrei fiice-a celui care
ne vine-n zori și-n murg ne părăsește.

Gândește-acum, spre-a nu-ți mai fi mirare,
că neamul vostru deviaz-așa,
fiindcă el cârmaci pe nimeni n-are.

Ci-ntreg ghenaru-n martie nu va-ntra
pentru sutimea cea nesocotită,
și-aceste roți de sus vor răsuna

așa că soarta cea de mult dorită
va-ntoarce-a navei pupă-n locul prorii,
și drept pluti-va flota cârmuită

și fruct-adevărat urma-va florii."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,
sfârși s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viața ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,

și cum se-ntoarce-apoi, voind să știe
de este-aieve-n dos ca-n fața lui,
și vede-acord ca-n vers și melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse lațu-n care prins eu fui.

Și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ți par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ți-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăvește
când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc rotește
și iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocolește.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde
și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.

Vin alte două roți apoi și toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

și-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focșor divin
atârnă tot, și ceruri și natură.

Să știi că primul cerc, cel mai vecin
cu el, rotește-așa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi și-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim și-angelic templu
ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,

dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau și le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,
căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul."

Așa mi-a zis, și-apoi: "De-ai gând a pune
sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puțin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul și-n salute;
salutea-n plus și-un plus de corp voiește,
când are-ale lui părți egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect și știe și iubește.

Și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,
conform virtuții lor, nu pe-aparența
substanțelor ce par a fi rotunde,

tu poți vedea ce-adâncă-i conivența
de mare-ori mic și mult ori mai puțin
în orice crug, cum are-nteligența."

Precum rămâne splendid și senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate
zăcea pe văi, și râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns și spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;

și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea.

Și-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii și cherubii;

urmează centrul lor cu-așa iuțime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
și pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feții sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult și pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,
și-așa gradat sporește-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolțește
și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a șaptea și cu-a opta roată
Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus privește-oricare-acest șirag,
ci-așa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roți, numiri le-a pus
și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,
a râs de sine însuși cum le-a spus.

Și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIX

Când amândoi născuții din Latonă
de Cumpănă-nvăliți și de Berbece,
își au pe-o dreaptă linie-a zării zonă,

cât timp e până-n clipa să se plece
din clipa-n care limba stă-n zenit,
când și-unul și-altu-ntr-altă zonă trece,

atât, c-obraz de zâmbete-nflorit,
privi tăcută doamna spre-a pătrunde
În punctul fix acel ce m-a orbit.

și-a zis: — "Nu cer să-ntrebi, ci-ți voi răspunde
ce vrei să știi, că-l văd în punctu-al cui
cuprins adun-oricare când și unde

Nu spre-a spori perfecția sa, căci nu-i
putiință de sporit ci reflectată
să poată zice "Sunt" splendoarea lui,

cum vru,-n vecia sa nelimitată
de timp și loc, eternu-amor, voi
în nou amor a se-arăta deodată.

Nici pân-atunci inert nu toropi,
căci "dup"-ori "mai nainte" nu fusese
de-un timp când peste ape duh pluti.

Materia deci și forma, pur alese,
ieșir-unite-n actul ideal
precum din arc tricord fier triplu iese.

și, cum prin sticl-, ori ambră și cristal
lucește-o raz-așa, că-ntre venire
și-ntreag-a fi nu-i nici un interval,

așa din domnul său triforma fire
În eul ei întreg luci deodată
la timp lipsită de-orice osebire.

O concreată ordine-a fost dată
substanțelor, ca lumii culmi să-i fie,
că-n ele fapta s-a produs curată;

materia pură stă la temelie;
la mijloc ea s-uni cu actul prim
așa de strâns, c-a pururi au să fie.

V-a scris pe larg de îngeri Ieronim
c-au fost creați cu veacuri mai nainte
de-oricare altă lume care-o știm;

dar ce spui eu vi-e spus pe pagini sfinte
la mulți al căror scris din duh purcede,
și poți vedea și tu de iai aminte,

și-n parte chiar și-a voastră minte vede
că, făr-a fi perfecți, viaț-avură
motorii-atâta timp, ea nu concede.

Acum și când și cum și unde fură
creați motorii lumii tu o știi
și-ai stins trei doruri dintr-a ta arsură.

Dar, numărând, mai iute n-o să fii
la douăzeci, când tulburar-o parte
din ei pământul într-a lui stihii.

