Cântul II

O, voi acei ce-n slaba luntrişoară
cu dorul ascultării-mi urmăriţi
pe mare nava ce, cântând, îmi zboară,

vă-ntoarceţi iar la mal să v-odihniţi,
căci poate că,-ndrăznind să-ntraţi, vrodată
perduţi de mine-n larg, voi să periţi!

Pe-o mare merg ce n-a mai fost umblată;
Minerva-mi suflă, mă conduce-Apoll'
şi nouă muze Ursa mi-o arată.

Dar voi, puţinii-acei ce-aţi dat ocol
la vreme pânii îngereşti din care
trăieşti aici şi-n veci te simţi tot gol,

puteţi intra, socot, pe larga mare
cu-al vostru vas, cât timp nu-i egalat
al mării câmp brăzdat de-a mea cărare.

Cum voi vă veţi mira nu s-au mirat,
trecând prin Colhis, gloat-argonaută,
şi-n câmp pe Iason l-au văzut argat.

Eterna sete-a noastră ce-nnăscută
grăbit, cam cum vedeţi pe cer, ne-a dus
spre lumea cea dintru-nceput făcută.

Priveam la doamna mea, iar doamna-n sus,
şi,-n timp ce poate-un cui să se destrune
zburând din arcul de pe care-i pus,

văzui că sunt ajuns unde-o minune
atrase văzul meu; iar Beatrice,
cui văl pe gându-mi nu-i puteam eu pune,

mi-a zis, frumoas-aşa cât şi ferice:
— "Spre domnu-ntoarce inima cu-ardoare
că-n prima stea voi să ne ridice".

Părea că ne-a cuprins o lucitoare,
solidă ceaţă, deasă şi polită
cum este-un diamant bătut de soare.

Şi ne-a primit eterna mărgărită
În sânul ei cum apa ce primeşte
o rază-n ea persist-a fi unită.

De-am fost eu corp, şi nu-nţelegi, fireşte,
cum rabd-un corp să intre-n el străinul,
cum este-a fi când corp în corp răzbeşte,

cât trebuie de-aprins să-ţi fie chinul
să vezi esenţa-n care poţi să vezi
unit-a noastră fire cu divinul.

Acolo vei vedea ce-aici tu crezi
nu demonstrat, ci manifest prin sine,
cum crezi un axiom fără dovezi.

şi-am zis: — "Madono, mulţămesc, vezi bine,
cu-ntreag-ardoare câtă-n mine este
cui smulsu-m-a mortalelor destine.

Dar spune-mi tu ce pete sunt aceste
pe-al lunei corp, de care jos la noi
spun oamenii cu Cain nu ş' ce poveste?"

Puţin stăpâna mea zâmbi şi-apoi:
— "De-i fals-orice părere-n om, când n-are
vro cheie simţul spre-a deschide-n voi,

cu-atât mai mult nu-ţi fie de mirare
când vezi că, şi urmând vrun simţ, ce mici
spre zbor aripi raţiunea voastră are.

Ci-ntâi să-mi spui, tu cum ţi le explici?"
Iar eu: — "De-apar diverse stări, aş zice
că-s pături rari şi dese-n lun-aici."

Iar ea: — "Vedea-vei cert cum o să pice
credinţa ta-n absurd prin toate-acele
dovezi ce-n contra o să ridice.

V-arat-a opta sferă multe stele
la cari, privind mărimea lor şi clarul,
găseşti fenomene diverse-n ele.

De-ar face-aceasta desul lor sau rarul,
În toate-ar fi o singură putinţă,
uşor, ori greu, ori drept având cântarul.

Diverselor puteri le dau fiinţă
fântâni diverse, cari, afăr' de una,
distruse-ar fi, de-ar sta a ta sentinţă.

Mai mult, când rarul ar produce bruna
coloare-a lor, cum crezi, ori numa-n parte,
lipsit-ar trebui să fie luna

de-a ei materie,-ori, tocmai cum se-mparte
ce-i gras şi slab în corp, ar fi şi-aceste
diverse părţi ori pline,-ori mai deşarte.

Ne-ar da eclipsele de soare veste
În primul caz, căci el s-ar arăta
ca ori prin care-alt corp când rar el este.

Dar nu-i aşa. Deci trec a cerceta
al doilea caz, şi el, de se prăvale,
va fi vădită-n fals părerea ta.

Prin rarul strat de n-are drum la vale,
desigur este şi-un hotar, de unde
contrarul său deloc nu-i lasă cale.

Se-ntorc de-aici ale luminii unde
precum se-ntoarce-o rază refractată
din sticla-n dosul cărei plumb s-ascunde.

Vei zice-acum că raza ni s-arată
mai mult aici ca-ntr-alte părţi obscură,
fiind dintr-un mai mare-adânc redată.

Tu poţi scăpa de-această-ncurcătură,
făcând experiment izvoru-acel
din care-a voastr-orice ştiinţă cură.

Iai trei oglinzi, două distând la fel
În faţa ta, şi-ntre-ambele aşează
pe-a treia, mai departe stând niţel;

priveşti spre ele-n timp ce luminează
În dosul tău stând astfel o făclie
că toate trei spre tine-o reflectează;

În cea mai depărtată n-o să fie,
ce-i drept, egal volumul de lucoare,
va fi însă egal-a ei tărie.

Şi-asemeni cum, bătut de caldul soare,
rămâne gol pământul de zăpezi
şi de ger, şi-ntâia sa coloare,

aşa şi restul ce-a rămas să-l crezi
voiesc să-l scad prin facl-aşa verace
Încât va scânteia când o s-o vezi.

Roteşte-n cerul din divina pace
un corp ce-nchide-n vecinica-i virtute
pe esse-a totul ce-n cuprinsu-i zace.

Vecinul cer cu-atâtea lămpi văzute
împarte-esenţa-n deosebi fiinţe,
de el distincte, dar în el ţinute,

iar alte roţi prin varii diferinţe
trimit în jos distinctul ce-l cuprind
conform cu scopul lor şi-a lor seminţe.

Aceste-organe-a lumii deci descind
din grad, cum vezi, şi-astfel urmându-şi gradul,
că-n jos trimit ce de deasupra prind.

Ăst drum pe care merg, tu vezi cum scadu-l,
mereu spre ţinta ce-al tău dor o cere,
Încât de-acum să-ţi afli singur vadul.

Motori divini deci cat-a da putere
ca şi mişcare-acestor roţi divine,
precum lucrarea-n fier un faur cere.

Deci cerul cel cu-atâtea dragi lumine
ia chip din mintea cea dintru-nceput
ce-i dă şi curs şi-al ei sigil devine.

Şi,-aşa cum sufletu-ntr-al vostru lut,
prin fel de fel de membre, conformate
diverselor puteri, e desfăcut,

suprema minte-a dânsei bunătate
prin stele-astfel şi-o-mparte înmiită,
etern rotind în propria-i unitate.

Diversă stea primeşte-o felurită
putere-n ea ce,-ntrând, o face vie,
fiind, ca viaţa-n voi, cu ea unită.

Străluce-apoi prin corpul...
conform fericei firi care-o produce
ca şi prin-ochii vii o veselie.

