Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul XVI

O, tu sărman-a sângelui noblețe,
de faci pe om înfumurat să fie
aici unde iubim în două fețe,

tu n-ai de-acum să-mi pari o nebunie,
căci și-unde-s moarte-a poftelor răscoale,
eu zic în cer, tu mi-ai stârnit mândrie!

Ce-i drept, ești strai cu tot mai scurte poale,
cui, zilnic nou postav dacă nu-i pui,
cu timpul el te las-un coate-goale.

Cu — "Voi...", ce-ntâi fu-n Roma-n uz, dar cui
poporul Romei nu-i mai face parte
de-acel respect, cu — "Voi..." deci începui;

de-aceea doamna, stând puțin deoparte,
zâmbi ca fata ce tuși la primul
Ginevrei greș, cum ni se spune-n carte;

..."sunteți deci tatăl meu, am zis, și stimul
îmi dați ca să vorbesc; și nu-mi încape
În gând, prin cât mă nalți de sus, sublimul.

De har se umple prin atâtea ape
internul meu, încât am bucurie
că poate-a le-ncăpea fără să crape.

Deci spuneți-mi voi, dulcea mea mândrie,
cari fur-ai noștri tați, ce număr anii
purtau pe când erați încă-n pruncie?

De staul spuneți, de-a lui Sân Giovanni,
cum fu pe-atunci și ce familii bune
mai demne-n el să-i fie căpitanii?"

Precum învie-n flăcări un cărbune
bătut de vânt, așa văzui cum crește
și facla lui prin dulcea-mi rugăciune.

Și, cum văzui că tot mai clar sporește,
vorbi cu glasul dulce de nespus
dar nu-ntr-un grai cum azi se-obicinuiește:

— "Din ziua-n care "Ave" fuse spus
până ce mama-n clipele-i durute
azi sfântă-n cer povara și-a depus,

sub Leul său venit-a de cinci sute
cincizeci și trei de ori al nostru foc,
sub laba lui nou foc să-și împrumute.

Născut, ca tații, fui în vechiul loc
în care cea din urmă dintre seste
e cea dintâie lâng-al halcii joc.

Ajunge-a ști de-ai mei strămoși aceste,
că de-unde-au fost și ce mi-e prea departe
să spui pe-ntreg, și-o las tăcerii-oneste.

Mulțimea-n el, câtă putea-ntre Marte
și San Giovann' pe-atunci a fi armată,
era din câtă-i azi a cincea parte.

Ci-a ei cetățenime,-azi înglotată
cu Campi și Certald' și cu Fegghine,
și-n cel din urmă ins era curată.

Vecini să-i fi avut, era mai bine,
decât în burg, pe-aceste ginți de cari
vorbesc, Galluzzo și Trespian vecine,

spre-a nu răbda țăranii-acei murdari
din Signa și-Aguglione, cari anume
făcuți sunt parcă-a deveni tîlhari.

Și, dacă tagma cea mai rea din lume
n-ar fi cu cezar astfel de tirană,
ci-având fiasca mil-a unei mume,

câți florentini, ce-azi schimbă-n vro dugheană
și vând, nu s-ar fi-ntors la Simifonti,
pe unde-ai lor strămoși cereau pomană.

În Montemurli-ar fi stăpâni tot Conți,
și-n cercu-Aconei Cerchi ne-ar fi stând
și-n Valdigrieve, poate, Bondelmonti.

Confuzia de familii-a fost oricând
cetății-un început de-o nouă sfadă
și-un rău, ca-n trup ce-ndopi de-al doilea rând.

Pe-un taur orb mai lesne-l faci să cadă
decât pe mielul orb, și-n carne calea
și-o fac, decât cinci spăzi, mai lesne-o spadă..

Când stai să vezi cum Luni și-Urbisaglia
s-au dus și cum cu ele pe-un pripor
se duce Chiusi-acum și Sinigaglia,

nu-ți pară lucru nou s-auzi cum mor
familii-n lume și nici groaznic foarte,
căci orișicare-orașe-au moartea lor.

Și toate-a voastre lucruri au o moarte,
ca voi, ci pare-ascunsă-n câte una
ce-o duce lung, că-i scurt-a voastră soarte.

și,-așa cum cerul ce-l rotește luna
mereu inund-ai mării țărmi și-i seacă,
Florenței face tot așa Fortuna.

Mirare deci să nu te mai petreacă
de care-ți spui, de-antici, de florentinii
a căror faimă tâmpii-acum o-neacă.

Văzui pe Ughi, Ormanni, Catellini.
Filippi și-Alberichi, ai puterii
bărbați ilustri,-n marginea ruinii,

și mari văzui și-antici pe cavalerii,
și cei de la Sannell', și vechea Arcă,
Bostichi,-Ardinghi vechi, și Soldanieri.

În poarta care-acum grozav se-ncarcă
c-un nou sperjuriu și-ntr-așa măsură
că va peri-n curând și-această barcă,

trăiră Ravignani, cari născură
pe Guido, graful, și pe câți de-acu
înaltul nume Bellincione-avură.

Dar Della Pressa de pe-atunci știu
a fi stăpân; și scări și-al spăzii sale
mănunchi de aur Galigai le-avu.

Și mare-un stâlp era la Vaio-n vale,
Saccheti mari, Fifanti, și Barucci,
și-acei ce se-nroșesc vorbind de-ocale.

Era și trunchiul de-unde ies Calfucci
voinic pe-atunci și-n scaune curule
chemați erau și Sizzi și-Arrigucci.

O, cum văzui pe-acei ce nesătule
trufii i-au stins și-n orice faptă mare
sporeau Florența galbenele-i bule!

Așa făceau părinții-acelor care,
oricând vrun loc de episcop lipsește,
s-adună-n consistoriu spre-ngrășare.

Mișelul neam ce-acu-ndrăcit gonește
pe cei ce fug, dar cui arat-un dinte
sau punga sa ca mielul s-umilește,

se urc-acum, dar prea cu slabă ginte,
Încât nu-i place lui Ubert Donat
că socru-so-l făcu al ei părinte.