Rămașii-apoi urzeală-acestei arte,
ce-admiri aici, cu-atâta drag i-o dară
că-n veci de ea nimic nu-i mai desparte.

Căderii cauză fu acea amară
trufie-a celui ce-l văzuși și tu
cum poartă-n spate-a-ntregii lumi povară.

Rămasa parte-a lor recunoscu,
fiind modestă, mila cea divină
ce apți de-atare dragoste-i făcu;

prin propriul bun și-a grației lumină
stau ei atât de sus pe-a lumii creste,
Încât au vrerea fermă-n veci și plină.

Nu fi-ndoit, ci sigur fii de-aceste,
căci grație-a primi și merit are
pe cât de mult deschis afectu-i este.

Acum tu poți și făr de-ajutorare,
de-ai prins recolta spuselor cuvinte,
să judeci clar această adunare.

Dar, cum prin școli voi dați învățăminte
acolo, jos, de-angelica natură
că vrea, pricepe și-și aduce-aminte,

mai spune-voi, ca veritatea pură
s-o vezi, căci mulți se-ncearcă s-o confunde
cu-atât de echivocă-nvățătură.

Voioși că pot în fața lui pătrunde,
nu-ntorc motorii fața niciodată
de-a celui cui nimic nu i s-ascunde;

deci n-au nicicând vederea lor curmată
de-un nou obiect și nici nu le revine
nimic uitat prin minte divizată.

Voi, jos, visați făr-a dormi, creștine,
crezând și necrezând a spune-atare,
ci-ntr-ăștia vina-i mult mai de rușine.

Voi, jos, nu-umblați pe-o singură cărare
filozofând, așa de mult vă-ncântă
iubirea de "ce-a fi" și "parcă pare."

adânc la poală stă materia pură,
ci-n miez se strânse-astfel cu actul prim
că-n veci vor fi-n neruptă legătură.

Dar inima nici de-asta nu ni-e frîntă
atât aici, cât ni-e că urgisiți
și-ntoarceți chiar pe dos scriptura sfântă.

A ei sămănătură nu gândiți
cât sânge costă și ce mult ne place
de cei ce merg alături umiliți.

Scornește-oricare, spre-a părea, că-și face
invenția lui și ia ce născoci
drept text de-amvon și de vangelii tace.

De lună, că s-a-ntors, spun unii-aci,
când Crist murea, și că sub soare-ajunse
spre-a nu-l lăsa la noi a mai luci;

dincolo spun că singur el s-ascunse
și-așa, din jos la spâni, din sus la inzi,
că la Iudei eclipsa lui răspunse.

Florența n-are-atâția Lapi și Binzi
câte-ntr-un an și-aici și-aici și-airea
atari palavre de pe-amvon le prinzi;

așa că, neștiindu-și cârmuirea,
se-ntorc hrăniți cu vânt sărmanii mei,
dar nu-i o scuză că nu-și văd perirea.

N-a zis Hristos spre primii-nvățăcei:
Mergând voi spuneți orice scornitură,
ci sfânt le-a dat și-adevărat temei,

și-acesta le-a sunat astfel din gură
În lupta lor, credință ca să-mprime,
că lănci și scuturi din scripturi făcură.

Acum ei vin cu mofturi și cu schime
să predice și, râs când se stârnește,
se umflă-n glugi și-altce nu cere nime.

Ci-atare drac în gluga lor clocește,
că vulgul, de l-ar ști, ar da de gât
iertarea-n care-acum se-ncrede-orbește;

prin ea spori prostia-n lume-atât
că, fără probe-a nici un testimoniu,
orice-ai promite-o cred numaidecât.

De-aici și-ngrașă porcii sfânt-Antoniu
și alții mulți mai răi ca niște porci,
cari n-au decât minciuna patrimoniu.

Dar prea ne-am abătut din drum; să-ntorci
privirea ta spre dreapta cărăruie
ca drumului din timp tu să mai storci.

Angelica natur-atât să suie
În număr, grad de grad, că niciodată
nici grai uman, nici minte n-o s-o spuie;

de judeci clar ce Daniil ne-arată,
tu poți vedea că,-n mii de mii vorbind,
el suma lor n-o dă determinată.

Lumina primă,-ntreagă-n ei lucind,
În tot atâtea forme-i penetrează
pe câte sunt splendorile ce-o prind.