De-aici apoi o stea şi-o stea străluce
În mod divers, dar nu din des şi rar,
căci ea-i principiul formei ce produce

conform cu-a sa putere,-obscur şi clar."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfârşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,

şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse laţu-n care prins eu fui.

Şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.

Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.

Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,

dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul."

Aşa mi-a zis, şi-apoi: "De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect şi ştie şi iubeşte.

Şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde,
conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa
substanţelor ce par a fi rotunde,

tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa
de mare-ori mic şi mult ori mai puţin
în orice crug, cum are-nteligenţa."

Precum rămâne splendid şi senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate
zăcea pe văi, şi râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns şi spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere;

şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea
şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la şah de mii de ori dublarea.

Şi-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii şi cherubii;

urmează centrul lor cu-aşa iuţime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
şi pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feţii sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte,
şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte
şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a şaptea şi cu-a opta roată
Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus priveşte-oricare-acest şirag,
ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roţi, numiri le-a pus
şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise,
a râs de sine însuşi cum le-a spus.

Şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV

— "O, voi părtaşi aleşi la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrăneşte
aşa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciuguleşte
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăieşte,

vedeţi-i multul dor care-l apasă,
şi-l rouraţi puţin: voi beţi izvorul
din care-ale lui gânduri tind să iasă."

A zis; şi se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
şi dând văpăi ca-n goană meteorul.

Precum se-ntorc rotiţele-n ceasornic
aşa, că, de le priveşti, de-una-ţi pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,

aşa şi-aceste hori de duhuri care,
danţând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieşind un foc aşa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.

De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.

Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
aşa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.

— "O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."

Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
şi-aşa vorbi cum spusei mai nainte.

— "Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ţi s-au dat,

să-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credinţa care-ţi dete
putere-odată să te mişti pe mare.

Cum speră şi iubeşte el, cum crede,
nu-ţi este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca şi scris se vede.

Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleşii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi şi va răspunde."

Precum se-ncinge-un candidat şi tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, şi nu spre-a o desface,

aşa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-aşa maestru şi de-aşa chestiune.

— "Să-mi spui, creştine bun, şi clar arată:
credinţa ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;

apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-şi poate descuia
al său torent interna mea fântână.

Deci: — "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aş vrea."

Şi-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,

credinţa-i stofa vrerilor sperate
şi-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."

Atunci am auzit: — "E just cum crezi,
dar numai dacă ştii de ce anume
şi-ntre substanţe-o pui, şi-ntre dovezi."

Iar eu: — "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putinţa,
aşa de-ascunse-s ochilor in lume,

că-şi au temeiul numai în credinţa
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanţe-i pun fiinţa.

Din crezul ăsta, fără să vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, şi-astfel dovad-o şi avem."

Şi iarăşi auzii: —" De-ar înţelege
astfel câţi jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiştii-aşa de iuţi să nege."

Aşa din faclă-i s-auzi cum sună;
şi-apoi: — "Moneta asta, aşadar,
şi-n pond şi-n aliaj s-arată bună;

dar vorba e de-o ai şi-n buzunar."
Iar eu: — "Cum nu! şi lucie şi plină,
şi-n marca ei nimic nu e neclar."

Şi iar ieşi din vecinica lumină
ce-aici lucea: — "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,

de unde-l ai?" — "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele şi-a legii noastre foi,

raţiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuţite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."

— "Dar scrisul vechi şi nou, din care-ţi vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ţii c-ar fi cuvânt divin?"

Iar eu: — "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier şi bate nicovale."

— "Dar ce-ţi dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. şi nimeni nu le jură."

— "Că fără de minuni s-a-ncreştinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;

căci tu intraşi sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, şi-azi este-un spine."

Sfârşind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei şi-aci se cântă.

Şi-acel baron, care,-ntrebând, mă trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puţine foi rămase,

îmi zise: — "Graţia-n care eşti, că-n ea
îţi place-a fi, îţi dete-atari cuvinte
că pân-aici le-ai spus cum se cădea,

aşa c-aprob ce spuseşi mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
şi de-unde-ţi vine-un crez aşa ferbinte?"

— "O, tată sfânt şi vecinica lucoare
ce vezi aşa ce crezi, că spre mormânt
putuşi să-nvingi mai tinere picioare,

tu vreai s-arăt", aşa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credinţă
şi-mi ceri şi cauza ei. Răspund: În sfânt

şi Unul Domn, o vecinică fiinţă,
cred eu, cel nemişcat, mişcând mereu
întregul cer prin dor şi prin voinţă.

N-am singur probe fizice-aici eu
şi metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu

prin Moise, şi profeţi, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, şi prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.

Şi-n trei persoane-eterne cred, şi-aceste
atari sunt Un' şi-n trei atari se-mbină
că sufere să-i zici şi sunt şi este;

iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.

Aci-i principiul şi scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca şi-n cer o stea."

Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
şi-apoi, urându-şi pentru noua ştire,
în braţe ia pe serv, pe loc ce tace,

aşa, cântând şi-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire

vorbii aşa, şi-n spusa mea plăcui.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Spre cerc din centru, şi spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o mişti de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au şi rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
şi duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel şi el vorbind, şi Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deşi n-o zice,
şi nici vorbind, dar nici nu se gândeşte,
să afle şi-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvăleşte
substanţa voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nfloreşte,

şi, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veţi fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind îşi poartă pasul,
când sunt cuprinşi de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc şi nalţă glasul,

aşa mi-au arătat la ruga pie
şi-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans şi-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viaţă-n cer, el n-a simţit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi şi trei, ce-n veci unit
şi-n trei şi-n doi şi-n unul e deodată,
şi-aşa-ngrădeşte tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toţi de-aici, şi-aşa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Şi-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-aşa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ţine serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
şi-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât graţia ne-a sporit valoarea.

Şi-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăşi să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va creşte deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

şi văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca şi jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

aşa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci şi-n organe-atât va fi şi sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toţi gata şi cu zorul
să strige-"Amin!", şi-un cor şi-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori taţi, de toţi câţi îi iubiră
pe când erau şi ei din cei ce mor.

Şi-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roţi de care-am spus,
aşa cum vezi când cerul se reschiră.

Şi-aşa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aştri să-ţi apară,
ce-acum îţi par aieve,-acum păreri,

aşa-mi păru că văd cum licurară
fiinţe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute şi de-aprins
veridicu-ţi reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-aşa nainte
şi mândr-aşa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur şi transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simţeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roşie de nespus.

Din sufletul întreg şi-n limba care
e una-n toţi adusei mulţămită
precum cerea şi-n har sporita-mi stare.

Şi nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag şi bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
aşa de-aprinse roşii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ţi pui!"

Precum cu stele mari şi mici albeşte
Galaxia-aşa, din pol în pol, o cale
ce chiar şi pe-nţelepţi îi zăpăceşte,

aşa şi-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părţi egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câţi iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înşişi văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părţi de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, şi-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneşe-ori grăbite,

şi-aşa se mişcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce şi-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Şi, cum din harpă şi din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nţelese,

aşa din lămpile ce-aici văzui
ieşea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deşi n-o pricepui.

Simţeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" şi "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind şi-acei ce-aud din întâmplare.

