Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul X

În fiul său privind cu-acea iubire
ce și-unul și-altu-a pururi o stârnește,
puterea primă cea făr' de rostire

tot ce prin ochi și minte ne rotește
crea cu-atâta curs, că nu cutează
să nu-l admire-acel care-l privește.

Cu mine-n sus tu ochii-i îndreptează,
creștine,-acum spre cer, s-aflăm o parte
în care-un cerc cu-alt cerc se-ncrucișează;

și-admir-acolo rostul sfintei arte
a maistrului ce-n ea găsi plăcere,
așa că-n veci el ochii nu-i desparte.

Și vezi de-aici piezișa lui cădere
de-a lungul său planete cum le mută
spre-a fi de ajutor oricui li-l cere.

Iar calea lor de n-ar fi abătută,
putere multă-n cer ar fi prisos
și-orice putere jos ca și pierdută.

De-ar fi, puțin ori mult, deci clinu-i scos
din dreptu-i drum, smintit ar fi, vezi bine,
al lumii curs întreg, și sus și jos.

Tu stai acum pe banca ta, creștine,
gustând în gând din primul prânz, de vrei
voios mult timp să nu simți trudă-n tine.

Ți-am pus pe masă și tu poți să iei,
căci grija mie-ntreagă mi-o conjură
materia mea ce rob mă face-al ei.

Supremul serv în vecinica natură,
ce-mprimă lumii-a cerului virtute
și-a sa lumină-i vremilor măsură

cu punctele ce le făcui știute
mai sus unit, rotea-n spiralele prin care,
ieșind, se-ntoarce zi de zi mai iute.

Iar eu eram cu el; ci-a mea urcare
eu n-o simții, precum de-un gând al lui
nu știe-un om nimic cât timp nu-l are.

Beatrice e din cauza cărei sui
atât de iute pe-a virtuții scară,
că-n actul său de timp nevoie nu-i.

Ce-aprinși aceștia trebuiau să pară
ce-ntr-astă stea sunt drepții ei erezi,
nu prin colori, ci prin lumina clară!

De-aș pune minte și-artă și dovezi
de duh oricât, eu nu ți-i pot descrie,
dar poți și crede și-a dori să-i vezi.

Spre-atât de sus de n-avem fantazie
de-ajuns, să nu te miri că nu-i putință
ce-i peste soare-umanul ochi să știe.

Atare-i deci a patra locuință
a tatălui ce-o satur-arătând
cum ia din el și fiu și duh ființă.

Iar doamna mea: — "Dă grație-acum, zicând,
dă soarelui cel nevăzut, el, care
în ăst văzut te-aduse binevrând."

N-a fost dispus vrun suflet spre mai mare
evlavie,-ori mai plecat spre Dumnezeu,
din cât putu cu-ntreaga sa-ncordare,

precum am fost la vorba doamnei eu,
și-atât de-adâncă-n el iubirea-mi fuse
că doamna mi-a perit din gândul meu.

Dar ea zâmbi cu drag, căci îi plăcuse
uitarea mea, iar dulcii ochi zâmbind
spre multe-obiecte-unita minte-mi duse.

Și multe vii splendori văzui venind
și,-un centru-având în noi, formau cunună,
mai dulci în glas decât în chip lucind;

așa vedem încins-a nopții lună
adeseori când zările-aburoase
păstreaz-un cerc ce-l face-a ei cunună.

O, multe-s geme-atâta de frumoase
și scumpe curtea, de-unde vin, le are,
încât din țara lor nu pot fi scoase!

Iar cântu-acestor facle-a fost atare
c-așteapt-un mut, spre-a-i fi de-acolo
solul, acel ce-aripi să zboare-acolo n-are.

Și-așa cântând și-n jurul nostru-ocolul
făcându-l triplu, sorii-acei de foc,
asemeni stelelor ce-aproape-au polul,

păreau femei cari nu spre-a sta pe loc,
ci-n dans o clip-atenția le-oprește
spre-a prinde noul tact al altui joc.

Și-un duh simții din roată că-mi vorbește:
— "Când raza grației, de-unde-n veci s-aprinde
amorul viu ce-arzând prin sineși crește,

multiplu-n tine-atât de mult se-ntinde,
încât te urcă-n sus pe scări pe care
făr-a se-ntoarce nimeni nu descinde,

acel ce-ar vrea să-ți nege-n setea-ți mare
paharul său de vin, el liber nu e
cum nu-i nici râul ce nu curge-n mare.

Ce flori ornează, vrei să ți se spuie,
al nostru cer privit cu-namorate
priviri de doamna ce spre cer te suie.

Eu fui un miel al turmei lăudate
ce-o duce Dominic pe-un drum senin
ce-ngrașă mult pe-acel ce nu s-abate.

Acest ce-n dreapta mea mi-e mai vecin
maestru-mi fu și soț, și Mare-i zice,
și-Albert a fost; eu Toma sunt, d'Aquin.

De vrei ca să-i cunoști pe toți de-aice,
mergând îi voi numi, iar tu urmează
cu ochii-n jur cununa-ne ferice.

Grațian a treia faclă ne-o ornează,
acel ce-n drepturi ne-a făcut ușoară
cărarea,-ncât tot raiul jubilează.

În corul nostru-a patra făclioară
fu Petru, cel ce și-a jertfit voios
ca văduva, pe-altar, a sa comoară.

Al cincilea-ntre noi, cel mai frumos,
răspir-atât amor, că toți au sete
s-audă știri de el în lume jos.

În el e naltul duh cui i se dete
atâta minte că, de-i sfânt ce-i sfânt,
n-a fost alt om știind mai mari secrete.

Apoi vezi facla cea de pe pământ;
om viu fiind, văzu-n adânc divina
natură-n primi și-a lor așezământ.

Într-alt un foc mai mic ne e lumina
și-al vremilor creștine-i advocat,
acel ce-a dat lui Augustin latina.

Al minții ochi avându-l îndreptat
din faclă-n faclă, precum mergi cu mine,
la facl-a opta tu vei sta-nsetat;

în ea-i ferice de supremul bine
înalta minte ce-arătă falace
această lume-oricui ascultă bine.

Sub Cerul-de-aur trupul său îi zace
din care-a fost gonit acest părinte;
din chin și-exil veni-ntr-această pace.

Privește-n focul lor pe-nflăcărații
Isidor, Beda și Rihard, ce fu
mai mult decât un om în contemplații.

Iar, de-unde te re-ntorci spre mine-acu,
e focul celui ce,-ntr-atât de suse
gândiri trăind, târzie moarte-avu.

Sigier, eterna facl-acesta fuse
și nalte verități prin urgisită
cetire-n Strada-paielor propuse."

De-aici, precum un ornic, când invită
mireasa lui Hristos de se gătește
pe mire-a-l saluta, spre-a-i fi iubită,

o parte trage pe-alta și-o urnește
și, dulce-astfel sunând tintinul lui,
că sufletul dispus ți se topește.

Și corul glorios așa-l văzui
rotind, și-alt glas și-al tuturora
cu-acea dulcoare ce nu poți s-o spui

decât în cer, unde-i eternă hora.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.

Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.

Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr mă sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"

Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"

Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.

"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieși un glas și-atent el mă făcu,

și-a zis: — "Cât timp va fi până-ți revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, și-mi arată
spre ce-l țintești? și fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac și ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curții-aceștia-atotașezătorul
mi-e singur A și O scripturii sfinte
pe care, mult-puțin, mi-o scrie-amorul."

Și-același glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni țel țintită?"

— "Dovezi și-ale științei", zisei eu,
"ca și porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl știm că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esența lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atrași acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minții mi-l așterne
și-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Și sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuți mi-o arăți, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălțimi de gând."

Și-un glas vorbi: — "Și prin umana minte
și prin cuvânt, ce tot ca ea vorbește,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi și-asta tu: nu simți, firește,
c-ai fi spre-amor atras și de-alte strune?
Ce țepi mai sunt prin care te-mboldește?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intențiune
vulturul lui Hristos; văzui și-ascunsul
spre care vru -nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele țepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg și cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi și eul meu,
și moarte a ce-o muri spre-a-mi da ființă,
ce sper-orice fidel cum sper și eu,

cum și rostita-mi vie conștiință
m-au smuls din malul dragostei deșarte
și-n mal m-au pus, al celei cu priință.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer și,-ntrând în melodie,
cânta și doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simțul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

și-atâta ești, de-acea trezire iute,
confuz încât ți-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

așa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
și, ca năuc, am și-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos și-apoi de sineși ea
se nalță iar, prin propriu-i act, o foaie,

așa și-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui și eu și-mi dete bărbăție
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îți fu, și singur ție
copt gata să te naști, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ți este-orice soție,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
și mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mișcări îi face-nvălitoarea;

așa-mi dădea și primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ține,
spre-a-mi face placul cât de gata este

și-a zis: — "Mai bine știu ce dor e-n tine
mai bine-l știu, deși-al tău glas îl tace,
decât știi tu ce crezi știi mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să știi cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-așa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui și, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineși cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut și peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute și treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minții,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane și rotirii
acestor roți, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi dați așa sau altfel curs vorbirii.

