Cântul III
Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,
frumosul adevăr mi-l dezveli
în dulce chip, probând și reprobându-l;
iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi
convins, nălțai atât cât se cuvine
spre dânsa ochii gata de-a vorbi.
Ci-un lucru-mi apăru, trăgând spre sine
atât de mult întreag-atenția mea,
că gândul de-a vorbi s-a dus din mine.
O sticlă netedă și-ntreagă-n ea,
sau cum o apă clară și-odihnită,
al cărei fund să-l poți însă vedea,
redă a noastră față oglindită
așa de slab, că mai cu greu ne scapă
pe-o albă frunte-o perl-a fi zărită,
văzui pe mulți la vorbă vrând să-ncapă
și-avui acea eroare-n sens contrar,
ce-aprinse-amor între-un flăcău și-o apă.
Crezând că sunt resfrângeri așadar,
grăbit, de-ndată ce le-avui aminte,
mă-ntoarsei ca să văd de unde-apar;
dar nu văzui nimic, și-așa nainte
privii din nou în dulcea doamnei zare
ce-ardea zâmbind sub genele ei sfinte.
Și-mi zise-apoi: " Nu-ți fie de mirare
de gându-ți pueril dac-am zâmbit;
el spre-adevăr pas sigur încă n-are,
ci, ca și de-obicei, îți e smintit.
Substanțe-aievea sunt ce ochiul vede
închise-aici prin votul ne-mplinit.
Vorbește-le, și-ascultă deci și crede,
căci via rază, care-i pacea lor,
să ia alt drum de-al ei nu le concede!"
Spre-un duh, care-mi părea mai plin de dor
de-a sta de vorbă, m-am întors îndată
cum face-un om împins de mare zor:
"O, tu, pe care raza te desfată,
a vecinicei vieți, dulcoarea cui
n-o știu nicicând decât numai gustată,
mi-ai face-un dar de-ai binevrea să-mi spui
ce nume ai? Ce soart-aci vă leagă?"
Iar el, zâmbind cu toată fața lui:
"A noastră milă nimănui nu neagă
dorința justă, ca și unul sfânt
ce vrea să-i fie-asemeni curtea-ntreagă.
Fecioară-n schit eu fost-am pe pământ;
mă poți cunoaște, de te uiți mai bine,
măcar că mai frumoas-acum eu sunt
și poți cunoaște pe Piccarda-n mine.
Sunt pus-aici cu alte fericite,
ferice-n sfera roții cei mai line,
din singur duhul sfânt având pornite
orice dorințe-aici și ne-ntrerupt,
că-n ordinul său sfânt am fost primite.
Ni-e dat în gradul cel mai dedesupt
al nostru cer, fiindcă-n jurăminte
târzii am fost și-n parte le-am și rupt."
Iar eu atunci: "Pe-a voastre fețe sfinte
lucește-acum un nu știu ce divin,
că nu mai sunt cum fură mai nainte,
și-aveți acum pe chip un văl străin,
dar vorba ta veni să mi-l rădice
și lesne-acum te recunosc deplin.
Dar spune-mi, tu, voi, cele-aci ferice,
n-aveți de-un loc mai bun voi nici un dor,
de-un văz mai clar mai mult de-a fi amice?"
Surâse-atunci și ea și multe-n cor
și-a scos cuvinte-așa de-nflăcărate,
părând c-ar arde-n primul foc de-amor:
"Puterea dragostei alină, frate,
al nostru dor și-așa ni-e el dispus
că vrea ce-avem, și spre-alta nu s-abate.
Căci, dac-am vrea, dorind, să fim mai sus,
n-ar fi conformă vrerea-ne-ntru toate
cu vrerea celui care-aici ne-a pus.
Și-aceasta-ntre-aste ceruri nu se poate,
căci mila e necesse-acestor sfere,
când judeci clar natura ăstor roate.
Spre-a fi ferice negreșit se cere
a sta-năuntru-acelei une vreri
ca toate-a noastre vreri să fie-o vrere.
Și,-așa cum ne-a cernit din sfere-n sferi
în oastea lui, și-ntregii oști i place
și-i place-acelui ce ne dă plăceri
spre vrerea sa, iar vrerea lui ni-e pace,
ea este mare-n care toate cură,
ce-a fapt și el și tot ce firea face."
Acum fui clar cum orice-așezătură
de-oriunde-n cer e rai, deși n-au rouă
divinei grații tot într-o măsură.
Ci-așa cum e, că, și sătul, când noua
mâncare tu o vezi și poftă-ți vine,
de-ntâia mulțămești și ceri pe-a doua,
așa, prin gest și vorbe,-un dor în mine
să știu mai mult: ce tear-a fost prin care
suveica ei n-a tras-o până-n fine.
"O sfântă viață și-al ei merit mare
au dus mai sus pe-o doamn-, a cui voință
e normă-n văl la voi și-n îmbrăcare,
ca până-n moarte-n veghe și căință
să stea cu mirele ce ia cu milă
oricare vot conform cu-a lui dorință.
Acestei doamne-urmând, eu, o copilă,
fugii din lume, vălul ei să-l pui,
jurând să duc și viața ei umilă.
Ci-apoi din dragu-mi schit răpită fui
de oameni răi și văduvi de-orice bine
și domnul știe-apoi ce viaț-avui.
Lucoarea însă asta, lângă mine
la dreapta stând și-o vezi că-i luminată
de-ntreagă slava ăstei roți senine,
ce-arăt de mine, despre sine-arată;
o sor-a fost, și-asemeni fu perzând
umbrișul sfântului ei văl odată.
Deși re-ntoarsă-n lume apoi, nevrând,
În barbar chip lipsit de-orice-omenie,
ea-n suflet făr' de văl n-a fost nicicând.
Constanța cea faimoas-a fost ea vie;
cu ea a șvabilor a doua stâncă
avu pe-a treia și-ultimă tărie."
Așa sfârși, și-apoi, cântându-l încă,
un Ave ce-ncepu, peri, cum greu
un lucru piere-afund în ap-adâncă.
Privirea mea, ce-o urmări mereu
pe cât putu, când n-a mai urmărit-o
s-a-ntors spre-un dor cu mult mai mare-al meu,
Întreg s-a-ntors spre tine,-a mea iubito;
ci-n ochii mei luceai cu-atâta slavă,
că-n clipele dintâi n-am suferit-o;
și-așa-ntrebării mele-ai pus zăbavă.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre sfințenie
- citate de Dante Alighieri despre sfințenie
- poezii despre văduvie
- citate de Dante Alighieri despre văduvie
- poezii despre stânci
- citate de Dante Alighieri despre stânci
- poezii despre rouă
- poezii despre rai
- citate de Dante Alighieri despre rai
- poezii despre Sfântul Duh
Citate similare
Cântul IV
De foame moare-un liber om mai iute
decât să-mbuce-ntre mâncări, la fel
de-aproape lui și-egal lui de plăcute;
așa egal temându-se, și-un miel
ar sta-ntre-o fiară lacomă și-o fiară;
un câne-ntre doi cerbi așa și el;
tăcere de-am păstrat, nu-mi e spre-ocară,
nici nu mi-o laud, căci aci-n plutirea
egală-ntre-ndoieli fu necesară.
Tăceam, dar imprimat-aveam dorirea
în ochii mei și-a mea-ntrebare-n ea
mai mult decât rostită-n vorbe-airea.
Ca Daniil făcu deci doamna mea,
când stinse-n rege-acea mânie-odată
ce-n chip nedrept sălbatec îl făcea.
Și-a zis: "Eu văd că vrerea ți-e-ncurcată
de-un dor și-alt dor și nici un drum nu știe,
așa de mult în sineși e legată.
Tu zici: Cât timp ni-e bună vrerea vie,
cum poate sila altui om în noi
să scad-al nostru grad de vrednicie?
Îți dă, spre-a te-ndoi, prilej apoi
ce spune Plato, că, pe-a lui părere,
se-ntoarce-n stele sufletu-napoi.
Aceste gânduri strâmtorata-ți vrere
ți-o zbat egal, deci voi trata orbia,
dintâi pe cea cu mai cumplită fiere.
Nici îngerii ce-au primii-n cer domnia,
nici Moise, Samuel, și ia pe-oricare
din doi Ioni, și zic că nici Maria
n-au scaune-ntr-alt cer decât îl are
și ceata ce-ntr-această stea s-alină,
nici n-au mai mic un stadiu sau mai mare,
ci toate-ornează cea dintâi lumină
și dulcea viaț-o au diferențată
cum simt gradat suflarea cea divină.
