Cântul XIV

Spre cerc din centru, şi spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o mişti de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au şi rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
şi duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel şi el vorbind, şi Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deşi n-o zice,
şi nici vorbind, dar nici nu se gândeşte,
să afle şi-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvăleşte
substanţa voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nfloreşte,

şi, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veţi fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind îşi poartă pasul,
când sunt cuprinşi de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc şi nalţă glasul,

aşa mi-au arătat la ruga pie
şi-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans şi-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viaţă-n cer, el n-a simţit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi şi trei, ce-n veci unit
şi-n trei şi-n doi şi-n unul e deodată,
şi-aşa-ngrădeşte tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toţi de-aici, şi-aşa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Şi-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-aşa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ţine serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
şi-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât graţia ne-a sporit valoarea.

Şi-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăşi să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va creşte deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

şi văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca şi jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

aşa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci şi-n organe-atât va fi şi sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toţi gata şi cu zorul
să strige-"Amin!", şi-un cor şi-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră
pe când erau şi ei din cei ce mor.

Şi-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roţi de care-am spus,
aşa cum vezi când cerul se reschiră.

Şi-aşa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aştri să-ţi apară,
ce-acum îţi par aieve,-acum păreri,

aşa-mi păru că văd cum licurară
fiinţe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute şi de-aprins
veridicu-ţi reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-aşa nainte
şi mândr-aşa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur şi transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simţeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roşie de nespus.

Din sufletul întreg şi-n limba care
e una-n toţi adusei mulţămită
precum cerea şi-n har sporita-mi stare.

Şi nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag şi bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
aşa de-aprinse roşii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ţi pui!"

Precum cu stele mari şi mici albeşte
Galaxia-aşa, din pol în pol, o cale
ce chiar şi pe-nţelepţi îi zăpăceşte,

aşa şi-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părţi egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câţi iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înşişi văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părţi de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, şi-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneşe-ori grăbite,

şi-aşa se mişcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce şi-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Şi, cum din harpă şi din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nţelese,

aşa din lămpile ce-aici văzui
ieşea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deşi n-o pricepui.

Simţeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" şi "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind şi-acei ce-aud din întâmplare.

Simţeam de el c-aşa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putinţă
să-mi fie-un lanţ mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentinţă
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorinţă;

câţi însă ştiu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar şi deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, şi văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul ţarc unde-am durmit ca miel,
duşman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aş poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credinţa care-adună
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiţiei cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei îşi arată,
şi dulce gurluind, iubirea lor,

aşa şi-aceşti cu viaţa luminată
doi principi mari voioşi se-ntâmpinară,
slăvindu-şi hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor şi-l terminară,
s-opriră-n faţă-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, şi-aprinşi că faţa mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credinţa de ferice,

vorbeşte de speranţa-ntr-acest sus;
o ştii, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredinţat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc aşa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munţii care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinţii-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
şi-n tine să-ntăreşti şi-ntr-alţi ca tine
speranţa care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, şi de-unde-ţi vine
în suflet ea, şi cum ţi-l înfloreşte?"
Aşa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oştirii-ntregi de-aici ni-e soare,

şi din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oştean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le şti, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuţi. Răspundă-n pace,
şi harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum şcolarul cu-al său dascăl face,
voios şi iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranţa-i aşteptarea plină
a gloriei ce va fi şi ne-o produce
un merit dat şi graţia divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toţi cei ce ştiu de marele tău nume;
iar câţi nu-l ştiu au ei credinţa mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, şi-mi place
s-adăp cu ploaia ta şi pe-alţii-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară şi-n pripă
şi des aşa cum fulgerul o face.

Şi-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soţie
până-n martiriu şi-ultima mea clipă,

mă face să-ţi vorbesc de-o bogăţie
ce-aşa de dragă-ţi e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranţa ce-ţi promite ţie?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe faţă."
— "Din cei făcuţi amici lui Dumnezeu,

tot insu-n ţara sa, Isai învaţă,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar ţara sa e dulcea astă viaţă.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbeşte de-albele vestminte
şi-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Şi-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
şi-a dat ecou prin corurile sfinte.

Şi-aşa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer aşa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală şi mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

aşa văzui venind acea lucoare
spre-aceştia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se şi cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra şi-n cânt şi-n dans cu ele-n rând
şi le privea Beatrice, nemişcată
şi fără glas, ca şi-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican şi-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-aşa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenţie dete
şi când vorbea, ca şi după vorbire.

Şi, cum priveşte-un om şi parcă vede
privind în soare o pată-n faţa lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

aşa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbeşte gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toţi, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui şi-ntregul cerc de pară
şi şi-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopeţile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniştite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deşi am stat

alături ei şi-n lumea cea ferice!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfârşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,

şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse laţu-n care prins eu fui.

Şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.

Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.

Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,

dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul."

Aşa mi-a zis, şi-apoi: "De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect şi ştie şi iubeşte.

Şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde,
conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa
substanţelor ce par a fi rotunde,

tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa
de mare-ori mic şi mult ori mai puţin
în orice crug, cum are-nteligenţa."

Precum rămâne splendid şi senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate
zăcea pe văi, şi râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns şi spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere;

şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea
şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la şah de mii de ori dublarea.