Și, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; și-așa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, piere și-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viața-onestă și pierdută,
din ceasul prim și până-n cel ce-urmează

pe-al șaselea, când Sol cadrantu-și mută."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul V

— "De-ți ard mai mult de flacăra iubirii
decât mă vezi tu-n lume jos, și-n tine
ți-am stins atât puterile privirii,

să nu te miri deloc, căci asta vine
din văz perfect, ce, după cât pricepe,
își mișcă pașii dup-aflatul bine.

În minte-ți văd -ncet-încet începe
lumina cea de veci a străluci,
ce,-abia ce-o vezi, etern amor concepe;

pe-al vostru-amor de-l poate rătăci
altce, el nu-i decât o slabă zare
simțită rău, care-a pornit de-aci.

Tu vreai știi de umple oarecare
alt bun atâta știrbul jurământ
spre-a fi un suflet sigur de-achitare."

Așa-ncepu Beatrice-acest un cânt
și, ca și-un om ce nu s-oprește-n spuse,
așa-ntregit-a-nvățul ei cel sfânt:

— "Supremul dar ce-n noi, din milă,-l puse
Cel-Sfânt, creând, cu larga-i bunătate,
și însuși lui cel mai conform îi fuse,

acesta este-a vrerii libertate.
Făpturi inteligente-au fost cu ea
și numai ele singure-nzestrate.

Acum, de stai să judeci, vei vedea
că naltul preț al votului e factul
că vrea și Dumnezeu ce omul vrea.

Deci, când un om cu ceru-ncheie pactul,
s-aduce bunul, ce-ncepui a-l spune,
pe sineși jertfă, propriu-avându-și actul.

În locul lui deci ce-ai putea tu pune?
Tu vrei, de crezi că-i just uzat ce dai,
c-un bun nedrept a face fapte bune.

Acum tu punctul cel de bază-l ai;
ci-altarul poate dezlegări facă,
deci pare-a fi-n contrast cu ce-arătai,

dar cată să mai stai la mas-o leacă
spre-a-ți da la mistuire-ajutorință,
căci prea ți-am dat mereu mâncare seacă.

Deschide-ți mintea deci și cu priință
tu ține-n ea, căci numai -nțeleagă
și-a nu ținea nu este-n om știință.

Sunt două lucruri ce concurg la-ntreagă
ființa jertfei: unu-i lucrul care
îl dai, iar altu-i pactul ce te leagă.

Nicicând dispensă cea din urmă n-are
decât făcând-o și-mprejurul ei
vorbii mai sus cu vorbe-așa de clare.

De-aceea fu nevoie la evrei
de vot, deși ofranda câteodată,
cum cred știi, o mai schimbau și ei.

Iar cea dintâi, materia ce-i dată,
atare poate fi că nu fac crime
acei ce-o dau într-alt obiect schimbată.

Dar de pe-un umăr pe-altu-a sa greime,
pe placul său și fără -nvârtească
acele două chei, n-o schimbe nime

și rea orice schimbare-o socotească,
de nu-i cuprins-omisa jertf-a sa
ca patru-n șase-n ce-o s-o-nlocuiască.

Deci orice dar ce-atât ar apăsa
c-ar sta-n cântar valori la fel de drepte,
el nu-i de-ajuns să poată compensa.

Voi darnici fiți, dar nu cu ne-nțelepte
votări, luând jurarea-ntru nimica,
precum cu-ntâiul vot făcut-a Iepte,

căci lui mai bine-i fu "Greșii" zică
decât servind, căci mult mai rău a fost,
cum fu nebun și-atridul cu-a sa fiică,

din cauza cărei jertfe făr' de rost
plâng fata, pentru-a tatălui greșală,
oricine-o auzi, deștept ori prost.

Dar tu spre hotărâri nu da năvală,
nu fi ca pana-n orice vânt, creștine,
și nu gândi că orice apă spală!

Aveți păstor ce-n dreptul drum vă ține,
ș-aveți Scriptura-n două părți, apoi,
și-atât v-ajunge-a face cum e bine.

Voi oameni fiți, nu prostănace oi,
când pofta rea pe-alt drum vă-mpinge sacul,
spre-a nu vă râde-ovreii dintre voi.

Nu fiți ca mielul ce, naiv, săracul,
își las-al mamei lapte și zglobiu
își face singur rău, spre-a-și face placul."

Vorbi Beatrice-așa precum vă scriu,
privind cu dor în sus spre-acele sfere
în cari e universul mult mai viu.

Schimbatul chip al ei și-a ei tăcere
făcu să-mi tacă spiritul ce-o vie
dorinț-avea noi lămuriri a-i cere.

Precum, chiar pân-a n-apuca să-și vie
în pace coarda, intră-n țintă fierul,
așa zburam spre-a doua-mpărăție.

Văzui lucind pe doamna mea-n eterul
acestui cer atâta de voioasă,
că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,
cum fui atunci eu însumi, omul care
În orice chip am fire schimbăcioasă!

Precum în lacuri pacinice și clare
vezi peștii-urmând ceva ce e de-airea
venit în lac, crezând c-ar fi mâncare,

așa văzui spre noi venind oștirea
de lămpi, vro mie, cred, și toți strigau:
"Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea."

Și,-aproape-apoi sosite, s-arătau
de-atâta har al fericirii pline
prin clarul foc în care se-mbrăcau.

Socoți c-aș întrerupe-acum, creștine,
ce-ncepe-aici; o, ce dorinț-amară
de-a ști ce-a mai urmat ar arde-n tine!

Din tine poți să judeci așadară
ce dor m-ardea știu și-al lor regat
de-ndată ce, sosind, mi s-arătară.

— "Ferice om, cui harul sfânt ți-a dat
să vezi triumful din eterna pace
cât timp tu-n tabără mai ești soldat,

ne-aprinde-aici lumina care face
ferice-ntregul cer, deci, dacă vrei
știi de noi, tu-ntreabă tot ce-ți place!"

Așa mi-a zis cucernic dintre ei
un duh, iar doamna mea: — "Vegheat vorbește,
vorbește,-a zis, și crede-i ca pe zei!"

— "Eu bine văd haină te-nvelește
lumina ta, prin ochi vădind-o cum e,
căci, cum zâmbești, mai clară ea lucește,

dar nu știu cine ești, ce-ți dete-anume,
tu, demne suflet, gradul ăstei sfere
ce-n foc străin ni-e-așa de-ascunsă-n lume."

Spre-acea lumină ce-mi propuse-a cere,
vorbii, întors spre ea, iar ea spre mine,
cu mult mai mult lucind de-a ei plăcere.

Precum s-ascunde singur el pe sine
În plus de foc, când mistui pătrunse
grămezi de neguri, soarele când vine,

așa, plăceri sporite-având, s-ascunse
în propria sa lucoare umbra sfântă
și,-ascunsă-n sine-așa, așa-mi răspunse

cum cântecul ce-urmează-acum vă cântă.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXV

De-ar fi ursit poemului meu sacru,
cui și pământ și cer sprijin îi dară
și-atâția ani făcu din mine-un macru,

-nvingă ura ce n-alungă-afară
din mândrul țarc unde-am durmit ca miel,
dușman cu lupii cari război îi dară,

cu altă voce-atunci, c-un păr altfel
întoarce-m- poet iau cunună
unde-am primit botezul, căci prin el

intrai eu în credința care-adună
pe drepți în cer și pentru ea și fui
de Petru-ncins cu-așa urare bună.

Atunci, venind spre noi alt foc văzui
din stolul de-unde binevru vie
cel pus de Crist ca prim vicar al lui;

iar doamna mea, lucind de bucurie,
mi-a zis: — "O, vezi, o, vezi pe-acel odor
ce dă Galiției cauză de mândrie!"

Precum când un porumb, lăsat din zbor
la alt porumb, rotind ei își arată,
și dulce gurluind, iubirea lor,

așa și-acești cu viața luminată
doi principi mari voioși se-ntâmpinară,
slăvindu-și hrana care-aici li-e dată.

Iar când salutul lor și-l terminară,
s-opriră-n față-mi ambii, făr' de-a zice
nimic, și-aprinși că fața mi-o-nclinară.

Zâmbind atunci, vorbit-a Beatrice:
— "Mărite spirit, cel ce ne-ai expus
cât face pe-om credința de ferice,

vorbește de speranța-ntr-acest sus;
o știi, c-o spui de-oricâte ori divine
puteri vădit-a celor trei Isus."