Le vezi aici, dar nu că le-ar fi dată
această sferă lor, ci-n ceruri sfinte
ca semn că-s treapta cea mai jos gradată.
Cu-al vostru duh se cad atari cuvinte,
căci el numai prin simțuri își culege
ce-apoi devine apt de-a voastră minte.
De-aici scriptura simple vorbe-alege
spre-a sta la voi, și mâni și glezne da
chiar Celui-Sfânt, dar alta ea-nțelege.
Cu trup de om tot astfel v-arăta
cu pe-ambii-arhangeli sfânta religiune
pe-acel care pe Tovi-l vindeca.
Ce Plato-n gura lui Timeus pune
nu este-asemeni cu ce-aici se vede,
căci parcă el și simte,-așa cum spune,
că-n steaua sa-ndărăt un duh purcede,
crezându-l, cred, că-i dezlipit de sus,
din stea, atunci când firea trup îi dede.
Dar poate că-n sentinț-alt sens a pus,
nu cel ce-o pune vorba ei, și poate
că nu cu rea intenție s-o fi spus.
De-a zis că se re-ntoarce-n aste roate
onoru-, ori hula-nrâuririi, da,
cu cupa sa și clară apă scoate.
Rău înțeles, acest principiu da
întregii lumii orbie-atât, că-n fine
ca Mars, Mercur și Joe-l invoca.
Iar dubiul celălalt ce-l ai conține
mai slab venin, fiindcă rău-i n-are
puteri de-a te răzni spre-altce de mine.
Dreptatea sfântă-n ochii-umani, de pare
nedreaptă-n veci, e probă de credință,
nu de-un erez pornit din răzbunare.
Ci,-al vostru intelect având putință
de-ajuns să vad-această veritate,
voiesc, cum vrei, s-adorm a ta dorință.
De este-o sil-atunci când cel ce pate
nimic nu cede celui ce-l silește,
n-ar fi prin ea aceste maici scuzate;
căci vrerea ce nu vrea nu s-amorțește,
ci face-așa ca și natura-n foc,
oricât de mult puterea-l copleșește.
Puțin ori mult de joac-al silei joc,
complice-o faci; și-n ele-atare fuse,
căci nu s-au mai întors în sfântul loc.
De-aveau ne-nvinsă vrere, cum avuse
Lavrente pe grătar sau când în pară
statornic Muciu mâna și-o ținuse,
ea le-ar fi-mpins, când libere s-aflară,
pe-același drum pe care-au fost răpite;
ci-o vrere-așa de fier e foarte rară.
Aceste spuse de le ai primite
exact acum, am stins a ta greșeală
ce-ades te-ar mai fi pus, cred, pe gândite.
Din nou acum ridică-se-o-ndoială
în drumul tău și n-ai să poți să treci
mainte-a fi zdrobit tu de-oboseală.
Eu te-am convins și-o știi tu bine deci
că-n veci nu poate-un duh din cer să mintă,
căci stă lâng-adevărul prim de veci.
Dar iat-a spus Piccarda că-n credință
ținu Constanța vălu-i până-n fine,
deci pare-a contrazice-a mea sentință.
O, frate-al meu, așa de-adese vine
că, vrând să fugi de vrun pericol dat,
faci fără-a vrea ce nu ți se cuvine;
cum mama și-o ucise, când, rugat,
Alcmeon vru părintelui să-i placă,
spre-a nu fi rău, și-ajunse scelerat.
În punctu-acesta vreau să știi că,
dacă dai silei învoieli, faci fapte-așa
că nici o scuză nu le mai împacă.
O vrere-ntreagă nici un rău nu vra,
dar tot consimte-atât pe cât îi pare
c-ar fi cu mult mai rău de n-ar ceda.
Deci, când Piccarda ne-a vorbit atare,
ea vrerea absolut-o-nțelesese,
și pe-alta eu, și-aveam dreptate-oricare."
Așa mi-a curs din sfântul râu ce iese
din vâna de-unde-orice-adevăr avem
și-mi stinse-un dor și-alt dor care m-arsese.
"Divin-amant-amantului suprem,
strigai, a cărei vorbe mă inundă,
că tot mai cald la viață mă rechem,
eu n-am iubire-atâta de profundă
să pot să-ți mulțămesc ca să te-mpace,
ci-acel ce vede tot o să-ți răspundă.
Sătulă mintea noastră nu ne tace
nicicând, de n-are-acel luminător
de-afara cui nimic nu e verace.
Ea zace-n el ca fiara-ntr-un ponor,
de poate-a și-l găsi, dar și-l găsește,
de nu, atunci ni-e frustru orice dor.
Prin dor, din adevăr și dubiul crește
ca și-un vlăstar, iar dubiul din natură
din culmi în culmi spre creștet ne zorește.
M-ațâță deci și-mi dă-ndrăzneală-n gură
să cer smerit, Madon-, a-mi dărui
și-o altă veritate mie-obscură.
Aș vrea să știu de poți înlocui
știrbitul vot printr-alt vrun fel de bine
ce cumpenei din cer de-ajuns i-ar fi."
Beatrice mă privi cu-așa de pline
priviri, cu ochi de-amor înflăcărați,
că-nvins de ele, m-am retras în mine
și-am stat ca și pierdut cu ochi plecați.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre gură
- poezii despre simțuri
- poezii despre râuri
- poezii despre pericole
- poezii despre glezne
- poezii despre fier
- poezii despre devenire
- poezii despre creștinism
Cântul XXII
Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,
iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:
"Nu știi că ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?
Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.
De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.
Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.
Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."
Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.
Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
să ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.
Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.
"Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.
Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, să răspund.
Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.
Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi mă nalț-așa de sus.
Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.
Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.
Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."
"Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire
de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.
Te rog de-aceea să m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."
"Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.
Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va
el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.
Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.
Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.
Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.
Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi să zburde-o face;
stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.
Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău să prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.
Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.
Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.
Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."
Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.
Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult mă-nvinse.
Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.
Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,
tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.
Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,
căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;
iar, când voit-a harul a dispune
să intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.
Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.
"Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.
Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,
ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."
Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;
eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.
Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.
Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;
văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.
Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.
Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.
și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre sfinți, poezii despre seducție, poezii despre văi, poezii despre stejari, poezii despre picioare, poezii despre hârtie sau poezii despre Petru
Cântul XXVIII
Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,
sfârși s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viața ei prezinte,
cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,
și cum se-ntoarce-apoi, voind să știe
de este-aieve-n dos ca-n fața lui,
și vede-acord ca-n vers și melodie;
precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse lațu-n care prins eu fui.
Și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:
un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;
și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ți par-o lună plină.
Departe-atât, cât poate ți-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăvește
când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,
departe-atât un cerc de foc rotește
și iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocolește.
De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.
Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde
și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.
Vin alte două roți apoi și toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,
și-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.
Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: "De-acest focșor divin
atârnă tot, și ceruri și natură.
Să știi că primul cerc, cel mai vecin
cu el, rotește-așa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."
Dar eu: "De-ar fi și-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;
ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.
Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim și-angelic templu
ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,
dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau și le contemplu."
"Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,
căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul."
Așa mi-a zis, și-apoi: "De-ai gând a pune
sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.
Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puțin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.
Un plus de bun vrea plusul și-n salute;
salutea-n plus și-un plus de corp voiește,
când are-ale lui părți egal umplute.
Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect și știe și iubește.
Și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,
conform virtuții lor, nu pe-aparența
substanțelor ce par a fi rotunde,
tu poți vedea ce-adâncă-i conivența
de mare-ori mic și mult ori mai puțin
în orice crug, cum are-nteligența."
Precum rămâne splendid și senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,
și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate
zăcea pe văi, și râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,
așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns și spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.
Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;
și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea.
Și-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.
Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: "În cercurile prime
tu vezi aici serafii și cherubii;
urmează centrul lor cu-așa iuțime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
și pot a fi, căci au vederi sublime.
Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feții sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.
Să știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult și pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.
A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.
Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,
și-așa gradat sporește-n susul scării.
Triad-a doua, care-aci-ncolțește
și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,
de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.
E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.
Apoi a șaptea și cu-a opta roată
Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.
În sus privește-oricare-acest șirag,
ci-așa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.
Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roți, numiri le-a pus
și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.
Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,
a râs de sine însuși cum le-a spus.