Simţeam de el c-aşa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putinţă
să-mi fie-un lanţ mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentinţă
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorinţă;

câţi însă ştiu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar şi deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, şi văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mişcându-l, dă splendoare
mai mult-aici şi mai puţin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu ştiu, nu pot câţi au să se scoboare,

căci stând aproape ţintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minţii noastre-avânt,
că taie-al minţii drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ţi dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăţiei sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ţi lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
şi-al meu subiect şi tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeţi ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă şi-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese şi-o scânteie
şi poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea şi-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, şi-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, şi-acolo seară
atare-un punct, şi-ntreg era albit
un emisfer, şi-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
şi-n soare fix văzui cum ea-l priveşte,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Şi, cum răsfrânta raz-obicinuieşte,
ieşind din prima,-n sus să ia pornire
ca şi-un drumeţ ce-a se-nturna voieşte,

aşa prin ochi întrându-mi în gândire
şi actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poţi ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoţi din foc, scântei în juru-mi locul,

şi-n clipă parc-a şi lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi ţintiţi, iar eu ţineam pe-ai mei
la ea şi-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soţ al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui graţia-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
ştii tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
şi-o-mparţi egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac aşa de-ntins,

iar noul glas şi-acea lumină lată
stârniră dor să ştiu de unde vine,
cum n-am simţit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

şi-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbeşte-aşa că-ţi par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-aşa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Şi-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai uşoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălţându-şi ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine şi-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creaţii-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puţin ori mult, de-al lor izvor vecine.

şi-aşa pe-a existenţei largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul şi-l adună.

Şi nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpinteneşte,
ci şi făpturi cari minte au şi-amor.

Atoateaşezătoarea-şi odihneşte
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor roteşte;

şi-acum aici, ca şi spre-ursitul ţel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la ţint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept că,-aşa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

aşa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor şi fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre ţărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poţi fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n ţărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce şi-unul şi-altu-a pururi o stârneşte,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi şi minte ne roteşte
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l priveşte.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creştine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucişează;

şi-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
aşa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Şi vezi de-aici piezişa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
şi-orice putere jos ca şi pierdută.

De-ar fi, puţin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, şi sus şi jos.

Tu stai acum pe banca ta, creştine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simţi trudă-n tine.

Ţi-am pus pe masă şi tu poţi să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
şi-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui ştiute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieşind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simţii, precum de-un gând al lui
nu ştie-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuţii scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinşi aceştia trebuiau să pară
ce-ntr-astă stea sunt drepţii ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aş pune minte şi-artă şi dovezi
de duh oricât, eu nu ţi-i pot descrie,
dar poţi şi crede şi-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putinţă
ce-i peste soare-umanul ochi să ştie.

Atare-i deci a patra locuinţă
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el şi fiu şi duh fiinţă.

Iar doamna mea: — "Dă graţie-acum, zicând,
dă soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
şi-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Şi multe vii splendori văzui venind
şi,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

aşa vedem încins-a nopţii lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
şi scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din ţara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-aşteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi să zboare-acolo n-are.

Şi-aşa cântând şi-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenţia le-opreşte
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Şi-un duh simţii din roată că-mi vorbeşte:
— "Când raza graţiei, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineşi creşte,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ţi nege-n setea-ţi mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ţi se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngraşă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu şi soţ, şi Mare-i zice,
şi-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoşti pe toţi de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Graţian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut uşoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce şi-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, că toţi au sete
s-audă ştiri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om ştiind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi şi-a lor aşezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
şi-al vremilor creştine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minţii ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin şi-exil veni-ntr-această pace.

Priveşte-n focul lor pe-nflăcăraţii
Isidor, Beda şi Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplaţii.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
şi nalte verităţi prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se găteşte
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta şi-o urneşte
şi, dulce-astfel sunând tintinul lui,
că sufletul dispus ţi se topeşte.

Şi corul glorios aşa-l văzui
rotind, şi-alt glas şi-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poţi s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru,

să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul ţarc unde-am durmit ca miel,
duşman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aş poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credinţa care-adună
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiţiei cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei îşi arată,
şi dulce gurluind, iubirea lor,

aşa şi-aceşti cu viaţa luminată
doi principi mari voioşi se-ntâmpinară,
slăvindu-şi hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor şi-l terminară,
s-opriră-n faţă-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, şi-aprinşi că faţa mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credinţa de ferice,

vorbeşte de speranţa-ntr-acest sus;
o ştii, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredinţat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc aşa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munţii care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinţii-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
şi-n tine să-ntăreşti şi-ntr-alţi ca tine
speranţa care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, şi de-unde-ţi vine
în suflet ea, şi cum ţi-l înfloreşte?"
Aşa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oştirii-ntregi de-aici ni-e soare,

şi din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oştean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le şti, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuţi. Răspundă-n pace,
şi harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum şcolarul cu-al său dascăl face,
voios şi iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranţa-i aşteptarea plină
a gloriei ce va fi şi ne-o produce
un merit dat şi graţia divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toţi cei ce ştiu de marele tău nume;
iar câţi nu-l ştiu au ei credinţa mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, şi-mi place
s-adăp cu ploaia ta şi pe-alţii-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară şi-n pripă
şi des aşa cum fulgerul o face.

Şi-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soţie
până-n martiriu şi-ultima mea clipă,

mă face să-ţi vorbesc de-o bogăţie
ce-aşa de dragă-ţi e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranţa ce-ţi promite ţie?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe faţă."
— "Din cei făcuţi amici lui Dumnezeu,

tot insu-n ţara sa, Isai învaţă,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar ţara sa e dulcea astă viaţă.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbeşte de-albele vestminte
şi-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Şi-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
şi-a dat ecou prin corurile sfinte.

Şi-aşa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer aşa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală şi mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

aşa văzui venind acea lucoare
spre-aceştia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se şi cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra şi-n cânt şi-n dans cu ele-n rând
şi le privea Beatrice, nemişcată
şi fără glas, ca şi-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican şi-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-aşa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenţie dete
şi când vorbea, ca şi după vorbire.

Şi, cum priveşte-un om şi parcă vede
privind în soare o pată-n faţa lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

aşa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbeşte gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toţi, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui şi-ntregul cerc de pară
şi şi-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopeţile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniştite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deşi am stat

alături ei şi-n lumea cea ferice!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII

"Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacòth!"

Aşa şi-ntoarsă-ntr-ale ei surate
văzui cântând din nou acea făptură
deasupra cui un dublu foc s-abate,

şi ea şi toate danţu-l re-ncepură,
şi,-asemeni unor foarte iuţi scântei,
departe-ascunse-n clipă-mi dispărură.

Eu mă-ndoiam şi "Zi-i, ziceam, ce vrei
să-i zici, o, zi-i stăpânei şi-i vorbeşte
s-astâmpere-al tău dor cu vorba ei."

Ci-acel respect ce-ntreg mă stăpâneşte,
chiar numai şi gândind la Be şi ice,
făcu să fiu ca omul ce-aţipeşte.