— "Sus capu,-ncredințat că tot ce vine
din lumea muritoare,-aici urcat,
în focul nostru matur el devine."

Al doilea foc așa m-a-mbărbătat,
deci ochii-mi ridicai spre munții care
dintâi cu-a lor poveri mi i-au plecat.

— "Prin milă-i vrând al nostru rege mare
să vezi tu ochi-în-ochi pe prinții-acei
ce-n curtea sa cea mai secretă-i are,

încât, văzând tu adevărul ei,
și-n tine să-ntărești și-ntr-alți ca tine
speranța care-a tot sprijin o iei;

să-mi spui tu deci, ea ce-i, și de-unde-ți vine
în suflet ea, și cum ți-l înflorește?"
Așa vorbi al doilea foc spre mine.

Ea, care-aici, pe-atât de nalte creste,
îmi da puteri aripelor să zboare,
răspunsul meu mi l-a-ntrodus cu-aceste:

— "N-avu a noastră Maică luptătoare
un fiu care-ar spera mai mult, cum scrie
în cel ce-oștirii-ntregi de-aici ni-e soare,

și din Egipt iertat îi fu să vie
vad-acest Ierusalim din rai
cât timp încă-i dator oștean fie,

dar alte două întrebări ce-i dai
nu spre-a le ști, ci spre-a vădi prin ele
virtutea asta cât de drag-o ai,

le las pe el, căci nu-i vor fi nici grele,
nici loc de-a limbuți. Răspundă-n pace,
și harul sfânt să-i dea la zbor vântrele."

Precum școlarul cu-al său dascăl face,
voios și iute-n ce-are el doctrină
spre-a da dovadă cât e de dibace,

am zis: — "Speranța-i așteptarea plină
a gloriei ce va fi și ne-o produce
un merit dat și grația divină.

Din multe stele-această faclă-mi luce,
ci-ntâi mi-o-nfipse-n suflet cel ce-avea
suprema liră-a vecinicului duce.

Sperează-n tine, psalmul său zicea,
toți cei ce știu de marele tău nume;
iar câți nu-l știu au ei credința mea?

Apoi mi-o rourează mai anume
scrisoarea ta, de care-s plin, și-mi place
s-adăp cu ploaia ta și pe-alții-n lume."

Pe când vorbeam, în sânul cel vivace
al sfintei flăcări scăpară și-n pripă
și des așa cum fulgerul o face.

Și-a zis: — "Iubirea care mă-ntr-aripă
cu-acea virtute, care-mi fu soție
până-n martiriu și-ultima mea clipă,

mă face să-ți vorbesc de-o bogăție
ce-așa de dragă-ți e, de-aceea vreu
să-mi spui: speranța ce-ți promite ție?"

— "Scripturile-amândouă, zisei eu,
spun scopul ei." Iar el: — "Să-l dai pe față."
— "Din cei făcuți amici lui Dumnezeu,

tot insu-n țara sa, Isai învață,
în dubla haină fi-ne-va-nvestit,
iar țara sa e dulcea astă viață.

Dar frate-tău e mult mai lămurit
când el vorbește de-albele vestminte
și-ăst fapt ni-l spune clar descoperit."

Și-abia ce-am spus cerutele cuvinte,
"Sperent in te" deasupra-mi s-auzi
și-a dat ecou prin corurile sfinte.

Și-așa lucoarea-n ele se trezi,
, Racu-n cer așa cristal fie,
o lun-a iernii-ar fi răstimp de-o zi.

Precum se scoală și mergând să-mbie
cu drag fecioara-n dans spre-a face-onoare
miresei lor, dar nu din vro mândrie,

așa văzui venind acea lucoare
spre-aceștia doi ce se-nvârteau cântând,
precum se și cădea-ntr-a lor ardoare.

Intra și-n cânt și-n dans cu ele-n rând
și le privea Beatrice, nemișcată
și fără glas, ca și-o mireasă stând.

— "Pe-acesta-l odihni la sân odată
al nostru pelican și-i fu-n iubire
înalta slujbă, de pe cruce, dată."

Beatrice-așa, dar fixa ei privire
n-o-ntoarse de la ei, ci-atenție dete
și când vorbea, ca și după vorbire.

Și, cum privește-un om și parcă vede
privind în soare o pată-n fața lui,
văzând însă prea mult nimic nu vede,

așa cu focu-acest din urmă fui,
până mi-a zis: — "De ce te-orbește gândul
să vezi ceva ce-aici în ceruri nu-i?

Pământ mi-e trupul în pământ, în rândul
atâtor toți, până ce-un număr sfânt
decretul vecinic nu va fi umplându-l.

În sfântul claustru,-n dublul lor vestmânt
sunt numai sorii, doi, ce se urcară;
deci du cu tine-n lume-acest cuvânt."

La vorba lui și-ntregul cerc de pară
și și-al suflării-aceleia-ntreite
chitare dulce-n clipă încetară,

cum, vrând ori trude,-ori riscuri evite,
lopețile ce-al apei luciu-l bat,
când sun-un semn, stau toate liniștite.

Vai, cât am fost de-adânc înspăimântat
când eu, întors văd pe Beatrice,
nimic nu mai văzui, deși am stat

alături ei și-n lumea cea ferice!

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Spre doamna mea, ca și-un copil ce cată
spre cea la care mai vegheat se ține,
așa mă-ntoarsei tulburat deodată,

iar ea, ca mama ce grăbită vine
la fiu-i palid și mai mort, cu-acel
un glas ce poate-a pururi să-l aline:

— "Nu știi ești în cer?" mi-a zis. "Că el
întreg e sfânt? Că orișice lucrare
se face-aici pornind din bunul zel?

Ce mult te-ar fi schimbat a lor cântare,
ce mult și eu zâmbind, tu poți vedea,
când glasul lor te-a-nvins așa de tare.

De-ai fi-nțeles ce rug-au pus în ea,
ai ști ce răzbunare se ridică,
pe care tu, trăind, o vei vedea.

Divina spadă nici târziu nu pică,
nici prea de timp, cum pare, poate, cui
așteaptă, ori sperând, ori prins de frică.

Și-acum tu mintea spre-altele să-ți pui;
ilustre duhuri ai să vezi în cale,
de-ntorci tu ochii-așa precum îți spui."

Privind atunci pe placul vrerii sale,
văzui vro sută de mărunte sfere
ce-n stol s-ornau cu raze mutuale.

Și-am stat precum când singur în tăcere
sugrumi dorința-n tine ne-ndrăznind
ceri, de teamă că-i prea mult ce-ai cere.

Dar cea mai mare și mai mult lucind
dintr-aste perle-un pas făcu năinte,
spre-a face-ntinsul arc să mi-l destind.

— "Dac-ai putea și tu" vorbi cuvinte,
"să vezi ca noi amoru-ne profund,
ți-ai da pe față tot ce-ascunzi în minte.

Dar, gândurilor tale ce s-ascund,
eu totuși vreau, din dorul de-a nu-ți face
spre naltul țel zăbavă, răspund.

Pe-un deal, sub coasta cui Cassinul zace,
venea, spre-a se ruga, pe culme sus,
popor sedus și nepornit spre pace.

Eu sunt acel ce-ntâi pe deal am dus
sfințitul nume-al cui în lume-aduse
dreptatea ce-azi nalț-așa de sus.

Și-atâta dar divin asupra-mi fuse
c-am scos din preajma tutor aste locuri
impiul cult ce lumea ne-o seduse.

Iar toate-acestea alte sfinte focuri
au fost bărbați cuprinși de-acea căldură
ce flori și fructe sfinte naște-alocuri.

Romoldo și Macarie-aceștia fură,
iar altii-s frați de-ai mei ce,-n mănăstire,
cu inimi tari, înfipți pe loc statură."

— "Vorbind cu mine-acum, și-a ta iubire
ce-arăți, am zis, ca și bunăvoința
ce-o simt și-o văd în toat-a voastr-oștire

de foc de-aici, așa-mi lărgesc credința
precum o roză-n soare răsfirată
deschide-atât cât este-n ea putința.

Te rog de-aceea m-asiguri, tată,
că am și-atâta har în Dumnezeu
ca fața ta s-o văd ne-nvestmântată."

— "Plinire-afla-ți-va dorul, frate-al meu,
în cel din urmă cer, căci el plini-va
oricare dor, și-al orișicui și-al meu.

Deplin și-ntreg e-n și-aflând potriva
oricare dor, căci numa-n el oricare
un punct a fost de-a pururi unde fi-va

el nu-i niciunde-n spațiu, poli el n-are,
și-a noastră scară-i până-n el urcată,
de-aceea culmea-i nevăzută-li pare.

Dar Iacov, patriarhul nostru,-odată
privi cândva și-a culmei ei mândrie
pe când de îngeri o văzu-ncărcată.

Ci-azi nu-și desparte-al său picior de glie
vrun om spre-a o sui, iar norma mea
rămase jos spre-a răsipi hârtie.