Era și-n piață Caponsacc' mutat
din Fiesole pe-atunci, și nume bune
avea și Giuda-n burg, și Infangat.

Și-ascult-un adevăr părând minune:
în micul burg intrai prin poarta care
și-acum dup-ăl de Pera i se spune.

Și-oricine poartă semnu-acelui mare
baron, al cui și numele și-onorul
la hramul Tomei află-mprospatare,

de-aici avea și rangul și favorul,
deși acel ce-ncinsu-l-a cu foi
de aur azi unit e cu poporul.

Și Gualteroți și Importuni cu noi,
și-ar fi mai liniște și-n burg, vezi bine,
de nu l-ar fi-nvadat vecinii noi.

Iar casa, de-unde-amarul vostru vine
prin justa furie-a cui vă dete morții
și-a pus și dulcei vieți a voastre fine,

era-n onoare, ea și toți consorții.
O, Buondelmont, fugind de nunta sa
prin sfat străin, ce rău zvârlit-ai sorții!

O, câți ce-azi plâng ar fi voioși, de da
Cel-Sfânt atunci în Ema pat a-ți face
În cea dintâi spre-oraș venire-a ta!

Ci-acelei pietre, ce știrbită zace
păzind la pod, fu scris să-i dea victime
Florența, biata,-n ultima ei pace.

Cu-atare și-alt-asemeni nobilime
văzui Florenț-atâta pace-având,
că n-avea cauză de-a se plânge nime.

Cu-aceasta i-am văzut poporul stând
și drept și glorios, și-n suliți crinul
purtat întors eu nu-l văzui nicicând,

și nu-l făcuse roș încă dezbinul."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi -nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,
creasc-ardoarea ce din el răsare,
crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.

Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.

Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"

Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"

Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.

"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,

-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aș poet iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,

așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, și-aprinși fața mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,

vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine -ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
în suflet ea, și cum ți-l înflorește?"
Așa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,

și din Egipt iertat îi fu să vie
vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean să fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.

Și-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,

mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe față."
— "Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,

tot insu-n țara sa, Isai învață,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.

Și-așa lucoarea-n ele se trezi,
, Racu-n cer așa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală și mergând -mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.

Și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat

alături ei și-n lumea cea ferice!

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu știi că ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.

De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.

Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.

Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire

de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.

Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.

Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult -nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
poți a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.

Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;

eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.

și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: – "Vorbește ca-nțeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: – "Ce neam ți-au fost strămoșii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"

– "Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,

și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"

Iar când apoi văzu m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!

Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalți au propus
trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.

Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.

Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet -ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi dă natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.

Dar doamna ce spre ceruri -mboldește:
— "Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: — "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.

Și-așa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.

Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, să știu ce-am de lucrat;

și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,

așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,

așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu să văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,

așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni să fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;

și-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.

Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Florențo, poți sălta! Căci mare-n lume
ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,
și-ncep și-n Iad știe de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,
dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

și,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi și pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere
și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel
îmi țin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea țel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum țăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muștele s-ascund și ies țânțarii,
câți vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viței parii;

așa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele
văpăi, și-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colț al asprei stânci, fără de care
puteam cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt și mai sigur, dar știui de-ndată,
este-așa, și tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "și-Ulise,
uniți aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
și-au și pentru Paladiu-această soartă."

– "De au și-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
și-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-așteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
și demnă e, și vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o știu, dar greci aceștia fură,
și poate-or fi semeți cu limba ta".

Când focul fu și-n locul unde-avură
cuvintele și loc și timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-același foc vă ține,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
și-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
stați, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineși ca să pieie!"

Și-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
și voce-a scos și-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
plec în lume ca să știu și eu
și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până
la sarzi și la ispani, văzui Marocul
și câte țări au marea-n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
și-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, frați», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiți și-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de ființe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe
și nu născuți spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătați și cunoștințe!»

Și-astfel redeșteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
și, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,
și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
și tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte și-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Și-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea-ntreagă el făcu
și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VII

A lor oneste-onoruri și senine,
când fúră-n rând de trei ori repetate,
Sordel s-a tras zicând: — "Și-acum, voi cine?"

— "Pe când erau nedemni cei morți cate
această coastă, ca spre cer să suie,
de-August îmi fură oasele-ngropate.

Eu sunt Virgil, iar cerul al meu nu e
printr-alt păcat decât că nu crezui."
Așa-ncepu maestrul meu să spuie.

Precum acel ce vede-n fața lui
deodat-un fapt ce-l umple de mirare,
crezând și nu, zicând ba e, ba nu-i,

Sordel, plecându-și ochii,-a stat atare.
Venind apoi, l-a-mbrățisat umil
pe unde-un prunc s-agață de-omul mare.

— "Oh, glorie-ntre latini, al cărui stil
dovezi, ce poate-al nostru grai, ne dete,
și-a țării mele-onoare-n veac, Virgil!

Ce grație-ori merit vru să mi te-arete?
și spune-mi tu, de-s demn de-al tău cuvânt,
de vii din iad, din care cerc, poete?"

— "Prin toate-ale durerii cercuri sunt
venit aici, a zis, și fac aceste
mânat de-o doamnă din imperiul sfânt.

Și nu făcând, ci nefăcând îmi este
pierdut ce tu dorești, supremul bine,
de care eu târziu am prins de veste.

Un loc e-n iad și-o noapte făr' de fine
ni-l face trist, nu cazna, și-ntristați
noi nu-n urlări ne plângem, ci-n suspine.

Acolo stau cu pruncii cei curați,
pe care-i duse moartea mai nainte
de-a fi de culpa-ntregii lumi spălați;

acolo-s cei ce n-au știut trei sfinte
virtuți, trăind, dar pe-altele, pe toate,
lipsiți de-orice păcat, le-avur-aminte.

Dar dă-ne-un semn, de știi și de se poate,
la locul de-unde propriul purgator
își ia-nceput, ce drum mai scurt ne-ar scoate?"