Puţin rabdă acestea Beatrice
şi-aşa-ncepu c-un zâmbet cald şi-atare
Încât şi-n foc să fac-un om ferice:

— "Acum, pe cât cu siguranţă-mi pare,
te-ncurc-acest un gând: cum poate fi
bătută just o justă răzbunare?

Dar mintea ta curând o voi albi,
şi,-atent de vei avea la vorbe gândul,
sentinţa mare-acu-ţi vor dărui.

Al vrerii frâu, spre propriul bine-avându-l,
nevrând să-l rabde omul nenăscut,
perdutu-s-a, tot neamul său pierzându-l.

De-aici bolnav mulţi secoli a zăcut
umanul gen, în mare rătăcire,
şi,-n trup când Verbul să scoboare-a vrut,

uni-n persoana sa umana fire,
cea tot mai mult de el îndepărtată,
prin simpl-un act de vecinică iubire.

Acum la argument atent tu cată:
umana fire cu-al ei domn unită
fu, ca-n creaţie, bună şi curată,

dar ea prin propria culpă fu gonită
din rai, căci altă cale-a vrut s-apuce,
nu cea ce-i viaţă şi-adevăr numită.

Acu-n cântar pedeapsa de pe cruce
cu firea cea primită dac-o pui,
mai justă vezi că nu se poate-aduce;

dar nici mai mult injustă alta nu-i,
când vezi persoana care-o suferise
şi-a vrut să ia natura care-o spui.

Un act născu diverse stări: dorise
aceeaşi moarte-n cer şi la iudei,
pământu-a plâns, iar cerul se deschise.

Nu-ţi pară deci potrivnice idei
când eu afirm că răzbunarea dreaptă
găsi-ntr-un jude drept pedeapsa ei.

Dar mintea ta ţi-o văd cum iar s-aiaptă
din gând în gând spre-un nod, pe care-acum
cu mare dor să ţi-l dezleg aşteaptă.

Tu zici: "Ce-ai spus pricep de ce şi cum,
dar nu de ce, spre-a noastră mântuinţă,
alese cerul tocmai acest drum."

Ascunsă-i, frate,-această grea sentinţă
de ochii-oricui, al cărui bun îndemn
nu-l face-adult prin multa sa credinţă.

Fiindcă însă mulţi acest un semn
îl judecă, dar rar cine-l loveşte,
să-ţi spui de ce-i din toate cel mai demn.

Divina milă ce din ea goneşte
orice invidii,-arzând, scânteie-n sine
şi-eterne frumuseţi din ea stârneşte.

Nemijlocit din ea orice ne vine
perpetuu e, căci, după ce-l pătrunde
sigiliul ei, etern tiparu-l ţine.

Din ea nemijlocit ce curge-n unde
e liber absolut, că-n veci nu zace
supus puterii cauzelor secunde.

Ce-i este mai conform mai mult îi place,
căci focul sfânt ce-n toate radiază
în ce-i e mai egal e mai vivace.

De toate-aceste stări s-avantagiază
umanul gen, dar, una de-i lipseşte,
nobleţă lui fireşte că-ncetează.

Păcatu-i singur cel ce-l aserveşte
şi-egalul său cu primul i-l suprimă,
căci prea puţin din focul lui primeşte,

şi nu se-ntoarce-n demnitatea primă,
decât umplând, prin tari pedepse date
pornirii rele,-un gol făcut de crimă.

Prin omul prim căzând deci în păcate,
a voastră fire,-n genu-ntreg, şi rai
pierdu atunci şi mult din demnitate

şi n-a putut, ai minţii ochi de-i ai
atenţi aici, nicicum la loc să-şi vie
decât din două străbătând un plai:

ori Domnu-n multa sa mărinimie
să ierte tot, sau omul să repare
prin sine însuşi propria sa prostie.

Fă-ţi ochii tăi acu,-n abisu-n care
stă sfatul cel etern, să s-adâncească,
urmând, cât poţi, şi-a mea argumentare.

N-avu puteri, în marginea-i firească,
s-o facă omul neputând acu
prin ascultare-atât să s-umilească

precât vru-ntâi a se nalţa prin nu.
De-aceea deci a se nalţa prin sine
orice putinţă-n oameni stinsă fu.

Şi-avu să-i scoată Dumnezeu, în fine,
pe-un drum al său, la viaţă lămurită;
eu zic pe-un drum, sau pe-ambele, mai bine.

Precum o faptă însă-i mai dorită
de-al ei făptaş, pe cât ea mi-l-arată
mai mult-a celei de-unde e pornită,

divina milă cea prin toate-ntrată
pe toate-ale ei căi cu drag voi
să nalţe-a voastră fire scăpătată;

şi n-a fost faptă, din întâia zi
şi până-n noaptea ultimă, mai mare,
pe-oricare drum, ca ea, nici nu va fi.

Punând putinţă-n om să se repare,
mai bun fu domnul că s-a dat pe sine
decât că vinei i-ar fi dat iertare,

şi-orice-alte drumuri n-ar fi fost depline
dreptăţii lui, de nu s-ar fi smerit
divinu-i fiu să moară-ntru ruşine.

Şi-acum, spre-a-ţi fi tot dorul împlinit,
mă-ntorc puţin ca să-ţi explic şi-alt loc,
să-l vezi şi tu ca mine lămurit.

Tu zici: "Văd aer, şi pământ, şi foc,
şi apă văd, şi tot ce-amestec pate
cum toate pier şi-al morţii sunt un joc,

deşi acestea toate-au fost create;
deci, dacă-i adevăr al tău cuvânt,
de moarte-ar fi şi ele-asigurate."

De îngeri, frate, şi de locul sfânt
pe care stai, poţi spune că-s zidite
în toată-a lor totime-aşa cum sunt,

ci-acestea patru ce mi-au fost numite
şi-orice lucrări ce din stihii constau
dintr-alt izvor creat vă sunt pornite.

Creat-a fost substanţa care-o au,
creat-a fost şi-a formelor virtute
în stelele ce-n jur ocol le dau.

În plante-s vieţile şi-n orice brute
prin raza şi prin cursul ăstui roi
de roţi de-aici, prin potenţări, făcute;

dar sufletul direct vi-l suflă-n voi
supremul bun şi-i dă spre el plăcere
atât încât îl tot doreşte-apoi.

De-aici, cum vezi, şi-a voastră înviere
prea lesne-o dovedeşti, când ne gândim
cum fu creat umanul trup, ce piere,

în prima mam-atunci şi-n omul prim."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIII

Vrând bine să-nţelegi ce-acum văzui,
imagini fă-ţi în gând şi neclintite
ca stânca să le ţii, cât timp îţi spui.

Ia cincisprezece stele-n felurite
bucăţi de cer, cari ard aşa de clare
că-nving şi zări oricât de-acoperite;

ia Carul cel ce zi şi noapte are
atâta loc, că,-ntors în orice fel
proţapul său, el vecinic nu dispare;

şi ia şi gura cornului acel
ce-ncepe-n osie,-n vârfu-i care-ascunde
un punct ce-a lumii osie-o ţine-n el,

şi două semne fă-ţi apoi rotunde,
cum fu făcut şi de-a lui Minos fată
simţind al morţii ger cum o pătrunde;

şi cum o roată-i de-alta luminată
şi ambele rotesc şi-aşa că-n drum
rotirea lor li-e cale-ntâmpinată;

şi-abia un palid chip avea-vei cum
fu grupa lor şi dubla-le-nvârtire
pe lângă punctul unde stăm acum,

căci ea-ntrecea atât orice privire,
pe cât mai sus de cursul linei Chiane
e cea mai iute-a cerului rotire.

