Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

căci stând aproape țintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minții noastre-avânt,
că taie-al minții drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ți dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăției sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ți lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
și-al meu subiect și tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeți ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă și-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese și-o scânteie
și poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea și-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, și-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, și-acolo seară
atare-un punct, și-ntreg era albit
un emisfer, și-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
și-n soare fix văzui cum ea-l privește,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Și, cum răsfrânta raz-obicinuiește,
ieșind din prima,-n sus să ia pornire
ca și-un drumeț ce-a se-nturna voiește,

așa prin ochi întrându-mi în gândire
și actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poți ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoți din foc, scântei în juru-mi locul,

și-n clipă parc-a și lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi țintiți, iar eu țineam pe-ai mei
la ea și-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soț al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui grația-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
știi tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
și-o-mparți egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac așa de-ntins,

iar noul glas și-acea lumină lată
stârniră dor să știu de unde vine,
cum n-am simțit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

și-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește-așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-așa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Și-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai ușoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălțându-și ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine și-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creații-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puțin ori mult, de-al lor izvor vecine.

și-așa pe-a existenței largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul și-l adună.

Și nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpintenește,
ci și făpturi cari minte au și-amor.

Atoateașezătoarea-și odihnește
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor rotește;

și-acum aici, ca și spre-ursitul țel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la țint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-așa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

așa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor și fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre țărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poți fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n țărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în spaniolă.
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.

Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.

Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"

Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga mă trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"

Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.

"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIII

— "Fecioară mam-, a fiului tău fată,
umilă și mai sus de-orice făptură,
și-a vecinicului sfat țintă fixată,

tu-nnobilezi a omului natură
atâta,-ncât al dânsei ziditor
n-avu despreț să-și fie-a sa făptură.

În sânul tău s-aprinse-acel amor
a cui căldură-n pace de vecie
ne crește floarea ăstui sfânt popor.

A milei tu ne ești aici făclie
de miez de zi, și-n lumea care moare
speranței ești fântân-a pururi vie.

Ești mare-atât și-atotdispunătoare,
căci, grație vrând un om, și nu prin tine,
e ca și făr' de-aripi și vrând să zboare;

căci mila ta, ea nu numai că vine
oricând o ceri, ci-adese-n prisosință
chiar nerugat-aleargă ea de sine.

În tine-i milă,-n tine-ngăduință,
evlavie-n tine e, și e, prea-bună,
tot ce-i pe lume bun într-o ființă.

Din cea mai jos a-ntregii lumi lacună,
acest care văzut-a pân-aci
pe câte spirite trei lumi le-adună,

te roag-acum prin grație-a-i dărui
privirii sale-avânt spre-a fi-n putere
la cel din urmă bine-a și-o sui.

Eu, cel ce n-arsei pentru-a mea vedere
nicicând ca pentru-a lui, cu rugi plecate
te rog, cerând a nu le-avea-n scădere,

ca norii prinși de-a lui mortalitate
prin ruga ta să-i spulberi, ca-n lumină
supremul bun de sus să i s-arate.

Și te mai rog, că poți ce vrei, regină,
ca dup-asemeni vis tu să-i păzești
iubirea lui mereu de-acum senină.

Veghind, să-i rupi pornirile-omenești,
Beatrice, vezi, și câte-s fericite
înalță mâni ca ruga să-mi primești!"

Fixând spre rugător priviri slăvite
și dragi lui Dumnezeu, îmi arătară
ce mult iubește ea rugări smerite;

spre vecinica lumin-apoi cătară
cum nu credeam poat-un muritor
caute-n ea cu-așa lumină clară.

Și,-aproape-acum de ținta tuturor
dorințelor, așa cum mi se scrise,
am stins văpaia multului meu dor.

Bernard îmi dete semn și blând surâse
caut în sus, dar însumi eu de mine
eram dispus să fac precum voise,

căci ochii mei, având puteri depline,
adânc s-au scufundat în punctul care
lumină e, etern perfectă-n sine.

Iar, cum văzui apoi și tot mai tare,
de-atare văz nici n-avem noi cuvinte,
nici minte-a-nvinge-atâta-mbelșugare.

Precum când vezi în vis o-ntâmplăminte
și-i porți și treaz impresia avută,
dar de-altceva tu nu-ți aduci aminte,

așa sunt eu acum, că-i dispărută
viziunea mea, ci-n inim-o dulcoare
îmi picură și-acum din ea născută.

Așa zăpada se topește-n soare,
în vânt așa se-mprăștie ce scrie
Sibilla, profețind pe foi ușoare.

Lumină-n veci, ce-ntreci cu-o vecinicie
umanul gând, dă-mi duhului puțin
din cum și cât mi te-arătaseși mie,

limbii mele-atâta foc divin
să pot lăsa din gloria-ți fără fine
măcar și-un strop acelora ce vin!

Căci și puțin în minte de-mi revine
și glas în vers oricât de slab scot,
pricepe-ți-vor mărirea ta mai bine.

De-acea lucoare-a razei vii, socot,
ce-mi dete-n ochi, vrând numai și-o clipită
să-i duci airi, aș fi orbit de tot.

Ci-aminte țin că și mai cu-ndrăznită
privire-o sufeream până ce-avui
unită ei puterea infinită.

O, har prisositor, prin care-avui
curaj ca-n focul razei cei eterne
s-afund privirea până ce mi-o-mplui!

Aci-n adâncu-i am putut discerne,
într-un volum unite prin iubire,
tot ce răzleț prin univers se cerne,

substanțe, și-accident, și-a lor pornire,
topite-ntr-una și-ntr-atare fel,
că tot ce spui e numai licărire.

În forma-i generală, nodu-acel
etern cred că-l văzui, căci mult mai mare
plăcere simt acum, când spui de el.

Mai mult m-afund o clip-acu-n uitare
decât trei mii de ani drumu-ntreprins
ce-i fu cu Argo lui Neptun mirare.

Așa și sufletu-mi și-ntreg suspins
privea, și-atent și fix, și, totodată,
mereu de-a tot privi tot mai aprins.

Devii astfel de raza-nflăcărată,
încât spre-a-ntoarce văzul spre-alt aspect
cu neputință-i să consimți vrodată,

căci bunul, cel ce-al vrerii este-obiect,
întreg e-n ea cuprins și-ntr-însa numa',
și-afară-i e corupt ce-n ea-i perfect.

Mai scurte vorbe voi avea de-acuma,
spre-a spune numai ce-mi rămase-n minte,
decât un prunc ce-l mai lăptează muma.

Dar nu c-aspectu-acelei raze sfinte
era mai mult ca simplu-n el mereu,
căci el de-a pururi e ce fu nainte,

ci pentru ,-ntărindu-mi văzul meu
privind în ea, unica-i aparență
păru schimbată, căci schimbat fui eu.

