Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul XXI

Al doamnei chip din nou acum fixându-l
cu dragi priviri și-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.

Dar nu zâmbea, ci: — "Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.

A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,

de n-aș mai înfrâna-o, s-ar încinde
așa că-n ea puterea-ți muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.

Suntem aci-ntr-a șaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
lucește-n jos, slăbind a lui valoare.

Cu mintea după ochi fugi, așadară,
și-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ți apară."

Acel ce-ar ști ce dulce-mi avusei
în ochii-i dulci a ochilor pășune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,

pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una și-alta-n cumpănă le-ar pune.

Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,

o scară-n față, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut și naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.

Pe-ai ei fușcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.

și-așa precum, din firea lor deprinse,
în zorii zilii-ntreg se mișcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,

plecând o seamă lasă-n urmă golul,
și, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-și fac pe-același punct ocolul,

așa-mi păru și-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.

Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
așa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
"Iubirea ce-mi arăți ți-o văd deplin".

Dar ea, din care și-al tăcerii-mi vine,
și-al vorbei când și cum, ea stă. "Și fac,
că nu te-ntreb, deși n-aș vrea, un bine."

Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: — "Tu poți să-ntrebi pe plac."

Și-am zis așa: — "Nu merite-osebite
mă fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,

te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
în veselul tău foc, știut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?

Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
într-alte sfere,-așa de mult vă place?"

— "Mortal auz ai tu ca și privirea"
mi-a zis; și-apoi "de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat și doamna ta zâmbirea.

Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ți face-o serbătoare
prin spus și prin lumini ce mă-nvestmântă.

Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi și din lucoare.

Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinței cei ce lumii-i dă ființă,
ne-mparte-așa, cum vezi făr-a-ți fi spus."

— "Eu, sfântă lampă, văd cu prisosință
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedință;

dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toți însoțitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?"

Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii

și-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
— "Asupra-mi cade vecinica lumină
și,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,

cu văzul meu virtutea i se-mbină
și-atât de sus mă nalț că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.

De-aici am deci și veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.

Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ochește,
ce-ntrebi acum nici el n-ar ști răspunde,

căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adâncește
în sfat etern, că, vrând ca să scoboare
în el, un ochi creat trudit s-oprește.

Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
să scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare țel să-și miște-a ei picioare.

Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să știe
ce nici primit în cer nu poate-acum."

De vorba lui curmat cu-așa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viața vie.

"Curg munții între-ambii țărmi ai țării tale,
vecini cu voi, și nalți, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.

Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
întregul cult i-a fost numit latria."

Așa-ncepu și-al treilea-nvăț al lui,
și-apoi urmând: "Serviciilor divine
aici, a zis, așa de rob le fui,

încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag și ger și sete,
în gânduri sfinte și-npăcat cu mine.

Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
și-i timpul, cred, acestea să s-arete.

În schit aici fui Petru Damian
și Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.

Puțină viață-a morții-mi fu rămasă
când fui ales și tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.

Chefas veni, veni și-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.

Prelații de-astăzi vreau însă lachei,
să poarte trena lor și să-i alinte
de brațe-aici și-aici, așa-s de grei.

Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
și-așa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte."

Așa sfârși și mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
și-n orice-ocol mai viu lucind din ele.

Sosiră-n juru-acestui grad și stară
scoțând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;

ci și, surd de el, nimic n-am prins din tunet.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,

-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aș poet iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,

așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, și-aprinși fața mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,

vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine -ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
în suflet ea, și cum ți-l înflorește?"
Așa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,

și din Egipt iertat îi fu să vie
vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.

Și-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,

mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe față."
— "Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,

tot insu-n țara sa, Isai învață,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.

Și-așa lucoarea-n ele se trezi,
, Racu-n cer așa cristal fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală și mergând -mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.

Și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat

alături ei și-n lumea cea ferice!

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă -sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,
creasc-ardoarea ce din el răsare,
crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru că văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.

Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face

și-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;

deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.

Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"

Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.

Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.

El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut mearg-airea,
cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.

De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese

Virgil și-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.

De crezi alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a și plecat -mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
eu, uitând a noastră golătate,

port c-un mort ca și cu trupuri pline."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu știi ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.

De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.

Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.

Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire

de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.

Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.

Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;

eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.

și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Pe când toți trei în șir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
— "Ascultă-mi sfatul, să te-ajuți cu el!"

Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roșul foc cu umbra mea făcându-l
să pară și mai roș, pe mulți văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci și-așa și cuvântară:
— "Nu pare-a fi nălucă trupul lui."

Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a ști-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieși de unde n-ar fi-n pară.

— "Tu, cel ce nu de leneș, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc și sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toți aceștia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-așa că, parcă, încă lui,
aripi zboare-al morții sol nu-i dete."

Așa-mi vorbi un duh și-am vrut să-i spui,
și-aș fi și spus, de n-aș fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nșirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut își dau, dar făr' a sta pe loc.

Așa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârșind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiți: — "Sodomul și Gomorul!"
cei vechi: — "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."

Și-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
și-o parte fug spre țări de soare pline,
de ger aceștia-mpinși, de-arșițe-aceia,

așa se duce-un stol, iar altul vine,
și toți se-ntorc la vaiul lor plângând
și primul plâns ce le ședea mai bine.

Și toți aceiași, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-și împace,
atenți și gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: — "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, guști și pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am și-n carnea lor.

Și urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul și ceru-acela v-adune
ce-i cel mai larg și cel mai plin de-amor,

să-mi spuneți voi, spre-a ști și eu ce spune,
ce stol sunteți, și voi și pătimașul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"

Nu stă năuc altminteri ciobănașul
din munți, privind în muta sa mirare
când, prost și pădureț, el vede-orașul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,

așa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
— "Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
știință-ncarci, spre-a-ți fi mai bun sfârșitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în fața i-o-mputau, strigând: — "Regină!"

De-aceea se despart: — "Sodom!" strigând,
precum ai și-nțeles din auzite,
arsurii lor rușine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceștia n-o urmară,
ci pofta și-o-mplineau ca niște vite.

Deci, când ne despărțim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne știi și vezi și cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să știi și cine,
dar n-am nici timp, nici nu știu cine-s ei.

Dar vreau să-ți stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' și-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieții fine."

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
așa fui eu, dar neg pe-așa de tare,

când însuși se numi el și-al meu tată
și-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

și multă vreme-am mers și-ngândurat
și ca și surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îți ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă lași, Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
și-n toate mi-o arăți, ce fapt îi dete?"