Şi-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii şi cherubii;

urmează centrul lor cu-aşa iuţime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
şi pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feţii sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte,
şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte
şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a şaptea şi cu-a opta roată
Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus priveşte-oricare-acest şirag,
ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roţi, numiri le-a pus
şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise,
a râs de sine însuşi cum le-a spus.

Şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XX

Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată
şi-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulţii ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii şi-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins să facă,
dar stins şi-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi şi dulci odoruri,
de care-a şasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,
din stânci în stânci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.

Şi, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, şi-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,

aşa, şi fără de zăbav-apoi,
şi-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

şi voce-a devenit, şi-apoi deschise
cuvinte-a scos, aşa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— "Acel organ al meu ce vede soare
şi-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
priveşte-mi-l cu-atenţie stătătoare,

căci, dintre câţi mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;

el ştie-acum ce merit cântu-i are
şi cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-şi mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el ştie-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoştinţa
şi-a dulcii vieţi de-aici şi-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferinţa,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârşitul său, căci dreaptă-i fu căinţa

el ştie-acum ce neclintit rămâne
în veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, şi-al meu şi-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind să fugă;

el ştie-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-aşa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm', cel plâns de ţara ce-azi jăleşte
că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el ştie-acum ce mult Cel-Sfânt iubeşte
pe-un rege drept, iar ast-o şi arată
lucrarea sa ce-n foc îl învăleşte.

Şi cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?

El ştie-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deşi privirea-i tot n-ajunge fundul."

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi şi tace-apoi din cânt
cu saţ din cea din urmă melodie,

aşa-mi păru acum şi chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi aşa cum sunt.

Deşi-ndoiala mea ieşea-n vedere
ca şi-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aştept însă-n tăcere,

ci-am şi strigat: — "Dar astea cum se-mpacă?"
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori să facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn aşa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— "Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
încât, deşi le crezi, îţi sunt ascunse.

Eşti ca şi-un om ce ştie cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violenţă pate
prin cald amor şi vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asupreşte,
ci-nvinge-aşa că rabd-a fi victimă
şi,-nvins apoi, prin milă biruieşte.

Eşti prins de-uimire-acum de viaţa primă
şi-a cincea tu, nu poţi pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârşitul,
ci drepţi creştini credinţ-aveau curată
în Crist ce va sosi, şi-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, şi-a scos a sa fiinţă
Traian, şi-aceasta-i fu speranţei plată,

speranţei vii ce-ntreaga ei putinţă
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deştepta
şi-aşa din nou s-agite-a lui voinţă.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;

şi,-adânc crezând, ardea cu-aşa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

îşi puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist şi mântuire;

de-aceea şi crezu şi nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
şi-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani nainte-a fi botez creştin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceţi nimănui
judeţ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
şi tot nu ştim pe toţi aleşii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporeşte-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere."

Aşa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

Şi, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
şi cântu-aşa cu mult mai mult ne place,

aşa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mişcare,

mişcau al lor focşor după cuvinte.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIII

— "Fecioară mam-, a fiului tău fată,
umilă şi mai sus de-orice făptură,
şi-a vecinicului sfat ţintă fixată,

tu-nnobilezi a omului natură
atâta,-ncât al dânsei ziditor
n-avu despreţ să-şi fie-a sa făptură.

În sânul tău s-aprinse-acel amor
a cui căldură-n pace de vecie
ne creşte floarea ăstui sfânt popor.

A milei tu ne eşti aici făclie
de miez de zi, şi-n lumea care moare
speranţei eşti fântân-a pururi vie.

Eşti mare-atât şi-atotdispunătoare,
căci, graţie vrând un om, şi nu prin tine,
e ca şi făr' de-aripi şi vrând să zboare;

căci mila ta, ea nu numai că vine
oricând o ceri, ci-adese-n prisosinţă
chiar nerugat-aleargă ea de sine.

În tine-i milă,-n tine-ngăduinţă,
evlavie-n tine e, şi e, prea-bună,
tot ce-i pe lume bun într-o fiinţă.

Din cea mai jos a-ntregii lumi lacună,
acest care văzut-a pân-aci
pe câte spirite trei lumi le-adună,

te roag-acum prin graţie-a-i dărui
privirii sale-avânt spre-a fi-n putere
la cel din urmă bine-a şi-o sui.

Eu, cel ce n-arsei pentru-a mea vedere
nicicând ca pentru-a lui, cu rugi plecate
te rog, cerând a nu le-avea-n scădere,

ca norii prinşi de-a lui mortalitate
prin ruga ta să-i spulberi, ca-n lumină
supremul bun de sus să i s-arate.

Şi te mai rog, că poţi ce vrei, regină,
ca dup-asemeni vis tu să-i păzeşti
iubirea lui mereu de-acum senină.

Veghind, să-i rupi pornirile-omeneşti,
Beatrice, vezi, şi câte-s fericite
înalţă mâni ca ruga să-mi primeşti!"

Fixând spre rugător priviri slăvite
şi dragi lui Dumnezeu, îmi arătară
ce mult iubeşte ea rugări smerite;

spre vecinica lumin-apoi cătară
cum nu credeam să poat-un muritor
să caute-n ea cu-aşa lumină clară.

Şi,-aproape-acum de ţinta tuturor
dorinţelor, aşa cum mi se scrise,
am stins văpaia multului meu dor.

Bernard îmi dete semn şi blând surâse
să caut în sus, dar însumi eu de mine
eram dispus să fac precum voise,

căci ochii mei, având puteri depline,
adânc s-au scufundat în punctul care
lumină e, etern perfectă-n sine.