Iar zidul cel ce-odată schit făcea
speluncă-i azi, de hoți, și-a lor calpace
burdufuri pline de făină rea.

Nici cea mai grea usură nu-i displace
eternului atât ca fructu-amar
ce inima-n monahi zburde-o face;

stăpâni oricărui bun păstrat de-altar
îi sunt acei ce pe la uși colindă,
dar nu cumetrii,-ori alt orice tâlhar.

Ci-așa-i de lesne-n om ce-i rău prindă,
încât nici n-are trai o bună vrere
nici cât din mic stejar până la ghindă.

Vezi, Petru a-nceput lipsit de-avere
și făr' de-arginți, iar eu cu rugi și post,
Francisc al său convent umblând a cere.

Când stai să vezi ce la-nceput a fost
oricare lucru și-i privești urmarea,
ce-ncepe bine vezi că-ncheie prost.

Iordanul s-a re-ntors, ce-i drept, iar marea
păreți avu, când domnul vru să-i pună,
ci-ar fi mai de mirat, aci-ndreptarea."

Sfârșind așa, văzui cum el s-adună
la stolul său, iar stolul său se strânse
și-ntreg s-a ridicat ca o furtună.

Iar dulcea doamnă-n sus acum mă-mpinse
c-un singur semn, pe scară-n urma lor;
puterea ei așa de mult mă-nvinse.

Nimic din câte suie,-ori se scobor
la noi în mod firesc nu-și are-aieptul
să poți a-l compara cu-al nostru zbor.

Precum, creștine,-o să mă-ntorc la dreptul
triumf și plâng, în așteptarea lui,
adese-al meu păcat și-mi sânger pieptul,

tu nu tragi mâna când pe foc o pui
în graba cum văzui eu semnul care
urmează pe Vițel și-n el și fui.

Slăvită stea, tu ce-ai cu-nbelșugare
puteri adânci din cari, anume știu,
îmi vine-al meu talent, ori mic, ori mare,

căci sfântul Tat-a tot ce-n lume-i viu,
cu voi era spre-a răsări și-apune
când eu în Tosc-am început să fiu;

iar, când voit-a harul a dispune
intru-n sfera ce vă poartă-n ea,
sortită-mi fuse-a voastră regiune.

Suspină-n sus spre voi inima mea
smerit, ca să-mi adun din voi putere
spre locul unde-s tras pe-o cale grea.

— "Ți-e-aproape-atât suprema mângâiere,
vorbi Beatrice-atunci, că se cuvine
s-asculți și s-agerești a ta vedere.

Deci, pân-a nu ți-o fi-nsânit în tine,
privește-n jos spre-atâtea lumi, spre toate
pe câte-acum le ai sub tălpi prin mine,

ca inima-ți să-ți stea, pe cât se poate,
voioasă-n rând cu cei voioși ce cură
pe-un drum ceresc în glorioase gloate."

Prin șapte sfere-a mea căutătură
se-ntoarse-n jos; văzui și-acest pământ,
așa c-am râs de-umila lui făptură;

eu țin mai just acel judecământ
ce-l ia-n dispreț; mai sus cari se ridică
îi poți numi-nțelepți, fiindcă sunt.

Văzui aprinsă pe-a Latonei fiică,
dar făr' de umbra ce-mi făcea bătaia
de cap, cu-a ei desime mare-ori mică.

Putui și soarelui să-i rabd văpaia
din fața lui, văzui cum își fac jocul
vecin și-n jurul lui Dio și Maia;

văzui pe Jupiter cum temperează focul,
și-al fiului și-al tatei lui, și clară
văzui rotirea ce le schimbă locul.

Și toate șapte clar îmi arătară
cât sunt de mari, ce grabă pun pe căi
și ce distanțe-n spațiu le separă.

Iar punctul ce ne' face-atât de răi,
pe când roteam așa-n eternii Gemeni,
întreg îmi apăru din munți în văi.

și-ntoarsei ochii-n ochii făr' de-asemeni.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,
sfârși s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viața ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,

și cum se-ntoarce-apoi, voind să știe
de este-aieve-n dos ca-n fața lui,
și vede-acord ca-n vers și melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse lațu-n care prins eu fui.

Și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ți par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ți-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăvește
când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc rotește
și iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocolește.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde
și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.

Vin alte două roți apoi și toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

și-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focșor divin
atârnă tot, și ceruri și natură.

Să știi că primul cerc, cel mai vecin
cu el, rotește-așa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi și-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris aib-o fine
aci-ntr-acest sublim și-angelic templu
ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,

dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau și le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,
căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul."

Așa mi-a zis, și-apoi: "De-ai gând a pune
sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puțin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul și-n salute;
salutea-n plus și-un plus de corp voiește,
când are-ale lui părți egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect și știe și iubește.

Și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,
conform virtuții lor, nu pe-aparența
substanțelor ce par a fi rotunde,

tu poți vedea ce-adâncă-i conivența
de mare-ori mic și mult ori mai puțin
în orice crug, cum are-nteligența."

Precum rămâne splendid și senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate
zăcea pe văi, și râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns și spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;

și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atâte-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea.

Și-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii și cherubii;

urmează centrul lor cu-așa iuțime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
și pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feții sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult și pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,
și-așa gradat sporește-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolțește
și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a șaptea și cu-a opta roată
Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus privește-oricare-acest șirag,
ci-așa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roți, numiri le-a pus
și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,
a râs de sine însuși cum le-a spus.

Și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

căci stând aproape țintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minții noastre-avânt,
taie-al minții drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ți dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăției sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ți lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
și-al meu subiect și tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeți ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă și-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese și-o scânteie
și poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas să deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea și-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, și-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, și-acolo seară
atare-un punct, și-ntreg era albit
un emisfer, și-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
și-n soare fix văzui cum ea-l privește,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Și, cum răsfrânta raz-obicinuiește,
ieșind din prima,-n sus să ia pornire
ca și-un drumeț ce-a se-nturna voiește,

așa prin ochi întrându-mi în gândire
și actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poți ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ că dă, ca fierul
ce-l scoți din foc, scântei în juru-mi locul,

și-n clipă parc-a și lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi țintiți, iar eu țineam pe-ai mei
la ea și-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soț al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui grația-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
știi tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
și-o-mparți egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac așa de-ntins,

iar noul glas și-acea lumină lată
stârniră dor știu de unde vine,
cum n-am simțit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

și-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește-așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-așa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Și-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
zbor trecând prin corpuri mai ușoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălțându-și ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine și-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creații-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puțin ori mult, de-al lor izvor vecine.

și-așa pe-a existenței largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul și-l adună.

Și nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpintenește,
ci și făpturi cari minte au și-amor.

Atoateașezătoarea-și odihnește
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor rotește;

și-acum aici, ca și spre-ursitul țel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la țint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept ,-așa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

așa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor și fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre țărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, că sui, cum nu poți fi mirat
că vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n țărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în spaniolă.
Dante Alighieri

Cântul XXIII

Ca paserea-n frunzișul drag al ei,
prin noaptea care-ascunde-ntreaga zare
la cuib păzindu-și puii golășei,

spre-a-i tot vedea-n iubirea ei cea mare
și hrană să le caute spre-a-i crește,
și dulce-aceast-amară trudă-i pare,

pe-un ram deschis ea timpul și-l pândește
și-așteaptă soarele cu dor și cată
țintit spre nori doară-doar' albește,

așa și doamna mea sta ridicată
și-atent privind spre partea de lumină
în care Feb puțină grab-arată;

încât, de-atâta dor văzând-o plină,
eu fui asemeni celui ce,-așteptând,
vrea și-altceva și-așa, sperând, s-alină.

Puțin restimp trecu-ntre când și-alt când,
eu zic într-așteptare-mi și vedere,
când ceru-ntreg se limpezi pe rând.

Și-mi zise ea: — "Vezi oastea ce nu piere
a-nvingerii lui Crist, și tot ce crugul
culese-aici ca rod al ăstor sfere."

De foc în faț-atât îi fu belșugul
și-a ei priviri de-așa plăcere pline,
că-mi cat-aici să pui deoparte jugul.

Cum Febe-n clara noapte-a lunii pline
zâmbește-n corul nimfelor acele
ce-ornează ceru-și toate-ale lui cline,

văzui-așa-ntre mii de flăcărele
nou soare-acum și-asemeni foc le da
cum face-al nostru cu-ale noastre stele;

prin via lui lumină s-arăta
așa de-aprins substanța lucitoare
în ochii mei, că n-o putui răbda

Beatrice,-o, dulce,-o dragă-ndrumătoare,
iar ea: — "Ce-atât ți-a-nvins acum ființa
putere e că-n lume-obstacol n-are.