— "A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."

— "O, frate,-acest ce ți-l arăt", îmi zise,
și-un duh mi-a arătat în fața lor,
"în grai matern cu mult mă biruise.

În proză de roman și-n vers de-amor
i-a-nvins pe toți și las' pe proști -mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deșartă,
talent, și-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Așa și lui Guitton', din gură-n gură,
mulți vechi i-au dat întâiul rang și-onorul,
și mulți apoi prin artă-l întrecură.

Și-acum, atât de larg de-ți e favorul,
încât tu poți și-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putință de-a greși."

Spre-a face loc și altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund și-un pește-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea și lui a mea dorință
să-i facă loc și-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:
— "Atât de mult mi-e dulcea-ți rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ți ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng și merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.

Și-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ți-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ți fie."

A zis, perind în foc curățitor.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul V

— "De-ți ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, și-n tine
ți-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
își mișcă pașii dup-aflatul bine.

În minte-ți văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simțită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai știi de umple oarecare
alt bun atâta știrbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."

Așa-ncepu Beatrice-acest un cânt
și, ca și-un om ce nu s-oprește-n spuse,
așa-ntregit-a-nvățul ei cel sfânt:

— "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
și însuși lui cel mai conform îi fuse,

acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
și numai ele singure-nzestrate.

Acum, de stai să judeci, vei vedea
naltul preț al votului e factul
că vrea și Dumnezeu ce omul vrea.

Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineși jertfă, propriu-avându-și actul.

În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.

Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,

dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ți da la mistuire-ajutorință,
căci prea ți-am dat mereu mâncare seacă.

Deschide-ți mintea deci și cu priință
tu ține-n ea, căci numai -nțeleagă
și-a nu ținea nu este-n om știință.

Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
ființa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.

Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o și-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-așa de clare.

De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deși ofranda câteodată,
cum cred că știi, o mai schimbau și ei.

Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.

Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său și fără -nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime

și rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n șase-n ce-o s-o-nlocuiască.

Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns poată compensa.

Voi darnici fiți, dar nu cu ne-nțelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,

căci lui mai bine-i fu "Greșii" zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun și-atridul cu-a sa fiică,

din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greșală,
oricine-o auzi, deștept ori prost.

Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creștine,
și nu gândi că orice apă spală!

Aveți păstor ce-n dreptul drum vă ține,
ș-aveți Scriptura-n două părți, apoi,
și-atât v-ajunge-a face cum e bine.

Voi oameni fiți, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.

Nu fiți ca mielul ce, naiv, săracul,
își las-al mamei lapte și zglobiu
își face singur rău, spre-a-și face placul."

Vorbi Beatrice-așa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.

Schimbatul chip al ei și-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinț-avea noi lămuriri a-i cere.

Precum, chiar pân-a n-apuca să-și vie
în pace coarda, intră-n țintă fierul,
așa zburam spre-a doua-mpărăție.

Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!

Precum în lacuri pacinice și clare
vezi peștii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,

așa văzui spre noi venind oștirea
de lămpi, vro mie, cred, și toți strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."

Și,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.

Socoți c-aș întrerupe-acum, creștine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinț-amară
de-a ști ce-a mai urmat ar arde-n tine!

Din tine poți să judeci așadară
ce dor m-ardea știu și-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.

— "Ferice om, cui harul sfânt ți-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai ești soldat,

ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
știi de noi, tu-ntreabă tot ce-ți place!"

Așa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbește,
vorbește,-a zis, și crede-i ca pe zei!"

— "Eu bine văd că haină te-nvelește
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbești, mai clară ea lucește,

dar nu știu cine ești, ce-ți dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-așa de-ascunsă-n lume."

Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.

Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,

așa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
și,-ascunsă-n sine-așa, așa-mi răspunse

cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IV

De foame moare-un liber om mai iute
decât -mbuce-ntre mâncări, la fel
de-aproape lui și-egal lui de plăcute;

așa egal temându-se, și-un miel
ar sta-ntre-o fiară lacomă și-o fiară;
un câne-ntre doi cerbi așa și el;

tăcere de-am păstrat, nu-mi e spre-ocară,
nici nu mi-o laud, căci aci-n plutirea
egală-ntre-ndoieli fu necesară.

Tăceam, dar imprimat-aveam dorirea
în ochii mei și-a mea-ntrebare-n ea
mai mult decât rostită-n vorbe-airea.

Ca Daniil făcu deci doamna mea,
când stinse-n rege-acea mânie-odată
ce-n chip nedrept sălbatec îl făcea.

Și-a zis: — "Eu văd că vrerea ți-e-ncurcată
de-un dor și-alt dor și nici un drum nu știe,
așa de mult în sineși e legată.

Tu zici: Cât timp ni-e bună vrerea vie,
cum poate sila altui om în noi
scad-al nostru grad de vrednicie?

Îți , spre-a te-ndoi, prilej apoi
ce spune Plato, , pe-a lui părere,
se-ntoarce-n stele sufletu-napoi.

Aceste gânduri strâmtorata-ți vrere
ți-o zbat egal, deci voi trata orbia,
dintâi pe cea cu mai cumplită fiere.

Nici îngerii ce-au primii-n cer domnia,
nici Moise, Samuel, și ia pe-oricare
din doi Ioni, și zic că nici Maria

n-au scaune-ntr-alt cer decât îl are
și ceata ce-ntr-această stea s-alină,
nici n-au mai mic un stadiu sau mai mare,

ci toate-ornează cea dintâi lumină
și dulcea viaț-o au diferențată
cum simt gradat suflarea cea divină.

Le vezi aici, dar nu că le-ar fi dată
această sferă lor, ci-n ceruri sfinte
ca semn că-s treapta cea mai jos gradată.

Cu-al vostru duh se cad atari cuvinte,
căci el numai prin simțuri își culege
ce-apoi devine apt de-a voastră minte.

De-aici scriptura simple vorbe-alege
spre-a sta la voi, și mâni și glezne da
chiar Celui-Sfânt, dar alta ea-nțelege.

Cu trup de om tot astfel v-arăta
cu pe-ambii-arhangeli sfânta religiune
pe-acel care pe Tovi-l vindeca.

Ce Plato-n gura lui Timeus pune
nu este-asemeni cu ce-aici se vede,
căci parcă el și simte,-așa cum spune,

că-n steaua sa-ndărăt un duh purcede,
crezându-l, cred, că-i dezlipit de sus,
din stea, atunci când firea trup îi dede.