Iar, cum văzui apoi şi tot mai tare,
de-atare văz nici n-avem noi cuvinte,
nici minte-a-nvinge-atâta-mbelşugare.

Precum când vezi în vis o-ntâmplăminte
şi-i porţi şi treaz impresia avută,
dar de-altceva tu nu-ţi aduci aminte,

aşa sunt eu acum, că-i dispărută
viziunea mea, ci-n inim-o dulcoare
îmi picură şi-acum din ea născută.

Aşa zăpada se topeşte-n soare,
în vânt aşa se-mprăştie ce scrie
Sibilla, profeţind pe foi uşoare.

Lumină-n veci, ce-ntreci cu-o vecinicie
umanul gând, dă-mi duhului puţin
din cum şi cât mi te-arătaseşi mie,

dă limbii mele-atâta foc divin
să pot lăsa din gloria-ţi fără fine
măcar şi-un strop acelora ce vin!

Căci şi puţin în minte de-mi revine
şi glas în vers oricât de slab să scot,
pricepe-ţi-vor mărirea ta mai bine.

De-acea lucoare-a razei vii, socot,
ce-mi dete-n ochi, vrând numai şi-o clipită
să-i duci airi, aş fi orbit de tot.

Ci-aminte ţin că şi mai cu-ndrăznită
privire-o sufeream până ce-avui
unită ei puterea infinită.

O, har prisositor, prin care-avui
curaj ca-n focul razei cei eterne
s-afund privirea până ce mi-o-mplui!

Aci-n adâncu-i am putut discerne,
într-un volum unite prin iubire,
tot ce răzleţ prin univers se cerne,

substanţe, şi-accident, şi-a lor pornire,
topite-ntr-una şi-ntr-atare fel,
că tot ce spui e numai licărire.

În forma-i generală, nodu-acel
etern cred că-l văzui, căci mult mai mare
plăcere simt acum, când spui de el.

Mai mult m-afund o clip-acu-n uitare
decât trei mii de ani drumu-ntreprins
ce-i fu cu Argo lui Neptun mirare.

Aşa şi sufletu-mi şi-ntreg suspins
privea, şi-atent şi fix, şi, totodată,
mereu de-a tot privi tot mai aprins.

Devii astfel de raza-nflăcărată,
încât spre-a-ntoarce văzul spre-alt aspect
cu neputinţă-i să consimţi vrodată,

căci bunul, cel ce-al vrerii este-obiect,
întreg e-n ea cuprins şi-ntr-însa numa',
şi-afară-i e corupt ce-n ea-i perfect.

Mai scurte vorbe voi avea de-acuma,
spre-a spune numai ce-mi rămase-n minte,
decât un prunc ce-l mai lăptează muma.

Dar nu c-aspectu-acelei raze sfinte
era mai mult ca simplu-n el mereu,
căci el de-a pururi e ce fu nainte,

ci pentru că,-ntărindu-mi văzul meu
privind în ea, unica-i aparenţă
păru schimbată, căci schimbat fui eu.

Şi-n clara ei şi-adânca-i subzistenţă
văzui trei cercuri în lumina-i vie,
de trei colori şi-aceeaşi continenţă;

ca-n dublul curcubeu părea să fie
reflexu-n două; foc al treilea, care,
egal suflând, dintr-ambe ia tărie.

Ce slabă-i vorba pentru-atât de tare
concept şi cât văzui poţi să gândeşti,
puţin ce-a fost din cât era de mare!

Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi,-aşa ştiută,
etern ştiind, surâzi şi te iubeşti!

Rotirea ta, ce-n tine conţinută
ca şi-un reflex de raze se părea,
puţin de mine-n jur când fu văzută,

păru-n coloarea proprie ce-avea
că-n ea al nostru chip îl zugrăveşte,
deci şi mai adâncit privii în ea.

Precum un geometru s-adânceşte
să măsure un cerc şi trudă pune
şi n-afl-acel principiu ce-i lipseşte,

aşa fui eu cu nou-apariţiune:
Voiam să văd care-i raportul lor,
cum poate chipu-n cerc să se-mpreune;

dar n-ajungea spre-aceasta propriu-mi zbor,
de n-ar fi fost de-un fulger luminată
puterea mea şi-i stinse-avutul dor.

Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;
ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,
asemeni roţii ce-i egal mişcată,

iubirea care mişcă sori şi stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

De-a sa plăcere-aprins acel părinte,
cu drag să-mi fie-aici maestru vru;
aşa-ncepu cu-aceste vorbe sfinte:

— "Ce ran-a-nchis şi-a uns Maria fu
străpunsă de frumoasa doamnă, care
o vezi şezându-i la picioare-acu.

Apoi, din josul ei, după gradare
în rândul cel de-al treilea, stă Rahila,
şi-n rând cu ea Beatrice scaun are.

Rebeca, Sara, Iudita şi umila
strămoaş-a celui ce-n căinţa lui
strigat-a-n vers: Spre mine-ntoarce-ţi mila!

Le poţi vedea din tron în tron, cum sui
mergând în jos, cum merge trandafirul,
pe nume-o foaie după foaie-o spui.

Femei ovreici sunt toate-aici din şirul
al şaptelea, şi-n jos şi-n ceea parte,
şi-n părul florii-n două fac răsfirul;

căci, după cum fixară ca pe-o carte
privirea lor pe Crist divină,
sunt zid ce-aceste sfinte scări le-mparte.