Aci-i înțelepciunea și putința
ce-ntre pământ și cer deschise-o cale
de care-aveam de-atâta timp dorința."

Precum în urma dilatării sale
nu-ncape focu-n nor, până-l sfâșie
și,-n contra firii lui, s-azvârle-n vale,

așa-ntr-acel ospăț sporindu-mi mie,
întregul duh își rupse-al său vestmânt
și ce-a mai fost nimic apoi nu știe.

"Deschide-ți ochii să mă vezi cum sunt!
Văzut-ai stări atari, ești în stare
să poți de-acum răbda surâsu-mi sfânt."

Eu fui ca omul care-n simțuri are
impresia veche-a unui vis avut
și doar se zbate-a-l prinde-n linii clare,

când lucru-atât de demn de-a-mi fi plăcut
mi-l dete-așa că nu va mai apune
din cartea-n care-mi scriu câte-au trecut.

Acum chiar toate-acele guri sune,
în cari Polimnia cu-al ei stol de fete
al ei nectar pe cel mai dulce-l pune,

și nici a mia parte s-o arete
din sfântu-i zâmbet n-ar ajunge graiul,
nici ce lumini el sfintei fete-i dete.

Și-astfel acum, reprezentând eu raiul,
un salt vă fac e-aci poema mea
cum face-acel ce rupt găsește plaiul.

Dar câți vor judeca și tema grea
și umerii mortali cari o ridică,
nu-i vor huli că-mi tremură sub ea.

Pe unde prora mea-ndrăznind despică,
nu-i drum să-l facă vas ce șovăiește
și nici vâslaș cui trudele-i fac frică.

— "De ce-ntr-atâta fața mea te-orbește
și nu te-ntorci spre parcul cel frumos
ce-n razele lui Crist aci-nflorește?

Aici e roza-n care-acolo jos
fu om divinul verb, sunt crinii care
ne duc pe dreptul drum cu-al lor miros."

Așa mi-a zis. Eu, gata de-ascultare
la sfatul ei, mai îndrăznii o dată
cu ochii-mi slabi în lupta asta mare.

Pre om la raza soarelui, vărsată
prin norii rupți, văzuse-un câmp de flori
cândva privirea-mi de-umbre-ntunecată,

așa văzui mari cete de splendori
și-aprins un foc de sus cum le-nvestmântă,
dar nu vedeam izvoru-acei lucori.

Tu cel ce-astfel le-aprinzi, virtute sfântă,
te nalți atâta, ca să aibă loc
și ochii mei ce-atât de slab s-avântă.

Frumosul nume-al florii ce-o invoc,
și-n zori și seara, sufletu-mi împinse
s-alerg cătând pe cel mai mare foc.

Iar, când în ambii ochi mi se destinse
și cum și cât al stelei vii, al cei
ce-nvinge-n cer cum pe pământ învinse,

prin cer văzur-o faclă ochii mei
venind, formată-n cerc ca o cunună,
și-o-ncinse-apoi, rotind în jurul ei.

Chiar cel mai dulce cânt, ce-aici răsună
și-a cui dulcoare sufletul ni-l miră,
un nor ți-ar fi părut când, rupt, el tună

alături cu-acel cânt din dulcea liră
ce-aci-ncingea safirul scump, odorul
ce mult mai clar tot ceru-l însafiră.

— "Amor angelic sunt, rotind cu zborul
înaltul har, din trupul de lumină
născut, în care-ospel găsi-ne dorul;

și voi roti, cât timp urmezi, regină,
pe fiul tău, și sfera-ne să fie,
intrând în ea, ne-o faci și mai divină."

Cu-acestea,-n cor cântata melodie
tăcu, și-acele facle-ntr-o plăcere
făceau sune numele Mărie.

Regeasca mantie-a tutor alte sfere,
cea mai de foc și cea mai viu mișcată
și cea mai vie printr-a lui putere,

avea deasupra noastră-ndepărtată
interna poal-atât, , unde-am stat,
eu n-o puteam vedea nici cum arată;

de-aceea deci nici focu-ncoronat
n-avui puteri să-l urmăresc de-acinde,
când sus, lâng-al ei fiu, s-a ridicat.

Și, ca un prunc ce brațele-și întinde
spre mama lui, sătul dup-alăptare,
prin spiritul ce tot spre-afar-aprinde

așa-ntindeau și vârfu-i fiecare
în sus aceste lămpi, vădindu-mi bine
de Sfânta Maic-a lor iubire mare.

Și-n față-mi stând, cântar-apoi senine
"Regina Coeli", note-având atari
că-n veci va fi dulcoarea lor în mine.

O, ce prisos de-agonisite mari
au toate-aici, cămară de cămară,
ce-au fost, spre-a sămăna, voinici plugari!

Aici trăiesc, gustând comoara rară
ce-o strânseră cu lacrimi in robia
din Babel, unde-averea și-o lăsară.

Aici, cu sfântul fiu și cu Maria,
triumf își are-al vecinicei victorii,
cu vechi și nou sobor având domnia

acel ce ține cheia ăstei glorii.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.

Dar doamna ce spre ceruri -mboldește:
— "Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"

Mă-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: — "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.

Și-așa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.

Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, știu ce-am de lucrat;

și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,

așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,

așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,

așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;

și-urgia ei cumplit din nou cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.

Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ți sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!

Sucește-aceste legi, și cu sofisme
e cest de-aici, vreau alții-o preoție,
și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,

dincoa' negoț civil, și-aici hoție,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-așa de mult-onoare fui primit.

Iar când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut și mai nainte
și-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simții, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
și tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— "Precum din lampa vecinică m-aprind,
și eu, privind în rază-i, am putința
și gândul tău și cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoiești și ai dorința
să-ți spui deschis și clar, ca, luminată
la poarta minții să-ți aduc sentința

ce-n "drum ce-ngrașă mult" îți fuse dată
și-n "n-a mai fost alt om" ce se-nsemnează
aici, deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea și mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor și-aci și-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
și-atât al doilea de-nțelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aș prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur țel.

Între Tupin și râul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig și-n cald
prin Porta-Sol, și-n dosul cui bocește
sub greul jug și Nocera și Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzește
urcușul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea crește.

Deci câți vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puțin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a nașterii regiune,
când și-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuți minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morții-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui

și-n fața curții lui spirituale
și coram patre-și logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură și-n dispreț, ca nepețita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soț, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;

și nu-i servi vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată
încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,
acești amanți din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc și Sărăcia.

Concordia lor și-amorul lor ferbinte,
seninul trai și veselul lor chip
la mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte,

așa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculțat, urmând atare pace,
și-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neștiut-avere, bun verace!
Desculț fugi Egid, desculț Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.

Și-așa de-aici, părinte și maestru
cu doamna sa și soții se ducea,
uniți de-acum cu-a lor smerit capestru.

el ca tat-un Bernardone-avea,
de laș cu ochii-n jos nicicând nu stete
și nici că demn de-adânc dispreț părea,

ci-n chip regal lui Inocențiu-i dete
pe față asprul gând, și-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viață minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorință
a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorință,
în față stând sultanului trufaș,
vorbi de Crist și-urmașii-ntru credință.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaș
pe-acest popor, spre-a face ce-și propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaș.

Aci-ntre Tibru și-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
și-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n și Tierenia lui de sine,

la frați, ca drepților erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
și-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândește-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre țelul drept ținu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poți vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmași cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de pășune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăștie și pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzlețe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât și mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt și-atari ce-au team-astfel a face
și stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puțin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
și-atenția ta de-a stat tot ațintită,
și câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorința-n parte ți-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
și vezi restricția care-mi fu rostită:

ce-ngrașă mult pe cel ce nu s-abate."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XX

Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, -ndată
și-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulții ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii și-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins facă,
dar stins și-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi și dulci odoruri,
de care-a șasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,
din stânci în stânci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.

Și, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, și-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,

așa, și fără de zăbav-apoi,
și-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

și voce-a devenit, și-apoi deschise
cuvinte-a scos, așa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— "Acel organ al meu ce vede soare
și-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
privește-mi-l cu-atenție stătătoare,

căci, dintre câți fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;

el știe-acum ce merit cântu-i are
și cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-și mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el știe-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoștința
și-a dulcii vieți de-aici și-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferința,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârșitul său, căci dreaptă-i fu căința

el știe-acum ce neclintit rămâne
în veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, și-al meu și-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind fugă;

el știe-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-așa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm', cel plâns de țara ce-azi jălește
că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el știe-acum ce mult Cel-Sfânt iubește
pe-un rege drept, iar ast-o și arată
lucrarea sa ce-n foc îl învălește.

Și cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?

El știe-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deși privirea-i tot n-ajunge fundul."

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi și tace-apoi din cânt
cu saț din cea din urmă melodie,

așa-mi păru acum și chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi așa cum sunt.