Și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise
ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre versuri, poezii despre plată, poezii despre graniță, poezii despre căderea frunzelor sau poezii despre creștere
Cântul V
"De-ți ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, și-n tine
ți-am stins atât puterile privirii,
să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
își mișcă pașii dup-aflatul bine.
În minte-ți văd că-ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;
pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simțită rău, care-a pornit de-aci.
Tu vreai să știi de umple oarecare
alt bun atâta știrbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."
Așa-ncepu Beatrice-acest un cânt
și, ca și-un om ce nu s-oprește-n spuse,
așa-ntregit-a-nvățul ei cel sfânt:
"Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
și însuși lui cel mai conform îi fuse,
acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
și numai ele singure-nzestrate.
Acum, de stai să judeci, vei vedea
că naltul preț al votului e factul
că vrea și Dumnezeu ce omul vrea.
Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineși jertfă, propriu-avându-și actul.
În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.
Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări să facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,
dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ți da la mistuire-ajutorință,
căci prea ți-am dat mereu mâncare seacă.
Deschide-ți mintea deci și cu priință
tu ține-n ea, căci numai să-nțeleagă
și-a nu ținea nu este-n om știință.
Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
ființa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.
Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o și-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-așa de clare.
De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deși ofranda câteodată,
cum cred că știi, o mai schimbau și ei.
Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.
Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său și fără să-nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime
și rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n șase-n ce-o s-o-nlocuiască.
Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.
Voi darnici fiți, dar nu cu ne-nțelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,
căci lui mai bine-i fu "Greșii" să zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun și-atridul cu-a sa fiică,
din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greșală,
oricine-o auzi, deștept ori prost.
Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creștine,
și nu gândi că orice apă spală!
Aveți păstor ce-n dreptul drum vă ține,
ș-aveți Scriptura-n două părți, apoi,
și-atât v-ajunge-a face cum e bine.
Voi oameni fiți, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.
Nu fiți ca mielul ce, naiv, săracul,
își las-al mamei lapte și zglobiu
își face singur rău, spre-a-și face placul."
Vorbi Beatrice-așa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.
Schimbatul chip al ei și-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinț-avea noi lămuriri a-i cere.
Precum, chiar pân-a n-apuca să-și vie
în pace coarda, intră-n țintă fierul,
așa zburam spre-a doua-mpărăție.
Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.
Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!
Precum în lacuri pacinice și clare
vezi peștii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,
așa văzui spre noi venind oștirea
de lămpi, vro mie, cred, și toți strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."
Și,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.
Socoți c-aș întrerupe-acum, creștine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinț-amară
de-a ști ce-a mai urmat ar arde-n tine!
Din tine poți să judeci așadară
ce dor m-ardea să știu și-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.
"Ferice om, cui harul sfânt ți-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai ești soldat,
ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
să știi de noi, tu-ntreabă tot ce-ți place!"
Așa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: "Vegheat vorbește,
vorbește,-a zis, și crede-i ca pe zei!"
"Eu bine văd că haină te-nvelește
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbești, mai clară ea lucește,
dar nu știu cine ești, ce-ți dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-așa de-ascunsă-n lume."
Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.
Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,
așa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
și,-ascunsă-n sine-așa, așa-mi răspunse
cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre jertfă, poezii despre poftă, poezii despre naivitate, poezii despre monarhie sau poezii despre lactate
Cântul XIV
Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;
acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,
prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:
"Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
să afle și-alt un adevăr de-aice.
Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nflorește,
și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.
"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,
așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.
Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.
Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,
puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.
Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,
răspuns a dat: "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.
Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.
Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.
Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,
și văzul deci să crească se cuvine,
să creasc-ardoarea ce din el răsare,
să crească raza ce dintr-însa vine.
Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,
așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.
Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."
Părur-atunci toți gata și cu zorul
să strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,
nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.
Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.
Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,
așa-mi păru că văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.
O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!
Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.
Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.
Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roșie de nespus.
Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.
Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,
căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"
Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,
așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.
Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;
dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.
Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;
cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,
și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.
Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,
așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.
Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.
Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
că pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.
Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;
câți însă știu că stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,
mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,
căci ele,-urcând, devin tot mai curate.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lemn sau poezii despre crucificare
Cântul I
Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.
În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,
căci stând aproape țintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minții noastre-avânt,
că taie-al minții drum să mai revie.
Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.
În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ți dafin spre-a-l primi-mi impune.
Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
să intru-n calea câtă mi-a rămas.
Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.
Chiar numai umbra-mpărăției sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,
venind, vedea-m-ai la iubitu-ți lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
și-al meu subiect și tu m-ai face demn.
Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeți ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă și-o-ntristare,
încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.
Foc mare-ncinde-adese și-o scânteie
și poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.
Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare
ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea și-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, și-o răspătrunde.
Da zori aproape-aici, și-acolo seară
atare-un punct, și-ntreg era albit
un emisfer, și-n noapte-al nostru iară,
când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
și-n soare fix văzui cum ea-l privește,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.
Și, cum răsfrânta raz-obicinuiește,
ieșind din prima,-n sus să ia pornire
ca și-un drumeț ce-a se-nturna voiește,
așa prin ochi întrându-mi în gândire
și actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.
Acolo multe poți ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.
Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoți din foc, scântei în juru-mi locul,
și-n clipă parc-a și lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.
Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi țintiți, iar eu țineam pe-ai mei
la ea și-uitând de ceruri sus, de toate.
Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soț al altor zei.
S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui grația-i păstreaz-asemeni stare.
De-am fost eu numai cel de-acum creat
știi tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.
Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
și-o-mparți egal prin tot, a mea privire,
păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, că ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac așa de-ntins,
iar noul glas și-acea lumină lată
stârniră dor să știu de unde vine,
cum n-am simțit pe lume-alt dor vrodată.
Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,
și-a zis: "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește-așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,
c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-așa cum tu te sui de iute."
Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.
Și-am zis: "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
că zbor trecând prin corpuri mai ușoare."
Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălțându-și ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:
"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine și-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.
Suprem' creații-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.
În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puțin ori mult, de-al lor izvor vecine.
și-așa pe-a existenței largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.
Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul și-l adună.
Și nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpintenește,
ci și făpturi cari minte au și-amor.
Atoateașezătoarea-și odihnește
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor rotește;
și-acum aici, ca și spre-ursitul țel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la țint-ajunge-orice-i zvârlit de el.
E drept că,-așa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,
așa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,
cum vezi din nor și fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre țărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.
Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poți fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.
Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n țărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."
Privi apoi spre cer a mea stăpână.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vulturi, poezii despre vinovăție, poezii despre porturi, poezii despre nuditate sau poezii despre motoare
Cântul VIII
Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,
când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,
când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.
Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"
"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând
cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.
Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.
Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,
și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.
Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.
Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.
Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț să-mbete.
"Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."
Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.
"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."
Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.
Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.
Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
"Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"
Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"
"O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."
De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.
Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"
Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,
ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.
Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!
Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.
Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."
A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.
Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.
Și-a zis Virgil: "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."
Iar el: "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."
Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
"Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"
și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,
venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.
Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.
Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.
Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.
"Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!
Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.
Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."
"O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?
A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.
Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.
Îi dă natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."
"Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,
și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,
justiția-n mers de nu se va opri."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre țări, poezii despre știri, poezii despre spaimă, poezii despre imn sau poezii despre iad
Cântul XX
Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată
și-ncepe ziua-ncet să se consume,
de mulții ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.
Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii și-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,
căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins să facă,
dar stins și-uitat mi-e ce cântară ei.
O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!
Iar, când acele dragi și dulci odoruri,
de care-a șasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,
păru c-aud o vale cum murmură,
din stânci în stânci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.
Și, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, și-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,
așa, și fără de zăbav-apoi,
și-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,
și voce-a devenit, și-apoi deschise
cuvinte-a scos, așa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.
"Acel organ al meu ce vede soare
și-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
privește-mi-l cu-atenție stătătoare,
căci, dintre câți mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.
Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;
el știe-acum ce merit cântu-i are
și cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.
Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-și mai plângă pe-al ei fiu vădana;
el știe-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoștința
și-a dulcii vieți de-aici și-a cei opuse.
Acel ce-urmează apoi circumferința,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârșitul său, căci dreaptă-i fu căința
el știe-acum ce neclintit rămâne
în veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.
Iar celălalt, și-al meu și-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind să fugă;
el știe-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-așa de rea stricare.
Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm', cel plâns de țara ce-azi jălește
că-i Carol încă viu, cu Frederic;
el știe-acum ce mult Cel-Sfânt iubește
pe-un rege drept, iar ast-o și arată
lucrarea sa ce-n foc îl învălește.
Și cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?
El știe-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deși privirea-i tot n-ajunge fundul."
Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi și tace-apoi din cânt
cu saț din cea din urmă melodie,
așa-mi păru acum și chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi așa cum sunt.
Deși-ndoiala mea ieșea-n vedere
ca și-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aștept însă-n tăcere,
ci-am și strigat: "Dar astea cum se-mpacă?"
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori să facă.
Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn așa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:
"Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
încât, deși le crezi, îți sunt ascunse.
Ești ca și-un om ce știe cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.
Coelorum regnum violență pate
prin cald amor și vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;
dar nu cum om pe om îl asuprește,
ci-nvinge-așa că rabd-a fi victimă
și,-nvins apoi, prin milă biruiește.
Ești prins de-uimire-acum de viața primă
și-a cincea tu, nu poți pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.
Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârșitul,
ci drepți creștini credinț-aveau curată
în Crist ce va sosi, și-n Crist sositul.
Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, și-a scos a sa ființă
Traian, și-aceasta-i fu speranței plată,
speranței vii ce-ntreaga ei putință
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deștepta
și-așa din nou s-agite-a lui voință.
Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;
și,-adânc crezând, ardea cu-așa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.
Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,
își puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist și mântuire;
de-aceea și crezu și nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
și-a dat dojeni popoarelor perverse.
Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani nainte-a fi botez creștin.
O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!
Voi, oameni, deci, nu faceți nimănui
județ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
și tot nu știm pe toți aleșii lui;
dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporește-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere."
Așa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.
Și, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
și cântu-așa cu mult mai mult ne place,
așa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mișcare,
mișcau al lor focșor după cuvinte.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sunet
Cântul XIX
Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,
când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,
văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.
Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie
și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.
Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.
"Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.
Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."
Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de rușine.
"Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.
Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.
Întoarsei ochii. Iar Virgil: "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, să vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre."
Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.
Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,
când vorbe-am auzit: "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.
Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
să-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând
din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.
"Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.
"Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."
Iar el: "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?
Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."
Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,
așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.
Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată
"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
că vorba noastră nici nu s-auzea.
"Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuș ne dă pe-acoalea clinul?"
"De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna brațul drept spre-afară."
Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.
Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.
Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.
"Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare
și spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"
"De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.
Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.
Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.
Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;
văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,
iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.
Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.
Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;
și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține
legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."
Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.
"Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".
"Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!
Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.
Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.
Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.
Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre superlative, poezii despre zgârcenie sau poezii despre strigoi
Cântul XXIV
"O, voi părtași aleși la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrănește
așa că vrerea vi-e de-a pururi plină,
prin sfântul har ăst om de ciugulește
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăiește,
vedeți-i multul dor care-l apasă,
și-l rourați puțin: voi beți izvorul
din care-ale lui gânduri tind să iasă."
A zis; și se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
și dând văpăi ca-n goană meteorul.
Precum se-ntorc rotițele-n ceasornic
așa, că, de le privești, de-una-ți pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,
așa și-aceste hori de duhuri care,
danțând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.
Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieșind un foc așa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.
De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.
Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
așa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.
"O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."
Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
și-așa vorbi cum spusei mai nainte.
"Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ți s-au dat,
să-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credința care-ți dete
putere-odată să te miști pe mare.
Cum speră și iubește el, cum crede,
nu-ți este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca și scris se vede.
Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleșii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi și va răspunde."
Precum se-ncinge-un candidat și tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, și nu spre-a o desface,
așa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-așa maestru și de-așa chestiune.
"Să-mi spui, creștine bun, și clar arată:
credința ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;
apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-și poate descuia
al său torent interna mea fântână.
Deci: "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aș vrea."
Și-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,
credința-i stofa vrerilor sperate
și-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."
Atunci am auzit: "E just cum crezi,
dar numai dacă știi de ce anume
și-ntre substanțe-o pui, și-ntre dovezi."
Iar eu: "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, să văd mai larg, aci putința,
așa de-ascunse-s ochilor in lume,
că-și au temeiul numai în credința
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanțe-i pun ființa.
Din crezul ăsta, fără să vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, și-astfel dovad-o și avem."
Și iarăși auzii: " De-ar înțelege
astfel câți jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiștii-așa de iuți să nege."
Așa din faclă-i s-auzi cum sună;
și-apoi: "Moneta asta, așadar,
și-n pond și-n aliaj s-arată bună;
dar vorba e de-o ai și-n buzunar."
Iar eu: "Cum nu! și lucie și plină,
și-n marca ei nimic nu e neclar."
Și iar ieși din vecinica lumină
ce-aici lucea: "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,
de unde-l ai?" "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele și-a legii noastre foi,
rațiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuțite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."
"Dar scrisul vechi și nou, din care-ți vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ții c-ar fi cuvânt divin?"
Iar eu: "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier și bate nicovale."
"Dar ce-ți dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. și nimeni nu le jură."
"Că fără de minuni s-a-ncreștinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;
căci tu intrași sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, și-azi este-un spine."
Sfârșind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei și-aci se cântă.
Și-acel baron, care,-ntrebând, mă trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puține foi rămase,
îmi zise: "Grația-n care ești, că-n ea
îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte
că pân-aici le-ai spus cum se cădea,
așa c-aprob ce spuseși mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
și de-unde-ți vine-un crez așa ferbinte?"
"O, tată sfânt și vecinica lucoare
ce vezi așa ce crezi, că spre mormânt
putuși să-nvingi mai tinere picioare,
tu vreai s-arăt", așa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credință
și-mi ceri și cauza ei. Răspund: În sfânt
și Unul Domn, o vecinică ființă,
cred eu, cel nemișcat, mișcând mereu
întregul cer prin dor și prin voință.
N-am singur probe fizice-aici eu
și metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu
prin Moise, și profeți, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, și prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.
Și-n trei persoane-eterne cred, și-aceste
atari sunt Un' și-n trei atari se-mbină
că sufere să-i zici și sunt și este;
iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.
Aci-i principiul și scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca și-n cer o stea."
Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
și-apoi, urându-și pentru noua știre,
în brațe ia pe serv, pe loc ce tace,
așa, cântând și-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire
vorbii așa, și-n spusa mea plăcui.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre stele căzătoare, poezii despre metafizică sau poezii despre crengi
Dor de mamă
Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aș vrea să știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar mă înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...
poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Cântul XXXI
În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.
Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,
ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,
așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.
Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.
Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.
Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,
căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.
Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.
Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, să vezi la noi furtuna!
De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,
văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,
dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus
și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.
Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,
așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.
Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.
Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;
și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.
Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.
Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.
Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
"De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."
Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.
De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,
decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.
"O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,
cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr mă sui.
Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.
Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"
Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-mă, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.
Iar sfântul moș: "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga mă trimise.
Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.
Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."
Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,
își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"
Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.
"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,
ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."
Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,
așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.
Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,
și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;
și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.
Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.
Să fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.
Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,
că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sânge, poezii despre sclavie sau poezii despre lut
Cântul XXV
De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,
să-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,
cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m-aș poet să iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el
intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.
Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru să vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;
iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!"
Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,
așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.
Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, și-aprinși că fața mi-o-nclinară.
Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
"Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,
vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."
"Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."
Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.
"Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,
încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine să-ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;
să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
în suflet ea, și cum ți-l înflorește?"
Așa vorbi al doilea foc spre mine.
Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:
"N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,
și din Egipt iertat îi fu să vie
să vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean să fie,
dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,
le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."
Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,
am zis: "Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.
Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.
Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?
Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume."
Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.
Și-a zis: "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,
mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?"
"Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: "Să-l dai pe față."
"Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,
tot insu-n țara sa, Isai învață,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.
Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."
Și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.
Și-așa lucoarea-n ele se trezi,
că, Racu-n cer așa cristal să fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.
Precum se scoală și mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,
așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.
Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.
"Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."
Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.
Și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,
așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: "De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?
Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.
În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."
La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,
cum, vrând ori trude,-ori riscuri să evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.
Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors să văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat
alături ei și-n lumea cea ferice!
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre urări, poezii despre scrisori, poezii despre numere sau Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
Cântul IX
Apoi, Clemențo, lămurit când fui
de Carlo-al tău și-mi spuse cum dușmanii
aveau să-și bată joc de-urmașii lui,
mi-a zis: "Dar taci, și las' să curgă anii!