Și-n clara ei și-adânca-i subzistență
văzui trei cercuri în lumina-i vie,
de trei colori și-aceeași continență;

ca-n dublul curcubeu părea fie
reflexu-n două; foc al treilea, care,
egal suflând, dintr-ambe ia tărie.

Ce slabă-i vorba pentru-atât de tare
concept și cât văzui poți să gândești,
puțin ce-a fost din cât era de mare!

Lumină-n veci, ce numa-n tine-ți ești,
și singură te știi, și,-așa știută,
etern știind, surâzi și te iubești!

Rotirea ta, ce-n tine conținută
ca și-un reflex de raze se părea,
puțin de mine-n jur când fu văzută,

păru-n coloarea proprie ce-avea
că-n ea al nostru chip îl zugrăvește,
deci și mai adâncit privii în ea.

Precum un geometru s-adâncește
măsure un cerc și trudă pune
și n-afl-acel principiu ce-i lipsește,

așa fui eu cu nou-aparițiune:
Voiam să văd care-i raportul lor,
cum poate chipu-n cerc să se-mpreune;

dar n-ajungea spre-aceasta propriu-mi zbor,
de n-ar fi fost de-un fulger luminată
puterea mea și-i stinse-avutul dor.

Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;
ci-mi și porni și-al meu și dor și velle,
asemeni roții ce-i egal mișcată,

iubirea care mișcă sori și stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,
sfârși s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viața ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,

și cum se-ntoarce-apoi, voind știe
de este-aieve-n dos ca-n fața lui,
și vede-acord ca-n vers și melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse lațu-n care prins eu fui.

Și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ți par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ți-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăvește
când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc rotește
și iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocolește.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde
și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.

Vin alte două roți apoi și toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

și-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focșor divin
atârnă tot, și ceruri și natură.

știi că primul cerc, cel mai vecin
cu el, rotește-așa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi și-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris aib-o fine
aci-ntr-acest sublim și-angelic templu
ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,

dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau și le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,
căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul."

Așa mi-a zis, și-apoi: "De-ai gând a pune
sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puțin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul și-n salute;
salutea-n plus și-un plus de corp voiește,
când are-ale lui părți egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect și știe și iubește.

Și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,
conform virtuții lor, nu pe-aparența
substanțelor ce par a fi rotunde,

tu poți vedea ce-adâncă-i conivența
de mare-ori mic și mult ori mai puțin
în orice crug, cum are-nteligența."

Precum rămâne splendid și senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate
zăcea pe văi, și râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns și spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;

și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea.

Și-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii și cherubii;

urmează centrul lor cu-așa iuțime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
și pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feții sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult și pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,
și-așa gradat sporește-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolțește
și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a șaptea și cu-a opta roată
Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus privește-oricare-acest șirag,
ci-așa lucrează-n jos, primul bine
le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roți, numiri le-a pus
și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,
a râs de sine însuși cum le-a spus.

Și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce și-unul și-altu-a pururi o stârnește,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi și minte ne rotește
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l privește.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creștine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucișează;

și-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
așa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Și vezi de-aici piezișa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
și-orice putere jos ca și pierdută.

De-ar fi, puțin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, și sus și jos.

Tu stai acum pe banca ta, creștine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simți trudă-n tine.

Ți-am pus pe masă și tu poți să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
și-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui știute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieșind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simții, precum de-un gând al lui
nu știe-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuții scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinși aceștia trebuiau pară
ce-ntr-astă stea sunt drepții ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aș pune minte și-artă și dovezi
de duh oricât, eu nu ți-i pot descrie,
dar poți și crede și-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putință
ce-i peste soare-umanul ochi să știe.

Atare-i deci a patra locuință
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el și fiu și duh ființă.

Iar doamna mea: — "Dă grație-acum, zicând,
soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
și-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Și multe vii splendori văzui venind
și,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

așa vedem încins-a nopții lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
și scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din țara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-așteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi zboare-acolo n-are.

Și-așa cântând și-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenția le-oprește
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Și-un duh simții din roată că-mi vorbește:
— "Când raza grației, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineși crește,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ți nege-n setea-ți mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ți se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngrașă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu și soț, și Mare-i zice,
și-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoști pe toți de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Grațian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut ușoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce și-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, toți au sete
s-audă știri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om știind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi și-a lor așezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
și-al vremilor creștine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minții ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin și-exil veni-ntr-această pace.

Privește-n focul lor pe-nflăcărații
Isidor, Beda și Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplații.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
și nalte verități prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se gătește
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta și-o urnește
și, dulce-astfel sunând tintinul lui,
sufletul dispus ți se topește.

Și corul glorios așa-l văzui
rotind, și-alt glas și-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poți s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu știi că ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.

De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.

Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.

Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire

de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.

Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.

Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;

eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.

și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

Socoți, creștine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

și cum, când deasa și-umeda-ncărcare
începe-a se rări și vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi și tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine
cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are știre
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mișcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaș în față-i și murind astfel.

Și marele-Ahasver îi sta nainte
și-Estira lui și justul Mardochi
ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.

Iar, când și-acest tablou mi se topi
prin sineși el, cum piere și-o bășică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar și-așa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis scapi pe-a ta Lavină
și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne lovește
lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcolește,

așa vedenia mea se rupse-acu,
când fața mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aș fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
așa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin și, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
și-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca și-un om cu sine:
Acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,
haini doresc nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul."

Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui
spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie
și,-ndată ce la prima treaptă fui,

simții mișcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, și: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum așa de sus acele
luciri ce sunt ai nopții-năintași,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?"
ziceam în gând, simțind că se topește
mereu puterea slabilor mei pași.

Eram și unde scara contenește
urcușul ei și-am stat înfipți părând
asemeni navei când la mal s-oprește.

Puțin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-și spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,
spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,
rod frumos aduce-ți-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum știi, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greșește primul, sau țintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
și-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naște-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poți pricepe iubirea
e-n voi sămânț-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru iubirea-n veci nu poate
să-și uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Și, cum nu poți concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, așa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor și faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde și contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet și-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă și-l dorește:
Deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.

Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește
prea-ncet al vostru-amor, după căințe
cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad și fruct a orice mântuință.

Cei prea porniți spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărțire

nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVII

Cum stă, când primu-i foc vibrează-n locul
stropit cu sânge dintr-al său părinte,
și stă pe Ebro cumpăna, și-n focul

de-amiazi în Gange apa e fierbinte,
așa sta soarele, că-n seară da,
când sfântul înger ne ieși nainte.