Deși-ndoiala mea ieșea-n vedere
ca și-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aștept însă-n tăcere,

ci-am și strigat: — "Dar astea cum se-mpacă?"
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn așa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— "Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
încât, deși le crezi, îți sunt ascunse.

Ești ca și-un om ce știe cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violență pate
prin cald amor și vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asuprește,
ci-nvinge-așa că rabd-a fi victimă
și,-nvins apoi, prin milă biruiește.

Ești prins de-uimire-acum de viața primă
și-a cincea tu, nu poți pricepe dritul
ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârșitul,
ci drepți creștini credinț-aveau curată
în Crist ce va sosi, și-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, și-a scos a sa ființă
Traian, și-aceasta-i fu speranței plată,

speranței vii ce-ntreaga ei putință
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deștepta
și-așa din nou s-agite-a lui voință.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;

și,-adânc crezând, ardea cu-așa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

își puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist și mântuire;

de-aceea și crezu și nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
și-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani nainte-a fi botez creștin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceți nimănui
județ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
și tot nu știm pe toți aleșii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporește-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere."

Așa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

Și, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
și cântu-așa cu mult mai mult ne place,

așa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mișcare,

mișcau al lor focșor după cuvinte.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de rușine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea intre."

Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
că vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând să pară,
ce loc de-urcuș ne dă pe-acoalea clinul?"

— "De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
vă fie-ntruna brațul drept spre-afară."

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De cesunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVII

"Pe Tatăl, Fiul și pe Duhul Sfânt"
cânta tot paradisu-ntru mărire,
așa că mă-mbăta suavul cânt.

Iar ce vedeam părea că-i o zâmbire
a-ntregii lumi, fiindc-a mea beție
mi-a-ntrat și prin auz și prin privire.

O, dulce-a dulcii lumi împărăție,
o, viață plină de amor și pace,
o, făr' de griji vegheată bogăție!

Și-au stat acele patru lămpi vivace
În fața mea, iar cea ce-ntâi veni
văzui cum tot mai de lucori se face,

și-așa era cum cred c-ar deveni
și Jupiter de-ar fi, și el și Marte,
vulturi în cer și cu-alte pene-ar fi.

Prevăzul cel divin, ce-aici împarte
și timp și-oficii, i-a silit tacă
pe toți din sfântul cor și-n orice parte.

Și-un glas vorbi: — "Să nu te mire dacă
schimb așa, că-n toți, pe cât timp eu
voi spune-aici, schimbare-o să se facă.

Acel ce-n lume-uzurpă locul meu,
al meu, că e vacant oficiu
În fața fiului lui Dumnezeu,

făcu din cimiteriul meu ospiciu
de sânge și putori, cari pentru-acel
pervers zvirlit de-aici sunt un deliciu."

Văzui tot ceru-atunci luând la fel
coloarea cea ce Feb o zugrăvește
În zori și-amurg pe norii-opuși cu el.

Și, cum femeia demnă ce-și păzește
vegheat virtutea, chiar numai când ea
aude-ale-altei greșuri, se-ngrozește,

așa s-a-ngălbenit și doamna mea
și-așa s-a-ntunecat și ceru,-mi pare,
pe când supremul domn ne pătimea.

Apoi din nou purcese-o cuvântare,
având o voce-atâta de schimbată
cum chipul lui nu-i fu schimbat mai tare:

"N-a fost mireasa lui Hristos păstrată
printr-al meu sânge și-a lui Clet și Linul,
spre-a fi la-ngrămădiri de-averi uzată;

ci Sixt și Piu, Calist și-Urban suspinul
din urmă-l înecară-n sânge-al lor,
ăst cer spre-a-l dobândi mai cu deplinul.

N-a fost al nostru gând ca pe popor
să-l ție-acei ce-n scaun ne urmară
pe-o parte-n dreapta, pe-alta-n stânga lor;

nici cheile, cari mie mi se dară,
s-ajung-un semn pe steaguri ce stârpesc
pe-acei ce drepți creștini se botezară;

nici eu figură de sigil prostesc
pe bule pline de minciuni vândute,
de cari mă rușinez și mă-ngrozesc.

Pășunile sunt toate-acum umplute
de lupi rapaci în haină ciobănească;
mânie sfântă, cum nu cazi mai iute!

Să bea al nostru sânge-o să pornească
gasconi și basci; oh, bunule-nceput,
ce trist sfârșit ți-e scris să te-njosească!

Ci nalt prevăzul, cel ce-a susținut
prin Scipio gloria Romei, va răspunde
curând, cred eu, cu ajutorul vrut.

Iar tu, acel ce iar vei merge de-unde
veniși în lut, acestea să le spui,
și ce n-ascund nici eu, nici tu n-ascunde."

Cum fulguie văzduhul nostru-ai cui
vapori îngheață sus, când Căpriorul
atinge soarele cu cornul lui,

așa-n eter ningea frumos tot norul
de fulgi triumfători, suind, acei
ce-au fost cu noi nainte-a-ncepe zborul.

și,-urmând suirea lor cu ochii mei,
i-am tot urmat până la mediu-n care
a pus un văl distanța peste ei.

Ci-mi zise doamna mea, văzând că-n zare
mereu privesc tot numai spre nălțime:
— "Privește-n jos și-ți vezi a ta cărare!"

Din clipa deci a reprivirii prime
făcui întregul arc care separă
o margine de miezu-ntâiei clime.

Vedeam dincoace pe-unde-avu povară
iubită Zeus, dincolo-n zări deșarte
la Gade-a lui Ulise cale-amară.

Și-aș fi putut văd mai multă parte
dintr-ăst pământ, dar soarele stetea
mai mult decât c-un semn, sub noi, departe.

Ci-a pururi îndrăgită mintea mea
de-a mea stăpână n-arse niciodată
de-atâta dor ca să privesc la ea.

Oricâte firea și-arta noastră cată
momeli de-a prinde mintea, prin vedere,
În carnea vie ca și-n cea pictată,

nimic nu sunt pe lâng-acea plăcere
divin-acum, ce-ntreg m-a luminat
privindu-i fața ce zâmbea-n tăcere.

Puterea deci ce ochii ei mi-au dat
m-a smuls din mândrul cuib ce-al Ledei fuse
și-n cel mai iute cer m-a ridicat.

Dar părțile-i extrem de iuți și suse
atât e de-uniform, încât e greu
să spui în care parte-a lui mă puse.

Dar ea-ncepu, văzându-mi dorul meu,
și-așa zâmbea, că-n zâmbetele-i pline
părea râde însuși Dumnezeu:

— "Ființa lumii care centru-l ține
etern pe loc, dar totu-n jur mișcându-l,
de-aici începe ca din dată fine.

Ăst cer nu-i nicăieri decât la gândul
lui Dumnezeu, din care-amor s-aprinde
spre-a-i da mișcări și curs spre-a fi plouându-l.

Lumina și iubirea-n cerc îl prinde,
cum el pe toate, dar cuprinsul lui
îl știe singur cel care-l cuprinde.

Mișcarea-i prin nimic distinctă nu-i,
ci toate-a lor cu-a sa-și măsoară pasul,
precum pe cinci și doi în zece-i pui.

Cum are timpul rădăcini în vasul
de-aici, și-ntr-altul foile-i altunde,
ți-e clar acum ca dată cu compasul.

Ah, pofta, ea cum poate să-l scufunde
pe om în ea, și-s toți fără putere
scoaț-afară capul de supt unde!

bune flori, ce-i drept, umana vrere,
dar multe ploi ce varsă ne-ncetat
din prune dulci le face-urlupi de fiere.

Găsești credință azi și gând curat
de-abia la prunci, dar ambele-mpreună
se pierd când nici mustață nu le-a dat.

Cât timp mai bâlbâiește-un prunc, ajună,
cu limba-ntreagă stă numai -ndoape
orice mâncare-n orișicare lună;

ca mic copil ascultă, stă aproape
de mama lui, dar, clar când el vorbește,
el nu hrănește-alt dor decât s-o-ngroape.

Și pielea, albă-ntâi, i se negrește
tot astfel mândrei fiice-a celui care
ne vine-n zori și-n murg ne părăsește.

Gândește-acum, spre-a nu-ți mai fi mirare,
neamul vostru deviaz-așa,
fiindcă el cârmaci pe nimeni n-are.

Ci-ntreg ghenaru-n martie nu va-ntra
pentru sutimea cea nesocotită,
și-aceste roți de sus vor răsuna

așa că soarta cea de mult dorită
va-ntoarce-a navei pupă-n locul prorii,
și drept pluti-va flota cârmuită

și fruct-adevărat urma-va florii."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

— "O, voi părtași aleși la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrănește
așa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciugulește
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăiește,

vedeți-i multul dor care-l apasă,
și-l rourați puțin: voi beți izvorul
din care-ale lui gânduri tind iasă."