Căci, după cum oricare-afect urmează
tăriei ce-l concepe, felurește
și-a lor iubire, slabă ori mai trează.

În culmea deci lărgoarea ne-o privește
a vecinicei valori și câte sfinte
oglinzi creat-a-n care se-mpărțește,

tot una rămânând ca și nainte."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXX

Cam șase mii de miluri de-acest mal
e-n miez de zi și umbra lui și-o-nclină
pământul nostru-aproape-orizontal,

când miezul bolții-ncepe să devină
atât de nalt că-ncep să ne dispară
În fundul nostru-a multor ochi lumină,

și-apoi, cum suie, de pe bolta rară
splendida serv-a soarelui ne scoate
o stea de stea până la cea mai clară.

Așa triumful, cel ce joacă-n roate
etern pe lângă punctul ce mă-nvinse
și pare-nchis el, cel ce-nchide toate,

vederii mele-ncet-ncet se stinse;
spre doamna mea din nou deci a privi
și-amorul mult și locul gol mă-mpinse.

Ah, tot ce-am spus de dânsa pân-aci,
de-ar pune-acu-ntr-un singur vers amorul,
de-această dată ca nimic ar fi!

Nu-ntrece-al dânșii farmec numai zborul
oricărei fantazii, ci sigur cred
că-ntreg i-l simte singur creatorul.

Că-n punctu-acesta sunt învins, conced,
cum tema sa-n vrun punct nu-l biruiește
nicicând așa pe-un comic ori traged;

ca soarele pe-un ochi ce tot clipește,
așa surâsu-i cu-amintirea lui
o parte-a minții mele mi-o știrbește.

Din prima zi când fața i-o văzui
În viața mea, și până-aci-n viziune
putere ca s-o cânt mereu avui;

ci-aci poema mea zăgaz își pune,
ca orice-artist dup-opintiri supreme,
să-i cânte-n vers a vrajei ei minune.

și las s-o cânte mai cu glas poeme
decât a mea, din tuba ce se duce
grăbit spre finea asprei mele teme.

Cu vocea și-actul unui zornic duce
mi-a zis: — "Din cel mai mare corp, rotirea
ne-a dus în cerul ce curat străluce

de foc spiritual plin de iubirea
acelui bun ce-l gustă fericiții,
mai dulce-n veci ca orișiunde-airea.

și pe-amîndou-a raiului miliții
vedea-le-vei; pe una-n chipul care
va sta la bara ultimei justiții."

Cum stinge-un fulger, când deodat-apare,
puterile din văz, încât, orbit,
nu poți vedea nici lucrul cel mai tare,

lumina tare-asemeni m-a-nvălit
și,-așa-nfășat în mantia ce clarul
lucorii-o da, nimic n-am mai zărit.

"Acel amor, ce-n rai răvarsă harul,
pe cei primiți așa vrea să-i salute,
lucorii lui spre-a le-adapta fânarul."

Dar n-a ajuns la mine-atât de iute
cuvântu-i scurt, când știre și-avusei
că urc spre cer, mai sus de-a mea virtute;

și-atare-un văz s-aprinse-n ochii mei,
că nu-i pe lume-atât de pură pară
Încât să n-am puteri s-o rabd cu ei.

și ca și-un râu văzui lumină clară
și-aprinsă de lucori, cu maluri pline
de-o negrăit de dulce primăvară.

Și vii scântei roiau fără de fine
din râu, căzând pe florile din maluri,
ca și tivite-n aur scump rubine.

Ca bete de miros, acele-opaluri
Săreau de-aci-n vârtejul făr' de pace
și-un foc intra, și-alt foc ieșea din valuri.

"Cumplitul dor ce,-arzând acum, te face
să știi ce vezi în tainica vâltoare,
pe cât de-adânc îl ai, pe-atâta-mi place;

dar n-ai s-astâmperi setea-ți arzătoare
cât timp de-aici din apă n-ai să bei."
Așa mi-a zis al ochilor mei soare.

Și-mi zise-apoi: "și iarbă și scântei,
ce cad și ies din râu, și mal, și unde,
nu sunt o viață, ci-o vedenie-a ei.

Dar nu că-n sineși lucrul s-ar ascunde,
ci-n tine este-o lipsă care-arată
că nu poți înc-așa de-adânc pătrunde."