Atât mai pot să-ți spui ce-o fi nainte:
că just amar urma-vă-va pierzanii."
Apoi viaț-acelei flăcări sfinte
s-a-ntors spre soarele care-o străbate
ca și spre-un bun de-odihn-a orice minte.
Făpturi împii și suflete-nșelate,
vai, cum vă-ntoarceți voi de-asemeni bine,
cu ochi țintiți mereu spre vanitate!
Și iat-alt foc spre noi văzui că vine
din sfera lor și claru-i foc de-afară
vădea dorința-i de-a vorbi cu mine.
Iar ochii doamnei, care-asupra-mi stară
ca și nainte, fix, cu-a lor privire
un semn vegheat de dulce-asens îmi dară.
"Dorinței mele,-o, fă-i curând plinire,
ferice duh, am zis, fă proba ta
că pot răsfrînge-n tine-a mea gândire."
Din fundu-i, de-unde pân-atunci cânta,
deși n-o cunoșteam, acea lucoare,
cum face-un om dispus a te-ajuta,
mi-a zis: "În partea țării făr' de-onoare,
Italia, ce-și zace-ntre Rialt'
și muntele ce Brentei dă izvoare,
un deal se nalță, însă nu prea nalt;
el patrie este-acelei flăcări grele
ce dete-acelui loc cumplit asalt.
Vlăstar a fost și ea al mamei mele:
Cunizza fui și-aci-ntr-acest regat,
căci roabă fui puterii-acestei stele;
ci-mi iert aici cu drag al meu păcat
și nu mă plâng și rabd cu veselie,
iar d-ast-al vostru vulg poate-i mirat.
Odorul rar, cel mai aproape mie,
ursit al nostru cer să ni-l orneze,
bun nume-avu, și, stins pân-o să-i fie,
avea-va suta de-ani să se-ncinceze.
Ei, vezi, de-avem de fapte-a da dovadă,
ca primei vieți și-a doua să-i urmeze!
Ci-altfel gândește azi acea grămadă
dintre-Adige și Tagliament, alt gând,
căci, orișicât s-o bați, nu vrea să vadă;
ci-n bălțile Vicenzei și-n curând
schimba-i-va apa-n sânge paduanul,
căci prea-i rebel de-orice virtuți fugind.
Iar unde Sil' s-unește cu Cagnanul
se poart-un domn cu-atât de nalte schime,
că-i fac, spre-a-l prinde, de pe-acum arcanul.
Va plânge Feltro câte face crime
nemernicu-i păstor, hain și-atare
că-n Malta nu va-ntra mai vrednic nime.
Spre-a-l încăpea pe tot, ce cadă mare,
și câtă trudă pe-uncii-a-l cântări
tot sângele cel ferrarez pe care
ăst popă nobil are-a-l dărui,
zelos spre-a fi-n partid; și-acele donuri
conforme vieții-acestei țări vor fi.
Oglinzi sunt sus, iar voi le ziceți tronuri,
ce-n noi răsfrâng județul vrerii sfinte,
așa că ne par drepte-aceste zvonuri."
Aici tăcu. Și-apoi luai aminte
că spre-altele s-a-ntors, căci am văzut
că intră-n sfer-așa cum fu nainte.
Ci-ntâiul foc, ce-acu-mi era știut,
in față-mi stând, lucoare avea-n figură
ca și-un rubin de soare străbătut.
Plăcerea-n cer le dă lumină pură,
ca râsu-aici; dar umbra, de durere
mai multă-n iad, pe-atât se face-obscură.
"Eternul vede tot, și-a ta vedere
se-nluie-n el, încât, ferice-odor,
nu-ți poate-ascunde nici un fel de vrere.
Deci vocea ta, ce desfătează-n cor
tot ceru-n rând cu-acele lămpi divine
ce-și fac din șase-aripi hlamida lor.
De ce nu vrea dorința să-mi aline?
Eu nu ți-aș aștepta să-ntrebi cuvântul,
în tine de-aș vedea cum vezi tu-n mine."
"Bazinul cel mai larg, așa deci sfântul
vorbi-ncepând, ce apa-n el cuprinde,
afar' de-acel ce-ncunjură pământul,
spre soare-ntre potrivnici țărmi se-ntinde
așa de mult, că face meridian
acolo unde-al zilei fapt s-aprinde.
Acestei văi îi fui eu riveran
în stânga Macrei, care-n scurta-i cale
desparte genovezul de toscan.
Spre-apus și zori aproape-au zări egale
Buggia-n sud și-orașul de-unde fui
și-al cărui port văzu de sânge-o vale.
Și Folco m-a numit poporul cui
știut i-am fost, și-acestei lumi rotunde
îi dau tiparul ce din ea-l avui.
N-a ars nici Dido-n flăcări furibunde,
mâhnind pe soț și pe Creuse-odată,
ca mine-n timpul cât avui ce tunde,
nici fata din Rodope, cea-nșelată
de-al ei Demofoont, nici scos din fire
Hercul de-a regelui tesalic fată.
N-avem căințe-aici, numai zâmbire,
nu de păcat, căci el din gând ni-e scos,
ci cum prevăzu-mparte mântuire.
Aici al artei mare și frumos
efect îl vezi, aici discerni un bine
prin care-acești de sus lucrează-n jos.
Dar toate-a tale vreri spre-a-ți fi depline,
ce-n sfera noastr-aici ți se iscară,
se cade-a mai vorbi și-altfel cu tine.
Tu vrei să știi ce duh e, așadară,
în focu-acest vecin ce scânteiază
ca razele de soare-n apa clară.
Să știi că-n pacea lui se desfătează
Rahab, ce-aci-ntr-a noastră stea primită,
în cel mai mare grad ni-l sigilează.
În ceru-acesta,-n care-i vârfuită
a terei umbră, cea dintâi fu ea
prin marea-nvingere-a lui Cristos suită.
Fu just ca-ntr-una dintre roți s-o ia
ca drept trofeu a-nvingerii cei sfinte
prin mâni ce crucea-n cuie le ținea,
că,-n sfânta țară, mergerii nainte
lui Iosua ea primul fir i-l toarse,
ci-acestea papei nu-i prea stau aminte.
Orașul tău, clădit de-acel ce-ntoarse
părintelui său dosu-n primul zel,
și-a cărui pizm-atâta plâns ne stoarse,
produce blăstematul crin acel
ce-a dus și miei și oi pe-un drum nebun,
făcând păstor pe-un lup; și, pentru el,
pe marii doctori nici un preț nu pun,
nu vreau scripturi, ci numa-n decretale
fac studii-așa cum marginile-o spun.
Și papi și popi cu-acestea fac parale;
lor nu spre Nazaret le zboară gândul
spre care-n zbor Gavril făcut-a cale.
Dar Vaticanul și-alte părți de-a rândul
alese-n Roma, foste cimiterii
celor ce s-au luptat pe Petru-urmându-l,
vor fi-n curând scăpate de-adulterii."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre voce, poezii despre partide sau poezii despre mântuire
Cântul XXXIII
"Fecioară mam-, a fiului tău fată,
umilă și mai sus de-orice făptură,
și-a vecinicului sfat țintă fixată,
tu-nnobilezi a omului natură
atâta,-ncât al dânsei ziditor
n-avu despreț să-și fie-a sa făptură.
În sânul tău s-aprinse-acel amor
a cui căldură-n pace de vecie
ne crește floarea ăstui sfânt popor.
A milei tu ne ești aici făclie
de miez de zi, și-n lumea care moare
speranței ești fântân-a pururi vie.
Ești mare-atât și-atotdispunătoare,
căci, grație vrând un om, și nu prin tine,
e ca și făr' de-aripi și vrând să zboare;
căci mila ta, ea nu numai că vine
oricând o ceri, ci-adese-n prisosință
chiar nerugat-aleargă ea de sine.
În tine-i milă,-n tine-ngăduință,
evlavie-n tine e, și e, prea-bună,
tot ce-i pe lume bun într-o ființă.
Din cea mai jos a-ntregii lumi lacună,
acest care văzut-a pân-aci
pe câte spirite trei lumi le-adună,
te roag-acum prin grație-a-i dărui
privirii sale-avânt spre-a fi-n putere
la cel din urmă bine-a și-o sui.
Eu, cel ce n-arsei pentru-a mea vedere
nicicând ca pentru-a lui, cu rugi plecate
te rog, cerând a nu le-avea-n scădere,
ca norii prinși de-a lui mortalitate
prin ruga ta să-i spulberi, ca-n lumină
supremul bun de sus să i s-arate.