A zis; și se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
și dând văpăi ca-n goană meteorul.

Precum se-ntorc rotițele-n ceasornic
așa, , de le privești, de-una-ți pare
stă pe loc, iar alta fuge spornic,

așa și-aceste hori de duhuri care,
danțând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieșind un foc așa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.

De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.

Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
așa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.

— "O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."

Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
și-așa vorbi cum spusei mai nainte.

— "Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ți s-au dat,

-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credința care-ți dete
putere-odată să te miști pe mare.

Cum speră și iubește el, cum crede,
nu-ți este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca și scris se vede.

Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleșii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi și va răspunde."

Precum se-ncinge-un candidat și tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, și nu spre-a o desface,

așa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-așa maestru și de-așa chestiune.

— "Să-mi spui, creștine bun, și clar arată:
credința ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;

apoi -ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-și poate descuia
al său torent interna mea fântână.

Deci: — "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aș vrea."

Și-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,

credința-i stofa vrerilor sperate
și-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."

Atunci am auzit: — "E just cum crezi,
dar numai dacă știi de ce anume
și-ntre substanțe-o pui, și-ntre dovezi."

Iar eu: — "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, văd mai larg, aci putința,
așa de-ascunse-s ochilor in lume,

că-și au temeiul numai în credința
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanțe-i pun ființa.

Din crezul ăsta, fără să vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, și-astfel dovad-o și avem."

Și iarăși auzii: —" De-ar înțelege
astfel câți jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiștii-așa de iuți să nege."

Așa din faclă-i s-auzi cum sună;
și-apoi: — "Moneta asta, așadar,
și-n pond și-n aliaj s-arată bună;

dar vorba e de-o ai și-n buzunar."
Iar eu: — "Cum nu! și lucie și plină,
și-n marca ei nimic nu e neclar."

Și iar ieși din vecinica lumină
ce-aici lucea: — "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,

de unde-l ai?" — "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele și-a legii noastre foi,

rațiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuțite
dovezi îmi , încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."

— "Dar scrisul vechi și nou, din care-ți vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ții c-ar fi cuvânt divin?"

Iar eu: — "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier și bate nicovale."

— "Dar ce-ți dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. și nimeni nu le jură."

— "Că fără de minuni s-a-ncreștinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;

căci tu intrași sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, și-azi este-un spine."

Sfârșind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei și-aci se cântă.

Și-acel baron, care,-ntrebând, trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puține foi rămase,

îmi zise: — "Grația-n care ești, că-n ea
îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte
pân-aici le-ai spus cum se cădea,

așa c-aprob ce spuseși mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
și de-unde-ți vine-un crez așa ferbinte?"

— "O, tată sfânt și vecinica lucoare
ce vezi așa ce crezi, că spre mormânt
putuși -nvingi mai tinere picioare,

tu vreai s-arăt", așa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credință
și-mi ceri și cauza ei. Răspund: În sfânt

și Unul Domn, o vecinică ființă,
cred eu, cel nemișcat, mișcând mereu
întregul cer prin dor și prin voință.

N-am singur probe fizice-aici eu
și metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci ăstui crez al meu

prin Moise, și profeți, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, și prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.

Și-n trei persoane-eterne cred, și-aceste
atari sunt Un' și-n trei atari se-mbină
sufere să-i zici și sunt și este;

iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.

Aci-i principiul și scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca și-n cer o stea."

Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
și-apoi, urându-și pentru noua știre,
în brațe ia pe serv, pe loc ce tace,

așa, cântând și-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire

vorbii așa, și-n spusa mea plăcui.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Al doamnei chip din nou acum fixându-l
cu dragi priviri și-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.

Dar nu zâmbea, ci: — "Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.

A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,

de n-aș mai înfrâna-o, s-ar încinde
așa că-n ea puterea-ți muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.

Suntem aci-ntr-a șaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
lucește-n jos, slăbind a lui valoare.

Cu mintea după ochi fugi, așadară,
și-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ți apară."

Acel ce-ar ști ce dulce-mi avusei
în ochii-i dulci a ochilor pășune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,

pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una și-alta-n cumpănă le-ar pune.

Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,

o scară-n față, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut și naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.

Pe-ai ei fușcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.

și-așa precum, din firea lor deprinse,
în zorii zilii-ntreg se mișcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,

plecând o seamă lasă-n urmă golul,
și, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-și fac pe-același punct ocolul,

așa-mi păru și-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.

Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
așa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
"Iubirea ce-mi arăți ți-o văd deplin".

Dar ea, din care și-al tăcerii-mi vine,
și-al vorbei când și cum, ea stă. "Și fac,
că nu te-ntreb, deși n-aș vrea, un bine."

Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: — "Tu poți să-ntrebi pe plac."

Și-am zis așa: — "Nu merite-osebite
fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,

te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
în veselul tău foc, știut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?

Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
într-alte sfere,-așa de mult vă place?"

— "Mortal auz ai tu ca și privirea"
mi-a zis; și-apoi "de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat și doamna ta zâmbirea.

Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ți face-o serbătoare
prin spus și prin lumini ce mă-nvestmântă.

Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi și din lucoare.

Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinței cei ce lumii-i dă ființă,
ne-mparte-așa, cum vezi făr-a-ți fi spus."

— "Eu, sfântă lampă, văd cu prisosință
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedință;

dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toți însoțitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?"

Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii

și-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
— "Asupra-mi cade vecinica lumină
și,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,

cu văzul meu virtutea i se-mbină
și-atât de sus mă nalț că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.

De-aici am deci și veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.

Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ochește,
ce-ntrebi acum nici el n-ar ști răspunde,

căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adâncește
în sfat etern, , vrând ca să scoboare
în el, un ochi creat trudit s-oprește.

Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare țel să-și miște-a ei picioare.

Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să știe
ce nici primit în cer nu poate-acum."

De vorba lui curmat cu-așa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viața vie.

"Curg munții între-ambii țărmi ai țării tale,
vecini cu voi, și nalți, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.

Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
întregul cult i-a fost numit latria."

Așa-ncepu și-al treilea-nvăț al lui,
și-apoi urmând: "Serviciilor divine
aici, a zis, așa de rob le fui,

încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag și ger și sete,
în gânduri sfinte și-npăcat cu mine.

Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
și-i timpul, cred, acestea să s-arete.

În schit aici fui Petru Damian
și Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.

Puțină viață-a morții-mi fu rămasă
când fui ales și tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.

Chefas veni, veni și-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.

Prelații de-astăzi vreau însă lachei,
poarte trena lor și să-i alinte
de brațe-aici și-aici, așa-s de grei.

Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
și-așa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte."

Așa sfârși și mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
și-n orice-ocol mai viu lucind din ele.

Sosiră-n juru-acestui grad și stară
scoțând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;

ci și, surd de el, nimic n-am prins din tunet.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiții ce-mprejur îi ai,

puterea și-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ți mulțămi de dulcea ta suflare.

Și vie-ți pacea-mpărăției sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ți dă și-al îngerilor cor
a sa voință-n cântece de-osana,
așa să-ți dea și oamenii pe-a lor.

Și dă-ne și-azi și-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm și-aflăm prihana.

Și, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greșală
și nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-așa de-ușor se-nșală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Și lor și nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

și,-ocol făcând, au trudele gradate
și toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând și-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-și spele
lumescul semn, ca limpezi să ia zborul,
ușoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-așa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Și, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
vă rog să ne-arătați pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinț-a ști pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-ușor și-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aș fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaș povară-mi zace
și-mi ține capu-așa de-adânc plecat,

privire-aș eu pe-acest ce-i viu și tace
să-l văd, poate-odată-l cunoscui
și-a fi de cazna mea durut l-aș face.

Latin și-al unui prinț din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu știu de-i cunoaște-ți faima lui.

De vechiu-mi neam și faptele de-aramă
a moșilor fui ăst fel de semeț,
încât, nesocotind obșteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreț,
că fui ucis, precum în Sienna știe
și-n toată țara ei orice drumeț.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toți ai mei fârtați a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
și-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ținând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenția mă-ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu ești Oderis,
a Gubbiei fală și-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
și-i gloria-ntreag-a lui, și-a mea e-n parte.

Ce spui, firește, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Și-atari trufii aici au să se spele;
și nici aici n-aș fi, dar în căință
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putință!
Spre vârf verdeaț-abia i-o vezi și nu e,
de n-o ajung și timpi de nepriință.

Crezu,-n pictur-, a fi și Cimabue
stăpân a tot și-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Așa și-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp și poate-i și născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din față,
schimbând numirea sa după ținut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viață
în ani cărunți, decât din carnea vie
ieșind pe când te poartă doica-n brață,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o știm cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în fața mea, cu greul drum se luptă,
și-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deși i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florența ce fusese
sumeaț-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-așa, c-abia veni și nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, și-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufașul țel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Așa a mers și merge-așa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos și nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
așa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice rușine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerșetorii

și, ca să-și scoaț-amicul din suspine
și temnița lui Carlo, el aici
cerșea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ți spui mai mult și-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece și vecinii
așa-ți vor face-ncât o să-ți explici.