Dar poate că-n sentinț-alt sens a pus,
nu cel ce-o pune vorba ei, și poate
că nu cu rea intenție s-o fi spus.

De-a zis că se re-ntoarce-n aste roate
onoru-, ori hula-nrâuririi, da,
cu cupa sa și clară apă scoate.

Rău înțeles, acest principiu da
întregii lumii orbie-atât, că-n fine
ca Mars, Mercur și Joe-l invoca.

Iar dubiul celălalt ce-l ai conține
mai slab venin, fiindcă rău-i n-are
puteri de-a te răzni spre-altce de mine.

Dreptatea sfântă-n ochii-umani, de pare
nedreaptă-n veci, e probă de credință,
nu de-un erez pornit din răzbunare.

Ci,-al vostru intelect având putință
de-ajuns vad-această veritate,
voiesc, cum vrei, s-adorm a ta dorință.

De este-o sil-atunci când cel ce pate
nimic nu cede celui ce-l silește,
n-ar fi prin ea aceste maici scuzate;

căci vrerea ce nu vrea nu s-amorțește,
ci face-așa ca și natura-n foc,
oricât de mult puterea-l copleșește.

Puțin ori mult de joac-al silei joc,
complice-o faci; și-n ele-atare fuse,
căci nu s-au mai întors în sfântul loc.

De-aveau ne-nvinsă vrere, cum avuse
Lavrente pe grătar sau când în pară
statornic Muciu mâna și-o ținuse,

ea le-ar fi-mpins, când libere s-aflară,
pe-același drum pe care-au fost răpite;
ci-o vrere-așa de fier e foarte rară.

Aceste spuse de le ai primite
exact acum, am stins a ta greșeală
ce-ades te-ar mai fi pus, cred, pe gândite.

Din nou acum ridică-se-o-ndoială
în drumul tău și n-ai să poți să treci
mainte-a fi zdrobit tu de-oboseală.

Eu te-am convins și-o știi tu bine deci
că-n veci nu poate-un duh din cer să mintă,
căci stă lâng-adevărul prim de veci.

Dar iat-a spus Piccarda că-n credință
ținu Constanța vălu-i până-n fine,
deci pare-a contrazice-a mea sentință.

O, frate-al meu, așa de-adese vine
, vrând să fugi de vrun pericol dat,
faci fără-a vrea ce nu ți se cuvine;

cum mama și-o ucise, când, rugat,
Alcmeon vru părintelui să-i placă,
spre-a nu fi rău, și-ajunse scelerat.

În punctu-acesta vreau să știi ,
dacă dai silei învoieli, faci fapte-așa
că nici o scuză nu le mai împacă.

O vrere-ntreagă nici un rău nu vra,
dar tot consimte-atât pe cât îi pare
c-ar fi cu mult mai rău de n-ar ceda.

Deci, când Piccarda ne-a vorbit atare,
ea vrerea absolut-o-nțelesese,
și pe-alta eu, și-aveam dreptate-oricare."

Așa mi-a curs din sfântul râu ce iese
din vâna de-unde-orice-adevăr avem
și-mi stinse-un dor și-alt dor care m-arsese.

— "Divin-amant-amantului suprem,
strigai, a cărei vorbe inundă,
că tot mai cald la viață mă rechem,

eu n-am iubire-atâta de profundă
să pot să-ți mulțămesc ca să te-mpace,
ci-acel ce vede tot o să-ți răspundă.

Sătulă mintea noastră nu ne tace
nicicând, de n-are-acel luminător
de-afara cui nimic nu e verace.

Ea zace-n el ca fiara-ntr-un ponor,
de poate-a și-l găsi, dar și-l găsește,
de nu, atunci ni-e frustru orice dor.

Prin dor, din adevăr și dubiul crește
ca și-un vlăstar, iar dubiul din natură
din culmi în culmi spre creștet ne zorește.

M-ațâță deci și-mi dă-ndrăzneală-n gură
să cer smerit, Madon-, a-mi dărui
și-o altă veritate mie-obscură.

vrea să știu de poți înlocui
știrbitul vot printr-alt vrun fel de bine
ce cumpenei din cer de-ajuns i-ar fi."

Beatrice privi cu-așa de pline
priviri, cu ochi de-amor înflăcărați,
-nvins de ele, m-am retras în mine

și-am stat ca și pierdut cu ochi plecați.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.

Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.

Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"

Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"

Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.

"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce și-unul și-altu-a pururi o stârnește,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi și minte ne rotește
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l privește.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creștine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucișează;

și-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
așa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Și vezi de-aici piezișa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
și-orice putere jos ca și pierdută.

De-ar fi, puțin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, și sus și jos.

Tu stai acum pe banca ta, creștine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simți trudă-n tine.

Ți-am pus pe masă și tu poți să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
și-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui știute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieșind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simții, precum de-un gând al lui
nu știe-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuții scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinși aceștia trebuiau să pară
ce-ntr-astă stea sunt drepții ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aș pune minte și-artă și dovezi
de duh oricât, eu nu ți-i pot descrie,
dar poți și crede și-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putință
ce-i peste soare-umanul ochi să știe.

Atare-i deci a patra locuință
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el și fiu și duh ființă.

Iar doamna mea: — "Dă grație-acum, zicând,
soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
și-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Și multe vii splendori văzui venind
și,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

așa vedem încins-a nopții lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
și scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din țara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-așteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi zboare-acolo n-are.

Și-așa cântând și-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenția le-oprește
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Și-un duh simții din roată că-mi vorbește:
— "Când raza grației, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineși crește,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ți nege-n setea-ți mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ți se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngrașă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu și soț, și Mare-i zice,
și-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoști pe toți de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Grațian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut ușoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce și-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, că toți au sete
s-audă știri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte , de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om știind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi și-a lor așezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
și-al vremilor creștine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minții ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin și-exil veni-ntr-această pace.

Privește-n focul lor pe-nflăcărații
Isidor, Beda și Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplații.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
și nalte verități prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se gătește
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta și-o urnește
și, dulce-astfel sunând tintinul lui,
sufletul dispus ți se topește.

Și corul glorios așa-l văzui
rotind, și-alt glas și-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poți s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Mergeam acum cu umbra cea-ncărcată
ca boii-alături, când în jug îi pui,
cât timp -ngădui prea-bunul tată.