Pe partea-n care vezi că-i floarea plină
în toate-ale ei foi, aceia stau
ce-n Crist crezură,-n cel ce-avea să vină;

ci,-n partea unde-aceste rânduri au
şi tronuri goale,-s cei ce din creştinul
popor pe Crist venit se răzimau.

Şi,-aşa precum aici de slavă plinul
al doamnei scaun şi-apoi tron de tron
din josul lui formează deschilinul,

aşa dincoace-al marelui Ion
ce-a pururi sfânt rabdă şi moarte-amară
şi loc pustiu şi-n iad doi ani canon;

şi toţi subt el sunt duhuri ce separă,
Francisc, şi Benedetto, şi-Augustin,
şi alţii până jos din scară-n scară.

Admir-acum prevăzul cel divin,
că ambe-aspectele-n credinţa vie
vor face parcu-n părţi egale plin.

Să ştii că-n jos de treapta mijlocie
ce-mparte-n două curtea noastră-ntreagă,
n-ajunge-un duh prin propria vrednicie,

ci-a altuia, pe-anume stări ce-l leagă;
căci toate-au fost în lume mai nainte
de-a fi-n putinţă libere s-aleagă,

cum poţi vedea din feţele lor sfinte
ca şi din a lor voci copilăreşti,
de-asculţi şi de te uiţi luând aminte.

Acum tu taci şi taci că te-ndoieşti,
deci strânsul nod vreau clar să ţi s-arete,
căci tu-n idei subtile-aci te-opreşti.

În tot întins regatul ăstor cete
nu poate-avea-ntâmplarea loc defel,
precum ar fi mâhnire,-ori foame,-ori sete,

căci tot ce vezi e stabilit de el
prin legi de veci, şi cauza-i cu favorul
de-acord cum este-un deget c-un inel.

Deci nu fără de cauză stă poporul
de-aici în rang mai jos şi rang mai sus,
la viaţ-adevărat-adus cu zorul,

căci prinţul cel ce-atât amor a pus
în regnul odihnit de-adânca pace,
încât nu-i nimeni să-ndrăzneasc-un plus.

Sub ochii-i veseli când el duhuri face
se dă din graţie-atâta cât se-ndură
în mod divers; şi-aceasta să te-mpace.

Vi-o spune-adins şi limpede-n Scriptură
aceasta-n fraţii cei născuţi deodată
ce chiar din mam-au fost trăind în ură.

Deci, când şi numai după păr s-arată
al graţiei grad, pe-aceste culmi sublime
coroana graţiei caut-a fi gradată.

Deci nu dup-a lor proprie vrednicime
au ele-aici gradată diferinţă,
ci-n gradul singur al favoarei prime.

În primii secoli fu, spre mântuinţă,
de-ajuns acelor suflete curate
să aibă dreapt-a taţilor credinţă.

Dar, când trecu acea dintâi etate,
nevoie fu să taie-n jur bărbaţii,
dând spor zburării lor nevinovate.

Venind apoi şi timpul naltei graţii,
făr-un botez desăvârşit în Crist
s-opresc în limb chiar şi nevinovaţii.

Priveşte-acum în faţa ce-i lui Crist
mai mult la fel, căci singura-i lucoare
te poate face apt să vezi pe Crist."

Deasupra ei atâta sărbătoare
văzui plouând-o sfântul neam a cui
menire-a fost pe-asemeni culmi să zboare,

încât, de-oricâte pân-acum văzui,
uimire-atâta nu mă mai cuprinse,
nici nu-mi păru mai mult asemeni lui;

şi-acel amor, ce-ntâi din toţi descinse
cântând "Mario, plină tu de har..."
în faţă-i stând, aripile-şi întinse.

Şi-ntreaga curte-n tot al ei hotar
răspunse-n cor cântării-acei divine
şi toţi acum luceau cu mult mai clar.

— "O, sfinte tată, tu, ce pentru mine
scobori aici, lăsând iubitu-ţi loc
ursit de soarte-a pururi pentru tine,

ce înger este-acest ce-n vesel joc
priveşte-n ochi pe doamna frumuseţii
şi-aşa-i de-namorat că pare foc?"

Aşa-l rugai pe cel ce-n timpul vieţii
prin tine-a fost împodobit, Marie,
cum e de soare steaua dimineţii.

Iar el a zis: — "Şi har şi veselie,
pe cât acestea-n îngeri pot fi puse,
le are-ntregi şi-aşa şi vrem să fie,

căci el e cel ce buna veste-o duse
Mariei jos, când a fi încărcat
divinul fiu cu-a noastre sarcini vruse.

Cu ochii-acum să vii, cum merg gradat
şi eu vorbind, ca marii-nvingători
să-i vezi ai ăstui drept şi sfânt regat.

Cei doi din culme, cei mai zâmbitori,
căci mai aproape stau de cea augustă,
sunt ca şi rădăcini acestei flori.

Acel ce-n stânga ei vecin îi custă
strămoşul e, de-a cui gustare-odată
umana specie-atâte-amaruri gustă.

La dreapta-i vezi pe-acel cucernic tată
al sfintei legi, cui cheia ce descuie
ăst sfânt locaş de Crist îi fuse dată.

Şi-acel ce încă viu văzu cum suie
amarul timp miresei, ce cu zel
ne-o dete cel străpuns de spini şi cuie

stă lângă el, iar lâng-Adam stă cel
ce duce-a fost, pe când trăia cu mana
ingratul cerbicos popor rebel.