Și te mai rog, că poți ce vrei, regină,
ca dup-asemeni vis tu să-i păzești
iubirea lui mereu de-acum senină.
Veghind, să-i rupi pornirile-omenești,
Beatrice, vezi, și câte-s fericite
înalță mâni ca ruga să-mi primești!"
Fixând spre rugător priviri slăvite
și dragi lui Dumnezeu, îmi arătară
ce mult iubește ea rugări smerite;
spre vecinica lumin-apoi cătară
cum nu credeam să poat-un muritor
să caute-n ea cu-așa lumină clară.
Și,-aproape-acum de ținta tuturor
dorințelor, așa cum mi se scrise,
am stins văpaia multului meu dor.
Bernard îmi dete semn și blând surâse
să caut în sus, dar însumi eu de mine
eram dispus să fac precum voise,
căci ochii mei, având puteri depline,
adânc s-au scufundat în punctul care
lumină e, etern perfectă-n sine.
Iar, cum văzui apoi și tot mai tare,
de-atare văz nici n-avem noi cuvinte,
nici minte-a-nvinge-atâta-mbelșugare.
Precum când vezi în vis o-ntâmplăminte
și-i porți și treaz impresia avută,
dar de-altceva tu nu-ți aduci aminte,
așa sunt eu acum, că-i dispărută
viziunea mea, ci-n inim-o dulcoare
îmi picură și-acum din ea născută.
Așa zăpada se topește-n soare,
în vânt așa se-mprăștie ce scrie
Sibilla, profețind pe foi ușoare.
Lumină-n veci, ce-ntreci cu-o vecinicie
umanul gând, dă-mi duhului puțin
din cum și cât mi te-arătaseși mie,
dă limbii mele-atâta foc divin
să pot lăsa din gloria-ți fără fine
măcar și-un strop acelora ce vin!
Căci și puțin în minte de-mi revine
și glas în vers oricât de slab să scot,
pricepe-ți-vor mărirea ta mai bine.
De-acea lucoare-a razei vii, socot,
ce-mi dete-n ochi, vrând numai și-o clipită
să-i duci airi, aș fi orbit de tot.
Ci-aminte țin că și mai cu-ndrăznită
privire-o sufeream până ce-avui
unită ei puterea infinită.
O, har prisositor, prin care-avui
curaj ca-n focul razei cei eterne
s-afund privirea până ce mi-o-mplui!
Aci-n adâncu-i am putut discerne,
într-un volum unite prin iubire,
tot ce răzleț prin univers se cerne,
substanțe, și-accident, și-a lor pornire,
topite-ntr-una și-ntr-atare fel,
că tot ce spui e numai licărire.
În forma-i generală, nodu-acel
etern cred că-l văzui, căci mult mai mare
plăcere simt acum, când spui de el.
Mai mult m-afund o clip-acu-n uitare
decât trei mii de ani drumu-ntreprins
ce-i fu cu Argo lui Neptun mirare.
Așa și sufletu-mi și-ntreg suspins
privea, și-atent și fix, și, totodată,
mereu de-a tot privi tot mai aprins.
Devii astfel de raza-nflăcărată,
încât spre-a-ntoarce văzul spre-alt aspect
cu neputință-i să consimți vrodată,
căci bunul, cel ce-al vrerii este-obiect,
întreg e-n ea cuprins și-ntr-însa numa',
și-afară-i e corupt ce-n ea-i perfect.
Mai scurte vorbe voi avea de-acuma,
spre-a spune numai ce-mi rămase-n minte,
decât un prunc ce-l mai lăptează muma.
Dar nu c-aspectu-acelei raze sfinte
era mai mult ca simplu-n el mereu,
căci el de-a pururi e ce fu nainte,
ci pentru că,-ntărindu-mi văzul meu
privind în ea, unica-i aparență
păru schimbată, căci schimbat fui eu.
Și-n clara ei și-adânca-i subzistență
văzui trei cercuri în lumina-i vie,
de trei colori și-aceeași continență;
ca-n dublul curcubeu părea să fie
reflexu-n două; foc al treilea, care,
egal suflând, dintr-ambe ia tărie.
Ce slabă-i vorba pentru-atât de tare
concept și cât văzui poți să gândești,
puțin ce-a fost din cât era de mare!
Lumină-n veci, ce numa-n tine-ți ești,
și singură te știi, și,-așa știută,
etern știind, surâzi și te iubești!
Rotirea ta, ce-n tine conținută
ca și-un reflex de raze se părea,
puțin de mine-n jur când fu văzută,
păru-n coloarea proprie ce-avea
că-n ea al nostru chip îl zugrăvește,
deci și mai adâncit privii în ea.
Precum un geometru s-adâncește
să măsure un cerc și trudă pune
și n-afl-acel principiu ce-i lipsește,
așa fui eu cu nou-aparițiune:
Voiam să văd care-i raportul lor,
cum poate chipu-n cerc să se-mpreune;
dar n-ajungea spre-aceasta propriu-mi zbor,
de n-ar fi fost de-un fulger luminată
puterea mea și-i stinse-avutul dor.
Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;
ci-mi și porni și-al meu și dor și velle,
asemeni roții ce-i egal mișcată,
iubirea care mișcă sori și stele.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre viziune, poezii despre virginitate, poezii despre sfaturi sau poezii despre miezul zilei
Cântul XXXI
"Tu, cel ce-aștepți a trece râul sacru",
și-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subțire,
ce, și tăind, așa-mi păru de acru,
și, făr-a mă cruța, urmă-n vorbire:
"e drept? Să-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
și-i just s-ascult și-a ta mărturisire."
Puterile-mi erau însă confuze,
așa că vocea-mi se mișcă spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins până la buze.
Puțin stătu și-apoi: "De ce mai stai?
Răspunde-acum, căci Lete încă-n tine
n-a șters urâtele-amintiri ce ai!"
Dar groaza mea-n amestec cu rușine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsă,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.
Precum, când se destinde-o prea întinsă
balistă, rupe coarda și-arc și-atare
de fier e ținta mult mai slab atinsă,
așa m-a frânt povara mea cea mare
și-așa de plin de plâns și-oftaturi fui,
că gura-nchise vocii-orice cărare.
Și iarăși ea: "Dorințelor ce-avui
și cari făceau să cați supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,
ce gropi, găsit-ai tu-mpedecăminte
sau ce cătușe-astfel că trebuia
să pierzi speranța mergerii nainte?
Și ce-nlesniri apoi și ce câștiguri
pe-a altor frunte-așa ți s-arătară,
c-ai fost silit de ele să te-asiguri?"
Târziu și dup-o lung-oftare-amară,
cu greu avui și glas să dau răspuns
ce-abia cu trudă buzele-l formară.
Plângând: "De-a lumii bunuri", am răspuns,
"atras eu fui spre-o falsă bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."
"De-ai fi negat, tăcând, ce-mi spui tu mie,
mai neștiută tot n-avea să poată
să-ți fie culpa ta. Alt jude-o știe!
Fiindcă îns-acuză culpa toată
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuțiș dușmana roată.
Dar de-alte dăți spre-a fi tu mai bărbat,
sirene când auzi, și mai multă
rușine spre-a simți de-al tău păcat,
descarc-al plânsului temei și-ascultă,
și-auzi cum trebuia pe-opusul drum
să-mi fi urmat, când fui din lume smulsă.
Natura și-arta farmec pân-acum
nu-ți dete-așa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci și-n țărnă-i astăzi scrum.
Supremu-ți farmec deci de să pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abată-n lături mințile-ți seduse?
Dator ai fost la prima săgetare
a falselor plăceri să urci în pripă
pe urma mea ce nu mai fui atare.
Ce-aveai să lași în jos a ta aripă,
s-aștepți loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plăceri ce țin o clipă?
Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laț a-ntinde paserii bătrâne
și-a trage-n ea săgeți degeaba-s toate."
Așa cum stă și ochii-n jos îi țâne
și-ascultă mut un prunc, recunoscând
greșala sa și pocăit rămâne,
așa stăm eu și iar îmi zise: "Când
te doare-așa c-auzi, ridică barba
ca și mai mare-amar să ai văzând!"
Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mână iarba,
l-ar smulge mai ușor un vânt adus
din Alpi sau vânt din țara lui Iharba,
de cum nălțai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbă fața mi-o-nțelese,
văzui ce-otravă-n vorbe ea mi-a pus.
Când fața mea-nălțat-apoi fusese,
văzui pe-acei ce-s primă creatură
că jocului de flori sfârșit pusese;
și-a mea vedere, nu de tot sigură,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu două firi într-o făptură.
Sub vălul ei, și peste râu, părea
că-ntrece-atât ființa ei antică
pe cât, trăind, pe toate le-ntrecea.
M-au ars căințele cu-a lor urzică,
încât simțeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amică,
iar inima-mi atari mustrări avu
că-nvins căzui, și ce-a mai fost de mine
o știe-aceea care cauză-mi fu.
Și-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasupră-mi sta și: "Prinde-m-acum bine!"
zicând, mă-mpinse până-n gât în vale
și, tras de ea prin râu, ușor pluti
ca și-o suveică pe-apă ca pe-o cale.
Și-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spăla-mă-voi", când lângă mal ea stete,
că nu să-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;
și, capu-n brațele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mă puse,
scufuns cu el întreg, să beu din Lete.
M-a scos apoi scăldat și-apoi mă duse
la cele patru zâne-n hora lor
și-un braț pe mine fiecare-și puse:
"Noi, stele-n cer și nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.
Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a străbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, căci văd mai luminate."
Și-apoi mă duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.
Și-au zis: "Acum tu nu cruța privirea,
că-n față ai smaraldele din care
săgeți cândva-ți trimise-n piept iubirea."
Și doruri, mii și toate-o-nflăcărare,
lipiră ochii mei de-ai ei, ce țintă
priveau mereu asupra sfintei fiare.
Și-n ei se reflecta acvila sfântă
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman părând că se-nvestmântă.
De-am fost mirat, șocoat-orice creștin,
văzând că-n el inmobil lucrul zace
și numai chipu-l schimb-așa deplin.
Și-n timpul ce-n uimire-așa și-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-ți saț, tot mai flămând te face,
prin actul lor ce ce-arăta că sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadă
veni dansând pe-angelicul ei cânt.
"Fă ochii sfinți, Beatrice, o, fă-i să cadă",
așa cântau, "spre cel cui drag' tu-i ești
și-atâta drum veni ca să te vadă!
Din grație,-o, fă-ne dar să-i dezvălești
și gura ta, să-ți vadă vorbitoare
și-a dou-a ta frumsețe ce-o-nvălești!"
A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câți, Parnase,-ngălbinesc sub tine
la umbra ta și-ți beau de prin izvoare,
ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbrită de-armonii divine,
aci-n deschis văzduh, te-ai dezvăluit!
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântul XVII
Socoți, creștine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,
și cum, când deasa și-umeda-ncărcare
începe-a se rări și vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,
și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi și tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.
Și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine
cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.
O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are știre
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,
de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mișcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?
Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,
iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.
Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaș în față-i și murind astfel.
Și marele-Ahasver îi sta nainte
și-Estira lui și justul Mardochi
ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.
Iar, când și-acest tablou mi se topi
prin sineși el, cum piere și-o bășică
din lipsa apei care-o face-a fi,
în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar și-așa zicând: "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?
Tu te-ai ucis să scapi pe-a ta Lavină
și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"
Precum se rupe-un somn când ne lovește
lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcolește,
așa vedenia mea se rupse-acu,
când fața mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.
Privii să văd cam unde-aș fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,
ca-n locul lor atâta dor să puie
să văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.
Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
așa mi-a fost învins-aici puterea.
"Acesta-i sol divin și, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
și-n propria sa lumină e-mbrăcat.
Cu noi el face ca și-un om cu sine:
Acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,
haini doresc să nege-a face bine.
Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul."
Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui
spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie
și,-ndată ce la prima treaptă fui,
simții mișcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, și: "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"
Erau acum așa de sus acele
luciri ce sunt ai nopții-năintași,
încât albeau pe cer tutindeni stele.
"O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?"
ziceam în gând, simțind că se topește
mereu puterea slabilor mei pași.
Eram și unde scara contenește
urcușul ei și-am stat înfipți părând
asemeni navei când la mal s-oprește.
Puțin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
mă-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:
"Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-și spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."
Iar el: "Iubirea binelui, ce lor
fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.
Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,
spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,
că rod frumos aduce-ți-va zăbava.
N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum știi, e psihic sau din fire.
Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greșește primul, sau țintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.
Cât timp e-ntors spre bunurile prime
și-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naște-o rea plăcere-n nime.
Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.
De-aici tu poți pricepe că iubirea
e-n voi sămânț-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.
Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-și uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.
Și, cum nu poți concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.
Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.
Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, așa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.
Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor și faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde și contraru-i place.
Alt om ofensa-n suflet și-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.
Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.
Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă și-l dorește:
Deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.
Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește
prea-ncet al vostru-amor, după căințe
cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.
Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad și fruct a orice mântuință.
Cei prea porniți spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărțire
nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cercetare, poezii despre celebritate sau poezii despre Alpi
Cântul XXVI
Pe când toți trei în șir mergeam astfel
pe mal, maestru-mi tot spunea aoare:
"Ascultă-mi sfatul, să te-ajuți cu el!"
Pe-obrazul drept eram lovit de soare,
ce, jos, spre-apus, tot cerul inundându-l,
schimbase-n alb albastra lui coloare.
Iar roșul foc cu umbra mea făcându-l
să pară și mai roș, pe mulți văzui
c-aveau, mergând, numai spre-aceasta gândul.
Prin semnu-acesta drept motiv le fui
de vorbă, deci și-așa și cuvântară:
"Nu pare-a fi nălucă trupul lui."
Pe cât puteau, apoi, înaintară
spre-a ști-ntr-adins, dar grijă-având
tot insul de-a nu ieși de unde n-ar fi-n pară.
"Tu, cel ce nu de leneș, ci-ntr-adinsul
mergi cel din urmă, ca mai mic fiind,
te rog, de foc și sete cu aprinsul,
de-al tău răspuns nu-s singur eu dorind,
ci toți aceștia simt mai mare sete
ca de-apă rece-un etiop, ori ind,
să-mi spui cum faci cu trupul tău părete
luminii-așa că, parcă, încă lui,
aripi să zboare-al morții sol nu-i dete."
Așa-mi vorbi un duh și-am vrut să-i spui,
și-aș fi și spus, de n-aș fi fost deodată
atras spre-alt lucru nou care-l văzui,
O altă gloată nainta-nșirată,
mijlocul cărării-acei de foc
pre-aceasta ce m-opri-ntrebând mirată.
Văzui cum se salută reciproc
vesele de-un scurt festin, cum toate
sărut își dau, dar făr' a sta pe loc.
Așa,-n deavalma negricioasei gloate,
furnica-n bot atinge pe-o furnică,
de drum spre-a se-ntreba, de scopuri, poate.
Sfârșind grăbit urarea lor amică,
pe când plecau, din gură tot poporul
vedeam că pe-ntrecute glas ridică:
cei nou-sosiți: "Sodomul și Gomorul!"
cei vechi: "S-ascunse-n vacă Pasifea
ca taurul s-alerge-ai stinge dorul."
Și-apoi, cum gruii-o parte spre Ripea,
și-o parte fug spre țări de soare pline,
de ger aceștia-mpinși, de-arșițe-aceia,
așa se duce-un stol, iar altul vine,
și toți se-ntorc la vaiul lor plângând
și primul plâns ce le ședea mai bine.
Și toți aceiași, ce de-ntâiul rând
m-au fost rugat, veniră să-și împace,
atenți și gata de-ascultat părând.
Iar eu, văzând din nou acum că-mi face
rugare-am zis: "Tu, sigure popor,
s-ajungi, oricând va fi, să guști și pace!
Nici verzi nu mi-am lăsat la cei ce mor,
nici coapte membrele, ci clar vă fie
că-n oase-aici le am și-n carnea lor.
Și urc pe-aici spre-a nu mai fi-n orbie:
Din cer o doamnă-mi dete-acest favor
să trec prin lumea voastr-o haină vie.
Dar, fie-vă-n curând supremul dor
sătul și ceru-acela să v-adune
ce-i cel mai larg și cel mai plin de-amor,
să-mi spuneți voi, spre-a ști și eu ce spune,
ce stol sunteți, și voi și pătimașul
popor ce-acum în dosul vostru-apune?"