Dar, când mi-a zis: — "Desparte-te și sui.
că-i bine-aici cu vâsle și vântrele
-mping-un om cât poate barca lui,"

dând dreptu-i stat înfățișării mele,
cum faci când vrei pleci, deși-mi erau
gândirile smerite-acum și grele,

eram în mers și pașii mei urmau
cu drag pe-ai lui Virgil, făcând dovadă
și-ai lui și-ai mei ce sprinten umblet au.

Când iar mi-a zis: — "Las-ochii tăi cadă
spre-a fi cu spor cărarea ta nainte,
faci și locul de sub tălpi să-l vadă."

Precum scobesc pe lespezi de morminte
întregul chip, așa cum îi fusese,
al celui mort spre-a fi de-adus aminte

și-a da cu el prilej de-a plânge-adese
prin boldul evocării care poate
-ncindă foc în sufletele-alese,

așa văzui, ci mult mai bine-n toate
prin arta lor, figuri pe colnicel
cât brâu ca drum din sineși coasta-l scoate.

Văzui deoparte cum superbul cel,
mai bun creat cum n-a fost altul nime,
din cer cădea-ntr-al fulgerului fel.

Văzui, străpuns de foc din înălțime,
întins Briar cum zace, de-altă parte,
cu mortu-i trup pământului greime.

Văzui pe Pallas, pe Timbreu și Marte,
armați pe lângă Zeus, privind răzlețe
mari membre de-uriași pe câmp departe.

Văzui sub poala naltei fortărețe
pe Nimrod ca năuc privind popoare
ce-au fost cu el în Sennaar semețe.

O, Niobe, cu ce priviri de-oroare
priveai copiii tăi, sculptați pe stradă,
de șapte-ori doi, cum unul-unul moare!

O, Saul, tu, în propria ta spadă
ce mort păreai pe Gilboe juratul,
nici roua-n veci nici ploi să nu mai vadă!

O, tu, nebun-Arahne, pe-ncurcatul
țesut al tău, ce scump plăteai o toană,
păianjen trist făcându-te păcatul!

O, Roboam, n-aveai aci-n icoană
trufașul chip ce-amenința, ci-n carul
gonit de-ai tăi fugeai cumplită goană!

Scobit era pe aspra piatr-amarul
lui Alcmeon, cel ce-a făcut să-i pară
așa de groaznic mamei sale darul.

Scobit era cum fiii s-aruncară
pe Sancherib în templu-n care stete
și-ucis acolo-n capiște-l lăsară.

Scobit era ce-amară moarte-i dete
lui Cir, când zise-n furie Tamirii:
"Tu sânge bea, că de-asta-ți fuse sete."

Scobit era cum au fugit asirii
când mort fu Olofern și, totodată,
și jalnicele moaște-ale cumplirii.

Văzui și Troia-n pulvere-aruncată;
o, Ilion, ce ticălos și-umil
scobit e chipul care-aici te-arată!

Ce maistru-a fost al cui penel sau stil
făcu figuri și umbre-aici de care
se poate-uimi și-un duh cât de subtil?

Par morți cei morți, iar viii vii, și clare
nu le-au văzut cei ce-au văzut ca mine
cât timp urmam plecat acea cărare.

Și-acum te mai mândrește,-o, tu, creștine,
călcând de sus și nasu-n nori purtându-l,
ca drumul rău să nu ți-l vezi supt tine!

Făcurăm drum mai mult pe deal, urcându-l,
și drum mai mult și soarele-a-mplinit,
decât credeam eu cel aiuri cu gândul,

când cel care mergea, mereu țintit
numa-nainte,-a zis: — "În sus privește!
Nu-i timp de-a merge-astfel și-așa robit,

căci iat-aici un înger se gătește
să vie cătră noi și-a sa solie
a șesea serv-a zilei și-o-mplinește.

Și-n grai și-n ochi s-aduni cucernicie,
să-i plac-a ne pofti, și-aminte ai
ziua asta-n veci n-o să mai vie."

Cu-ndemnul său atât mă-ndătinai
să nu pierd vremea,-ncât povaț-obscură
el nu putea să-mi dea-ntr-al limbii grai.

Spre noi veni frumoasa creatură,
în alb vestmânt și-n chip având lucoare
cum Venus pare-n zori în zare pură.

El brațe-a-ntins și-aripi ca vrând să zboare
și-apoi: — "Veniți! așa-ncepu să zică.
Sunt scări aici, de-urcat de-acum ușoare."

Urmând chemării: — "O, rari ce se ridică!
Vai, neam uman, născut spre-a te urca,
de ce cazi tu de-o boare-oricât de mică?—

ne-a dus deci unde-o scară-n stânci era,
m-atinse-apoi cu-aripa sa pe frunte
și-un singur drum mi-a spus că voi afla.

Precum la dreapta, spre-a sui pe munte,
la templul care,-o, bine cârmuite
oraș, stă-n deal, când treci a văii punte,

ș-alină-al coastei clin prin scări cioplite
și puse-aici din vremi mai cumsecade
pe când și cot și-ocale-au fost cinstite,

căci nu e timp așa s-alină râpa care cade
și-aici pieziș de sus, din cerc vecin,
dar ambii umeri piatr-aici ți-i rade."

Și voci, pe când eram intrați deplin,
cum nu pot fi la noi nicicând rostite,
cântau: — "Ferice-acei cu duh puțin!"

Ah, aste porți cât sunt de felurite
de cele din infern! Aici cântări
te-ntâmpină, și-n iad urlări cumplite.

Suiam acum pe-acele sfinte scări
și mult mai dulci de cum păreau de-afară
le-aflam în fuga sprintenei urcări.

Și-am zis: — "Maestre,-o, spune-mi ce povară
așa de grea din spate-mi se desprinse,
că nici un greu nu simt urcând pe scară?"

— "Când slovele ce-acum aproape-s linse
pe fruntea ta, dar tot mai au putere,
vor fi ca-ntâia toate șase stinse,

picioarele-ți vor fi de buna-ți vrere
învinse-astfel, că nu le va mai fi
suirea-n sus o trudă, ci plăcere."

Ca cel ce merge,-având, fără de-a ști,
pe cap ceva, și-ncepe-a ști că-l are,
că-l fac al altor semne-a bănui,

și duce-o mână deci spre-ncredințare
și cată și-află și-astfel mână lui
îi face-acea ce văzul nu e-n stare,

pe degete răzlețe-așa făcui
și-aflai că-s numai șase "P" ce-i scrise
acel cu chei, când drumul începui;

iar, când văzu ce fac, Virgil surâse.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
și stă pe Ebro cumpăna, și-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
așa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieși nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Și-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-ați ars în foc. Intrați și-un cânt,
din foc venind, va conduce pasul."