Cu Petru-n faţă vezi şezând pe Ana;
fiind ferice-atât să-şi vadă fiia,
nu-ntoarce ochii spre-a cânta osana;

şi,-n faţa primului strămoş, Lucia,
cui doamna ta-i trimise-a ei rugare,
pe când te ruina-n prăpastie-orbia.

Şi-acum, că-ţi trece timpul de visare,
să stăm aici, ca bunul croitor
ce taie-o haină-n cât postav îl are,

să-ntoarcem ochii spre-acel prim amor
ca,-n ochii lui privind cât ai putere,
să fii pătruns de strălucoarea lor.

Ca nu cumva s-aluneci spre cădere,
din aripi dând, crezând a-năinta,
de-aceea ni se cade har a cere,

har celei ce te poate ajuta.
Iar tu acum urmează-mi cu iubire,
cu glasul meu unind inima ta."

Şi-aş-nceput-a sfânta lui vorbire:

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oştirea cea de sfinţi pe care
prin sânge Crist mireasă şi-o făcu.

Ci-a doua, care vede şi-n zburare
slăveşte gloria cui o-namorează
şi-a cui iubire-o face-aşa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-aşează
pe flori, şi-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

aşa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Şi feţe-aveau ca flacăra cea vie,
şi-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-aşa să fie.

Şi-aşa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau şi-amor şi-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mişcau.

Deşi-ntre cele-mai-de-sus şi floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz şi din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea ţară, plină de poporul
cel vechi şi nou şi-n pace totdeauna,
ţinea spre-un punct şi văzul ei şi-amorul.

Lumină triplă, ce desfeţi din una
de-a pururi stea pe-atâţia fericiţi,
priveşte-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniţi
din ţări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiţi,

văzând şi Roma şi-operele sale
atât de mari şi,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
şi din umane stări în stări divine
şi din Florenţa la un neam supus

şi just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea şi-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi şi mut a sta mai bine.

Ca şi-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
şi sper-a povesti cum îl văzu,

aşa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
şi sus, şi jos, şi-acum rotind prin totul.

Şi feţe-arzând de milă şi ornate
de-al lor surâs şi-al altui foc văzui,
şi gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

şi,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moş, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Şi-o dulce milă-n ochi şi-n faţ-avea,
şi dulci mişcări, aşa cum se cuvine
şi-un tată bun şi blând a le avea.

Şi: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinţei tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o şi văzui cum îşi făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtaţi nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
şi limpede şi-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranţă-nvie,
tu, care-ai suferit şi-n iad să-ţi pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta şi multa-ţi bunătate
şi-n câtă graţie şi-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi şi chipuri s-a putut
şi-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ţi mână,
pe placul tău să-şi lapede-al său lut!"

Şi-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-mă, surâse
şi iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moş: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt şi ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agereşti prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Şi-a cerului regină, ce mi-e ţel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croaţii vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
şi saţ, din cauza faimei vechi, el n-are,

îşi zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu şi domn verace,
aşa erai tu deci cum eşti aici?"

Aşa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui şi-n prima sa trăire
gustă-n contemplaţiuni această pace.

"O, fiu al graţiei, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o ştii", aşa mi-a spus,
"ţinând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roţi, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus şi, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părţii-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

aşa, ca şi pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Şi-aşa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aştepţi, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

şi-acea a păcii flamură mijlocul
aşa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
aşa-şi scădea egal pe margini focul;

şi-n centru-i îngeri, toţi în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulţi de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet şi-n lucoare.

Zâmbind la hora şi la imnul lor,
văzui o frumuseţe, dând o vie
plăcere-n sfinţi în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
şi-n vorbe-acum, eu tot n-aş cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix şi-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc şi-a-ntors pe-a sa,

că şi mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Al doamnei chip din nou acum fixându-l
cu dragi priviri şi-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.

Dar nu zâmbea, ci: — "Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.

A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,

de n-aş mai înfrâna-o, s-ar încinde
aşa că-n ea puterea-ţi muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.

Suntem aci-ntr-a şaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
luceşte-n jos, slăbind a lui valoare.

Cu mintea după ochi fugi, aşadară,
şi-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ţi apară."

Acel ce-ar şti ce dulce-mi avusei
în ochii-i dulci a ochilor păşune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,

pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una şi-alta-n cumpănă le-ar pune.

Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,

o scară-n faţă, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut şi naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.

Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.

şi-aşa precum, din firea lor deprinse,
în zorii zilii-ntreg se mişcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,

plecând o seamă lasă-n urmă golul,
şi, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-şi fac pe-acelaşi punct ocolul,

aşa-mi păru şi-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.

Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
aşa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
"Iubirea ce-mi arăţi ţi-o văd deplin".

Dar ea, din care şi-al tăcerii-mi vine,
şi-al vorbei când şi cum, ea stă. "Şi fac,
că nu te-ntreb, deşi n-aş vrea, un bine."

Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: — "Tu poţi să-ntrebi pe plac."

Şi-am zis aşa: — "Nu merite-osebite
mă fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,

te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
în veselul tău foc, ştiut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?

Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
într-alte sfere,-aşa de mult vă place?"

— "Mortal auz ai tu ca şi privirea"
mi-a zis; şi-apoi "de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat şi doamna ta zâmbirea.

Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ţi face-o serbătoare
prin spus şi prin lumini ce mă-nvestmântă.

Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi şi din lucoare.

Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinţei cei ce lumii-i dă fiinţă,
ne-mparte-aşa, cum vezi făr-a-ţi fi spus."

— "Eu, sfântă lampă, văd cu prisosinţă
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedinţă;

dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toţi însoţitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?"

Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii

şi-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
— "Asupra-mi cade vecinica lumină
şi,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,

cu văzul meu virtutea i se-mbină
şi-atât de sus mă nalţ că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.

De-aici am deci şi veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.

Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ocheşte,
ce-ntrebi acum nici el n-ar şti răspunde,

căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adânceşte
în sfat etern, că, vrând ca să scoboare
în el, un ochi creat trudit s-opreşte.

Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
să scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare ţel să-şi mişte-a ei picioare.

Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să ştie
ce nici primit în cer nu poate-acum."

De vorba lui curmat cu-aşa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viaţa vie.

"Curg munţii între-ambii ţărmi ai ţării tale,
vecini cu voi, şi nalţi, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.

Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
întregul cult i-a fost numit latria."

Aşa-ncepu şi-al treilea-nvăţ al lui,
şi-apoi urmând: "Serviciilor divine
aici, a zis, aşa de rob le fui,

încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag şi ger şi sete,
în gânduri sfinte şi-npăcat cu mine.

Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
şi-i timpul, cred, acestea să s-arete.

În schit aici fui Petru Damian
şi Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.

Puţină viaţă-a morţii-mi fu rămasă
când fui ales şi tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.

Chefas veni, veni şi-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.

Prelaţii de-astăzi vreau însă lachei,
să poarte trena lor şi să-i alinte
de braţe-aici şi-aici, aşa-s de grei.

Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
şi-aşa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte."

Aşa sfârşi şi mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
şi-n orice-ocol mai viu lucind din ele.

Sosiră-n juru-acestui grad şi stară
scoţând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;

ci şi, surd de el, nimic n-am prins din tunet.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând şi reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat şi-a fi
convins, nălţai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenţia mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă şi-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară şi-odihnită,
al cărei fund să-l poţi însă vedea,

redă a noastră faţă oglindită
aşa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulţi la vorbă vrând să-ncapă
şi-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău şi-o apă.

Crezând că sunt resfrângeri aşadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, şi-aşa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Şi-mi zise-apoi: "— Nu-ţi fie de mirare
de gându-ţi pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca şi de-obicei, îţi e smintit.
Substanţe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbeşte-le, şi-ascultă deci şi crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieţi, dulcoarea cui
n-o ştiu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată faţa lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorinţa justă, ca şi unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poţi cunoaşte, de te uiţi mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

şi poţi cunoaşte pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roţii cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorinţe-aici şi ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost şi-n parte le-am şi rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre feţe sfinte
luceşte-acum un nu ştiu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

şi-aveţi acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
şi lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveţi de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci şi ea şi multe-n cor
şi-a scos cuvinte-aşa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor şi-aşa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, şi spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Şi-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreşit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

Şi,-aşa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, şi-ntregii oşti i place
şi-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt şi el şi tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-aşezătură
de-oriunde-n cer e rai, deşi n-au rouă
divinei graţii tot într-o măsură.

Ci-aşa cum e, că, şi sătul, când noua
mâncare tu o vezi şi poftă-ţi vine,
de-ntâia mulţămeşti şi ceri pe-a doua,

aşa, prin gest şi vorbe,-un dor în mine
să ştiu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viaţă şi-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voinţă
e normă-n văl la voi şi-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe şi căinţă
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorinţă.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând să duc şi viaţa ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi şi văduvi de-orice bine
şi domnul ştie-apoi ce viaţ-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând şi-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roţi senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, şi-asemeni fu perzând
umbrişul sfântului ei văl odată.

Deşi re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanţa cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a şvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia şi-ultimă tărie."

Aşa sfârşi, şi-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

şi-aşa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieşi un glas şi-atent el mă făcu,

şi-a zis: — "Cât timp va fi până-ţi revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, şi-mi arată
spre ce-l ţinteşti? şi fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac şi ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curţii-aceştia-atotaşezătorul
mi-e singur A şi O scripturii sfinte
pe care, mult-puţin, mi-o scrie-amorul."

Şi-acelaşi glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni ţel ţintită?"

— "Dovezi şi-ale ştiinţei", zisei eu,
"ca şi porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl ştim că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esenţa lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atraşi acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minţii mi-l aşterne
şi-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Şi sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuţi mi-o arăţi, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălţimi de gând."

Şi-un glas vorbi: — "Şi prin umana minte
şi prin cuvânt, ce tot ca ea vorbeşte,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi şi-asta tu: nu simţi, fireşte,
c-ai fi spre-amor atras şi de-alte strune?
Ce ţepi mai sunt prin care te-mboldeşte?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intenţiune
vulturul lui Hristos; văzui şi-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele ţepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg şi cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi şi eul meu,
şi moarte a ce-o muri spre-a-mi da fiinţă,
ce sper-orice fidel cum sper şi eu,

cum şi rostita-mi vie conştiinţă
m-au smuls din malul dragostei deşarte
şi-n mal m-au pus, al celei cu priinţă.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer şi,-ntrând în melodie,
cânta şi doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simţul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

şi-atâta eşti, de-acea trezire iute,
confuz încât ţi-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

aşa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
şi, ca năuc, am şi-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos şi-apoi de sineşi ea
se nalţă iar, prin propriu-i act, o foaie,

aşa şi-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui şi eu şi-mi dete bărbăţie
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îţi fu, şi singur ţie
copt gata să te naşti, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ţi este-orice soţie,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
şi mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mişcări îi face-nvălitoarea;

aşa-mi dădea şi primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ţine,
spre-a-mi face placul cât de gata este

şi-a zis: — "Mai bine ştiu ce dor e-n tine
mai bine-l ştiu, deşi-al tău glas îl tace,
decât ştii tu ce crezi că ştii mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-şi face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să ştii cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-aşa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui şi, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineşi cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut şi peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute şi treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minţii,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane şi rotirii
acestor roţi, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi daţi aşa sau altfel curs vorbirii.