Nu cânt-aici pe Bah, şi nici peane,
ci trei persoane-n vecinica natură
unind divinu-n trupul firii-umane.

Când joc şi cânt apoi sfârşite fură,
din griji în griji ferice-a-şi trece zorul,
spre noi aceste lămpi un front făcură.

Acelaşi foc ce-mi fu povestitorul,
Francisce,-al vieţii tale minunate,
a rupt tăcerea ce unea tot corul:

— "Când e bătut un rând de spice, frate,
şi boabele-n grânar acum sunt puse,
mă-ndeamn-un dulce dor şi-alt rând a-l bate.

În pieptul, crezi, cui scoas-o coastă-i fuse
din ea spre-a face-obrazul minunat
a cărui gur-atâta plâns ne-aduse,

şi-n pieptul cui, de lance-nsângerat,
şi-ntâi şi-apoi răsplat-a dat deplină
încât iertare-oricărei culpe-a dat,

cât poate-umana fire-avea lumină
fu pusă toată-n ei de-acela care
zidit-a pe-ambii-n mila sa divină.

Şi deci ce-am spus mai sus ţi-e de mirare,
că n-a văzut alt om aşa de-afund
ca bunul cel ce-a cincea faclă-l are.

Deschide-ţi ochii-acum la ce-ţi răspund
să vezi, că tu ce crezi şi-a mea rostire
sunt una-n tot ca centru-ntr-un rotund.

Tot ce-i etern sau poate-avea perire
nu e decât reflexul din ideea
ce-o naşte-al nostru rege prin iubire.

De primul, cel ce-o naşte-apoi, aceea,
lumină vie-n veci nu se desparte
şi nici de-amor, ce-i faţa lor a treia.

Prin mila sa el razele-şi împarte,
ca şi-n oglinzi, în nouă subzistenţe,
ci-n veci fiind tot unul mai departe.

De-aci scoboară-n ultime potenţe
din act în act mai jos, mereu slăbind,
şi-abia mai naşte scurte contingenţe;

şi-acestea eu le judec ca fiind
născute stări, şi cerul le produce,
ori cu sămânţ,-ori fără ea, rotind.

Dar ceara lor şi mâna ce-o induce
nu sunt de-un fel, de-aceea şi izvodul
mai mult, ori mai puţin sub semn străluce.

De-aici şi pomii felurit au rodul,
mai bun ori rău, deşi de-o rădăcină,
de-aci se naşte geniul sau nărodul.

De-ar fi şi ceara-n toate-atotdeplină
şi-ar fi şi ceru-n toat-a sa putere,
perfect-ar fi şi-a semnului lumină;

natura-i însă-n veci aci-n scădere:
artist ce-a artei siguranţ-o pune
de-ajuns în op, dar cea din mâni îi piere.

Deci, când virtutea prim-astfel dispune
şi-mprim-aşa iubirea sa-nfocată,
s-atinge-atunci suprema perfecţiune.

Aşa pământu-ajunse demn odată
perfecte vietăţi din el a da,
şi-aşa Fecioar-ajunse-nsărcinată.

Într-astea deci aprob părerea ta:
ca-n doi aceia nu mai stete minte
umană-n veci şi nici nu va mai sta.

Dar, dac-acum eu n-aş vorbi nainte,
tu: Cum a fost deci făr' de-asemănare?
din nou mi-ai sta cu-acelaşi trai cuvinte.

Dar, ca să-ţi pară clar ce-ascuns îţi pare,
socoti ce-a fost, ce cauz-avu să nege,
când "Cere!" i s-a zis, să cear-atare.

Eu n-am vorbit să nu poţi tu-nţelege
că rege-a fost şi deci el cuminţie
ceru, spre-a fi desăvârşit un rege.

Dar nu spre-a şti-n ce număr pot să fie
motorii-aci, nici dacă, din necesse
şi-un contangent, necesse-o să ne vie,

nici şi est dare primum motum esse,
nici dacă vrun triunghi, ce n-ar avea
unghi drept, în semicerc el totuşi iese.

Ce-am spus şi-ţi spui şi-acum, de poţi vedea,
un cap regal ceru şi deci spre-atare
ştiinţ-a săgetat intenţia mea.

Spre "nu sui" de nalţi tu gânduri clare,
cunoşti că numai regi am în privire,
căci mulţi sunt regi, dar buni găseşti arare.

Ia-mi vorba deci cu-această osebire
şi-atunci ea poate sta cu tot ce crezi
de primul om şi-al nostru dulce mire.

şi plumb pe tălpi, ca-ncet să năintezi
asemeni c-un trudit, să-ţi fie-aceste,
când mergi spre "da" şi "ba" şi nu le vezi,

căci cel mai prost din proşti acela este
ce-afirm,-ori neagă fără de-a distinge
şi sare-aşa vorbind fără de veste.

Pe false căi de-aceea ne şi-mpinge
orice curent creat pe-un calapod,
iar patima a noastră minte-o-nvinge.

Din mal te-ntorci mai rău decât nărod,
căci nu te-ntorci cum pleci, când a pătrunde
tu vrei un adevăr şi n-ai metod.

La ce-ţi spui eu cu probe clari răspunde
Parmenides, Meliss', şi Briss, şi-acei
ce-au mers aşa şi nu ştiură unde,

şi-aşa Sabell', ori Arie, şi-alţi ca ei
ce-au fost ca spăzi scripturii s-o sfâşie,
căci, drepţi voind să fie,-au fost mişei.

Un om când judecă să nu să ţie
prea sigur deci, ca cel ce estimează
cât timp sunt verzi recoltele-n câmpie.

Văzut-am eu măcieşul cum iernează
stând sterp întregul timp şi spin cu fiere,
şi-apoi pe vârf cu floare cum s-ornează;

văzut-am nava iute şi-n putere
pe mări făcându-şi drumul său deplin,
şi,-ntrând în port, cum făr' de veste piere.

Când văz pe-un om jertfind şi pe-alt creştin
furând, nu cread-oricare Stan şi Radă
că văd de-a dreptu-n sfatul cel divin,

căci ăsta poate-urca, celalt să cadă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca şi-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ţine,
aşa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid şi mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu ştii că eşti în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orişice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult şi eu zâmbind, tu poţi vedea,
când glasul lor te-a-nvins aşa de tare.

De-ai fi-nţeles ce rug-au pus în ea,
ai şti ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
aşteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Şi-acum tu mintea spre-altele să-ţi pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-aşa precum îţi spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Şi-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorinţa-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare şi mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea şi tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ţi-ai da pe faţă tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuşi vreau, din dorul de-a nu-ţi face
spre naltul ţel zăbavă, să răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus şi nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfinţitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalţ-aşa de sus.

Şi-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbaţi cuprinşi de-acea căldură
ce flori şi fructe sfinte naşte-alocuri.