Pe mal, dincoa' de flăcări stând, cânta:
— "Beati mundo corde!", însă glasul
mai viu decât cel viu din noi era.

Și-apoi: — "De-aici în sus închis la deal vi-e pasul
cât timp n-ați ars în foc. Intrați și-un cânt,
din foc venind, vă va conduce pasul."

Așa ne-a zis de-aproape solul sfânt,
de-aceea fui, la cele ce ne spuse,
ca omul dus de viu a-ntra-n mormânt.

Frângându-mi mânile spre cer aduse,
priveam în foc, imaginându-mi foarte
văzute trupuri de-om de foc distruse.

Întorși spre mine,-ursiții să mă poarte
priveau. Și-apoi Virgil: — "O, fătul meu,
aici pot fi căzniri, dar nu și moarte.

și-adu-ți aminte,-adu-ți, , dacă eu
te-am scos întreg când tu pluteai pe fiară,
ce pot aici, vecin cu Dumnezeu?

Și sigur crede că-ntr-această pară
a focului chiar mii de ani de-i sta
nici fir de păr din creștet n-o să-ți piară.

De crezi , poate, vreau a te-nșela,
tu mergi la foc și ia temei credinții
cu poala hainei, tu, cu mâna ta,

și las-, o, las-oricare fric-a minții!
Hai, fă-te-ncoa', vegheat venind cu mine!"
Dar eu tot ferm și-n contra conștiinții.

Văzând stau tot ferm și-nchis în mine,
atât mi-a zis, puțin, cu vorbe crude:
— "E zid de-aci-ntre Bice-a ta și tine."

Precum, murind, de Tisbe când aude,
Piram deschide ochii și-o privește,
când dudu-ncepe roșii-a face dude,

astfel, simțind gheața-mi se topește,
privii spre el, când numele-l rosti,
ce mintea mea de-a pururi mi-o-ncălzește.

Și-atunci mi-a zis și fruntea și-o-năspri:
— "Să stăm acum dincoa'?" și-apoi surâse
cum faci c-un prunc, când foamea-l birui.

Și-n foc intră naintea mea și-i zise
să-mi vie-n urmă Stațiu, acela care
un drum atât de lung ne despărțise.

Când fui în flăcări, aș fi fost în stare
sar spre-a-mi da răcoare-n fier topit,
atât era văpaia lor de mare.

Spre-a mă-ntări deci, tatăl meu iubit:
— "Eu parcă-i văd și ochii",-a prins spuie
și tot numai de Bice mi-a vorbit.

Cântând, ne conducea pe-o cărăruie
un glas din foc, iar noi, spre el țintiți,
ieșirăm iar la malul care suie.

— "Voi, cei aleși de tatăl meu, veniți!"
suna-ntr-un foc cu-atari lucori senine,
-ntoarse-n lături ochii-mi biruiți.

— "Stă soarele-n apus și-amurgul vine,
grăbiți-v-, a mai zis, nu-umblați agale
cât timp apusul nu-i subt umbre pline."

Suia prin stâncă drept a noastră cale
spre-un punct așa, rupt de mine fuse
în fața-mi soarele de-adânc din vale.

Puține trepte-acel urcuș ne duse
când și știam, din umbra-mi ce s-a stins,
și eu și ei, că-n spate-acum ne-apuse.

Și, pân-a prinde-n tot al ei cuprins
aceeași față a zării
și-a fi și-al nopții văl egal întins,

toți trei făcurăm pat vro treapt-a scării,
căci frânse-aici a muntelui natură
putința-n noi, nu farmecul urcării.

Cum fac, când stau și rumegă din gură
și caprele, ce iuți,
umblau pe culmi, cât timp flămânde fură,

și-al lor cioban, cât timp tăcute stau
în mult umbriș pe-aprinsul miez de vară,
proptit stă-n bâtă și de pază-l au,

sau cum păstorul, care doarme-afară,
petrece noaptea-ntins pe lângă vite,
păzind să nu le-mprăștie vro fiară,

toți trei așa-n târzii acum clipite,
eu ca și-o capră, ca păstorii ei,
scutiți în scocul stâncii-acei scobite.

Puțin puteam să văd pe-afară ce-i,
dar și prin strâmtul loc văzut-am stele,
mai limpezi și mai mari ca de-obicei.

Gândind așa și-așa privind la ele,
prinse-un somn, un somn de-acel ce are
viziuni de stări cari n-au să te înșele.

În ceasul, cred, când prima-i scăpărare
pe munte-n est frumoasa Citeree,
ce-n foc de-amor aprinsă-n veci ne pare,

păru frumoas-o tânără femeie,
c-o văd în vis, cum cântă-n mers și-adună
pe-o luncă flori, cununi ca să le-ncheie.

— "Să știe-oricine-ar vrea să i să spună
Lia-mi sunt, și-acesta-i placul meu:
s-alerg să-mi fac cu mândre mâni cunună.

Să-mi plac gătit-așa-n oglindă vreu;
dar soră-mea, Rahira, nu-și mai lasă
oglindă ei și șade-așa mereu.

Să-și vadă mândrii ochi, de-atât îi pasă,
ca mie-a mă găti cu mâna mea;
spre văz e ea, iar eu spre fapte-atrasă."

Acele-albori ce-n zori să văd de-abia,
pe-atât mai dragi căror se-ntorc în țară,
pe cât ei mân tot mai vecini cu ea,

goneau tutindeni noaptea cea fugară
și somnul meu cu ea. Deci m-am sculat,
căci și-ai mei mari maeștri se sculară.

— "Acel fruct dulce-așa de mult cătat
pe-atâtea crengi, de grijele mortale,
azi foamei tale-n pace-ți va fi dat."

Virgil, întors spre mine, acestea-a sale
cuvinte-a zis, și-n lume daruri nu-s
ce-ar fi-n plăcere-acestora egale.

Și-atâta dor pe-avutul dor mi-a pus,
încât simțeam cu orice pas zborul
își crește-avântul său spre culme-n sus.

Și, când pe-al scării vârf am pus piciorul,
pe cea din urmă treapt-a ei, în fine,
privind la mine,-a zis conducătorul:

— "Și-eternul foc și-al vremii mai puține
văzutu-l-ai și-ajuns-ai, fiul meu,
de-unde nimic eu nu mai văd prin mine.

Prin minte și-arte-aici te-adusei eu.
De-acum plăcerea ta s-o iai ca duce;
ești scos din orice drum și strâmt și greu.

Vezi soarele ce-n fața ta străluce,
vezi iarba-n câmp și flori și arborei
ce-acest pământ de sineși le produce.

Pân-or să vie mândrii ochi acei,
acei ce-n plâns cereau scăparea ta,
tu poți ședea, poți merge unde vrei.