Şi, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; şi-aşa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere şi-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viaţa-onestă şi pierdută,
din ceasul prim şi până-n cel ce-urmează

pe-al şaselea, când Sol cadrantu-şi mută."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

Cântând aşa cum cântă-namorata,
adaose-aceste vorbe-ntregitoare:
— "Beati quorum tecta sunt peccata!"

Şi-aşa cum nimfe trec rătăcitoare,
sihastre-n umbra codrilor, fugind
de soare-o seamă, şi-altele vrând soare,

aşa trecea pe râu în sus, mergând
pe malul lui, iar paşii-mi se făcură
mai mici spre-a fi cu pasul mic în rând

şi-ai mei cu-ai ei nici suta n-o umplură
când râpele-au cotit egal mereu
şi iar spre est mă-ntoarse-o cotitură.

Nu mult am mers aşa, şi ea şi eu,
când ea, cu totu-ntoarsă cătră mine:
— "Priveşte"-a zis, "şi-ascultă, frate-al meu!"

Şi-atunci văzui că de tutindeni vine,
prin codru-ntreg vărsându-se,-o lucoare,
încât, c-ar fulgera, gândeam în mine.

Dar fulgerul cum vine-aşa şi moare,
ci-aceasta dăinuia mereu mai vie,
şi-am zis atunci în gând: "Dar ce-o fi oare?"

Şi-adânc umplu o dulce melodie
lucoarea zării; şi cu râvn-amară
mustrai atunci a Evei nebunie;

căci unde cer şi-uscaturi ascultară,
femeia numai, şi de-abia zidită,
nu vru să rabde nici un văl povară;

subt care de-ar fi stat şi ea smerită,
aş fi gustat nespus de dulcea stare
de-aici, şi-acum, şi-apoi ca nefinită.

Pe când treceam printr-astea stări primare
a vecinicii plăceri, de-uimire prins,
şi dor-având de-alt farmec mult mai mare,

sub verzii arbori ca şi-un foc aprins
păru, şi-n jur văzduhul şi nainte,
şi-un dulce cânt din sunet s-a desprins.

Ori veghe,-ori foame,-ori ger, fecioare sfinte,
dac-am răbdat eu pentru voi vrodată,
silit acum vă fac o rugăminte:

să-mi verse apa Helicon bogată
şi-ajute-mi al Uraniei cor să pui
în vers ce greu şi-n gând chiar mi s-arată!

Şi şapte pomi de aur eu crezui
că văd, păruţi aşa prin lunga zare
ce sta-ntre noi şi ceea ce văzui;

când fui aproape îns-atât de tare,
că lucrul cel ce-nşală vro simţire
nu pierde-al său nimic prin depărtare,

puterea care minţii da vorbire
făcu să văd că-s lămpi păruţii-acei
copaci şi voci cântau "Întru mărire!"

Deasupra-şi lumina cu clar temei
frumosul vas, ca luna-n zări senine
la miezul nopţii-n miezul vieţii ei.

Mă-ntoarsei cu priviri de-uimire pline
spre-al meu poet, ci-al său răspuns fusese
că sta privind, şi el uimit ca mine.

Şi iar privii spre-acele-odoare-alese
ce-aşa de-ncet veneau, că mai cu zor
sunt paşii-nceţi ai tinerei mirese.

Şi-mi zise doamna: — "Prea te uiţi cu dor
arzând de-acele lămpi strălucitoare
şi nu priveşti şi ce-i în urma lor."

Şi, ca şi-urmându-şi ducii lor, popoare
văzui venind, şi albe-aveau vestminte
cum nu-i pe lume-n veci astfel de-alboare.

Lucea la stânga-mi faţa apei sfinte
redându-mi coasta stângă,-ncât păream
ca şi-n oglindă ce mi-ar sta nainte.

Iar, când pe mal atare loc aveam,
c-aveam distanţă singur râurelul,
şi-am stat... să văd... alesul neam,

văzui trecând acele lămpi şi-n felul
acela dând în urma-le-o coloare
cum este-o linie trasă cu penelul,

aşa că, sus, distinct-a lor lucoare
da şapte dungi, în feţele ce dau
lui Foebus arc şi Lunii-ncingătoare.

Mai lungi decât vederea mea erau
aceste dungi, iar cele din afară
cam zece paşi, cred eu, se-ndepărtau.

Sub cer aşa frumos, cum spusei dară,
bătrâni, de două-ori doisprăzece,-având
cununi de crin, tot doi cu doi intrară,

şi toţi: — "Bine-vorbită fii", cântând,
"între femei şi binecuvântate
eterne-a tale frumuseţi!" Iar, când

în faţa mea şi flori împurpurate,
şi ierbi, pe-alt mal cu toatele-mpreună
de-acele ginţi alese-au fost scapate

precum pe cer o stea la stea s-adună,
aşa veniră-n urmă patru fiare,
şi toate-aveau de frunze verzi cunună;

cu şase-aripi ornată fiecare
şi pene numai ochi, cum, de-ar fi viu,
gândesc că Argus i-ar avea atare.