Romoldo şi Macarie-aceştia fură,
iar altii-s fraţi de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipţi pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, şi-a ta iubire
ce-arăţi, am zis, ca şi bunăvoinţa
ce-o simt şi-o văd în toat-a voastr-oştire

de foc de-aici, aşa-mi lărgesc credinţa
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putinţa.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am şi-atâta har în Dumnezeu
ca faţa ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ţi-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, şi-al orişicui şi-al meu.

Deplin şi-ntreg e-n şi-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spaţiu, poli el n-are,
şi-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva şi-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-şi desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoţi, şi-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uşi colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-aşa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
şi făr' de-arginţi, iar eu cu rugi şi post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru şi-i priveşti urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreţi avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârşind aşa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
şi-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei aşa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-şi are-aieptul
să poţi a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creştine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf şi plâng, în aşteptarea lui,
adese-al meu păcat şi-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Viţel şi-n el şi fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelşugare
puteri adânci din cari, anume ştiu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări şi-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ţi-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculţi şi s-agereşti a ta vedere.

Deci, pân-a nu ţi-o fi-nsânit în tine,
priveşte-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ţi să-ţi stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioşi ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin şapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui şi-acest pământ,
aşa c-am râs de-umila lui făptură;

eu ţin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreţ; mai sus cari se ridică
îi poţi numi-nţelepţi, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui şi soarelui să-i rabd văpaia
din faţa lui, văzui cum îşi fac jocul
vecin şi-n jurul lui Dio şi Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
şi-al fiului şi-al tatei lui, şi clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Şi toate şapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
şi ce distanţe-n spaţiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam aşa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munţi în văi.

şi-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Crezu pământul, într-a sa perire,
c-ar da,-ntr-al treilea ciclu rotitoare,
frumoasa Chipris patimă-n iubire;

deci nu numai ei singură onoare
i-au dat cu vot şi jertfe sfinte-acei
antici păgâni în vechea lor eroare,

ci-aveau pe Dio şi Cupido zei,
ca mamă ea, iar el ca fiu, pe care
ziceau că-l poartă Dido-n poala ei.

Deci ea, ce-mi da-nceput aci-n cântare,
dă nume stelei cea cu drag privită
de soare, şi-apunând şi când răsare.

Ci-a mea suire-n ea nu-mi fu simţită,
dar sigur fui că sunt suit, fireşte,
văzând pe doamna mult mai înflorită.

Şi, cum scânteia-n flăcări se-osebeşte
şi-un glas de-alt glas distinge-se deplin,
când unu-i ferm, iar altul scade,-ori creşte,

văzui lucori aşa-ntr-al ei senin
rotind şi, cred, cu iute roat-ori rară,
precum li-e dat gradat un văz divin.

Nicicând un vânt din recii nori de vară,
văzut ori nu, cu grab-aşa nu vine
încât târziu şi leneş să nu-ţi pară,

de-ai fi văzut acele lămpi divine
venind spre noi, cari, danţu lor lăsându-l,
ce-ncepe sus din cercuri serafine,

cântau astfel de dulce-un cânt, în rândul
dentâi venit, că făr' de dor apoi
nicicând n-am fost de-a fi tot ascultându-l.

Venind aproape-o facl-atunci din roi:
— "Stăm gata toate, aşa-ncepu când stete,
pe placul tău spre-a trăsalta de noi.

Aci-ntr-un cerc şi-un umblet şi-ntr-o sete
cu îngerii-nvârtim cerescul joc,
de care-odată tu cântaşi, poete:

Voi, minţi ce-urniţi al treilea cer de foc,
şi-atât de mult dorim plăcere-a-ţi face
că tot cu-atâta drag vom sta pe loc."

Deci, după ce privii, să văd de-i place,
spre doamna mea smerit şi-a ei privire
făcu să fie-a mea-n vegheată pace,

mă-ntoarsei spre-acel duh care-n vorbire
promise-atât şi: — "Cine eşti să-mi spui"
strigai zbătut de-o mare-a mea-mboldire.

Oh, cât de mult acum şi cum văzui
sporindu-i deci, prin noua veselie,
pe când vorbeam, plăcerea prim-a lui!

Şi-aşa sporit vorbi: — "În lumea vie
am stat puţin. Mai mult dac-aş fi stat,
mult rău ce-acum va fi n-avea să fie.

Mă ţine-ascuns de tine harul dat
ce-n raze mă-mpresoară şi mă-mbracă
la fel c-un verme-n tort învesmântat.

Tu m-ai iubit, şi-aveai de ce, căci, dacă
trăiam mai mult, ar fi-ntrecut şi zvonul
iubirea mea-ntru câte-avea să-ţi facă.

Şi malul stâng, pe care-l udă Ronul
din jos de-unde pe Sorge-urmaş îl are,
la data vreme m-aştepta cu tronul

şi-acel italic colţ frumos în care
Gaeta, Bari şi Catona sunt
şi de-unde Tront şi Verd' descind spre mare.

Şi-aproape fui să-mbrac regesc vestmânt
în ţar-al cărui şes Danubiu-l spală,
când lasă-n urm-al nemţilor pământ.

Şi-ostrovul drag, ce-n negru fum se-mbală,
la golful tău, Pelore şi Pachine,
bătut cumplit de-a lui Eur năvală,

nu prin Tifeu, ci prin pâcloase vine,
şi el dorea pe-ai săi stăpânitori,
de Carol şi Rudolf născuţi prin mine,

de nu-mpingea un rău guvern spre-orori,
ca de-obicei, popoarele-mpilate,
să strige prin Palerm': Omori, omori!

Aceasta de-o vedea sărmanu-mi frate,
şi-ar fi gonit golanii-avizi ce-avea
din Spania, spre-a nu intra-n păcate.

De lipsă-i e, vai, doamne,-a prevedea
prin el sau alţii spre-a nu pune-n barcă
mai mult decât să poată duce-n ea.

Avaru-i duh născut din larga parcă
nevoie-avea de-altfel de servi, vezi bine,
şi nu de-acei ce stau mereu şi-ncarcă."

— "Fiindcă marea mea plăcere-n mine,
ce-al tău cuvânt mi-o dă, stăpâne-al meu,
tu-n cel ce-oricărui bun e cap şi fine

mi-o vezi, cum cred, precum mi-o văd şi eu,
mai scumpă-mi e şi mi-e şi mult mai clară,
căci tu mi-o vezi privind-o-n Dumnezeu.

Tu vesel m-ai făcut. Explică-mi dară
cuvântul tău ce-mi pare-a fi-ndoios:
cum poate-un dulce pom da poam-amară?"

i-am zis. Iar el: — "De pot ca să-ţi descos
acest un adevăr, tu, cel ce-l cere
în faţă vei avea ce-acum ţi-e-n dos.

Supremul bun, ce mişcă prin plăcere
întregul regn ce urci, făcu virtute
motrice-n el divina-i prevedere.

Şi nu numai naturi sunt prevăzute
în spiritu-i perfect prin sineşi el,
ci-ntregul esse-al lor cu-a lor salute.

Deci arcul ăsta bată-n orice fel,
fatal ajunge prevăzuta-i fine
ca şi-o săgeată ce-o-ndreptezi spre ţel.