N-avem aici anume loc. Cum vor,
și-n sus, și-n jur, oricine poate trece;
cât pot merg, îți stau conducător.

Dar vezi că ziua-ncepe să se plece,
iar noaptea-n sus nu poți sui, deci cată
s-aflați un loc mai bun spre-a o petrece.

La dreapta-ne sunt umbre-aici îndată;
de vrei, te duc la ele și-i avea
plăcere-a ști ce soartă le e dată."

— "Dar cum, a fost răspunsul, dac-ar vrea
suie-n duh, e, poate, că nu-l lasă
altcineva sau e că n-ar putea?"

Văzui în țărn-o linie cum apasă
cu degetul și: — "Ziua dac-apune,
nu poți treci nici dunga asta trasă,

dar nu c-alt lucru piedecă ne-ar pune
decât negroarea nopții-a ne sui,
că-n vrerea noastr-orice puteri răpune.

Poți noaptea-n jos mergi cât ai voi,
poți coastei face-ocol, dar e-n orbie,
cât timp ni-e sub picioare-ascunsa zi."

Virgil, ca și cuprins de-uimire vie,
răspunse-atunci: — "Deci du-ne unde-ai spus
starea-n loc plăcut-o să ne fie".

Puțină cale noi de-aci ne-am dus,
când și văzui că dealul se desface
făcând o vale ca și-n lume sus.

— "Vom merge-acolo unde coasta face
din sine-un sân, a zis, și noul soare
vom sta să-l așteptăm acolo-n pace."

Era-ntre clin și oblu-o cotitoare
potecă-n vale, ce ne duse-n locul
în care-al văii limb aproape moare.

Curat argint și aur roș ca focul,
smarald în clipa când îl frângi, seninul
eben lucios, și purpura, și cocul

învinse-ar fi rămas acolea-n plinul
de flori și ierburi sân cu strălucirea,
precum de-al său mai-mult e-nvins puținul.

Nu numai c-a depins acolo firea,
ci-a mii de-odoruri o dulcoare rară
fac dulce-amestec neștiut airea.

Și duhuri, ce pe pajiști s-așezară,
cântau aci Salve Regina-n cor,
pe cari din deal nu le vedeai de-afară.

Sordel, al nostru-aici conducător:
— "Cât timp puținul soare n-o să cadă,
nu-mi cereți să vă duc în valea lor.

Mai bine-ale lor fețe-o să se vadă
și-a lor mișcări aici, pe culme stând,
decât fiind cu dânșii-ntr-o grămadă.

Acel ce șade cel mai sus, părând
c-ar fi negles ce-avea să făptuiască
și vezi că nici nu cântă cu-alții-n rând,

Rudolf a fost și-ar fi putut s-oprească
Italia de-a peri de răni, de care
târziu va fi alt braț s-o lecuiască.

Vecinul său, ce-l mângâie, cum pare,
domni pământu-acelor văi ce drum
prin Molda-n Elba-și fac, prin Elba-n mare,

și-i Ottokar, mai bun ca prunc de cum
e fiu-i Venceslau, de barbă plinul,
ce-n lene și-n desfrâu se-ngrașe-acum.

Și-acel Născior, ce pare, cu vecinul
cel blând la chip, în foarte intim sfat,
muri fugind și desflorându-și crinul.

Vezi cum își bate pieptul, desperat,
și vezi pe celălalt, ce,-oftând fierbinte,
din palme-obrajilor făcut-a pat:

Sunt ciumei Franței socru și părinte
și-au inimi triste-așa de-amar durute
de viața lui cea rea și făr' de minte.

Iar cel cu membre-așa de mari părute,
ce cântă-n rând cu cel cu mare nas,
fu-ncins cu brâu-a tot ce e virtute.

Și, rege după el de-ar fi rămas
acel flăcău ce-n dosul lui se vede,
virtutea s-ar fi scurs din vas în vas,

cum nu poți spune de-alt al său erede,
căci Frideric și Iacob au azi țară,
dar ce-i mai bun nici unul nu posede.

Umana probitate crește rară
pe crengi în sus, căci vrea să fie-astfel
acel ce-o dă, ca lui să i se ceară.

Și Cârnului și și-altui Petru,-acel
de care plânge-Apuglia și Provanța,
aceste-ocări li se cuvin la fel.

Aci-ntre pom și germene-i distanța
cât e-ntre Mărgărita și Beatrice
cu soțul lor și, cu-al ei soț, Constanța.

Pe-al Angliei rege-al traiului simplice,
Enric, deoparte stând, priviți-l voi;
el fu-n vlăstare-o plantă mai ferice.

Iar cel ce șade mult mai jos, apoi,
privind spre ceruri, Wilhelm e, marchezul,
de-al cui cu-alexandrinii lung război

și Montferratu-i trist și Canavezul."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieții tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeți, pe-aur și pe-arginți votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcați eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăți tu arte
și-n cer și pe pământ și-aici afund
și cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea și-n coaste și pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi și-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci și-o spun vreu
-nlătur zvonul fals văzând moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n șold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Și toți cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
așa-și zgârceau tot trupu-acești mișei
încât să rupă orice sfori și funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
așa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
și-o mult mai roșie flacără-l și suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei ști din gură-i crima lui și-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ție-ți place,
tu domn îmi ești și știi că nu m-abat
din vrerea ta și știi și ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
și-ntorși ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel și-ngust și-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe șoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi așa de-amar plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbește-mi dacă poți", strigai spre el.

Și-am stat ca și-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaș perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Sosești așa curând?
Sosești tu, Bonifaciu? Așadară
minți scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Ești și sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Și-atunci, cum stă și-acel ce-i rușinat
că n-a-nțeles ce i s-a spus și care
nu știe ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
și-am spus precum ceru și mult mai tare,

strâmbându-și toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
și-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ți e dorința ta să știi ce fui
și numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
știi marea mantie-o avui

și-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
și-așa de-avid să-mi văd ursoii grași
banii strânși m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt trași
câți, papi fiind, făcut-au simonie,
și-adânc căzuți acolo sunt rămași.