Nu stă năuc altminteri ciobănașul
din munți, privind în muta sa mirare
când, prost și pădureț, el vede-orașul,
cum sta-ntre umbre-acoalea fiecare.
Dar, când s-a alinat în ei uimitul,
sârg s-alină-n orice suflet mare,
așa-nceput-a-ntâi spre noi venitul:
"Ferice tu, că dintr-a noastr-ocină
știință-ncarci, spre-a-ți fi mai bun sfârșitul!
Acei ce-ncolo merg au marea vină
pe care-ai săi, lui Cesar, triumfând,
în fața i-o-mputau, strigând: "Regină!"
De-aceea se despart: "Sodom!" strigând,
precum ai și-nțeles din auzite,
arsurii lor rușine-adăogând.
A noastre vicii-au fost ermafrodite;
umana lege-aceștia n-o urmară,
ci pofta și-o-mplineau ca niște vite.
Deci, când ne despărțim, spre-a noastr-ocară
strigăm de fapta lacomei femei
ce fiară deveni-n cioplita fiară.
Acum ne știi și vezi și cauza ce-i.
Pe nume poate-ai vrea să știi și cine,
dar n-am nici timp, nici nu știu cine-s ei.
Dar vreau să-ți stâmpăr dorul dinspre mine:
Sunt Guido Guinicell' și-aci-n spălare
fiindcă m-am căit spre-a vieții fine."
Cum veseli fiii-au fost, în jalea mare
ce-avu Licurg, când mama fu aflată,
așa fui eu, dar neg pe-așa de tare,
când însuși se numi el și-al meu tată
și-al altora mai buni cari-au cântat,
cari rime dulci de-amor au scris vrodată;
și multă vreme-am mers și-ngândurat
și ca și surd, privindu-l cu durere,
dar, pentru foc, eu tot departe-am stat.
Când fui apoi sătul de-a lui vedere,
cu-acel cuvânt ce-orice-ndoieli îți ia
i-am spus că-i fac cu drag orice mi-ar cere.
Iar el: "Prin câte-aud, tu-n mintea mea
atare-o clară urmă lași, că Lete
s-o-ntunece-ori s-o stingă n-o putea;
dar, dacă-i drept ce mi-ai jurat, poete,
motiv iubirii, ce de mine-o ai
și-n toate mi-o arăți, ce fapt îi dete?"
"A tale versuri dulci", îi replicai,
"ce-or face scump condeiul ce le scrise,
cât timp va dăinui modernul grai."
"O, frate,-acest ce ți-l arăt", îmi zise,
și-un duh mi-a arătat în fața lor,
"în grai matern cu mult mă biruise.
În proză de roman și-n vers de-amor
i-a-nvins pe toți și las' pe proști să-mpartă
verdict c-ar fi Gerald superior.
Nu-n fond văd ei, ci-n larma cea deșartă,
talent, și-astfel închid păreri ce-avură,
nainte-a ce-asculta, de minte-ori artă.
Așa și lui Guitton', din gură-n gură,
mulți vechi i-au dat întâiul rang și-onorul,
și mulți apoi prin artă-l întrecură.
Și-acum, atât de larg de-ți e favorul,
încât tu poți și-n claustru-a te sui,
în care-i Crist mai mare-a tot soborul,
un Tatăl nostru pentru mine-i zi,
c-atât ne-ajunge-n lumea asta-n care
ni-e stins-orice putință de-a greși."
Spre-a face loc și altui duh, îmi pare,
ce-aproape sta, perit-a-n foc deodată
cum piere-afund și-un pește-n apa mare.
Iar eu, mergând spre umbra arătată,
i-am spus c-ar vrea și lui a mea dorință
să-i facă loc și-onoarea meritată.
El liber a-nceput a sa vorbire:
"Atât de mult mi-e dulcea-ți rugă-n gând,
că nici nu vreau, nici n-am de ce-ți ascunde.
Eu sunt Arnold ce plâng și merg cântând,
dar sper, văzând trecuta mea prostie,
voios de-o zi ferice de-oarecând.
Și-acum te rog, pe-acea valoare vie
ce până-n culme fi-ți-va-ndrumător,
la timp, aminte-amarul meu să-ți fie."
A zis, perind în foc curățitor.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vaci, poezii despre tauri, poezii despre reciprocitate sau poezii despre proză
Cântul XXI
Al doamnei chip din nou acum fixându-l
cu dragi priviri și-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.
Dar nu zâmbea, ci: "Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.
A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,
de n-aș mai înfrâna-o, s-ar încinde
așa că-n ea puterea-ți muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.
Suntem aci-ntr-a șaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
lucește-n jos, slăbind a lui valoare.
Cu mintea după ochi fugi, așadară,
și-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ți apară."
Acel ce-ar ști ce dulce-mi avusei
în ochii-i dulci a ochilor pășune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,
pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una și-alta-n cumpănă le-ar pune.
Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,
o scară-n față, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut și naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.
Pe-ai ei fușcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.
și-așa precum, din firea lor deprinse,
în zorii zilii-ntreg se mișcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,
plecând o seamă lasă-n urmă golul,
și, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-și fac pe-același punct ocolul,
așa-mi păru și-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.
Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
așa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
"Iubirea ce-mi arăți ți-o văd deplin".
Dar ea, din care și-al tăcerii-mi vine,
și-al vorbei când și cum, ea stă. "Și fac,
că nu te-ntreb, deși n-aș vrea, un bine."
Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: "Tu poți să-ntrebi pe plac."
Și-am zis așa: "Nu merite-osebite
mă fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,
te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
în veselul tău foc, știut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?
Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
într-alte sfere,-așa de mult vă place?"
"Mortal auz ai tu ca și privirea"
mi-a zis; și-apoi "de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat și doamna ta zâmbirea.
Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ți face-o serbătoare
prin spus și prin lumini ce mă-nvestmântă.
Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi și din lucoare.
Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinței cei ce lumii-i dă ființă,
ne-mparte-așa, cum vezi făr-a-ți fi spus."
"Eu, sfântă lampă, văd cu prisosință
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedință;
dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toți însoțitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?"
Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii
și-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
"Asupra-mi cade vecinica lumină
și,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,
cu văzul meu virtutea i se-mbină
și-atât de sus mă nalț că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.
De-aici am deci și veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.
Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ochește,
ce-ntrebi acum nici el n-ar ști răspunde,
căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adâncește
în sfat etern, că, vrând ca să scoboare
în el, un ochi creat trudit s-oprește.
Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
să scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare țel să-și miște-a ei picioare.
Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să știe
ce nici primit în cer nu poate-acum."
De vorba lui curmat cu-așa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viața vie.
"Curg munții între-ambii țărmi ai țării tale,
vecini cu voi, și nalți, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.
Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
întregul cult i-a fost numit latria."
Așa-ncepu și-al treilea-nvăț al lui,
și-apoi urmând: "Serviciilor divine
aici, a zis, așa de rob le fui,
încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag și ger și sete,
în gânduri sfinte și-npăcat cu mine.
Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
și-i timpul, cred, acestea să s-arete.
În schit aici fui Petru Damian
și Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.
Puțină viață-a morții-mi fu rămasă
când fui ales și tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.
Chefas veni, veni și-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.
Prelații de-astăzi vreau însă lachei,
să poarte trena lor și să-i alinte
de brațe-aici și-aici, așa-s de grei.
Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
și-așa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte."
Așa sfârși și mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
și-n orice-ocol mai viu lucind din ele.
Sosiră-n juru-acestui grad și stară
scoțând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;
ci și, surd de el, nimic n-am prins din tunet.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre serviciu
Cântul XXI
Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,
m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.
Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,
în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,
zicând: "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face
și-a zis apoi: "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"
"Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"
Iar doctorul: "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.
Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;
deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;
din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.
Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"
Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.
Răspunse el: "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.
Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.
De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;
nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;
nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.
El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.
Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh să zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.
Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut să mearg-airea,
cuprinde-un duh și-i dă spre-a vrea plăcere.
Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.
Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
să intru-n pacea unei stări mai bune.
De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."
A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.
"Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;
dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."
"Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,
cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins să spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.
Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.
Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.
Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.
De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.
De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."
Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,
căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.
Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.
"Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"
Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu mă conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese
Virgil și-a zis: "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".
"Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:
El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.
De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."
S-a și plecat să-mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"
Sculându-se de jos: "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,
mă port c-un mort ca și cu trupuri pline."
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cutremure sau poezii despre brumă