De-ar fi altfel, ar naşte, vezi tu bine,
regatul ce-l străbaţi atari efecte
ce n-ar mai fi creaţii, ci ruine.

Nu poate fi aşa, de n-au defecte
acele minţi ce-n stele pun mişcare,
cum primu-ar fi, căci nu le-a fapt perfecte.

Dovezi că-i adevăr vrei şi mai clare?"
— "O, nu, căci în necesse, clar o vezi,
nu poate sta natura-n nelucrare."

Şi-apoi: — "N-ar fi mai rău de om, ce crezi,
de n-ar putea trăi-n tovărăşie?"
— "O, da, i-am zis, şi-aici nu cer dovezi."

— "şi poate fi, de n-ar fi-n viaţa vie
diverse-oficii bine limitate?
De loc, de-i drept ce-al vostru dascăl scrie."

Aici m-aduse cu deducţii date
şi-aşa-ncheie: "Deci cade-se diverse
fântâni să aib-a noastr-activitate.

De-aceea unu-i Solon, altul Serse,
dincoa' Melhisedec, sau cel ce-şi lasă
pierdut pe-aripi copilul pe-unde merse.

Rotita fire, când sigil apasă
pe-al morţii lut, perfect de bine-mparte,
dar nu distinge-o casă de-altă casă.

Urmarea e că Iacov se desparte
din mamă de Esau, şi-i dat Quirin,
din tat-aşa de jos, ca fiu lui Marte.

Natura generată-ar fi-n deplin
şi-n toate-având un drum cu-al ei părinte,
de n-ar învinge-acel prevăz divin.

Acum ce-aveai în dos ai dinainte,
dar, ca să-mi vezi deplin iubirea mea
şi-o mantie-ţi voi da peste vestminte.

De-a pururi firea, când norocul vrea
să-i stea-mpotrivă, ea, ca şi ogorul
ce nu-i prieşte-un sad, dă probă rea.

Ci,-atentă lumea de-ar privi cu zorul
ce fel de fundament natura pune
s-urmeze lui, mai bun i-ar fi poporul.

Dar voi siliţi să intre-n religiune
pe cei ce-au fost născuţi să-ncingă spada
şi faceţi regi pe cei cu predici bune

şi,-umblând pe-alături, perdeţi astfel strada."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

Socoţi, creştine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

şi cum, când deasa şi-umeda-ncărcare
începe-a se rări şi vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

şi-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi şi tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Şi-aşa deci, potrivindu-mi paşii bine
cu-ai lui Virgil, ieşii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are ştire
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simţuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mişcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simţ ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaş în faţă-i şi murind astfel.

Şi marele-Ahasver îi sta nainte
şi-Estira lui şi justul Mardochi
ce-ntegru fu şi-n fapte şi-n cuvinte.

Iar, când şi-acest tablou mi se topi
prin sineşi el, cum piere şi-o băşică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar şi-aşa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
şi m-ai pierdut; şi-s eu care boceşte;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne loveşte
lumină nouă-nchişii ochi şi, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcoleşte,

aşa vedenia mea se rupse-acu,
când faţa mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii să văd cam unde-aş fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e şi vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
aşa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin şi, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
şi-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca şi-un om cu sine:
Acei ce-aşteaptă rugi, văzându-ţi zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-opreşte-apoi zăvorul."

Aşa vorbi şi paşii mei ş-ai lui
spre-o scară-ntorşi tindeau la ea să vie
şi,-ndată ce la prima treaptă fui,

simţii mişcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, şi: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum aşa de sus acele
luciri ce sunt ai nopţii-năintaşi,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă laşi?"
ziceam în gând, simţind că se topeşte
mereu puterea slabilor mei paşi.

Eram şi unde scara conteneşte
urcuşul ei şi-am stat înfipţi părând
asemeni navei când la mal s-opreşte.

Puţin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-şi spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals ţel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău şi-afla-va,
spre-a şti mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ţi-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum ştii, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greşeşte primul, sau ţintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
şi-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naşte-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puţin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poţi pricepe că iubirea
e-n voi sămânţ-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-şi uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Şi, cum nu poţi concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
şi-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, aşa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor şi faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde şi contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet şi-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
şi-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ţi spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă şi-l doreşte:
Deci toţi spre a-l dobândi silinţă-şi pun.

Deci spre-a-l vedea şi-avea, de vă-mboldeşte
prea-ncet al vostru-amor, după căinţe
cu just amar, ăst cerc vă pedepseşte.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priinţe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad şi fruct a orice mântuinţă.

Cei prea porniţi spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărţire

nu-ţi spun, ca însuţi tu să cercetezi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-aşa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarţa şi-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renaşteţi moarta mea cântare
şi-aici puţin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-aşa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieşit la larg din moarta boare
ce şi-al meu suflet şi-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoţea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea şi ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
şi-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moş văzui,

stând singur lângă mine, şi de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datoreşte-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă şi-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, şi-avea
pe piept o dublă viţ-a lor scăpată,

iar faţa-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n faţa mea.

— "Voi ce sunteţi? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiţi pe negrul râu în sus?"
a zis mişcând a feţii-onestă floare.

"Ce facl-avurăţi? Cine v-a condus
ieşind din hăul nopţii-ntunecate
ce-n veci pe-a morţii văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peşteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit şi-n faţă şi-n genunchi să fiu
şi-mi da prin ochi, prin mâni şi vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoţind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voinţa-ţi e să ştii mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ţi tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, şi numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
şi-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
şi vreau să vadă şi poporul pus,
ce-aici se curăţă sub sfânta-ţi pază.

Ar fi prea lung să-ţi spui cum l-am condus
de-a te vedea şi-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ţi placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o ştie bine

şi-o ştii, căci pentru ea nu-ţi fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ţi roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-oneşti şi-acum de-a ta s-o ţii;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ţi trec a tale şapte-mpărăţii,
şi am să-i duc a ta recunoştinţă,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui fiinţă,
vederii mele drag-aşa, fireşte,
încât îi împlineam orice dorinţă.

Ci-acum, că peste râul rău trăieşte,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-opreşte.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aştept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi şi fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc şi spală-i faţa bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un şes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbeşte,
şi mult trestiş produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăieşte
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o loveşte.

Dar nu-mi veniţi din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Şi-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
şi-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, paşii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, aşa că-n depărtare
vedeam şi marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm şi-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puţin o scade-arşiţa lui,

uşor îşi puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
ştiind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei faţa mea cea plânsă
şi-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
şi, ce minune!,-ndată ce-şi culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VII

A lor oneste-onoruri şi senine,
când fúră-n rând de trei ori repetate,
Sordel s-a tras zicând: — "Şi-acum, voi cine?"

— "Pe când erau nedemni cei morţi să cate
această coastă, ca spre cer să suie,
de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e
printr-alt păcat decât că nu crezui."
Aşa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n faţa lui
deodat-un fapt ce-l umple de mirare,
crezând şi nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-şi ochii,-a stat atare.
Venind apoi, l-a-mbrăţisat umil
pe unde-un prunc s-agaţă de-omul mare.

— "Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil
dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete,
şi-a ţării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce graţie-ori merit vru să mi te-arete?
şi spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt,
de vii din iad, din care cerc, poete?"