Nici glas nici semn tu nu-mi mai aștepta,
e liber, drept și tare-al tău arbitriu
și-ar fi greșal-a nu ți-l asculta;

deci domn pe tine te-ncunun și-nmitriu."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul III

Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând și reprobându-l;

iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi
convins, nălțai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.

Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenția mea,
gândul de-a vorbi s-a dus din mine.

O sticlă netedă și-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară și-odihnită,
al cărei fund să-l poți însă vedea,

redă a noastră față oglindită
așa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,

văzui pe mulți la vorbă vrând să-ncapă
și-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău și-o apă.

Crezând sunt resfrângeri așadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
-ntoarsei ca să văd de unde-apar;

dar nu văzui nimic, și-așa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.

Și-mi zise-apoi: "— Nu-ți fie de mirare
de gându-ți pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,

ci, ca și de-obicei, îți e smintit.
Substanțe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.

Vorbește-le, și-ascultă deci și crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"

Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:

— "O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieți, dulcoarea cui
n-o știu nicicând decât numai gustată,

mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată fața lui:

— "A noastră milă nimănui nu neagă
dorința justă, ca și unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.

Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poți cunoaște, de te uiți mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt

și poți cunoaște pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roții cei mai line,

din singur duhul sfânt având pornite
orice dorințe-aici și ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.

Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost și-n parte le-am și rupt."

Iar eu atunci: — "Pe-a voastre fețe sfinte
lucește-acum un nu știu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,

și-aveți acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
și lesne-acum te recunosc deplin.

Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveți de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"

Surâse-atunci și ea și multe-n cor
și-a scos cuvinte-așa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:

— "Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor și-așa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, și spre-alta nu s-abate.

Căci, dac-am vrea, dorind, fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.

Și-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.

Spre-a fi ferice negreșit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.

Și,-așa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, și-ntregii oști i place
și-i place-acelui ce ne dă plăceri

spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt și el și tot ce firea face."

Acum fui clar cum orice-așezătură
de-oriunde-n cer e rai, deși n-au rouă
divinei grații tot într-o măsură.

Ci-așa cum e, , și sătul, când noua
mâncare tu o vezi și poftă-ți vine,
de-ntâia mulțămești și ceri pe-a doua,

așa, prin gest și vorbe,-un dor în mine
să știu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.

— "O sfântă viață și-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voință
e normă-n văl la voi și-n îmbrăcare,

ca până-n moarte-n veghe și căință
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorință.

Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând duc și viața ei umilă.

Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi și văduvi de-orice bine
și domnul știe-apoi ce viaț-avui.

Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând și-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roți senine,

ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, și-asemeni fu perzând
umbrișul sfântului ei văl odată.

Deși re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.

Constanța cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a șvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia și-ultimă tărie."

Așa sfârși, și-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.

Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,

Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;

și-așa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieși un glas și-atent el mă făcu,

și-a zis: — "Cât timp va fi până-ți revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, și-mi arată
spre ce-l țintești? și fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac și ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curții-aceștia-atotașezătorul
mi-e singur A și O scripturii sfinte
pe care, mult-puțin, mi-o scrie-amorul."

Și-același glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni țel țintită?"

— "Dovezi și-ale științei", zisei eu,
"ca și porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl știm că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esența lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atrași acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minții mi-l așterne
și-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Și sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuți mi-o arăți, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălțimi de gând."

Și-un glas vorbi: — "Și prin umana minte
și prin cuvânt, ce tot ca ea vorbește,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi și-asta tu: nu simți, firește,
c-ai fi spre-amor atras și de-alte strune?
Ce țepi mai sunt prin care te-mboldește?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intențiune
vulturul lui Hristos; văzui și-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele țepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg și cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi și eul meu,
și moarte a ce-o muri spre-a-mi da ființă,
ce sper-orice fidel cum sper și eu,

cum și rostita-mi vie conștiință
m-au smuls din malul dragostei deșarte
și-n mal m-au pus, al celei cu priință.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer și,-ntrând în melodie,
cânta și doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simțul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

și-atâta ești, de-acea trezire iute,
confuz încât ți-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

așa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
și, ca năuc, am și-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos și-apoi de sineși ea
se nalță iar, prin propriu-i act, o foaie,

așa și-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui și eu și-mi dete bărbăție
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îți fu, și singur ție
copt gata să te naști, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ți este-orice soție,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
și mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mișcări îi face-nvălitoarea;

așa-mi dădea și primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ține,
spre-a-mi face placul cât de gata este

și-a zis: — "Mai bine știu ce dor e-n tine
mai bine-l știu, deși-al tău glas îl tace,
decât știi tu ce crezi că știi mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să știi cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-așa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui și, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineși cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut și peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute și treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minții,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane și rotirii
acestor roți, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi dați așa sau altfel curs vorbirii.

Și, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; și-așa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, piere și-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viața-onestă și pierdută,
din ceasul prim și până-n cel ce-urmează

pe-al șaselea, când Sol cadrantu-și mută."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul V

— "De-ți ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, și-n tine
ți-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
își mișcă pașii dup-aflatul bine.

În minte-ți văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simțită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai să știi de umple oarecare
alt bun atâta știrbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."

Așa-ncepu Beatrice-acest un cânt
și, ca și-un om ce nu s-oprește-n spuse,
așa-ntregit-a-nvățul ei cel sfânt:

— "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
și însuși lui cel mai conform îi fuse,

acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
și numai ele singure-nzestrate.

Acum, de stai să judeci, vei vedea
naltul preț al votului e factul
că vrea și Dumnezeu ce omul vrea.

Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineși jertfă, propriu-avându-și actul.

În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.

Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,

dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ți da la mistuire-ajutorință,
căci prea ți-am dat mereu mâncare seacă.

Deschide-ți mintea deci și cu priință
tu ține-n ea, căci numai să-nțeleagă
și-a nu ținea nu este-n om știință.

Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
ființa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.

Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o și-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-așa de clare.

De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deși ofranda câteodată,
cum cred că știi, o mai schimbau și ei.

Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.

Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său și fără -nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime

și rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n șase-n ce-o s-o-nlocuiască.

Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.

Voi darnici fiți, dar nu cu ne-nțelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,

căci lui mai bine-i fu "Greșii" zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun și-atridul cu-a sa fiică,

din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greșală,
oricine-o auzi, deștept ori prost.

Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creștine,
și nu gândi că orice apă spală!

Aveți păstor ce-n dreptul drum vă ține,
ș-aveți Scriptura-n două părți, apoi,
și-atât v-ajunge-a face cum e bine.

Voi oameni fiți, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.