Cădea-voi jos și eu când o să vie
acel ce tu-mi păruși, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ți-l spusei ție.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
și-nfipt cu susu-n jos, decât în țapă
va sta cu tălpi roșii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
și-n locul meu și-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
și cum cu-acela moale domnu-i fu,
așa va fi cu el al Franței rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să știu, dar știu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-și-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru și-alții, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde ești, că bine-ți face!
iar banii pungășiți păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu lași Franța-n pace.

Și dacă n-aș purta și-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porți trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, dați crimei privilegii
strivind pe buni și-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mișele
ce sta pe ape și curvea cu regii,

și-avea și șapte capete, și-n ele
și-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Și ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreștinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Și-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, știu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-așa de sincer fui.

De-aceea el în brațe cuprinse
și, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Și netrudit de-a mă ținea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte și-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XV

Ne duce-acum un țărm al ăstui scoc,
iar fumul din pârâu deasupra-i zace
scutind și maluri și-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace
spre ei, între Cassand și Brugg flamanii
fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum de-a lungul Brentei paduanii
le fac ferind și vile și castele,
când intră-n martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici și-acele,
dar nici înalte-atât, nici groase nu,
oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe-n urmă crângu-acu,
încât de m-aș fi-ntors, dorindu-l iară,
eu n-aș mai văzut nici unde fu,

când duhuri multe-n stol s-apropiară
și toți, părând c-ar fi cu văz sărac,
priveau la noi, trecând, cum într-o seară

cu luna nouă-n mers drumeții fac,
sau cum bătrânul croitor când pune
în ac un fir, țintit privește-n ac.

Privit de-atare bandă prin genune,
un duh cunoscu, iar el mă prinse
de haină și-a strigat: – "Ei, ce minune!"

Iar eu, văzând stă cu brațe-ntinse,
privii adânc în fața-i coaptă care
n-avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi-n a-l recunoaște-o-mpiedecare,
și-atunci, plecat, privii la el mai bine;
– "Oh, ser Brunet, ești dumneata, îmi pare!"

– "Să nu te superi, fiul meu, pe mine",
mi-a zis apoi, "că-și lasă puțintel
pe soți, Latini spre-a vorbi cu tine."

– "Te rog s-o faci", răspunsei eu cu zel,
"de vrei, voi sta și-n loc, dacă, firește,
mă las-acesta, căci eu merg cu el."

– "O", zise,-"oricine din ăst stol s-oprește
o clipă-n loc, stă-n loc apoi o stană
o sută de-ani în ploaia ce-l izbește.

Deci mergi, și-ncet voi merge sub pulpană
și-n goan-apoi umplea-voi ăst popas,
s-ajung pe cei ce-și plâng eterna rană."

Eu nu-ndrăzneam al văii mal să-l las,
merg la el, dar fruntea-mi sta plecată
cu-acel respect ce-umilu-l are-n pas.

– "Dar ce-ntâmplare",-a zis, "ce soartă dată
te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?
Și cine-i cel ce drumul ți-l arată?"

– "Acolo sus în viața cea senină
pierdutu-m-am", răspunsei, "într-o vale,
pe când n-aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale,
pe când eu mă-ntorceam, ăst duh venit-a
și-acas-acum mă-ntorc pe-această cale."

Iar el atunci: – "De-ți vei urma ursita,
în dulcea viață clar de-am deslușit,
nu poți greși al gloriei port", vorbit-a,

"și-așa-n curând de n-aș fi fost murit
văzând eu ceru-n cât favor te are
la munca ta cu mult te-aș fi-ntărit.

Dar neamul cel ingrat și rău și care
descins din Fiesole-ab antiquo ține
și-acum tot firea ce din munți o are,

cu rău îți va plăti făcutul bine.
Dar drept va fi: prin spini cu boab-amară
ce caut-un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla «orbi» din vechi străvechi le-o dară
că-i neam semeț și-avar și plin de ură;
de-a lor năravuri vezi de te dezbară!

Tu glorie-avea-vei într-așa măsură,
căci toți te vor vâna flămânzi cu zor,
dar iarba asta n-o s-o aibă-n gură!

Să-și fac-acești mișei nutreț cât vor
din înșiși ei, dar cruțe planta vie,
de crește vruna prin gunoiul lor,

a cui sămânță sfânt-o să re-nvie
pe foștii-aici de-origină romană,
când cuib ajunse-a orice mișelie!"

– "Să nu-mi fi fost dorința-n totul vană
tu n-ai fi fost respins", răspunsei eu,
"așa-n curând din firea cea umană.

Căci stă și-acum adânc în gândul meu
și trist mă face plinul de iubire
și scumpu-ți chip patern, când tu mereu,

tu mă-ndrumai tind spre nemurire,
și cât îți datorez nu voi tăcea,
cât timp voi fi, s-o spui cu mulțămire.

Păstrez și scriu ce-mi spui de soarta mea,
spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine-mbracă
o Doamnă-n cer, de-o fi s-ajung la ea.

Ci-atâta vreau știi curat, , dacă
cu propria-mi conștiință voi fi una,
răbda-voi sorții tot ce-ar vrea să-mi facă.

Și poți știi că nu mi-e nouă-arvuna;
deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa
și poarte-și roata-n placul ei Fortuna."

Virgil atunci s-a-ntors spre dreapta sa,
privindu-mă și: – "Bine știu s-asculte",
îmi zise rar, "acei ce știu păstra."

Dar eu mergeam, dorind să știu mai multe,
cu ser Brunetto, și-ntrebai ce soți
mai are-aici, distinse minți și culte.

– "E bine pe-unii să-i cunoști, dar poți
lași pe mulți uitării să-i consume,
și-ar fi și timpul scurt să-i spui pe toți.

Pe scurt, au fost toți clerici cu renume
și oameni mari din lumea literată
și toți murdari de-același viciu-n lume.