— "Prin toate-ale durerii cercuri sunt
venit aici, a zis, şi fac aceste
mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

Şi nu făcând, ci nefăcând îmi este
pierdut ce tu doreşti, supremul bine,
de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad şi-o noapte făr' de fine
ni-l face trist, nu cazna, şi-ntristaţi
noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curaţi,
pe care-i duse moartea mai nainte
de-a fi de culpa-ntregii lumi spălaţi;

acolo-s cei ce n-au ştiut trei sfinte
virtuţi, trăind, dar pe-altele, pe toate,
lipsiţi de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de ştii şi de se poate,
la locul de-unde propriul purgator
îşi ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?"

N-avem aici anume loc. Cum vor,
şi-n sus, şi-n jur, oricine poate trece;
cât pot să merg, îţi stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,
iar noaptea-n sus nu poţi sui, deci cată
s-aflaţi un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată;
de vrei, te duc la ele şi-i avea
plăcere-a şti ce soartă le e dată."

— "Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea
să suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă
altcineva sau e că n-ar putea?"

Văzui în ţărn-o linie cum apasă
cu degetul şi: — "Ziua dac-apune,
nu poţi să treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune
decât negroarea nopţii-a ne sui,
că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poţi noaptea-n jos să mergi cât ai voi,
poţi coastei face-ocol, dar e-n orbie,
cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi."

Virgil, ca şi cuprins de-uimire vie,
răspunse-atunci: — "Deci du-ne unde-ai spus
că starea-n loc plăcut-o să ne fie".

Puţină cale noi de-aci ne-am dus,
când şi văzui că dealul se desface
făcând o vale ca şi-n lume sus.

— "Vom merge-acolo unde coasta face
din sine-un sân, a zis, şi noul soare
vom sta să-l aşteptăm acolo-n pace."

Era-ntre clin şi oblu-o cotitoare
potecă-n vale, ce ne duse-n locul
în care-al văii limb aproape moare.

Curat argint şi aur roş ca focul,
smarald în clipa când îl frângi, seninul
eben lucios, şi purpura, şi cocul

învinse-ar fi rămas acolea-n plinul
de flori şi ierburi sân cu strălucirea,
precum de-al său mai-mult e-nvins puţinul.

Nu numai c-a depins acolo firea,
ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară
fac dulce-amestec neştiut airea.

Şi duhuri, ce pe pajişti s-aşezară,
cântau aci Salve Regina-n cor,
pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător:
— "Cât timp puţinul soare n-o să cadă,
nu-mi cereţi să vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor feţe-o să se vadă
şi-a lor mişcări aici, pe culme stând,
decât fiind cu dânşii-ntr-o grămadă.

Acel ce şade cel mai sus, părând
c-ar fi negles ce-avea să făptuiască
şi vezi că nici nu cântă cu-alţii-n rând,

Rudolf a fost şi-ar fi putut s-oprească
Italia de-a peri de răni, de care
târziu va fi alt braţ s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare,
domni pământu-acelor văi ce drum
prin Molda-n Elba-şi fac, prin Elba-n mare,

şi-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum
e fiu-i Venceslau, de barbă plinul,
ce-n lene şi-n desfrâu se-ngraşe-acum.

Şi-acel Născior, ce pare, cu vecinul
cel blând la chip, în foarte intim sfat,
muri fugind şi desflorându-şi crinul.

Vezi cum îşi bate pieptul, desperat,
şi vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte,
din palme-obrajilor făcut-a pat:

Sunt ciumei Franţei socru şi părinte
şi-au inimi triste-aşa de-amar durute
de viaţa lui cea rea şi făr' de minte.

Iar cel cu membre-aşa de mari părute,
ce cântă-n rând cu cel cu mare nas,
fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

Şi, rege după el de-ar fi rămas
acel flăcău ce-n dosul lui se vede,
virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poţi spune de-alt al său erede,
căci Frideric şi Iacob au azi ţară,
dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate creşte rară
pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel
acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

Şi Cârnului şi şi-altui Petru,-acel
de care plânge-Apuglia şi Provanţa,
aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom şi germene-i distanţa
cât e-ntre Mărgărita şi Beatrice
cu soţul lor şi, cu-al ei soţ, Constanţa.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice,
Enric, deoparte stând, priviţi-l voi;
el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce şade mult mai jos, apoi,
privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul,
de-al cui cu-alexandrinii lung război

şi Montferratu-i trist şi Canavezul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieşi un glas şi-atent el mă făcu,

şi-a zis: — "Cât timp va fi până-ţi revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, şi-mi arată
spre ce-l ţinteşti? şi fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac şi ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curţii-aceştia-atotaşezătorul
mi-e singur A şi O scripturii sfinte
pe care, mult-puţin, mi-o scrie-amorul."

Şi-acelaşi glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul să rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
să cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni ţel ţintită?"

— "Dovezi şi-ale ştiinţei", zisei eu,
"ca şi porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl ştim că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esenţa lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atraşi acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minţii mi-l aşterne
şi-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Şi sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuţi mi-o arăţi, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălţimi de gând."

Şi-un glas vorbi: — "Şi prin umana minte
şi prin cuvânt, ce tot ca ea vorbeşte,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi şi-asta tu: nu simţi, fireşte,
c-ai fi spre-amor atras şi de-alte strune?
Ce ţepi mai sunt prin care te-mboldeşte?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intenţiune
vulturul lui Hristos; văzui şi-ascunsul
spre care vru să-nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele ţepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg şi cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi şi eul meu,
şi moarte a ce-o muri spre-a-mi da fiinţă,
ce sper-orice fidel cum sper şi eu,

cum şi rostita-mi vie conştiinţă
m-au smuls din malul dragostei deşarte
şi-n mal m-au pus, al celei cu priinţă.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer şi,-ntrând în melodie,
cânta şi doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simţul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

şi-atâta eşti, de-acea trezire iute,
confuz încât ţi-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

aşa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
şi, ca năuc, am şi-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos şi-apoi de sineşi ea
se nalţă iar, prin propriu-i act, o foaie,

aşa şi-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui şi eu şi-mi dete bărbăţie
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îţi fu, şi singur ţie
copt gata să te naşti, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ţi este-orice soţie,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
şi mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
că psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mişcări îi face-nvălitoarea;

aşa-mi dădea şi primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ţine,
spre-a-mi face placul cât de gata este

şi-a zis: — "Mai bine ştiu ce dor e-n tine
mai bine-l ştiu, deşi-al tău glas îl tace,
decât ştii tu ce crezi că ştii mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-şi face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să ştii cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-aşa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui şi, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineşi cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut şi peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute şi treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minţii,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane şi rotirii
acestor roţi, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi daţi aşa sau altfel curs vorbirii.

Şi, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; şi-aşa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, că piere şi-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viaţa-onestă şi pierdută,
din ceasul prim şi până-n cel ce-urmează

pe-al şaselea, când Sol cadrantu-şi mută."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

— "De-ţi ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, şi-n tine
ţi-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
îşi mişcă paşii dup-aflatul bine.

În minte-ţi văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simţită rău, care-a pornit de-aci.