Nu fiți ca mielul ce, naiv, săracul,
își las-al mamei lapte și zglobiu
își face singur rău, spre-a-și face placul."

Vorbi Beatrice-așa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.

Schimbatul chip al ei și-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinț-avea noi lămuriri a-i cere.

Precum, chiar pân-a n-apuca să-și vie
în pace coarda, intră-n țintă fierul,
așa zburam spre-a doua-mpărăție.

Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!

Precum în lacuri pacinice și clare
vezi peștii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,

așa văzui spre noi venind oștirea
de lămpi, vro mie, cred, și toți strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."

Și,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.

Socoți c-aș întrerupe-acum, creștine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinț-amară
de-a ști ce-a mai urmat ar arde-n tine!

Din tine poți să judeci așadară
ce dor m-ardea să știu și-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.

— "Ferice om, cui harul sfânt ți-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai ești soldat,

ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
să știi de noi, tu-ntreabă tot ce-ți place!"

Așa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbește,
vorbește,-a zis, și crede-i ca pe zei!"

— "Eu bine văd că haină te-nvelește
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbești, mai clară ea lucește,

dar nu știu cine ești, ce-ți dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-așa de-ascunsă-n lume."

Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.

Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,

așa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
și,-ascunsă-n sine-așa, așa-mi răspunse

cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.

Dar doamna ce spre ceruri mă-mboldește:
— "Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: — "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.

Și-așa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci rod și-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.

Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, să știu ce-am de lucrat;

și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,

așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,

așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,

așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;

și-urgia ei cumplit din nou cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.

Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-așa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

și-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarța și-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renașteți moarta mea cântare
și-aici puțin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-așa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieșit la larg din moarta boare
ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea și ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moș văzui,

stând singur lângă mine, și de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă și-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, și-avea
pe piept o dublă viț-a lor scăpată,

iar fața-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n fața mea.

— "Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiți pe negrul râu în sus?"
a zis mișcând a feții-onestă floare.

"Ce facl-avurăți? Cine v-a condus
ieșind din hăul nopții-ntunecate
ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit și-n față și-n genunchi fiu
și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voința-ți e să știi mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, și numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
și-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
și vreau vadă și poporul pus,
ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.

Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus
de-a te vedea și-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ți placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o știe bine

și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ți trec a tale șapte-mpărății,
și am să-i duc a ta recunoștință,
de crezi că-i demn prin iad numit fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui ființă,
vederii mele drag-așa, firește,
încât îi împlineam orice dorință.

Ci-acum, că peste râul rău trăiește,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-oprește.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc și spală-i fața bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, -ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un șes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbește,
și mult trestiș produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăiește
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.

Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Și-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
și-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, pașii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puțin o scade-arșița lui,

ușor își puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă
și-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
și, ce minune!,-ndată ce-și culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul II

O, voi acei ce-n slaba luntrișoară
cu dorul ascultării-mi urmăriți
pe mare nava ce, cântând, îmi zboară,

vă-ntoarceți iar la mal v-odihniți,
căci poate că,-ndrăznind -ntrați, vrodată
perduți de mine-n larg, voi periți!

Pe-o mare merg ce n-a mai fost umblată;
Minerva-mi suflă, conduce-Apoll'
și nouă muze Ursa mi-o arată.

Dar voi, puținii-acei ce-ați dat ocol
la vreme pânii îngerești din care
trăiești aici și-n veci te simți tot gol,

puteți intra, socot, pe larga mare
cu-al vostru vas, cât timp nu-i egalat
al mării câmp brăzdat de-a mea cărare.

Cum voi vă veți mira nu s-au mirat,
trecând prin Colhis, gloat-argonaută,
și-n câmp pe Iason l-au văzut argat.

Eterna sete-a noastră ce-nnăscută
grăbit, cam cum vedeți pe cer, ne-a dus
spre lumea cea dintru-nceput făcută.

Priveam la doamna mea, iar doamna-n sus,
și,-n timp ce poate-un cui să se destrune
zburând din arcul de pe care-i pus,

văzui că sunt ajuns unde-o minune
atrase văzul meu; iar Beatrice,
cui văl pe gându-mi nu-i puteam eu pune,

mi-a zis, frumoas-așa cât și ferice:
— "Spre domnu-ntoarce inima cu-ardoare
că-n prima stea voi să ne ridice".

Părea că ne-a cuprins o lucitoare,
solidă ceață, deasă și polită
cum este-un diamant bătut de soare.

Și ne-a primit eterna mărgărită
În sânul ei cum apa ce primește
o rază-n ea persist-a fi unită.

De-am fost eu corp, și nu-nțelegi, firește,
cum rabd-un corp intre-n el străinul,
cum este-a fi când corp în corp răzbește,

cât trebuie de-aprins să-ți fie chinul
să vezi esența-n care poți să vezi
unit-a noastră fire cu divinul.

Acolo vei vedea ce-aici tu crezi
nu demonstrat, ci manifest prin sine,
cum crezi un axiom fără dovezi.

și-am zis: — "Madono, mulțămesc, vezi bine,
cu-ntreag-ardoare câtă-n mine este
cui smulsu-m-a mortalelor destine.

Dar spune-mi tu ce pete sunt aceste
pe-al lunei corp, de care jos la noi
spun oamenii cu Cain nu ș' ce poveste?"

Puțin stăpâna mea zâmbi și-apoi:
— "De-i fals-orice părere-n om, când n-are
vro cheie simțul spre-a deschide-n voi,

cu-atât mai mult nu-ți fie de mirare
când vezi că, și urmând vrun simț, ce mici
spre zbor aripi rațiunea voastră are.

Ci-ntâi să-mi spui, tu cum ți le explici?"
Iar eu: — "De-apar diverse stări, aș zice
că-s pături rari și dese-n lun-aici."

Iar ea: — "Vedea-vei cert cum o să pice
credința ta-n absurd prin toate-acele
dovezi ce-n contra o să ridice.

V-arat-a opta sferă multe stele
la cari, privind mărimea lor și clarul,
găsești fenomene diverse-n ele.

De-ar face-aceasta desul lor sau rarul,
În toate-ar fi o singură putință,
ușor, ori greu, ori drept având cântarul.

Diverselor puteri le dau ființă
fântâni diverse, cari, afăr' de una,
distruse-ar fi, de-ar sta a ta sentință.

Mai mult, când rarul ar produce bruna
coloare-a lor, cum crezi, ori numa-n parte,
lipsit-ar trebui fie luna

de-a ei materie,-ori, tocmai cum se-mparte
ce-i gras și slab în corp, ar fi și-aceste
diverse părți ori pline,-ori mai deșarte.

Ne-ar da eclipsele de soare veste
În primul caz, căci el s-ar arăta
ca ori prin care-alt corp când rar el este.