Așa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorși spre mine,-ursiții să mă poarte
priveau. Și-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu și moarte.

și-adu-ți aminte,-adu-ți, , dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Și sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creștet n-o să-ți piară.

De crezi , poate, vreau a te-nșela,
tu mergi la foc și ia temei credinții
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

și las-, o, las-oricare fric-a minții!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.

Văzând stau tot ferm și-nchis în mine,
atât mi-a zis, puțin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii și-o privește,
când dudu-ncepe roșii-a face dude,

astfel, simțind gheața-mi se topește,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzește.

Și-atunci mi-a zis și fruntea și-o-năspri:
— " stăm acum dincoa'?" și-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Și-n foc intră naintea mea și-i zise
să-mi vie-n urmă Stațiu, acela care
un drum atât de lung ne despărțise.

Când fui în flăcări, aș fi fost în stare
sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd și ochii",-a prins să spuie
și tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el țintiți,
ieșirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleși de tatăl meu, veniți!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
-ntoarse-n lături ochii-mi biruiți.

— "Stă soarele-n apus și-amurgul vine,
grăbiți-v-, a mai zis, nu-umblați agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct așa, rupt de mine fuse
în fața-mi soarele de-adânc din vale.

Puține trepte-acel urcuș ne duse
când și știam, din umbra-mi ce s-a stins,
și eu și ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Și, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeași față a zării
și-a fi și-al nopții văl egal întins,

toți trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putința-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau și rumegă din gură
și caprele, ce iuți,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

și-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriș pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă și de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăștie vro fiară,

toți trei așa-n târzii acum clipite,
eu ca și-o capră, ca păstorii ei,
scutiți în scocul stâncii-acei scobite.

Puțin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar și prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi și mai mari ca de-obicei.

Gândind așa și-așa privind la ele,
prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înșele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers și-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să știe-oricine-ar vrea să i să spună
Lia-mi sunt, și-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-așa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-și mai lasă
oglindă ei și șade-așa mereu.

Să-și vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în țară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci și-ai mei mari maeștri se sculară.

— "Acel fruct dulce-așa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ți va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Și-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simțeam cu orice pas zborul
își crește-avântul său spre culme-n sus.

Și, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Și-eternul foc și-al vremii mai puține
văzutu-l-ai și-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte și-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
ești scos din orice drum și strâmt și greu.

Vezi soarele ce-n fața ta străluce,
vezi iarba-n câmp și flori și arborei
ce-acest pământ de sineși le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poți ședea, poți merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aștepta,
e liber, drept și tare-al tău arbitriu
și-ar fi greșal-a nu ți-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Crezu pământul, într-a sa perire,
c-ar da,-ntr-al treilea ciclu rotitoare,
frumoasa Chipris patimă-n iubire;

deci nu numai ei singură onoare
i-au dat cu vot și jertfe sfinte-acei
antici păgâni în vechea lor eroare,

ci-aveau pe Dio și Cupido zei,
ca mamă ea, iar el ca fiu, pe care
ziceau că-l poartă Dido-n poala ei.

Deci ea, ce-mi da-nceput aci-n cântare,
nume stelei cea cu drag privită
de soare, și-apunând și când răsare.

Ci-a mea suire-n ea nu-mi fu simțită,
dar sigur fui că sunt suit, firește,
văzând pe doamna mult mai înflorită.

Și, cum scânteia-n flăcări se-osebește
și-un glas de-alt glas distinge-se deplin,
când unu-i ferm, iar altul scade,-ori crește,

văzui lucori așa-ntr-al ei senin
rotind și, cred, cu iute roat-ori rară,
precum li-e dat gradat un văz divin.

Nicicând un vânt din recii nori de vară,
văzut ori nu, cu grab-așa nu vine
încât târziu și leneș să nu-ți pară,

de-ai fi văzut acele lămpi divine
venind spre noi, cari, danțu lor lăsându-l,
ce-ncepe sus din cercuri serafine,

cântau astfel de dulce-un cânt, în rândul
dentâi venit, că făr' de dor apoi
nicicând n-am fost de-a fi tot ascultându-l.

Venind aproape-o facl-atunci din roi:
— "Stăm gata toate, așa-ncepu când stete,
pe placul tău spre-a trăsalta de noi.

Aci-ntr-un cerc și-un umblet și-ntr-o sete
cu îngerii-nvârtim cerescul joc,
de care-odată tu cântași, poete:

Voi, minți ce-urniți al treilea cer de foc,
și-atât de mult dorim plăcere-a-ți face
că tot cu-atâta drag vom sta pe loc."

Deci, după ce privii, să văd de-i place,
spre doamna mea smerit și-a ei privire
făcu să fie-a mea-n vegheată pace,

-ntoarsei spre-acel duh care-n vorbire
promise-atât și: — "Cine ești să-mi spui"
strigai zbătut de-o mare-a mea-mboldire.

Oh, cât de mult acum și cum văzui
sporindu-i deci, prin noua veselie,
pe când vorbeam, plăcerea prim-a lui!

Și-așa sporit vorbi: — "În lumea vie
am stat puțin. Mai mult dac-aș fi stat,
mult rău ce-acum va fi n-avea fie.

Mă ține-ascuns de tine harul dat
ce-n raze -mpresoară și mă-mbracă
la fel c-un verme-n tort învesmântat.

Tu m-ai iubit, și-aveai de ce, căci, dacă
trăiam mai mult, ar fi-ntrecut și zvonul
iubirea mea-ntru câte-avea să-ți facă.

Și malul stâng, pe care-l udă Ronul
din jos de-unde pe Sorge-urmaș îl are,
la data vreme m-aștepta cu tronul

și-acel italic colț frumos în care
Gaeta, Bari și Catona sunt
și de-unde Tront și Verd' descind spre mare.

Și-aproape fui să-mbrac regesc vestmânt
în țar-al cărui șes Danubiu-l spală,
când lasă-n urm-al nemților pământ.

Și-ostrovul drag, ce-n negru fum se-mbală,
la golful tău, Pelore și Pachine,
bătut cumplit de-a lui Eur năvală,

nu prin Tifeu, ci prin pâcloase vine,
și el dorea pe-ai săi stăpânitori,
de Carol și Rudolf născuți prin mine,

de nu-mpingea un rău guvern spre-orori,
ca de-obicei, popoarele-mpilate,
strige prin Palerm': Omori, omori!