Nicicând, întors spre lapte,-un prunc nu cată
mai plin de zor în gura lui să-l prindă,
trezit din somn mai lung ca de-altădată,

cum eu, spre-a-mi face-acum mai bun-oglindă
din ochi, m-am aplecat spre-al apei fund,
ce curge-așa ca mai mult să ne-aprindă.

Și-abia ce-n râu ajunsei să-mi scufund
al genei vârf, văzui fără de veste
cum el din lung se prefăcu rotund

și-apoi precum un om, mascat când este,
ne-apare-altfel, ca o făptură nouă
când masca de pe-obraz el și-o desveste,

așa scântei și flori făptură nouă
luar-acum, mai mândră, și văzui
deodat' în cer oștirile-amândouă.

Splendori a Celui-Sfânt, prin cari văzui
triumful nalt al regnului verace,
să-mi dați puteri s-arat cum vă văzui!

E-n cer lumină ce vizibil face
pe-al lumii domn oricui e creatură
ce-n singur el, văzându-l, află pace.

Se-ntinde roată-n cer a ei figură
imens-atât, c-a ei circumferință
lui Feb i-ar fi prea largă-ncingătură.

Din raze-și face-ntreaga ei ființă,
și-n primul cer reflect-a sa lumină
din care-și ia și viață și putință.

și,-așa cum, oglindindu-se-o colină
cu poala-n lac, să vadă, parcă,-i pasă
ce mândră-i ea de flori și ierburi plină,

așa-mprejuru-acelui foc își lasă
privirea-n el, din mii de tronuri pus
poporu-ntors de-aici la el acasă.

Și, dacă-n gradul cel mai jos e pus
atâta foc, ce mare-o fi lucirea
acestei roze-n cele de mai sus!

Dar nici în larg nu mi-am pierdut privirea
și nici în lung, ci-am prins pe-ntreaga carte
și cât și cum împarte fericirea.

N-adaoge-aproape-aici, nu ia departe,
căci, unde-i rege-adreptul Dumnezeu,
fireștile puteri sunt legi deșarte.

Apoi spre-al rozei centru aureu
ce,-ntins treptat, exal-odoruri sfinte
acelui soare ce e-n mai mereu,

ca și pe-acei ce fac, dar li-e aminte
să-ntrebe, doamna mea m-a dus: "Privește
ce mare-i stolul albelor vestminte!

Cetatea noastră vezi cum se mărește,
și-aceste tronuri cât ne sunt de pline,
așa c-aici puțin popor lipsește.

Pe marele-acel tron, fixat de tine,
și-având coroana de pe-acum, va sta,
nainte-a fi părtaș tu ăstei cine,

Enric, augustul duh ce va-ncerca
să-ndrepte-a țării voastre jale lungă,
dar n-o fi ea dispus-a se-ndrepta;

căci oarba poft-așa vă are-n pungă,
Încât sunteți ca și copilul care
de foame-i mort, dar doica și-o alungă.

Prefect va fi-n divinul for atare
pe-atunci, că-n tain-ori și fățiș mereu
n-o vrea cu el să meargă pe-o cărare.

Dar mult de Dumnezeu n-o fi răbdat
În sfântu-i tron și-l va trânti grămadă
la Simon magu,-n focul meritat,

ca de-alde-Alagna mult mai jos să cadă."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în spaniolă.
Dante Alighieri

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.

Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.

Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"

Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-mă, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"

Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.

"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXII

De-a sa plăcere-aprins acel părinte,
cu drag să-mi fie-aici maestru vru;
așa-ncepu cu-aceste vorbe sfinte:

— "Ce ran-a-nchis și-a uns Maria fu
străpunsă de frumoasa doamnă, care
o vezi șezându-i la picioare-acu.

Apoi, din josul ei, după gradare
în rândul cel de-al treilea, stă Rahila,
și-n rând cu ea Beatrice scaun are.

Rebeca, Sara, Iudita și umila
strămoaș-a celui ce-n căința lui
strigat-a-n vers: Spre mine-ntoarce-ți mila!

Le poți vedea din tron în tron, cum sui
mergând în jos, cum merge trandafirul,
pe nume-o foaie după foaie-o spui.

Femei ovreici sunt toate-aici din șirul
al șaptelea, și-n jos și-n ceea parte,
și-n părul florii-n două fac răsfirul;

căci, după cum fixară ca pe-o carte
privirea lor pe Crist divină,
sunt zid ce-aceste sfinte scări le-mparte.