Priscian e-n rând cu tabăra-ntristată
și-Acursius e, și-aici și pestilența
puteai s-o vezi, vrun dor de-aveai vrodată

s-o vezi, pe cea ce scoasă din Florența
de primul serv și-a dus să-i aibă scrumul
din rău întinșii nervi ai săi Vicența.

Mai multe-aș spune, dar de-aici nici drumul,
nici vorba s-o lungesc eu n-am putință,
căci văd pe prund suind de colo fumul:

vin cei la cari eu n-am îngăduință.
Tresoro meu la inimă ți-l pui
că-n el trăiesc, și n-am altă dorință."

Se-ntoarse-apoi părând în fuga lui
de-acei ce-aleargă spre postavul verde
pe câmpul veronez, și-așa-l văzui

cum fuge-acel ce-a-nvins, nu cel ce pierde.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Pe când toți trei în șir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
— "Ascultă-mi sfatul, să te-ajuți cu el!"

Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.

Iar roșul foc cu umbra mea făcându-l
să pară și mai roș, pe mulți văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.

Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci și-așa și cuvântară:
— "Nu pare-a fi nălucă trupul lui."

Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a ști-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieși de unde n-ar fi-n pară.

— "Tu, cel ce nu de leneș, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc și sete cu aprinsul,

de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toți aceștia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,

să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-așa că, parcă, încă lui,
aripi zboare-al morții sol nu-i dete."

Așa-mi vorbi un duh și-am vrut să-i spui,
și-aș fi și spus, de n-aș fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,

O altă gloată nainta-nșirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.

Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut își dau, dar făr' a sta pe loc.

Așa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.

Sfârșind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:

cei nou-sosiți: — "Sodomul și Gomorul!"
cei vechi: — "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."

Și-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
și-o parte fug spre țări de soare pline,
de ger aceștia-mpinși, de-arșițe-aceia,

așa se duce-un stol, iar altul vine,
și toți se-ntorc la vaiul lor plângând
și primul plâns ce le ședea mai bine.

Și toți aceiași, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-și împace,
atenți și gata de-ascultat părând.

Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: — "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, guști și pace!

Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am și-n carnea lor.

Și urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
trec prin lumea voastr-o haină vie.

Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul și ceru-acela v-adune
ce-i cel mai larg și cel mai plin de-amor,

să-mi spuneți voi, spre-a ști și eu ce spune,
ce stol sunteți, și voi și pătimașul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"

Nu stă năuc altminteri ciobănașul
din munți, privind în muta sa mirare
când, prost și pădureț, el vede-orașul,

cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,

așa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
— "Ferice tu, dintr-a noastr-ocină
știință-ncarci, spre-a-ți fi mai bun sfârșitul!

Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în fața i-o-mputau, strigând: — "Regină!"

De-aceea se despart: — "Sodom!" strigând,
precum ai și-nțeles din auzite,
arsurii lor rușine-adăogând.

A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceștia n-o urmară,
ci pofta și-o-mplineau ca niște vite.

Deci, când ne despărțim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.

Acum ne știi și vezi și cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea știi și cine,
dar n-am nici timp, nici nu știu cine-s ei.

Dar vreau să-ți stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' și-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieții fine."

Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
așa fui eu, dar neg pe-așa de tare,

când însuși se numi el și-al meu tată
și-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;

și multă vreme-am mers și-ngândurat
și ca și surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.

Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îți ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.

Iar el: — "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă lași, Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;

dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
și-n toate mi-o arăți, ce fapt îi dete?"

— "A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."

— "O, frate,-acest ce ți-l arăt", îmi zise,
și-un duh mi-a arătat în fața lor,
"în grai matern cu mult biruise.

În proză de roman și-n vers de-amor
i-a-nvins pe toți și las' pe proști -mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.

Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deșartă,
talent, și-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.

Așa și lui Guitton', din gură-n gură,
mulți vechi i-au dat întâiul rang și-onorul,
și mulți apoi prin artă-l întrecură.

Și-acum, atât de larg de-ți e favorul,
încât tu poți și-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,

un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putință de-a greși."

Spre-a face loc și altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund și-un pește-n apa mare.

Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea și lui a mea dorință
să-i facă loc și-onoarea meritată.

El liber a-nceput a sa vorbire:
— "Atât de mult mi-e dulcea-ți rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ți ascunde.

Eu sunt Arnold ce plâng și merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.

Și-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ți-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ți fie."

A zis, perind în foc curățitor.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVI

Eram și de-unde-acum s-aude bine
căzând ăst râu cum sună-ntr-alt ponor
ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată-n goană trei, cu-același zor,
s-au rupt, fugind în pâlc de-o ceată care
trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toți trei cu strigăt mare:
– "Ia stai, tu cel ce după haina lui
din urbea noastră cea coruptă pare!"

O, ce de răni pe trupul lor văzui
și proaspete și vechi arsuri și-urgie,
încât mă-ncrâncen chiar și-acum când spui.

La glasul lor s-opri Virgil, iar mie
mi-a zis apoi: – "S-aștepți pe-aceștia trei,
și-i demn s-arăți cu dânșii curtenie.

Ba cred că dacă prin natura ei
n-ar ninge-atari văpăi această gură,
mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei."

Văzând stăm, ei iarăși începură
anticul plânset, și-ajungând apoi
toți trei deodat-o roată se făcură.

Și cum pândesc atleții unși și goi,
dintâi și timp și potrivită stare,
de-a-ncepe-a se-mpumna și-a-și da război,

așa rotea, cu fața fiecare
spre mine-astfel că gâtu-n sens contrar
de-al tălpilor făcea a sa cărare.

– "Și-obrajii stinși și arși și-ăst loc amar
de-ți fac de noi o scârbă care-ntrece
chiar mila ta", mi-a zis un ins, "măcar,

măcar a noastră faim-atunci te plece
să spui ce om ești tu, viu te-ncrezi
prin lumea morții-așa vegheat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi,
murdar și fără păr cum e cu totul,
avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, și-a fost nepotul
Valdradei celei bune, și-ncercată
și spad-avu precum avu și votul.