Dar rime nu mai pierd să le descriu,
creştine-al meu, căci de-altele mi-e mie,
încât aici îmi cat-avar să fiu;

dar vezi în Ezechil cum le descrie,
venind din nord, din friguroasa parte,
cu ploi şi foc şi multă vijelie;

şi-aşa erau cum le descrie-n carte
la el, ci, pentru pene, e cu mine
Ioan, ce-aici de-acela se desparte.

Iar spaţiul dintre-acestea patru-l ţine
pe două roţi un car ce pontifică
şi tras de gâtul unui vultur vine.

Acesta-n sus aripile-şi ridică
între mezinul steag şi trei şi trei,
dar nu le-atinge-n zarea ce-o despică:

mergeau cu mult mai sus ca ochii mei.
Cât e vultur, e de-aur sfânta fiară,
dar alb bătând în roşu-i restul ei.

Pe Scipio sau pe-August nu-l bucurară
romanii cu mai mândru car, şi, puse
alături, ar putea sărac să-ţi pară

chiar şi-al lui Sol, acel ce s-abătuse
şi-a ars prin ruga tristei Terra, când
în taină Jupiter dreptate-aduse.

Trei doamne-n dreapta lui veneau jucând
în cerc: o doamnă roşie-aşa făcută,
că n-ai cunoaşte-o,-n flăcări de-ar fi stând,

iar ceealaltă-n trupu-ntreg părută
smarald din care-ntreg şi l-ar avea;
a treia ca de nea de-acum căzută.

Condusă hora de-albă-ntâi părea,
de roşie-apoi, şi, iuţi sau alinate,
roteau precum cântá din gură ea.

La stânga patru-n purpură-mbrăcate
jucau, şi-n chipul uneia, ce este
în frunte cu trei ochi, erau purtate.

Şi-n urma grupei ce-am descris, cu-aceste
văzui doi moşi, într-alt port fiecare,
ci-asemeni în mişcări şi dulci şi-oneste.

Părea unul şcolar acelui mare
Hipocrate ce-a fost creat de fire
celor mai dragi făpturi pe cari le are.

Al doile-avea contrarie-o pornire,
încât şi peste vale-o groaz-avui de-acuta-i
spadă plină de lucire.

Umili părând, pe patru-apoi văzui,
şi-un singur moş sfârşea aceasta grupă:
dormea, ci-avea-nspirată faţa lui.

Şi-acestea şapte-aveau ca prima trupă
vestmântul lor, ci, drept încingătoare,
a frunţii câmp nu crinii li-l astupă,

ci trandafiri şi-altfel de roşie-o floare:
un ochi mai de departe-ar fi jurat
că toţi ar fi din ochi în sus vâlvoare.

Când caru-ajunse-n dreptul unde-am stat,
tună-n văzduh şi-acelei gloate demne
păru că semn de-oprire i s-a dat,

căci stete-n loc cu primele ei semne.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, fireşte,
pe-al meu, amestecând şi dulci şi-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldeşte:
— "Gândeşte-altce, gândeşte, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potoleşte!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire şi renunţ a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

şi nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, şi ce-i deasupra lui
nu poate-obşti, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
că,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
şi: — "'Ntoarce-te şi ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poţi vedea
dorinţa-n ochi când fierbe-aşa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

aşa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puţin a-mi mai vorbi nainte.

Şi-aşa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creştet trăitorul,
ce-n veci dă rod şi-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braţ cu ochii deci tu du-te
şi cel strigat va face-acum mişcarea
ce-o face-n nori şi focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
şi "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se roteşte,
şi-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipeşte
pe-Orland apoi şi ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un şoim îl urmăreşte.

Îmi fu apoi Wilhelm, şi Renoard,
şi dulcele Gottfrid privirii-o ţântă
pe cruce-n jos, şi-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
şi-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn poveţe,
ori din cuvânt, să ştiu ce-am de lucrat;

şi-aşa-i văzui de dulci, şi-ai dulcii-i feţe
atâţia nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar şi-ultima-i frumseţe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
îşi vede sporul ce-n virtute-l are,

aşa simţi urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Şi-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeaţa-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roşaţă de ruşine,

aşa, când m-am întors, în ochii mei,
a şasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici luceşte-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori şiruri lungi, ori stol oval,

aşa şi-aici mulţimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puţin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecineşti cu glorii
poeţii tăi şi-i faci eterni să fie,
şi-oraşele prin ei, şi-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
şi-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei şi consonante-au scris
de cinci ori şapte şi-am ţinut aminte
ce părţi aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb şi nume-n scrisul lor; şi-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixaţi aşa, că Joe a rămas
ca şi de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniţi de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviţi când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

aşa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-şi jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-şi locul,
văzui un cap de vultur cum formează
şi-apoi un gât, distinct, din sineşi focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur şi-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalţi aleşi, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mişcaţi încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-şi ia
puterea ta-nceput şi curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbeşte-aşa;

şi-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără şi vând în templu
clădit pe semne şi-omorâţi de spadă.

Oştire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toţi cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând şi-aici şi-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a şterge mâne,
socoţi c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-aşa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
şi-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru şi cu Paul?"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.