Pe partea-n care vezi că-i floarea plină
în toate-ale ei foi, aceia stau
ce-n Crist crezură,-n cel ce-avea să vină;

ci,-n partea unde-aceste rânduri au
și tronuri goale,-s cei ce din creștinul
popor pe Crist venit se răzimau.

Și,-așa precum aici de slavă plinul
al doamnei scaun și-apoi tron de tron
din josul lui formează deschilinul,

așa dincoace-al marelui Ion
ce-a pururi sfânt rabdă și moarte-amară
și loc pustiu și-n iad doi ani canon;

și toți subt el sunt duhuri ce separă,
Francisc, și Benedetto, și-Augustin,
și alții până jos din scară-n scară.

Admir-acum prevăzul cel divin,
că ambe-aspectele-n credința vie
vor face parcu-n părți egale plin.

Să știi că-n jos de treapta mijlocie
ce-mparte-n două curtea noastră-ntreagă,
n-ajunge-un duh prin propria vrednicie,

ci-a altuia, pe-anume stări ce-l leagă;
căci toate-au fost în lume mai nainte
de-a fi-n putință libere s-aleagă,

cum poți vedea din fețele lor sfinte
ca și din a lor voci copilărești,
de-asculți și de te uiți luând aminte.

Acum tu taci și taci că te-ndoiești,
deci strânsul nod vreau clar să ți s-arete,
căci tu-n idei subtile-aci te-oprești.

În tot întins regatul ăstor cete
nu poate-avea-ntâmplarea loc defel,
precum ar fi mâhnire,-ori foame,-ori sete,

căci tot ce vezi e stabilit de el
prin legi de veci, și cauza-i cu favorul
de-acord cum este-un deget c-un inel.

Deci nu fără de cauză stă poporul
de-aici în rang mai jos și rang mai sus,
la viaț-adevărat-adus cu zorul,

căci prințul cel ce-atât amor a pus
în regnul odihnit de-adânca pace,
încât nu-i nimeni să-ndrăzneasc-un plus.

Sub ochii-i veseli când el duhuri face
se dă din grație-atâta cât se-ndură
în mod divers; și-aceasta să te-mpace.

Vi-o spune-adins și limpede-n Scriptură
aceasta-n frații cei născuți deodată
ce chiar din mam-au fost trăind în ură.

Deci, când și numai după păr s-arată
al grației grad, pe-aceste culmi sublime
coroana grației caut-a fi gradată.

Deci nu dup-a lor proprie vrednicime
au ele-aici gradată diferință,
ci-n gradul singur al favoarei prime.

În primii secoli fu, spre mântuință,
de-ajuns acelor suflete curate
să aibă dreapt-a taților credință.

Dar, când trecu acea dintâi etate,
nevoie fu să taie-n jur bărbații,
dând spor zburării lor nevinovate.

Venind apoi și timpul naltei grații,
făr-un botez desăvârșit în Crist
s-opresc în limb chiar și nevinovații.

Privește-acum în fața ce-i lui Crist
mai mult la fel, căci singura-i lucoare
te poate face apt să vezi pe Crist."

Deasupra ei atâta sărbătoare
văzui plouând-o sfântul neam a cui
menire-a fost pe-asemeni culmi să zboare,

încât, de-oricâte pân-acum văzui,
uimire-atâta nu mă mai cuprinse,
nici nu-mi păru mai mult asemeni lui;

și-acel amor, ce-ntâi din toți descinse
cântând "Mario, plină tu de har..."
în față-i stând, aripile-și întinse.

Și-ntreaga curte-n tot al ei hotar
răspunse-n cor cântării-acei divine
și toți acum luceau cu mult mai clar.

— "O, sfinte tată, tu, ce pentru mine
scobori aici, lăsând iubitu-ți loc
ursit de soarte-a pururi pentru tine,

ce înger este-acest ce-n vesel joc
privește-n ochi pe doamna frumuseții
și-așa-i de-namorat că pare foc?"

Așa-l rugai pe cel ce-n timpul vieții
prin tine-a fost împodobit, Marie,
cum e de soare steaua dimineții.

Iar el a zis: — "Și har și veselie,
pe cât acestea-n îngeri pot fi puse,
le are-ntregi și-așa și vrem să fie,

căci el e cel ce buna veste-o duse
Mariei jos, când a fi încărcat
divinul fiu cu-a noastre sarcini vruse.