În dosul meu țărâna e călcată
de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia
mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceștia crucea mea
sunt Iacob Rusticuci și-mi fu pierire
mai mult decât orice nevasta rea."

fi putut avea de foc scutire,
săream la ei acolo-n flacări drept,
că-mi da maestru-ntreaga sa-nvoire;

cum îns-aveam numai arsuri s-aștept,
învinsă-mi fu de frică buna vrere
ce dornic făcea să-i strâng la piept.

– "O, nu dispreț", răspunsei, "ci durere
de starea voastră m-a cuprins deodată
și mult va fi până s-o simt că-mi piere,

de-ndată ce-acest domn al meu și tată
cuvinte-a spus din cari văzut-am bine
oameni demni, cum voi sunteți, s-arată.

Din țara voastră-s eu; și-a voastre pline
de faimă nume-oricând le-am onorat
și scrise port a voastre fapte-n mine.

Eu las pelinul și dulci poame cat,
de-un duce-adevărat promise mie,
ci-ntâi până la centru-o să străbat."

– "Mult timp în membre sufletul să-ți fie
stăpân", mi-a zis alt duh, "și-așa cum vrei
lași pe urm-o faimă-n lumea vie,

maiFlorența și-azi ca de-obicei
valori în fapte și-n deprinderi bune,
ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci-n genune
Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri
ne face-a fi, și triști, cu ce ne spune."

– "Poporul nou și iuțile câștiguri
te fac fără de cumpăt și-ngîmfată,
Florențo,-ncât te zbați acum în friguri!"

Așa vorbii cu fruntea ridicată.
Și-acum toți trei priveau așa-ntre sine
cum faci privind spre-o vorb-adevărată.

– "De-ți este lesne-oricând atât de pline
răspunsuri", ei mi-au zis, " dai oricui,
ferice tu, că spui ce știi că-i bine.

Iar dac-o fi să ieși din locul bui
și-ai iarăși revezi frumosul soare,
când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

și de noi cuvânt printre popoare!"
Și, cercul rupt, în graba de-a se duce
păreau toți trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s-apuce
să zic-amin, cum ei ne-au și apus,
deci bine vru plece și-al meu duce.

Iar eu urmai, și nu mult drum ne-am dus,
și-urla de-aproape-atât ăst râu la vale,
că nu ne-am fi-auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale
dintâi spre Ost își taie curs acel
pârâu ce-n stânga pe-Apenini ia cale

și-n munți numit e Aquacheta el
nainte-a ce s-ajungă pe câmpie
spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă cea pustie
din sus de Benedict unde-ar putea
să fie-azil de-ajuns și pentr-o mie,

așa căzând din ruptul mal vuia
și-acoalea cursul tulburei vâlcele
că-n scurtă vreme-ai asurzi de ea.

O sfoar-aveam în jurul coapsei mele
pe-atunci și eu, și-ades cu ea crezui
prind pantera cu pestriță piele.

Întreag-acum din jur mi-o desfăcui,
așa precum Virgil avut-a dorul
și-apoi, făcută ghem, i-o-ntinsei lui.

Spre dreapta-ntors cu ea conducătorul,
și nu departe de prăpastie stând
în negrul hău subt el îi dete zborul.

Ieși-va lucru nou, gândeam, firește
la noul semn, la care-atent fusei
cât stă Virgil de-atent și-l urmărește.

Ah, ce precaut cat-a fi cu-acei
cari văd nu numai fapta cea de-afară
ci-adânc pătrund cu mintea și-n idei!

Iar el mi-a zis: – "Curând o să răsară
ce-aștept aici, și ce visezi tu-n tine
vederii tale-ndat-o să-i apară."

Cât poți, când pare-un adevăr, creștine,
c-ar fi minciună, tu să-l taci mereu,
căci făr' de vină poți păți rușine;

ci-aici nu pot tac, și iată eu,
creștine, jur pe-aceast-a mea cântare,
și-așa precum o lungă viață-i vreu,

că-n negrul aer gros văzui c-apare
plutind ceva, de jos, cumplit de-ajuns
tulbure pe-un om oricât de tare.

Precum se-ntoarce-acel ce s-a scufuns
ca să descurce-ancora când se prinde
de stânci ori de-alt vrun lucru-n mare-ascuns,

se-nfige-n tălpi și-ntreg în sus se-ntinde.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIII

Tăcuți și singuri, fără soți, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un șoarece și-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvățăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
privești și-alături și-nceput și fine.

Și-așa cum dintr-un gând alt gând îți vine,
alt gând din primu-așa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Și-așa gândeam: motivu-n noi le fu
și-a poznei cei de râs și-a suferinții
și negreșit li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinții,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.

Simțeam de groază păru-n cap vâlvoi,
și-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
așa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aș fi și-oglindă, mai curând
n-aș prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având și-același zbor,
și-așa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziș la dreapta,-ncât ușor
facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat și restul vorbei sale,
când și văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăța sosind pe cale.

Virgil în brațe-atunci grăbit prinse,
precum de zgomot deșteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, și-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-și dă răgaz s-arunce vro năframă;

așa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, și mă ținea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoțitorul.

Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o față jalnic de trudită.

Și cape-aveau cu glugi lăsate plin
și-adânc pe ochi, și-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faț-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veșmânt, în veci obositor!
Și-n rând cu ei, întorși la stânga iarăși,
mergeam atenți cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și
așa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăși;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "și fapte cunoscute
și-așa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Și-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, stați, voi cei
ce-n neagra noapte-așa fugiți de iute,

că poate pot să-ți dau și eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
și: – "Așteapt",–a zis, "și mergi încet ca ei."

Și stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriți erau de plumb și-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
și-n sus țineau chiorâș căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Și-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de triști fățarnici, te rugăm să spui,
și nu ne-ascunde, cine ești, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "și crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcați,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli frați,
Lodringo el, eu Catalan, și-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemați,

cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul și-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit și-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-și cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor , spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi și-nchide-n drum ponorul,
și trebuie simtă cât de grei
sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.