Și-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi vă-nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,
creasc-ardoarea ce din el răsare,
crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

Socoți, creștine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

și cum, când deasa și-umeda-ncărcare
începe-a se rări și vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus să vezi și tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine
cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are știre
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mișcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaș în față-i și murind astfel.

Și marele-Ahasver îi sta nainte
și-Estira lui și justul Mardochi
ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.

Iar, când și-acest tablou mi se topi
prin sineși el, cum piere și-o bășică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar și-așa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis scapi pe-a ta Lavină
și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne lovește
lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcolește,

așa vedenia mea se rupse-acu,
când fața mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii văd cam unde-aș fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând să zboare,

ca-n locul lor atâta dor puie
văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
așa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin și, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
și-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca și-un om cu sine:
Acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,
haini doresc să nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul."

Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui
spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie
și,-ndată ce la prima treaptă fui,

simții mișcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, și: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum așa de sus acele
luciri ce sunt ai nopții-năintași,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?"
ziceam în gând, simțind că se topește
mereu puterea slabilor mei pași.

Eram și unde scara contenește
urcușul ei și-am stat înfipți părând
asemeni navei când la mal s-oprește.

Puțin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-și spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,
spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,
rod frumos aduce-ți-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum știi, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greșește primul, sau țintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
și-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naște-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poți pricepe că iubirea
e-n voi sămânț-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-și uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Și, cum nu poți concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, așa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor și faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde și contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet și-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă și-l dorește:
Deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.

Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește
prea-ncet al vostru-amor, după căințe
cu just amar, ăst cerc vă pedepsește.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad și fruct a orice mântuință.

Cei prea porniți spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărțire

nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIX

Când amândoi născuții din Latonă
de Cumpănă-nvăliți și de Berbece,
își au pe-o dreaptă linie-a zării zonă,

cât timp e până-n clipa să se plece
din clipa-n care limba stă-n zenit,
când și-unul și-altu-ntr-altă zonă trece,

atât, c-obraz de zâmbete-nflorit,
privi tăcută doamna spre-a pătrunde
În punctul fix acel ce m-a orbit.

și-a zis: — "Nu cer să-ntrebi, ci-ți voi răspunde
ce vrei să știi, că-l văd în punctu-al cui
cuprins adun-oricare când și unde

Nu spre-a spori perfecția sa, căci nu-i
putiință de sporit ci reflectată
poată zice "Sunt" splendoarea lui,

cum vru,-n vecia sa nelimitată
de timp și loc, eternu-amor, voi
în nou amor a se-arăta deodată.

Nici pân-atunci inert nu toropi,
căci "dup"-ori "mai nainte" nu fusese
de-un timp când peste ape duh pluti.

Materia deci și forma, pur alese,
ieșir-unite-n actul ideal
precum din arc tricord fier triplu iese.

și, cum prin sticl-, ori ambră și cristal
lucește-o raz-așa, că-ntre venire
și-ntreag-a fi nu-i nici un interval,

așa din domnul său triforma fire
În eul ei întreg luci deodată
la timp lipsită de-orice osebire.

O concreată ordine-a fost dată
substanțelor, ca lumii culmi să-i fie,
că-n ele fapta s-a produs curată;

materia pură stă la temelie;
la mijloc ea s-uni cu actul prim
așa de strâns, c-a pururi au să fie.

V-a scris pe larg de îngeri Ieronim
c-au fost creați cu veacuri mai nainte
de-oricare altă lume care-o știm;

dar ce spui eu vi-e spus pe pagini sfinte
la mulți al căror scris din duh purcede,
și poți vedea și tu de iai aminte,

și-n parte chiar și-a voastră minte vede
, făr-a fi perfecți, viaț-avură
motorii-atâta timp, ea nu concede.

Acum și când și cum și unde fură
creați motorii lumii tu o știi
și-ai stins trei doruri dintr-a ta arsură.

Dar, numărând, mai iute n-o să fii
la douăzeci, când tulburar-o parte
din ei pământul într-a lui stihii.

Rămașii-apoi urzeală-acestei arte,
ce-admiri aici, cu-atâta drag i-o dară
că-n veci de ea nimic nu-i mai desparte.

Căderii cauză fu acea amară
trufie-a celui ce-l văzuși și tu
cum poartă-n spate-a-ntregii lumi povară.

Rămasa parte-a lor recunoscu,
fiind modestă, mila cea divină
ce apți de-atare dragoste-i făcu;

prin propriul bun și-a grației lumină
stau ei atât de sus pe-a lumii creste,
Încât au vrerea fermă-n veci și plină.

Nu fi-ndoit, ci sigur fii de-aceste,
căci grație-a primi și merit are
pe cât de mult deschis afectu-i este.

Acum tu poți și făr de-ajutorare,
de-ai prins recolta spuselor cuvinte,
judeci clar această adunare.

Dar, cum prin școli voi dați învățăminte
acolo, jos, de-angelica natură
că vrea, pricepe și-și aduce-aminte,

mai spune-voi, ca veritatea pură
s-o vezi, căci mulți se-ncearcă s-o confunde
cu-atât de echivocă-nvățătură.

Voioși că pot în fața lui pătrunde,
nu-ntorc motorii fața niciodată
de-a celui cui nimic nu i s-ascunde;

deci n-au nicicând vederea lor curmată
de-un nou obiect și nici nu le revine
nimic uitat prin minte divizată.

Voi, jos, visați făr-a dormi, creștine,
crezând și necrezând a spune-atare,
ci-ntr-ăștia vina-i mult mai de rușine.

Voi, jos, nu-umblați pe-o singură cărare
filozofând, așa de mult vă-ncântă
iubirea de "ce-a fi" și "parcă pare."

adânc la poală stă materia pură,
ci-n miez se strânse-astfel cu actul prim
că-n veci vor fi-n neruptă legătură.

Dar inima nici de-asta nu ni-e frîntă
atât aici, cât ni-e că urgisiți
și-ntoarceți chiar pe dos scriptura sfântă.

A ei sămănătură nu gândiți
cât sânge costă și ce mult ne place
de cei ce merg alături umiliți.

Scornește-oricare, spre-a părea, că-și face
invenția lui și ia ce născoci
drept text de-amvon și de vangelii tace.

De lună, că s-a-ntors, spun unii-aci,
când Crist murea, și că sub soare-ajunse
spre-a nu-l lăsa la noi a mai luci;

dincolo spun singur el s-ascunse
și-așa, din jos la spâni, din sus la inzi,
că la Iudei eclipsa lui răspunse.

Florența n-are-atâția Lapi și Binzi
câte-ntr-un an și-aici și-aici și-airea
atari palavre de pe-amvon le prinzi;

așa că, neștiindu-și cârmuirea,
se-ntorc hrăniți cu vânt sărmanii mei,
dar nu-i o scuză că nu-și văd perirea.

N-a zis Hristos spre primii-nvățăcei:
Mergând voi spuneți orice scornitură,
ci sfânt le-a dat și-adevărat temei,

și-acesta le-a sunat astfel din gură
În lupta lor, credință ca să-mprime,
lănci și scuturi din scripturi făcură.

Acum ei vin cu mofturi și cu schime
predice și, râs când se stârnește,
se umflă-n glugi și-altce nu cere nime.

Ci-atare drac în gluga lor clocește,
vulgul, de l-ar ști, ar da de gât
iertarea-n care-acum se-ncrede-orbește;

prin ea spori prostia-n lume-atât
, fără probe-a nici un testimoniu,
orice-ai promite-o cred numaidecât.

De-aici și-ngrașă porcii sfânt-Antoniu
și alții mulți mai răi ca niște porci,
cari n-au decât minciuna patrimoniu.

Dar prea ne-am abătut din drum; să-ntorci
privirea ta spre dreapta cărăruie
ca drumului din timp tu să mai storci.

Angelica natur-atât să suie
În număr, grad de grad, niciodată
nici grai uman, nici minte n-o s-o spuie;

de judeci clar ce Daniil ne-arată,
tu poți vedea ,-n mii de mii vorbind,
el suma lor n-o dă determinată.

Lumina primă,-ntreagă-n ei lucind,
În tot atâtea forme-i penetrează
pe câte sunt splendorile ce-o prind.

Căci, după cum oricare-afect urmează
tăriei ce-l concepe, felurește
și-a lor iubire, slabă ori mai trează.

În culmea deci lărgoarea ne-o privește
a vecinicei valori și câte sfinte
oglinzi creat-a-n care se-mpărțește,

tot una rămânând ca și nainte."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!