Cu ochii-acum să vii, cum merg gradat
și eu vorbind, ca marii-nvingători
să-i vezi ai ăstui drept și sfânt regat.

Cei doi din culme, cei mai zâmbitori,
căci mai aproape stau de cea augustă,
sunt ca și rădăcini acestei flori.

Acel ce-n stânga ei vecin îi custă
strămoșul e, de-a cui gustare-odată
umana specie-atâte-amaruri gustă.

La dreapta-i vezi pe-acel cucernic tată
al sfintei legi, cui cheia ce descuie
ăst sfânt locaș de Crist îi fuse dată.

Și-acel ce încă viu văzu cum suie
amarul timp miresei, ce cu zel
ne-o dete cel străpuns de spini și cuie

stă lângă el, iar lâng-Adam stă cel
ce duce-a fost, pe când trăia cu mana
ingratul cerbicos popor rebel.

Cu Petru-n față vezi șezând pe Ana;
fiind ferice-atât să-și vadă fiia,
nu-ntoarce ochii spre-a cânta osana;

și,-n fața primului strămoș, Lucia,
cui doamna ta-i trimise-a ei rugare,
pe când te ruina-n prăpastie-orbia.

Și-acum, că-ți trece timpul de visare,
să stăm aici, ca bunul croitor
ce taie-o haină-n cât postav îl are,

să-ntoarcem ochii spre-acel prim amor
ca,-n ochii lui privind cât ai putere,
să fii pătruns de strălucoarea lor.

Ca nu cumva s-aluneci spre cădere,
din aripi dând, crezând a-năinta,
de-aceea ni se cade har a cere,

har celei ce te poate ajuta.
Iar tu acum urmează-mi cu iubire,
cu glasul meu unind inima ta."

Și-aș-nceput-a sfânta lui vorbire:

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIII

— "Fecioară mam-, a fiului tău fată,
umilă și mai sus de-orice făptură,
și-a vecinicului sfat țintă fixată,

tu-nnobilezi a omului natură
atâta,-ncât al dânsei ziditor
n-avu despreț să-și fie-a sa făptură.

În sânul tău s-aprinse-acel amor
a cui căldură-n pace de vecie
ne crește floarea ăstui sfânt popor.

A milei tu ne ești aici făclie
de miez de zi, și-n lumea care moare
speranței ești fântân-a pururi vie.

Ești mare-atât și-atotdispunătoare,
căci, grație vrând un om, și nu prin tine,
e ca și făr' de-aripi și vrând să zboare;

căci mila ta, ea nu numai că vine
oricând o ceri, ci-adese-n prisosință
chiar nerugat-aleargă ea de sine.

În tine-i milă,-n tine-ngăduință,
evlavie-n tine e, și e, prea-bună,
tot ce-i pe lume bun într-o ființă.

Din cea mai jos a-ntregii lumi lacună,
acest care văzut-a pân-aci
pe câte spirite trei lumi le-adună,

te roag-acum prin grație-a-i dărui
privirii sale-avânt spre-a fi-n putere
la cel din urmă bine-a și-o sui.

Eu, cel ce n-arsei pentru-a mea vedere
nicicând ca pentru-a lui, cu rugi plecate
te rog, cerând a nu le-avea-n scădere,

ca norii prinși de-a lui mortalitate
prin ruga ta să-i spulberi, ca-n lumină
supremul bun de sus să i s-arate.

Și te mai rog, că poți ce vrei, regină,
ca dup-asemeni vis tu să-i păzești
iubirea lui mereu de-acum senină.

Veghind, să-i rupi pornirile-omenești,
Beatrice, vezi, și câte-s fericite
înalță mâni ca ruga să-mi primești!"

Fixând spre rugător priviri slăvite
și dragi lui Dumnezeu, îmi arătară
ce mult iubește ea rugări smerite;

spre vecinica lumin-apoi cătară
cum nu credeam să poat-un muritor
să caute-n ea cu-așa lumină clară.

Și,-aproape-acum de ținta tuturor
dorințelor, așa cum mi se scrise,
am stins văpaia multului meu dor.

Bernard îmi dete semn și blând surâse
să caut în sus, dar însumi eu de mine
eram dispus să fac precum voise,

căci ochii mei, având puteri depline,
adânc s-au scufundat în punctul care
lumină e, etern perfectă-n sine.