Aceasta de-o vedea sărmanu-mi frate,
și-ar fi gonit golanii-avizi ce-avea
din Spania, spre-a nu intra-n păcate.

De lipsă-i e, vai, doamne,-a prevedea
prin el sau alții spre-a nu pune-n barcă
mai mult decât poată duce-n ea.

Avaru-i duh născut din larga parcă
nevoie-avea de-altfel de servi, vezi bine,
și nu de-acei ce stau mereu și-ncarcă."

— "Fiindcă marea mea plăcere-n mine,
ce-al tău cuvânt mi-o dă, stăpâne-al meu,
tu-n cel ce-oricărui bun e cap și fine

mi-o vezi, cum cred, precum mi-o văd și eu,
mai scumpă-mi e și mi-e și mult mai clară,
căci tu mi-o vezi privind-o-n Dumnezeu.

Tu vesel m-ai făcut. Explică-mi dară
cuvântul tău ce-mi pare-a fi-ndoios:
cum poate-un dulce pom da poam-amară?"

i-am zis. Iar el: — "De pot ca să-ți descos
acest un adevăr, tu, cel ce-l cere
în față vei avea ce-acum ți-e-n dos.

Supremul bun, ce mișcă prin plăcere
întregul regn ce urci, făcu virtute
motrice-n el divina-i prevedere.

Și nu numai naturi sunt prevăzute
în spiritu-i perfect prin sineși el,
ci-ntregul esse-al lor cu-a lor salute.

Deci arcul ăsta bată-n orice fel,
fatal ajunge prevăzuta-i fine
ca și-o săgeată ce-o-ndreptezi spre țel.

De-ar fi altfel, ar naște, vezi tu bine,
regatul ce-l străbați atari efecte
ce n-ar mai fi creații, ci ruine.

Nu poate fi așa, de n-au defecte
acele minți ce-n stele pun mișcare,
cum primu-ar fi, căci nu le-a fapt perfecte.

Dovezi că-i adevăr vrei și mai clare?"
— "O, nu, căci în necesse, clar o vezi,
nu poate sta natura-n nelucrare."

Și-apoi: — "N-ar fi mai rău de om, ce crezi,
de n-ar putea trăi-n tovărășie?"
— "O, da, i-am zis, și-aici nu cer dovezi."

— "și poate fi, de n-ar fi-n viața vie
diverse-oficii bine limitate?
De loc, de-i drept ce-al vostru dascăl scrie."

Aici m-aduse cu deducții date
și-așa-ncheie: "Deci cade-se diverse
fântâni aib-a noastr-activitate.

De-aceea unu-i Solon, altul Serse,
dincoa' Melhisedec, sau cel ce-și lasă
pierdut pe-aripi copilul pe-unde merse.

Rotita fire, când sigil apasă
pe-al morții lut, perfect de bine-mparte,
dar nu distinge-o casă de-altă casă.

Urmarea e că Iacov se desparte
din mamă de Esau, și-i dat Quirin,
din tat-așa de jos, ca fiu lui Marte.

Natura generată-ar fi-n deplin
și-n toate-având un drum cu-al ei părinte,
de n-ar învinge-acel prevăz divin.

Acum ce-aveai în dos ai dinainte,
dar, ca să-mi vezi deplin iubirea mea
și-o mantie-ți voi da peste vestminte.

De-a pururi firea, când norocul vrea
să-i stea-mpotrivă, ea, ca și ogorul
ce nu-i priește-un sad, probă rea.

Ci,-atentă lumea de-ar privi cu zorul
ce fel de fundament natura pune
s-urmeze lui, mai bun i-ar fi poporul.

Dar voi siliți intre-n religiune
pe cei ce-au fost născuți -ncingă spada
și faceți regi pe cei cu predici bune

și,-umblând pe-alături, perdeți astfel strada."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul II

Iar soarele-ajunsese pe-orizonul
al cărui cerc de-amiazăzi învălește
în punctul cel mai sus al său Sionul,

iar noaptea, ce-n opusul cerc rotește,
ieșea din Gange cu acea Măsură
ce-i lunecă din mâni când se-mplinește;

așa că albii-obraji și de purpură
ai mândrei Aurori, din locul meu,
de multă vârstă galbeni se făcură.

Pe malul mării noi mergeam mereu
și-acum, așa cum răzgândiți drumeții
cu gândul merg, dar umbletu-l au greu.

Și iat-atunci, ,-n faptul dimineții,
cum roșul Mars pe marea-ntunecată
adânc spre-apus străbate-alboarea ceții

așa văzui—vai, să-l mai văd o dată!—
venind spre noi un punct de foc pe mare
cum nici un zbor iuțime-așa n-arată.

Și,-n timp ce, vrând să-i fac o întrebare,
-ntoarsei spre maestrul meu o clipă,
mai luciu-l revăzui și mult mai mare.

Și de-ambele lui părți se-ntinse-n pripă
știu eu ce alb și, dedesupt,
acú văzui alt alb încet cum se-nfiripă.

Dar ne-ntrerupt maestrul meu tăcu
până ce-ntâiul alb aripi deschise
și-atunci pe-acest luntraș îl cunoscu.

— "Grăbit cazi acu-n genunchi", îmi zise,
"și-nchină-te! E înger acest foc.
De-acum solii de-acestea-ți sunt trimise.

Vezi cum respinge-orice-omenesc mijloc;
nu vrea lopeți, nici altfel de vântrele
decât aripi spre-acest departe loc.

Vezi cum spre cer întinse stă cu ele
și bate-n vânt cu aripi de lumină,
cari n-au schimbare ca umana piele."

Venind mereu deci paserea divină,
vedeam cum ea tot mai de foc se face,
că nu putui s-o rabd în ochi vecină;

eu m-așternui. Și-o luntre-așa zburace
opri la mal, și-așa de fulg făcută,
că nici c-un semn n-a stins a apei pace.

De har divin întreagă străbătută,
la cârmă sta angelica solie
și morți în luntre-avea mai mulți de-o sută.

"Când Israil ieșit-a din robie"
cântau cu toții-un singur glas, în cor,
și psalmu-ntreg cu tot ce-ntr-însul scrie.

Făcând un semn al crucii-asupra lor,
pe mal au dat năvală aceștia iute,
iar el, precum veni, plecă cu zor.

Străin acestei țări necunoscute
și-uimit părând, în jur privea poporul
cum fac acei ce văd nemaivăzute.

Tutindeni soarele-azvârlea cu zorul
în plină zi săgeți și,-arzând ferbinte,
gonea din miezul bolții Căpriorul,

când, ochii ridicându-i noua ginte
spre noi, a zis: — "Rugămu-, de știți,
ce drum spre deal avem de-aci nainte?"

Iar dulcele maestru: — "Voi gândiți
că poate noi am ști această țară,
dar, ca și voi, străini suntem, veniți

puțin ceva nainte-, pe-o scară
a altui rău și-atât de aspru drum,
joc acest urcuș o să ne pară."

Băgând de seam-apoi cu toții cum
îmi suflă gura și că-s viu adică,
de-uimire multă-ngălbenir-acum.

Precum, pe lâng-un sol ce-oliv ridică,
se-ndeasă toți s-aud-o noutate
și-a fi strivit nici cui nu-i este frică,

acele umbre-așa steteau mirate
cu toate-acum, în fața mea privind,
uitând că merg să spele-a lor păcate.

Văzui pe una cum porni, dorind
cu-atâta foc să mă cuprindă-n brață,
că fui mișcat și eu ca să-l cuprind.

Năluci ce numai par că au o viață!
De trei ori vrând să-l am la piept, bătui
de trei ori pieptu-mi, gol având în față.

De-uimire, cred, eu galben făcui,
dar el zâmbi,-ndărăt trăgându-și pasul,
iar eu, urmându-mi drumul meu, trecui.

Duios el m-a rugat stau, iar glasul
făcând știu ce umbră e,-l rugai
s-amâie-o clipă pentru noi popasul.

— "Cum drag în carnea morții tu-mi erai,
mi-ești drag", a zis, "și-acum când mi-e luată.
De-aceea stau. Dar tu ce drumuri ai?"

— "Casella meu! Spre-a mă re-ntoarce-odată
aici la voi, fac calea mea de-acum,
dar cum de-a ta-i atât de-ntârziată?"

— "Nu-mi fu făcut ultragiu nicidecum,
că el, ce ia oricând pe-oricine îi place,
de mult mi-a tot negat al mării drum.

Din justă vrere, vrerea lui se face
și-i drept , de trei luni, el ia-ntre-ai lui
plece-oricine vrea-n deplină pace.

Iar eu, care pe-al mării mal stătui,
de unde Tibru-ncepe ca să moară,
primit de el cu bună vrere fui

din locul cătră care-l vezi că zboară,
căci orișicând aci s-adun-oricine
din cei ce nu spre-amarul râu scoboară."

— "Vro nouă lege dacă nu-ți reține
memoria și-uzul cântului acel
ce-adese-a stins atâta dor în mine,

alină-mi bietul suflet puțintel",
așa-l rugai, ",-n trupu-i care moare
venind aici, mi-e truda morții-n el."

"Iubirea-n gând cu mine vorbitoare",
așa-ncepu și dulce-așa cântând,
sună și-azi în mine-acea dulcoare.

Măestrul meu și eu și toți cei stând
cu el păreau că-n farmecul ce-avură,
n-aveau pe lume-altce nimic în gând

și-atenți la cânt și nemișcați stătură,
când: — "Ce-i aici, de-umblați așa de-ncete?"
strigă deodat-onestul moș din gură.

"Ce preget e? Ce lene-n gând vă dete?
Urcați spre deal, spre-a rupe solzii-acei
ce-opresc pe Cel Etern vi s-arete!"

Precum, pe când adun-ori boabe,-ori mei,
porumbii ce s-adună la mâncare,
și fără-a se-ngușa ca de-obicei,

deodată-și lasă hrana, când le pare
că văd ceva venind ce-i înspăimântă,
cuprinși fiind de-o grijă mult mai mare,

așa văzui lăsând și ceata sfântă
cântarea ei. Spre deal fugi-napoi
cum fuge-un om ce n-are nici o țântă,

și-n fugă mai târzii n-am fost nici noi.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

căci stând aproape țintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minții noastre-avânt,
taie-al minții drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ți dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăției sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ți lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
și-al meu subiect și tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeți ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă și-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese și-o scânteie
și poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea și-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, și-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, și-acolo seară
atare-un punct, și-ntreg era albit
un emisfer, și-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
și-n soare fix văzui cum ea-l privește,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Și, cum răsfrânta raz-obicinuiește,
ieșind din prima,-n sus să ia pornire
ca și-un drumeț ce-a se-nturna voiește,

așa prin ochi întrându-mi în gândire
și actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poți ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoți din foc, scântei în juru-mi locul,

și-n clipă parc-a și lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi țintiți, iar eu țineam pe-ai mei
la ea și-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soț al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui grația-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
știi tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
și-o-mparți egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac așa de-ntins,

iar noul glas și-acea lumină lată
stârniră dor să știu de unde vine,
cum n-am simțit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

și-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește-așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-așa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Și-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
zbor trecând prin corpuri mai ușoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălțându-și ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine și-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creații-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puțin ori mult, de-al lor izvor vecine.

și-așa pe-a existenței largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul și-l adună.

Și nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpintenește,
ci și făpturi cari minte au și-amor.

Atoateașezătoarea-și odihnește
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor rotește;

și-acum aici, ca și spre-ursitul țel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la țint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept ,-așa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

așa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor și fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre țărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, sui, cum nu poți fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n țărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în spaniolă.
Dante Alighieri

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând și reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi
convins, nălțai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenția mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă și-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară și-odihnită,
al cărei fund să-l poți însă vedea,

redă a noastră față oglindită
așa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulți la vorbă vrând să-ncapă
și-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău și-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri așadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, și-așa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Și-mi zise-apoi: "— Nu-ți fie de mirare
de gându-ți pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca și de-obicei, îți e smintit.
Substanțe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbește-le, și-ascultă deci și crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieți, dulcoarea cui
n-o știu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată fața lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorința justă, ca și unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poți cunoaște, de te uiți mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

și poți cunoaște pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roții cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorințe-aici și ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost și-n parte le-am și rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre fețe sfinte
lucește-acum un nu știu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

și-aveți acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
și lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveți de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci și ea și multe-n cor
și-a scos cuvinte-așa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor și-așa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, și spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Și-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreșit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri fie-o vrere.

Și,-așa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, și-ntregii oști i place
și-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt și el și tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-așezătură
de-oriunde-n cer e rai, deși n-au rouă
divinei grații tot într-o măsură.

Ci-așa cum e, , și sătul, când noua
mâncare tu o vezi și poftă-ți vine,
de-ntâia mulțămești și ceri pe-a doua,

așa, prin gest și vorbe,-un dor în mine
știu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viață și-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voință
e normă-n văl la voi și-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe și căință
stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorință.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând duc și viața ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi și văduvi de-orice bine
și domnul știe-apoi ce viaț-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând și-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roți senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, și-asemeni fu perzând
umbrișul sfântului ei văl odată.

Deși re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanța cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a șvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia și-ultimă tărie."

Așa sfârși, și-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

și-așa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

— "O, voi părtași aleși la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrănește
așa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciugulește
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăiește,

vedeți-i multul dor care-l apasă,
și-l rourați puțin: voi beți izvorul
din care-ale lui gânduri tind iasă."

A zis; și se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
și dând văpăi ca-n goană meteorul.

Precum se-ntorc rotițele-n ceasornic
așa, , de le privești, de-una-ți pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,

așa și-aceste hori de duhuri care,
danțând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieșind un foc așa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.

De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.

Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
așa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.

— "O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."

Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
și-așa vorbi cum spusei mai nainte.

— "Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ți s-au dat,

să-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credința care-ți dete
putere-odată să te miști pe mare.

Cum speră și iubește el, cum crede,
nu-ți este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca și scris se vede.

Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleșii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi și va răspunde."

Precum se-ncinge-un candidat și tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, și nu spre-a o desface,

așa eu -narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-așa maestru și de-așa chestiune.

— "Să-mi spui, creștine bun, și clar arată:
credința ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;

apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-și poate descuia
al său torent interna mea fântână.

Deci: — "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aș vrea."

Și-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,

credința-i stofa vrerilor sperate
și-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."

Atunci am auzit: — "E just cum crezi,
dar numai dacă știi de ce anume
și-ntre substanțe-o pui, și-ntre dovezi."

Iar eu: — "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putința,
așa de-ascunse-s ochilor in lume,

că-și au temeiul numai în credința
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanțe-i pun ființa.

Din crezul ăsta, fără vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, și-astfel dovad-o și avem."

Și iarăși auzii: —" De-ar înțelege
astfel câți jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiștii-așa de iuți nege."

Așa din faclă-i s-auzi cum sună;
și-apoi: — "Moneta asta, așadar,
și-n pond și-n aliaj s-arată bună;

dar vorba e de-o ai și-n buzunar."
Iar eu: — "Cum nu! și lucie și plină,
și-n marca ei nimic nu e neclar."

Și iar ieși din vecinica lumină
ce-aici lucea: — "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,

de unde-l ai?" — "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele și-a legii noastre foi,

rațiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuțite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."

— "Dar scrisul vechi și nou, din care-ți vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ții c-ar fi cuvânt divin?"

Iar eu: — "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier și bate nicovale."

— "Dar ce-ți dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. și nimeni nu le jură."

— "Că fără de minuni s-a-ncreștinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;

căci tu intrași sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, și-azi este-un spine."

Sfârșind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei și-aci se cântă.

Și-acel baron, care,-ntrebând, trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puține foi rămase,

îmi zise: — "Grația-n care ești, că-n ea
îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte
pân-aici le-ai spus cum se cădea,

așa c-aprob ce spuseși mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
și de-unde-ți vine-un crez așa ferbinte?"

— "O, tată sfânt și vecinica lucoare
ce vezi așa ce crezi, că spre mormânt
putuși -nvingi mai tinere picioare,

tu vreai s-arăt", așa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credință
și-mi ceri și cauza ei. Răspund: În sfânt

și Unul Domn, o vecinică ființă,
cred eu, cel nemișcat, mișcând mereu
întregul cer prin dor și prin voință.

N-am singur probe fizice-aici eu
și metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu

prin Moise, și profeți, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, și prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.

Și-n trei persoane-eterne cred, și-aceste
atari sunt Un' și-n trei atari se-mbină
sufere să-i zici și sunt și este;

iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.

Aci-i principiul și scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca și-n cer o stea."

Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
și-apoi, urându-și pentru noua știre,
în brațe ia pe serv, pe loc ce tace,

așa, cântând și-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire

vorbii așa, și-n spusa mea plăcui.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIII

"Deus, venerunt gentes", alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,

și le-asculta și-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.

Iar, când fecioarele-i făcură drum
și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum

și-n faț-avea a focului coloare.
— "Puțin și nu mă veți vedea", vorbi,
"și iar mă veți vedea, dragi surioare!"

Pe toate șapte-n față-i le pofti,
și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.

Și-a mers așa și nu cred că făcuse
nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.

— "Să vii", a zis cu liniștit cuvânt,
"aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt."

Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
— "De ce", mi-a zis, "n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine?"

Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,

așa fui eu și-așa cu gura mută
de-abia-ngânai: — "Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută."

— "Sfiala ta sau teama ce te-orbește
de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.

știi, de car, monstrul dacă-l rupe,
a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
domnu-n cer răzbună după supe.

Nu-n veci făr' de crede-o să ne șeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,

căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,

când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.

Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.

Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.

Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte
ce-ți spui, duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.

și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.

Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.

Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine
și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.

Și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată
planta e, dintr-anumit temei,
înalt-atât și-n vârf așa de lată.

De nu ți-ar sta deșartele-ți idei
ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,

din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaștere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.

Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte
și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte

vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,
umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic."

Iar eu: — "Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.

Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește?"

— "Ca cunoști și tu cum te-ai condus",
răspunse ea, "să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;

c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină."

— "Eu nu-mi aduc aminte",-mi fu cuvântul,
"că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul."

— "De nu-ți poți aminti tu nicidecum",
răspunse ea zâmbind, "aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.

Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.

Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,
atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie."

Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,

când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce

s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.

Păru că-n față-mi văd pe Eufrate
și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.

— "O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână?"

— "Spre-a ști ce sunt", răspunse rugii mele
"tu roagă pe Matilda." Și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.

Frumoasa doamnă: — "Eu i-am spus de-ajuns
și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns."

Beatrice-atunci: — "Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.

Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:
să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește!"

Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,

așa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: — "Să vii pe urma lui!"

Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,

dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.

Mă-ntoarsei deci de la pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,

curat și gata să mă urc la stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: – "Vorbește ca-nțeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: – "Ce neam ți-au fost strămoșii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"

– "Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,

și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!

Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalți au propus
trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.

Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.

Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet -ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldește:
— "Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: — "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.

Și-așa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.

Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, știu ce-am de lucrat;

și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,

așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,

așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,

așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;

și-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.

Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu -mpart cu Petru și cu Paul?"

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!