Și socrul său e-n bolgie-aici, și-acei
ce-au fost cu el părtași în sfatul care
a fost sămânța rea pentru iudei."

Văzui și pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Și-acum,
să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieșim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici și nu e drum treacă,
dar lesne-o să suiți și pe ruine,
zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puțin Virgil a stat retras în sine
și-apoi: – "Acel ce-nțeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău și-a râs de mine!"

– "Eu și-n Bologn-am auzit dracul
e sac de vicii și mințind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu pașii mari porni maestrul meu,
având puțin pe-obraji a furiei floare,
și-așa, lăsându-i pe-ncărcați, și eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Și tot așa un brâu și-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreții lui și golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii față sură.

— "De-oi sta s-aștept popor ca să-nțeleg
ce drum iau, tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi ști ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi și-a-ntors nedumerita
privire-astfel că osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ți se-opune."

Pe-un spațiu noi făcurăm pași cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puțin, c-așa ne-mpinse dorul.

Și iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" și-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou și-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
și ca și-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai și-al treilea glas, din spate:
— "Iubiți pe-acel ce inimic este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină și-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
și cred , până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoști- și-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în față-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în față-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi și rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinți cu toții,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-așa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau poart-un gros suman în spete
și unul pe-altul razim își cătau
și toți ședeau proptiți de-acel părete.

Așa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerșindu-și ce să-mbuce,
proptiți deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaș milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
așa și-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la șoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceștia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

știu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
și, fără ca s-aștepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbește,-a zis, dar scurt și priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
cazi din mal în gol prea lesne poți,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

și-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoți
ce storc așa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată fața toți.

Și-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
să vezi lumina primă, ce dorinții
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

-mprăștie mila spuma conștiinții
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minții,

să-mi spuneți voi, și dulce-mi dați dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, și bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetățean e fiecine
cetății cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin țări latine?"

Puțin mai înainte de-unde fui
așa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
și-așteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ținea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el ești cel ce-ai răspuns,
să faci să te cunosc prin loc și nume."

— "Din Sienna fui și-nvidia m-a străpuns;
cu-aceștia-n rând îmi spăl ticăloșia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deși mă chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Și, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea și inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuși vruse.

Bătuți și puși pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieții -mpăcai și eu
cu Cel-de-Sus, dar și prin pocăință
eu tot n-aș fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priință
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferință.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi și porți și ochii-așa cum vrei
și sufli când vorbești, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuți aici și ochii mei,
dar numai timp puțin, căci adunară
puțin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos și-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi și-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici și e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei să pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
și pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
și-atât de nou s-auzi ce ne vorbești;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Și rogu-te pe tot ce tu iubești,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregești.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranță-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar și mai rău de admirali va fi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XX

Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, -ndată
și-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulții ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii și-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins facă,
dar stins și-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi și dulci odoruri,
de care-a șasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,
din stânci în stânci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.

Și, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, și-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,

așa, și fără de zăbav-apoi,
și-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

și voce-a devenit, și-apoi deschise
cuvinte-a scos, așa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— "Acel organ al meu ce vede soare
și-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
privește-mi-l cu-atenție stătătoare,

căci, dintre câți mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;

el știe-acum ce merit cântu-i are
și cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-și mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el știe-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoștința
și-a dulcii vieți de-aici și-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferința,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârșitul său, căci dreaptă-i fu căința

el știe-acum ce neclintit rămâne
în veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, și-al meu și-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind fugă;

el știe-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-așa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm', cel plâns de țara ce-azi jălește
că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el știe-acum ce mult Cel-Sfânt iubește
pe-un rege drept, iar ast-o și arată
lucrarea sa ce-n foc îl învălește.

Și cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?

El știe-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deși privirea-i tot n-ajunge fundul."

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi și tace-apoi din cânt
cu saț din cea din urmă melodie,

așa-mi păru acum și chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi așa cum sunt.

Deși-ndoiala mea ieșea-n vedere
ca și-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aștept însă-n tăcere,

ci-am și strigat: — "Dar astea cum se-mpacă?"
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn așa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— "Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
încât, deși le crezi, îți sunt ascunse.

Ești ca și-un om ce știe cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violență pate
prin cald amor și vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asuprește,
ci-nvinge-așa că rabd-a fi victimă
și,-nvins apoi, prin milă biruiește.

Ești prins de-uimire-acum de viața primă
și-a cincea tu, nu poți pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârșitul,
ci drepți creștini credinț-aveau curată
în Crist ce va sosi, și-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, și-a scos a sa ființă
Traian, și-aceasta-i fu speranței plată,

speranței vii ce-ntreaga ei putință
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deștepta
și-așa din nou s-agite-a lui voință.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;

și,-adânc crezând, ardea cu-așa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

își puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist și mântuire;

de-aceea și crezu și nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
și-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani nainte-a fi botez creștin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceți nimănui
județ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
și tot nu știm pe toți aleșii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporește-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere."

Așa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

Și, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
și cântu-așa cu mult mai mult ne place,

așa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mișcare,

mișcau al lor focșor după cuvinte.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXII

am eu rime aspre-acum și-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aș pune
în scrisul meu; dar nu le am și-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăți ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvățăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de rușine
din locul ce-i amar și-a fi numit,
voi capre de-ați fi fost și oi mai bine!

Cum stam acum în puțu-acel cumplit,
stând sub giganți, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
șica talpa ta să n-o mai pui
pe capete de frați sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, și-un lac văzui
și-aici și-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse fața lui.

Nu prinde văl mai tare-așa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut și Tabernici
și Pietrapana peste ea, aș crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaștelor popor prin bălți cum șede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
țăranca-n visul ei tot holde vede,

așa-s mâhniții-aici, în gheață stând
pân-unde roșul rușinării-apare,
și-n dinți, ca berzele din cioc, bătând.