Iar, cum văzui apoi și tot mai tare,
de-atare văz nici n-avem noi cuvinte,
nici minte-a-nvinge-atâta-mbelșugare.

Precum când vezi în vis o-ntâmplăminte
și-i porți și treaz impresia avută,
dar de-altceva tu nu-ți aduci aminte,

așa sunt eu acum, că-i dispărută
viziunea mea, ci-n inim-o dulcoare
îmi picură și-acum din ea născută.

Așa zăpada se topește-n soare,
în vânt așa se-mprăștie ce scrie
Sibilla, profețind pe foi ușoare.

Lumină-n veci, ce-ntreci cu-o vecinicie
umanul gând, dă-mi duhului puțin
din cum și cât mi te-arătaseși mie,

dă limbii mele-atâta foc divin
să pot lăsa din gloria-ți fără fine
măcar și-un strop acelora ce vin!

Căci și puțin în minte de-mi revine
și glas în vers oricât de slab să scot,
pricepe-ți-vor mărirea ta mai bine.

De-acea lucoare-a razei vii, socot,
ce-mi dete-n ochi, vrând numai și-o clipită
să-i duci airi, aș fi orbit de tot.

Ci-aminte țin că și mai cu-ndrăznită
privire-o sufeream până ce-avui
unită ei puterea infinită.

O, har prisositor, prin care-avui
curaj ca-n focul razei cei eterne
s-afund privirea până ce mi-o-mplui!

Aci-n adâncu-i am putut discerne,
într-un volum unite prin iubire,
tot ce răzleț prin univers se cerne,

substanțe, și-accident, și-a lor pornire,
topite-ntr-una și-ntr-atare fel,
că tot ce spui e numai licărire.

În forma-i generală, nodu-acel
etern cred că-l văzui, căci mult mai mare
plăcere simt acum, când spui de el.

Mai mult m-afund o clip-acu-n uitare
decât trei mii de ani drumu-ntreprins
ce-i fu cu Argo lui Neptun mirare.

Așa și sufletu-mi și-ntreg suspins
privea, și-atent și fix, și, totodată,
mereu de-a tot privi tot mai aprins.

Devii astfel de raza-nflăcărată,
încât spre-a-ntoarce văzul spre-alt aspect
cu neputință-i să consimți vrodată,

căci bunul, cel ce-al vrerii este-obiect,
întreg e-n ea cuprins și-ntr-însa numa',
și-afară-i e corupt ce-n ea-i perfect.

Mai scurte vorbe voi avea de-acuma,
spre-a spune numai ce-mi rămase-n minte,
decât un prunc ce-l mai lăptează muma.

Dar nu c-aspectu-acelei raze sfinte
era mai mult ca simplu-n el mereu,
căci el de-a pururi e ce fu nainte,

ci pentru că,-ntărindu-mi văzul meu
privind în ea, unica-i aparență
păru schimbată, căci schimbat fui eu.

Și-n clara ei și-adânca-i subzistență
văzui trei cercuri în lumina-i vie,
de trei colori și-aceeași continență;

ca-n dublul curcubeu părea să fie
reflexu-n două; foc al treilea, care,
egal suflând, dintr-ambe ia tărie.

Ce slabă-i vorba pentru-atât de tare
concept și cât văzui poți să gândești,
puțin ce-a fost din cât era de mare!

Lumină-n veci, ce numa-n tine-ți ești,
și singură te știi, și,-așa știută,
etern știind, surâzi și te iubești!

Rotirea ta, ce-n tine conținută
ca și-un reflex de raze se părea,
puțin de mine-n jur când fu văzută,

păru-n coloarea proprie ce-avea
că-n ea al nostru chip îl zugrăvește,
deci și mai adâncit privii în ea.

Precum un geometru s-adâncește
să măsure un cerc și trudă pune
și n-afl-acel principiu ce-i lipsește,

așa fui eu cu nou-aparițiune:
Voiam să văd care-i raportul lor,
cum poate chipu-n cerc să se-mpreune;

dar n-ajungea spre-aceasta propriu-mi zbor,
de n-ar fi fost de-un fulger luminată
puterea mea și-i stinse-avutul dor.

Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;
ci-mi și porni și-al meu și dor și velle,
asemeni roții ce-i egal mișcată,

iubirea care mișcă sori și stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook

 
Citatepedia se îmbunătățește și prin votare. Nu uita să dai cel puțin un vot/zi. Durează doar câteva secunde!