Dar nu-i așa. Deci trec a cerceta
al doilea caz, și el, de se prăvale,
va fi vădită-n fals părerea ta.

Prin rarul strat de n-are drum la vale,
desigur este și-un hotar, de unde
contrarul său deloc nu-i lasă cale.

Se-ntorc de-aici ale luminii unde
precum se-ntoarce-o rază refractată
din sticla-n dosul cărei plumb s-ascunde.

Vei zice-acum că raza ni s-arată
mai mult aici ca-ntr-alte părți obscură,
fiind dintr-un mai mare-adânc redată.

Tu poți scăpa de-această-ncurcătură,
făcând experiment izvoru-acel
din care-a voastr-orice știință cură.

Iai trei oglinzi, două distând la fel
În fața ta, și-ntre-ambele așează
pe-a treia, mai departe stând nițel;

privești spre ele-n timp ce luminează
În dosul tău stând astfel o făclie
că toate trei spre tine-o reflectează;

În cea mai depărtată n-o să fie,
ce-i drept, egal volumul de lucoare,
va fi însă egal-a ei tărie.

Și-asemeni cum, bătut de caldul soare,
rămâne gol pământul de zăpezi
și de ger, și-ntâia sa coloare,

așa și restul ce-a rămas să-l crezi
voiesc să-l scad prin facl-așa verace
Încât va scânteia când o s-o vezi.

Rotește-n cerul din divina pace
un corp ce-nchide-n vecinica-i virtute
pe esse-a totul ce-n cuprinsu-i zace.

Vecinul cer cu-atâtea lămpi văzute
împarte-esența-n deosebi ființe,
de el distincte, dar în el ținute,

iar alte roți prin varii diferințe
trimit în jos distinctul ce-l cuprind
conform cu scopul lor și-a lor semințe.

Aceste-organe-a lumii deci descind
din grad, cum vezi, și-astfel urmându-și gradul,
că-n jos trimit ce de deasupra prind.

Ăst drum pe care merg, tu vezi cum scadu-l,
mereu spre ținta ce-al tău dor o cere,
Încât de-acum să-ți afli singur vadul.

Motori divini deci cat-a da putere
ca și mișcare-acestor roți divine,
precum lucrarea-n fier un faur cere.

Deci cerul cel cu-atâtea dragi lumine
ia chip din mintea cea dintru-nceput
ce-i dă și curs și-al ei sigil devine.

Și,-așa cum sufletu-ntr-al vostru lut,
prin fel de fel de membre, conformate
diverselor puteri, e desfăcut,

suprema minte-a dânsei bunătate
prin stele-astfel și-o-mparte înmiită,
etern rotind în propria-i unitate.

Diversă stea primește-o felurită
putere-n ea ce,-ntrând, o face vie,
fiind, ca viața-n voi, cu ea unită.

Străluce-apoi prin corpul...
conform fericei firi care-o produce
ca și prin-ochii vii o veselie.

De-aici apoi o stea și-o stea străluce
În mod divers, dar nu din des și rar,
căci ea-i principiul formei ce produce

conform cu-a sa putere,-obscur și clar."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,

-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aș poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,

așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, și-aprinși fața mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,

vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine să-ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
în suflet ea, și cum ți-l înflorește?"
Așa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,

și din Egipt iertat îi fu să vie
vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.

Și-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,

mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe față."
— "Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,

tot insu-n țara sa, Isai învață,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.

Și-așa lucoarea-n ele se trezi,
, Racu-n cer așa cristal fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală și mergând -mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.

Și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat

alături ei și-n lumea cea ferice!

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

— "O, voi părtași aleși la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrănește
așa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciugulește
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăiește,

vedeți-i multul dor care-l apasă,
și-l rourați puțin: voi beți izvorul
din care-ale lui gânduri tind să iasă."

A zis; și se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
și dând văpăi ca-n goană meteorul.

Precum se-ntorc rotițele-n ceasornic
așa, , de le privești, de-una-ți pare
stă pe loc, iar alta fuge spornic,

așa și-aceste hori de duhuri care,
danțând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieșind un foc așa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.

De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.

Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
așa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.

— "O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."

Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
și-așa vorbi cum spusei mai nainte.

— "Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ți s-au dat,

-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credința care-ți dete
putere-odată să te miști pe mare.

Cum speră și iubește el, cum crede,
nu-ți este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca și scris se vede.

Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleșii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi și va răspunde."

Precum se-ncinge-un candidat și tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, și nu spre-a o desface,

așa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-așa maestru și de-așa chestiune.

— "Să-mi spui, creștine bun, și clar arată:
credința ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;

apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-și poate descuia
al său torent interna mea fântână.

Deci: — "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aș vrea."

Și-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,

credința-i stofa vrerilor sperate
și-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."

Atunci am auzit: — "E just cum crezi,
dar numai dacă știi de ce anume
și-ntre substanțe-o pui, și-ntre dovezi."

Iar eu: — "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putința,
așa de-ascunse-s ochilor in lume,

că-și au temeiul numai în credința
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanțe-i pun ființa.

Din crezul ăsta, fără vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, și-astfel dovad-o și avem."

Și iarăși auzii: —" De-ar înțelege
astfel câți jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiștii-așa de iuți nege."

Așa din faclă-i s-auzi cum sună;
și-apoi: — "Moneta asta, așadar,
și-n pond și-n aliaj s-arată bună;

dar vorba e de-o ai și-n buzunar."
Iar eu: — "Cum nu! și lucie și plină,
și-n marca ei nimic nu e neclar."

Și iar ieși din vecinica lumină
ce-aici lucea: — "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,

de unde-l ai?" — "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele și-a legii noastre foi,

rațiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuțite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."

— "Dar scrisul vechi și nou, din care-ți vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ții c-ar fi cuvânt divin?"

Iar eu: — "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier și bate nicovale."

— "Dar ce-ți dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. și nimeni nu le jură."

— "Că fără de minuni s-a-ncreștinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;

căci tu intrași sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, și-azi este-un spine."

Sfârșind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei și-aci se cântă.

Și-acel baron, care,-ntrebând, trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puține foi rămase,

îmi zise: — "Grația-n care ești, că-n ea
îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte
că pân-aici le-ai spus cum se cădea,

așa c-aprob ce spuseși mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
și de-unde-ți vine-un crez așa ferbinte?"

— "O, tată sfânt și vecinica lucoare
ce vezi așa ce crezi, că spre mormânt
putuși -nvingi mai tinere picioare,

tu vreai s-arăt", așa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credință
și-mi ceri și cauza ei. Răspund: În sfânt

și Unul Domn, o vecinică ființă,
cred eu, cel nemișcat, mișcând mereu
întregul cer prin dor și prin voință.

N-am singur probe fizice-aici eu
și metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu

prin Moise, și profeți, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, și prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.

Și-n trei persoane-eterne cred, și-aceste
atari sunt Un' și-n trei atari se-mbină
sufere să-i zici și sunt și este;

iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.

Aci-i principiul și scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca și-n cer o stea."

Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
și-apoi, urându-și pentru noua știre,
în brațe ia pe serv, pe loc ce tace,

așa, cântând și-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire

vorbii așa, și-n spusa mea plăcui.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,
creasc-ardoarea ce din el răsare,
crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru că văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.

Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face

și-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;

deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.

Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"

Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.

Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.

El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut mearg-airea,
cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ceprinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.

De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil tac, iar Stațiu conjură
spui; și-atunci oftai și mă-nțelese

Virgil și-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a și plecat -mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

port c-un mort ca și cu trupuri pline."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni facă p-asta de rușine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând pară,
ce loc de-urcuș ne dă pe-acoalea clinul?"

— "De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna brațul drept spre-afară."

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VII

A lor oneste-onoruri și senine,
când fúră-n rând de trei ori repetate,
Sordel s-a tras zicând: — "Și-acum, voi cine?"

— "Pe când erau nedemni cei morți cate
această coastă, ca spre cer să suie,
de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e
printr-alt păcat decât că nu crezui."
Așa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n fața lui
deodat-un fapt ce-l umple de mirare,
crezând și nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-și ochii,-a stat atare.
Venind apoi, l-a-mbrățisat umil
pe unde-un prunc s-agață de-omul mare.

— "Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil
dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete,
și-a țării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce grație-ori merit vru să mi te-arete?
și spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt,
de vii din iad, din care cerc, poete?"

— "Prin toate-ale durerii cercuri sunt
venit aici, a zis, și fac aceste
mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

Și nu făcând, ci nefăcând îmi este
pierdut ce tu dorești, supremul bine,
de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad și-o noapte făr' de fine
ni-l face trist, nu cazna, și-ntristați
noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curați,
pe care-i duse moartea mai nainte
de-a fi de culpa-ntregii lumi spălați;

acolo-s cei ce n-au știut trei sfinte
virtuți, trăind, dar pe-altele, pe toate,
lipsiți de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de știi și de se poate,
la locul de-unde propriul purgator
își ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?"

N-avem aici anume loc. Cum vor,
și-n sus, și-n jur, oricine poate trece;
cât pot să merg, îți stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,
iar noaptea-n sus nu poți sui, deci cată
s-aflați un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată;
de vrei, te duc la ele și-i avea
plăcere-a ști ce soartă le e dată."

— "Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea
să suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă
altcineva sau e că n-ar putea?"

Văzui în țărn-o linie cum apasă
cu degetul și: — "Ziua dac-apune,
nu poți să treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune
decât negroarea nopții-a ne sui,
că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poți noaptea-n jos să mergi cât ai voi,
poți coastei face-ocol, dar e-n orbie,
cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi."

Virgil, ca și cuprins de-uimire vie,
răspunse-atunci: — "Deci du-ne unde-ai spus
starea-n loc plăcut-o să ne fie".

Puțină cale noi de-aci ne-am dus,
când și văzui că dealul se desface
făcând o vale ca și-n lume sus.

— "Vom merge-acolo unde coasta face
din sine-un sân, a zis, și noul soare
vom sta să-l așteptăm acolo-n pace."

Era-ntre clin și oblu-o cotitoare
potecă-n vale, ce ne duse-n locul
în care-al văii limb aproape moare.

Curat argint și aur roș ca focul,
smarald în clipa când îl frângi, seninul
eben lucios, și purpura, și cocul

învinse-ar fi rămas acolea-n plinul
de flori și ierburi sân cu strălucirea,
precum de-al său mai-mult e-nvins puținul.

Nu numai c-a depins acolo firea,
ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară
fac dulce-amestec neștiut airea.

Și duhuri, ce pe pajiști s-așezară,
cântau aci Salve Regina-n cor,
pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător:
— "Cât timp puținul soare n-o să cadă,
nu-mi cereți vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor fețe-o să se vadă
și-a lor mișcări aici, pe culme stând,
decât fiind cu dânșii-ntr-o grămadă.

Acel ce șade cel mai sus, părând
c-ar fi negles ce-avea să făptuiască
și vezi că nici nu cântă cu-alții-n rând,

Rudolf a fost și-ar fi putut s-oprească
Italia de-a peri de răni, de care
târziu va fi alt braț s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare,
domni pământu-acelor văi ce drum
prin Molda-n Elba-și fac, prin Elba-n mare,

și-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum
e fiu-i Venceslau, de barbă plinul,
ce-n lene și-n desfrâu se-ngrașe-acum.

Și-acel Născior, ce pare, cu vecinul
cel blând la chip, în foarte intim sfat,
muri fugind și desflorându-și crinul.

Vezi cum își bate pieptul, desperat,
și vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte,
din palme-obrajilor făcut-a pat:

Sunt ciumei Franței socru și părinte
și-au inimi triste-așa de-amar durute
de viața lui cea rea și făr' de minte.

Iar cel cu membre-așa de mari părute,
ce cântă-n rând cu cel cu mare nas,
fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

Și, rege după el de-ar fi rămas
acel flăcău ce-n dosul lui se vede,
virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poți spune de-alt al său erede,
căci Frideric și Iacob au azi țară,
dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate crește rară
pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel
acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

Și Cârnului și și-altui Petru,-acel
de care plânge-Apuglia și Provanța,
aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom și germene-i distanța
cât e-ntre Mărgărita și Beatrice
cu soțul lor și, cu-al ei soț, Constanța.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice,
Enric, deoparte stând, priviți-l voi;
el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce șade mult mai jos, apoi,
privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul,
de-al cui cu-alexandrinii lung război

și Montferratu-i trist și Canavezul."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IX

Apoi, Clemențo, lămurit când fui
de Carlo-al tău și-mi spuse cum dușmanii
aveau să-și bată joc de-urmașii lui,

mi-a zis: — "Dar taci, și las' curgă anii!
Atât mai pot să-ți spui ce-o fi nainte:
just amar urma-vă-va pierzanii."

Apoi viaț-acelei flăcări sfinte
s-a-ntors spre soarele care-o străbate
ca și spre-un bun de-odihn-a orice minte.

Făpturi împii și suflete-nșelate,
vai, cum vă-ntoarceți voi de-asemeni bine,
cu ochi țintiți mereu spre vanitate!

Și iat-alt foc spre noi văzui că vine
din sfera lor și claru-i foc de-afară
vădea dorința-i de-a vorbi cu mine.

Iar ochii doamnei, care-asupra-mi stară
ca și nainte, fix, cu-a lor privire
un semn vegheat de dulce-asens îmi dară.

— "Dorinței mele,-o, fă-i curând plinire,
ferice duh, am zis, proba ta
că pot răsfrînge-n tine-a mea gândire."

Din fundu-i, de-unde pân-atunci cânta,
deși n-o cunoșteam, acea lucoare,
cum face-un om dispus a te-ajuta,

mi-a zis: — "În partea țării făr' de-onoare,
Italia, ce-și zace-ntre Rialt'
și muntele ce Brentei izvoare,

un deal se nalță, însă nu prea nalt;
el patrie este-acelei flăcări grele
ce dete-acelui loc cumplit asalt.

Vlăstar a fost și ea al mamei mele:
Cunizza fui și-aci-ntr-acest regat,
căci roabă fui puterii-acestei stele;

ci-mi iert aici cu drag al meu păcat
și nu mă plâng și rabd cu veselie,
iar d-ast-al vostru vulg poate-i mirat.

Odorul rar, cel mai aproape mie,
ursit al nostru cer să ni-l orneze,
bun nume-avu, și, stins pân-o să-i fie,

avea-va suta de-ani să se-ncinceze.
Ei, vezi, de-avem de fapte-a da dovadă,
ca primei vieți și-a doua să-i urmeze!

Ci-altfel gândește azi acea grămadă
dintre-Adige și Tagliament, alt gând,
căci, orișicât s-o bați, nu vrea să vadă;

ci-n bălțile Vicenzei și-n curând
schimba-i-va apa-n sânge paduanul,
căci prea-i rebel de-orice virtuți fugind.

Iar unde Sil' s-unește cu Cagnanul
se poart-un domn cu-atât de nalte schime,
că-i fac, spre-a-l prinde, de pe-acum arcanul.

Va plânge Feltro câte face crime
nemernicu-i păstor, hain și-atare
că-n Malta nu va-ntra mai vrednic nime.

Spre-a-l încăpea pe tot, ce cadă mare,
și câtă trudă pe-uncii-a-l cântări
tot sângele cel ferrarez pe care

ăst popă nobil are-a-l dărui,
zelos spre-a fi-n partid; și-acele donuri
conforme vieții-acestei țări vor fi.

Oglinzi sunt sus, iar voi le ziceți tronuri,
ce-n noi răsfrâng județul vrerii sfinte,
așa că ne par drepte-aceste zvonuri."

Aici tăcu. Și-apoi luai aminte
că spre-altele s-a-ntors, căci am văzut
că intră-n sfer-așa cum fu nainte.

Ci-ntâiul foc, ce-acu-mi era știut,
in față-mi stând, lucoare avea-n figură
ca și-un rubin de soare străbătut.

Plăcerea-n cer le dă lumină pură,
ca râsu-aici; dar umbra, de durere
mai multă-n iad, pe-atât se face-obscură.

— "Eternul vede tot, și-a ta vedere
se-nluie-n el, încât, ferice-odor,
nu-ți poate-ascunde nici un fel de vrere.

Deci vocea ta, ce desfătează-n cor
tot ceru-n rând cu-acele lămpi divine
ce-și fac din șase-aripi hlamida lor.

De ce nu vrea dorința să-mi aline?
Eu nu ți-aș aștepta -ntrebi cuvântul,
în tine de-aș vedea cum vezi tu-n mine."

— "Bazinul cel mai larg, așa deci sfântul
vorbi-ncepând, ce apa-n el cuprinde,
afar' de-acel ce-ncunjură pământul,

spre soare-ntre potrivnici țărmi se-ntinde
așa de mult, că face meridian
acolo unde-al zilei fapt s-aprinde.

Acestei văi îi fui eu riveran
în stânga Macrei, care-n scurta-i cale
desparte genovezul de toscan.

Spre-apus și zori aproape-au zări egale
Buggia-n sud și-orașul de-unde fui
și-al cărui port văzu de sânge-o vale.

Și Folco m-a numit poporul cui
știut i-am fost, și-acestei lumi rotunde
îi dau tiparul ce din ea-l avui.

N-a ars nici Dido-n flăcări furibunde,
mâhnind pe soț și pe Creuse-odată,
ca mine-n timpul cât avui ce tunde,

nici fata din Rodope, cea-nșelată
de-al ei Demofoont, nici scos din fire
Hercul de-a regelui tesalic fată.

N-avem căințe-aici, numai zâmbire,
nu de păcat, căci el din gând ni-e scos,
ci cum prevăzu-mparte mântuire.

Aici al artei mare și frumos
efect îl vezi, aici discerni un bine
prin care-acești de sus lucrează-n jos.

Dar toate-a tale vreri spre-a-ți fi depline,
ce-n sfera noastr-aici ți se iscară,
se cade-a mai vorbi și-altfel cu tine.

Tu vrei să știi ce duh e, așadară,
în focu-acest vecin ce scânteiază
ca razele de soare-n apa clară.

știi că-n pacea lui se desfătează
Rahab, ce-aci-ntr-a noastră stea primită,
în cel mai mare grad ni-l sigilează.

În ceru-acesta,-n care-i vârfuită
a terei umbră, cea dintâi fu ea
prin marea-nvingere-a lui Cristos suită.

Fu just ca-ntr-una dintre roți s-o ia
ca drept trofeu a-nvingerii cei sfinte
prin mâni ce crucea-n cuie le ținea,

,-n sfânta țară, mergerii nainte
lui Iosua ea primul fir i-l toarse,
ci-acestea papei nu-i prea stau aminte.

Orașul tău, clădit de-acel ce-ntoarse
părintelui său dosu-n primul zel,
și-a cărui pizm-atâta plâns ne stoarse,

produce blăstematul crin acel
ce-a dus și miei și oi pe-un drum nebun,
făcând păstor pe-un lup; și, pentru el,

pe marii doctori nici un preț nu pun,
nu vreau scripturi, ci numa-n decretale
fac studii-așa cum marginile-o spun.

Și papi și popi cu-acestea fac parale;
lor nu spre Nazaret le zboară gândul
spre care-n zbor Gavril făcut-a cale.

Dar Vaticanul și-alte părți de-a rândul
alese-n Roma, foste cimiterii
celor ce s-au luptat pe Petru-urmându-l,

vor fi-n curând scăpate de-adulterii."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Care este cea mai veche zi de naștere atestată documentar? Fii primul care răspunde!

Fani pe Facebook

 
Vrei să ajuți Citatepedia să se transforme? Doar în decembrie, la donația ta se pot adăuga 1500 euro de la Bursa Binelui. Află detalii!