Cu fața-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puțin deci dând ocol în jur vederii,
văzui așa de strânși lipiți pe doi,
c-aveau pe cap amestecați toți perii.

– "Voi strânși așa la piept, cine-ați fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată și-l plecară,
nălțându-și fața, însă ochii moi

într-înșii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns și-așa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; și-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca țapii s-au lovit.

Și-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu fața-n jos: – "În noi
ce-ți faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai știi pe-aceștia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, și-al lor apoi,

și-au mam-același trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn -nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul și-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur țel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-așa că nu mai văd defel,
și Sasol e numit, nesăturatul!
De ești toscan ai bune știri de el.

Și-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, știi, ș-aștept vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulți de-o mie,
ș-așa făcuți, reci fiori îi am
de-al gheții vad, și-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
și-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu știu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre țeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n față cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâșii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-așteaptă- nițel,
și-apoi de-aici m-aleargă cât îți place."

A stat Virgil, și-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine ești că-njuri drumeții-astfel?"

– "Și cine tu, fugind așa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
viu de-ai fi și tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, și poftă poate ai
să-ți scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
și numele-ți prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ții de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numești", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porți pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ți spui nici cine sunt, nimic nu-ți spui,
de-ai sta să mă chelești și-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ținui,
și-i smulsei poate-un pumn și chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ți-e bine?
Tu n-ai de-ajuns dinții-i clănțănești,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce ești,
tu poți taci! Voi scoate și nevrute
de tine-n lume-adevărate vești!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
și nu cumva uiți, ieșind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franțuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alți mișei stând proaspăt la răcoare.

Și cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Și-o fi și Ganelon și Soldanieri
pe-aici și Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inși într-un ponor, și-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinții săi flămândul,
așa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Și nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea și-al hârcei os și ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăți atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

, dacă tu pe drept te plângi de el,
știind ce-ați fost și crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mișel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Din punte-n punte-așa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, și ne-am oprit apoi

pe-al punții vârf, ca bolgia-nvecinată
și-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
și-o și văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneției arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

și nu mai pot pluti, așa că-și face
ici unul vasul nou și-nfundă stupă
prin coaste celui mai puțin dibace,

și-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeți și funii-și fac, și sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Așa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai bășici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

și-asemeni unui om mișcai piciorul
când nu s-oprește-a ști ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

și-așa fugind întoarce-a sa vedere;
și-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
și cât de fioros era-n mișcare
cu-ntinse-aripi și iute-n mersul lui!

Cu umeri nalți ca niște țepi și care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ținut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l dați, ai punții noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaș din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc și pe-alți mișei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Și toți pungași, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Și-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viață
scăpat din lanț vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafață
pe spate-acela, însă dracii toți:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Față!

Tu crezi că ești în Serchio 'noți?
De vrei scapi de-a căngii-nțepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoți!"

Și căngi pe el, o sut-atunci căzură,
și iar: – "Aci când vreai joci, te-ascunde,
așa că dacă poți pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun -ndese
rândașii carnea cu țepușe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Și-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos și-ascunde-te curând.

Și-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i știu, fiindc-avui
cu ei acest război și de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi și când văzui
merge drept spre-a șasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar și furioși și iuți dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerșind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toți spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiți mișei!" a prins strige.

"Și pân-a mă-nhăța, cu căngi, iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, și-apoi
veniți și m-apucați de vă mai pasă!"

Strigară toți: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toți au stat și-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
pot -nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin și vreri divine?
loc! Căci vrerea cea din cer mă face
duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Și-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini și cangea cum îi pică,
și-a zis spre-ai săi: – "Lăsați pe-acesta-n pace!"

Și mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, vii fără de frică."

Ieșind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toți spre mine-ntoarnă pașii,
m-au prins fiori că tot vor fi mișei.

Așa văzui, când au golit arcașii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe șes ce mulți erau vrăjmașii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
și-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi și-n gură.

Plecară furca toți, dar se-ndemnau
așa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, țipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
și-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Și nou-apoi: – "Un drum cum ați dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a șasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
dați tot prin ăst ponor, precum cânt
și-alt arc aflați, și-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie șase sute
șaizeci și șase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, și-astfel
plecați cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
și Bot-de-Ogar cu voi, și Vița-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad și tu, și Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colțatul Rât-de-Porc și Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai dați pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
și-ăști doi la altă punte-ntregi vie,
-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, " mergem făr' de ei,
de știi, căci eu nu-i cer tovărășie.

De ești prudent și-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinți, părinte,
și-au ochi-n cap cu gând de-a fi mișei?"

Răspunse el: – "N-aș vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâșnească-n dinți așa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toți se-ntoarnă,
strângându-și limba-n dinți, spre șeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni facă p-asta de rușine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuș nepe-acoalea clinul?"

— "De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna brațul drept spre-afară."

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-așa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

și-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarța și-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renașteți moarta mea cântare
și-aici puțin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-așa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieșit la larg din moarta boare
ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea și ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moș văzui,

stând singur lângă mine, și de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă și-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, și-avea
pe piept o dublă viț-a lor scăpată,

iar fața-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n fața mea.

— "Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiți pe negrul râu în sus?"
a zis mișcând a feții-onestă floare.

"Ce facl-avurăți? Cine v-a condus
ieșind din hăul nopții-ntunecate
ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit și-n față și-n genunchi fiu
și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voința-ți e să știi mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, și numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
și-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
și vreau vadă și poporul pus,
ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.

Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus
de-a te vedea și-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ți placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o știe bine

și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ți trec a tale șapte-mpărății,
și am să-i duc a ta recunoștință,
de crezi că-i demn prin iad numit fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui ființă,
vederii mele drag-așa, firește,
încât îi împlineam orice dorință.

Ci-acum, peste râul rău trăiește,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-oprește.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc și spală-i fața bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, -ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un șes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbește,
și mult trestiș produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăiește
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.

Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Și-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
și-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, pașii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puțin o scade-arșița lui,

ușor își puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă
și-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
și, ce minune!,-ndată ce-și culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook