Titanicul
În vreme ce naviga din zori până-n amurg, un palat pe apa de opal,
I-or fi șoptit oare valurile din prova-i mândră care va portul ei final?
Că voiajul de nuntă se va sfârși-ntr-un liman calm, adânc, coraligen,
Unde după șocul coliziunii va acosta la dana somnului etern?
Dar numele ei se va pomeni în veci, avertisment pentru alte nave,
Cum inima-i a fost spartă de loviturile topuzului de cristal, grozave,
Cum în maiestatea-i, fără egal încă, și-a plecat capul neajutorată
Și cu lumini și muzică în giulgiul mării a plonjat îmbujorată.
Oare strălucirea și visele, jumătate-mplinite,-n zilele care s-au scurs
Trezit-au gloria sădită-n sufletul omului de Divinitatea cea de sus?
Pentru că impregnați de harul iubirii, atinși de-un mir scânteietor,
Bărbații s-au regăsit în eroism ca-ntr-o normalitate a firii lor.
O, miezul acelei nopți stranii și solemne cu aisberguri la ferești
Când Moartea, rece și pală, privind drumurile noastre omenești
A văzut puterea Morții-nvinsă de-o Doamnă decât ea mai mare,
Viața veșnică deschizând ușa noilor sosiți de pe mare.
poezie de Katharine Lee Bates, 1859 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zile
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre sfârșit
- poezii despre religie
- poezii despre porturi
- poezii despre palate
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Farul
Pe mările hiperboreene, parcă fermecați de-un vrăjitor,
Ne-aplecam zilnic peste copastia navei, învăluiți
De-aripa ușoară-a stropilor de apă-n zbor,
Admirând copacii care-alergau pe dantela coastei fericiți.
Acele frumuseți privite cândva-îndelung
S-au topit din mintea mea ca fulgii de zăpadă,
Dar prin spărturi de neguri la mine mai ajung
Turnul vrăjitorului și-a porticului înaltă acoladă
Unde se ivea pentr-o secundă, albă și intensă,
O fulguranță prea magnifică pentru-a dura,
O imagine strălucitoare izbucnind din ceața densă,
Un vis spintecându-i somnului penumbra.
Nu știu numele minunii și nici pe-al așezării,
Nici ce-a notat căpitanul nostru-n jurnalul lui de bord
Pentru-a numi acea fugară năluca-a mării,
Fantomă trecătoare-n ceața brumărie de la nord;
Însă eu, la celălalt capăt al lumii, mă-înfior încă
Fermecată la amintirea-acelei licăriri venind din paradis,
A acelei săgeți de foc care-n vâltoarea anilor, adâncă,
A-îmbrăcat veșmântul miraculos al unui vis.
poezie de Katharine Lee Bates, 1859-1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre zbor, poezii despre înălțime, poezii despre zăpadă, poezii despre somn, poezii despre secunde, poezii despre rai sau poezii despre imagine
Puterea mării
Vezi cum marea se sparge-n bucățele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?
Am prins eu vreodată din mare
cu brațele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
și curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realității?
Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insulițele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?
Și oare este oceanul trupului meu ocean
a cărui forță aleargă spre țărmuri de-a lungul brațelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate puterea care coboară
și se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?
Eu sunt marea, eu sunt marea!
poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre ocean, poezii despre stânci, poezii despre realitate, poezii despre picioare, poezii despre mâini, poezii despre forță sau poezii despre alb
Lumini și umbre
"Lumini și umbre" ar putea să pară
descrierea lui Rumi a iubirii
cuprinsă-n astrolab, dar legea firii
e însăși existența ei. Stelară?
Au, oare, toate stelele lumină?
Le paște, oare,-o soartă-atât de sumbră
pe cele care s-au născut în umbră
să-și plângă neiubirea în surdină?
E greu de descifrat cum de apare,
se naște, crește peste timp sau moare,
apare-n altă parte și mai mare,
valsează între umbră și lumină,
vioaie, fragedă și libertină.
O fi trecut și pe la mine, oare?
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre stele
- poezii despre naștere
- poezii despre lumină
- poezii despre vals
- poezii despre trecut
- poezii despre plâns
- poezii despre moarte
- poezii despre legi
Cum iubesc bărbații nu e un studiu despre ei, ci mai mult despre noi, femeile care vrem să fim iubite și avem atâtea de dăruit. Din lista de bănuieli personale despre cum iubesc bărbații, aș extrage câteva, în joaca de-a analiza: bărbații ne iubesc după cum au fost iubiți de mamele lor; bărbații ne iubesc după cum au fost chinuiți sau nu la prima iubire; bărbații ne iubesc pentru cât de mult avem grijă de ei; bărbații ne iubesc pentru că suntem diferite de toate femeile cu care s-au întâlnit; bărbații ne iubesc pentru că sunt dependenți de binele cu care-i obișnuim (confort, sex, mâncare, curățenie, copii bine crescuți...); bărbații iubesc... altfel, chiar alb-negru, deși noi tot sperăm să vedem curcubeul, din exces de romantism; bărbații vor sex și ciorbă, noi, flori și amor... Dacă nu sunteți modelul old school, ați descoperit deja cât de diferit v-au iubit bărbații care s-au îndrăgostit de voi. Rămâne deci să completați lista de mai sus cu ceea ce ați simțit adânc în voi, în iubirile de-o vară sau în cele cu ani grei de relație.
Mihaela Rădulescu în Cum iubesc bărbații (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Vezi mai multe citate despre iubire, citate despre mâncare, citate despre timp, citate despre sex, citate despre romantism, citate despre prima iubire, citate despre mamă, citate despre jocuri sau citate despre femei și bărbați
Bătrânul marinar
Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung s-a terminat;
Acum mă odihnesc aici și, liniștit,
Privesc lumina soarelui la scăpătat,
Un fel de surâs vesel deasupra
Imensității reflectând azurul, liberă și-adâncă.
Voiajul meu cel lung s-a terminat, prieteni,
Dar, o, această inimă a mea e încă
Acolo unde orizontul întâlnește marea!
Voiajul meu cel lung s-a terminat...
Dar cât mai pot rămâne liniștit aici, prieteni,
Privind lumina soarelui la scăpătat?
Ce-înseamnă-o viață trăită-n liniște, prieteni,
Când fiecare briză zburdă-n libertate,
Când fiecare furtună care se abate
Îmi aduce mesaje de departe?
Cum poate cerul fi oare luminos,
Pentru că totul de soare-i luminat,
Pentru cel care iubește marea, prieteni,
Și știe că voiajul lui s-a terminat?
Cum s-ar putea compara, prieteni,
Un an pe pământ cu o zi pe mare?
Ah, cântecul fiecărei adieri de vânt
Răscolește câte- o amintire care doare!
Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung a devenit trecut
Și trebuie să privesc soarele la scăpătat,
Tot mai galben și mai palid cu fiece minut.
Pașii mei nu mai sunt ușori, prieteni,
Cum erau odinioară, nici trupul drept;
Și uneori, răpus de oboseală,
Capul îmi cade greu pe piept
Dar, deși-s bătrân și uzat de vreme,
Valurile dansând libere pe-întinsa mare
Nu contenesc să-mi bată-n suflețel, prieteni,
Să cânte și inima să-mi înfioare!
poezie de Margaret Elisabeth Sangster, 1838-1912, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre libertate, poezii despre muzică, poezii despre inimă, poezii despre bătrânețe, poezii despre Soare sau poezii despre vânt
Submarinul care-a scufundat Lusitania
Albe ca spuma spulberată peste ape,
Victimele stau pe cheiurile de fildeș necălcate
De pașii oamenilor vii, de Tărâmul Stafiilor aproape,
Vrând Domnului nava damnată să-i arate.
Bebelușii de pe Lusitania,
Acei prunci rozalii cu gropițe-n obrăjori
Aruncați cu vrăjmășie-n mare,
Mirați să vadă cădița lor neașteptat de mare,
Căutând un sân, un genunchi, încrezători
Și mult prea inocenți ca să-nțeleagă
Ce înseamnă ură și ce înseamnă moarte,
Însă uimiți că mâna cea ocrotitoare, dragă,
I-a aruncat așa departe,
Bând, în loc de lapte, spumă amară și-albicioasă.
Consternați că nu le este permisă răsuflarea,
Micuții noștri oaspeți din Paradis se-ntorc acasă
În brațele Morții, mai largi decât e marea.
O, tărâm al florilor, a brazilor de Crăciun minune,
O, iubit tărâm al Poveștilor cu Zâne Bune,
Pentru toate-acestea veți suferi în fiecare zi,
Până când flacăra roșie-a războiului se va potoli!
Dumnezeu s-aibă milă-n anii care vor urma
De Germania, când ea, la lumina lumânării,
Cu cântece de nani-nani va chema
Toți bebelușii din adâncurile mării
*** "Lusitania a fost o nava de pasageri scufundată la 7 mai 1915 de către submarinul german U-20, pe timp de ceață, la numai 10 Mm în apropierea coastei Irlandei, la 6 zile după ce a plecat din New York cu destinația Liverpool. Au murit 1198 de oameni din cei 1962 aflați la bord." ( Wikipedia)
poezie de Katharine Lee Bates, 1859 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre bebeluși, poezii despre Germania, poezii despre încredere sau poezii despre război
Oare de ce...?
Oare de ce din înaltul sublim
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic,
Acel ce-a creat și ochiul și lumea
S-a coborât într-un staul, smerit?
Oare de ce, Acel ce puterea o are pe toată
Și face ce vrea,
În noaptea aceea luminată de îngeri
A renunțat pe de-antregul la ea?
Oare de ce în imensa clepsidră
În care cu toții suntem boabe ce curg
Eternul Cuvânt ce-a rostit începutul
A venit printre noi să-și găsească amurg?
De ce?
Oare de ce mă întreb eu acuma
Și caut în traistă răspuns potrivit
Orice-ntrebare își poartă însemnul
Oare de ce? De ce a venit?
Cu mâna întinsă într-un gest drăgălaș...
- Îmi răsare acum imagine-n minte
Acel ce se cheamă pe drept minunat
Cel Mare ce-acuma era COPILAȘ
A stârnit gelozia și-a înfuriat
Oștenii, și regii, și-a lor oseminte.
Un han i-a fost locul din care respins
Sub abur de boi, prin muget și paie
Din primele clipe El viața și-antins
Făclie în grotă închisă și-adâncă,
Lumină pentruntreaga odae.
De sus plecat, parca lăsat un gol
Ca golul nost pustiu să-l umple
Oare de ce...
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic
De sus din înaltul sublim
Golindu-seadânc și deplin
În staulul meu îl invit
La fel ca păstorii las turme și oi
Și vin să-L găsesc
Și vin să mă-nchin,
Umil, și smerit și deplin!
poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre îngeri, poezii despre început, poezii despre smerenie, poezii despre parcuri, poezii despre ochi sau poezii despre noapte
Mai frumos de atât nu l-am văzut niciodată
nici mai tânăr
oare
cum să-i spun
că trec orele astea
să-i spun că nebunia mea se întinde
prin toate șanțurile săpate adânc
tot mai adânc în suflet
și totuși
mai frumos și mai tânăr de atât nu a fost niciodată
oare cum să-i spun
că brațele mele
învelite în tăcerea grea
caută să deschidă alte drumuri
și el
da
el
în ce temniță doarme
pe ce pat
de gânduri negre
și-a pus singurătatea
cum să fac oare
că din carnea și din sângele meu nu va pleca niciodată
că din durerea mea se va naște zilnic
mai frumos
mai tânăr
cu un Dumnezeu în privire
de care am să mă îndrăgostesc la nesfârșit
cum să fac oare
cum
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tăcere, poezii despre tinerețe, poezii despre sânge, poezii despre singurătate sau poezii despre ore
Mai frumos de atât nu l-am văzut niciodată
nici mai tânăr
oare
cum să-i spun
că trec orele astea
să-i spun că nebunia mea se întinde
prin toate șanțurile săpate adânc
tot mai adânc în suflet
și totuși
mai frumos și mai tânăr de atât nu a fost niciodată
oare cum să-i spun
că brațele mele
învelite în tăcerea grea
caută să deschidă alte drumuri
și el
da
el
în ce temniță doarme
pe ce pat
de gânduri negre
și-a pus singurătatea
cum să fac oare
că din carnea și din sângele meu nu va pleca niciodată
că din durerea mea se va naște zilnic
mai frumos
mai tânăr
cu un Dumnezeu în privire
de care am să mă îndrăgostesc la nesfârșit
cum să fac oare
cum
poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Bătrânul pescar
Salut micile golfuri unde, când se-abăteau vântoase mari,
mă ascundeam; să mai căut astăzi adăpost la sânul lor este exclus.
Privesc ca printr-o ceață,-am spatele îngârbovit;
zilele mele de dans, de pescuit, s-au dus!
Săgeata mea nu mai străpunge de-a dreptul inima pădurii,
ferigile de-acum sunt roșii, zgribulite-n amurgul indispus,
întristând ochiul care-i sfida cândva soarelui puterea;
zilele mele de dans, de pescuit, s-au dus!
Îmbătrânita barcă-ar trebui călăfătuită,
bordajul, în pietriș culcat, e un trist rictus.
Mâna care tremură nu mai poate ține cârma;
zilele mele de dans, de pescuit, s-au dus!
Marea a fost cu mine bună, iar zilele și nopțile,
de cu seară până-n zori, din zori până-n apus,
mi-au fost prietene. Zăpezii de foc i-e dor, iar frunza cade;
zilele mele de dans, de pescuit s-au dus!
poezie de George Campbell Hay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pescuit, poezii despre tristețe, poezii despre seară, poezii despre roșu, poezii despre păduri sau poezii despre prietenie
Voi cei naivi care credeți aberațiile astea ar trebui să vedeți oare la intrarea în somn - pentru că marele Osho de România nu doarme, nu visează și nu se duce niciodată la budă că stă cu ochii în pirostii - deci pentru voi găgăuzilor care dormiți, oare cum vă dizolvați în somn, pe bucăți? Întâi adoarme "eu"-l și apoi "sunt-ul"? Doamne, că mare ți-e grădina ta! Așadar la moartea domnului Targa sau Tanga că e același lucru la cum gândește, dar asta numai din cauză că nu mai are gânduri, bă fraierilor, mai întâi îi va muri o mână, apoi un picior, apoi părul din barbă, dar ochii care sunt de fapt "Sunt-ul", adică "sinele etern" nu vor muri, ci vor rămâne nemișcați. Cât de multe aberații în numele aceluia care nu poartă nici un nume și nu poate fi descris în veci de capcana cuvintelor a conceptelor! Oare de ce insistă acest guru fals pe practică? Pentru că doar așa puteți fi controlați. La MISA sunt oameni care fac practică de 30 de ani, și firește care nu înțeleg indicațiile "clare" ale "ghidului"! De aceea, vor mai trebui să practice încă 30 milioane de încarnări. Dar voi ca și ei ați practicat DEJA de milioane de miliarde de vieți, cât mai vreți să practicați pentru a ajunge Aici? Acum unde sunteți? Plecați cu mintea după practicile voastre interminabile, nu?
citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre moarte, citate despre visare, citate despre viață, citate despre păr, citate despre picioare, citate despre ochi, citate despre naivitate sau citate despre gânduri
O, suflete...
O, suflete ce-n rău apuci,
de-ai ști tu-n ce adânc te duci.
De-ai ști-n ce-adânc cădea-vei greu
când umbli fără Dumnezeu.
În tina greului păcat
în moarte tu te-ai scufundat.
Nu vezi tu oare cum de sus
te cheamă harul lui Isus?
Întoarce azi la El-napoi
și las-al relelor nevoi!
El pentru tine S-a jertfit,
cu ce iubire te-a iubit!
Poți tu urechea să-ți înfunzi
la glasul Lui să nu răspunzi?
Poți tu să-ți Žcoperi ochii tăi
și să mai mergi pe rele căi?
Poți tu când azi așa duios
te cheamă harul lui Hristos,
și-l al iubirii dulce prag
te-așteaptă El cu-atâta drag?
Poți oare tu să nu te-apleci?
Ah, cum vei plânge-n veci de veci!
poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iubire, poezii despre creștinism, poezii despre Iisus Hristos, poezii despre urechi sau poezii despre prezent
Arhitectura mamei
Te-ai mișcat, și inima mea a stat în loc
ai făcut primul pas, și fațada sufletului meu s-a răsucit, ca să privească
ai căzut, și podelele mi s-au cutremurat, crăpându-se
te-ai ridicat, și toate crăpăturile mi s-au umplut de recunoștință
dar știi oare cum e ca o singură mișcare
să-ți schimbe o întreagă arhitectură, cum e să ți se prăbușească
vechea structură de rezistență
când Dumnezeu a suflat peste un sâmbure sădit în ea
și turnuri de iluzii și scări interioare s-au preschimbat
în nisip, dar tu să nu tremuri, tu să nu-ți întinzi brațele
să prinzi nicio cupolă de vise din trecut
un palat se surpă în tine, dar alte scări și alte cupole se înalță
dar cum vor arăta acele scări magice, pe care pasul cel moale și mic le va mângâia
arhitectura ta va fi rotundă, să nu se lovească la colțuri
atunci când va cădea.
Ai țipat, și vocea mea s-a stins
ai rostit primul cuvânt, și la pervazul ferestrelor mele au amuțit privighetori
ai plâns, și draperii de neliniște le-au umbrit
ai râs, și sufletul meu și-a găsit cântecul de leagăn
dar știi oare cum e să recunoști un plâns între o mie, cum e
să îți zgârii vitraliile până devin transparente, cum e să îți faci
crăpături în pereții sufletului, să poți asculta mai bine
fiecare inflexiune a acelei voci, tremurând a dorințe încă nedospite
fiecare tonalitate a ei, îmbrăcând povești încă nespuse
cum e să îți sugrumi vorbele complicate, în fața unor
gângureli, dar tu să nu strigi, tu să nu-ți întinzi brațele
să prinzi nicio frază ce-a fost zugrăvită în frescă pe tavanul vechilor încăperi
dar cum vor străluci odăile acelea de basm, în care glasul cel cristalin va răsuna
geometria lor va fi simplă, dar așa vei cunoaște fericirea
atunci când va cânta.
poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre voce, poezii despre arhitectură, poezii despre schimbare sau poezii despre râs
Privind la măicuța
Privesc măicuță și mă mir,
Ce mâini dibace-ai căpătat,
Atunci, când bunul Dumnezeu,
La naștere, te-a binecuvântat.
Privesc măicuță și mă mir,
Cum tu la fus nici nu privești,
Dar firul tors, pe el se-adună,
Când dusă-n gânduri îl sucești.
Privesc măicuță și mă mir,
Cum ochii tăi privesc în zare,
Și-n gând întreb, fără răspuns:
La ce gândești, la câte oare?
Privesc măicuță și mă mir,
Cât de firav e trupul tău,
Și câtă treabă poți să faci,
Din zori, până-n apus, mereu.
Privesc măicuță și mă mir,
Cum poți desculță să pășești,
Pe bătătură ziua toată,
Și nu te plângi că obosești.
Privesc măicuță și mă mir,
Cât de frumoasă poți să fii,
Așa, trudită ziua toată,
Și nu te plângi, orice ar fi.
Privesc, mă mir, și mă întreb:
De n-ai fi fost așa ursită,
Ce ai fi fost, măicuța mea?
Vreo... cuconiță fandosită?
poezie de Flori Bungete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gânduri, poezii despre frumusețe sau poezii despre Dumnezeu
Iubirea noastră
Îți mai aduci aminte cum,
În dezmierdarea verii,
Iubirea o negam necum
Desculți pe malul mării,
Cum ne țineam de mână strâns
În dimineți senine,
Și ascultam al mării plâns
Mișcați adânc în sine?
Cum fiecare răsărit
Ne sugera că moartea
Iubirii care ne-a unit
Pieirii-i va fi soarta,
Că vecii-n veci ne vor avea
Împărtășind iubirea,
Precum de-atunci puteam jura
C-aceasta ni-i menirea?
Cum anii trec, cum ei se scurg,
Cu tine-n amintire,
Privesc departe spre "amurg"
Cu-n gust amar de tine.
Căci nu-nțeleg, oare ce gând
S-a zămislit în tine,
De ai lăsat tot lepădând
Iubirea-mi pentru tine?
Tot ce a fost frumos s-a dus
Și nu cred să-ți mai pese,
Iubirea noastră ce-a apus
De ce să mai conteze?
poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoșani (4 octombrie 2022)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vară, poezii despre promisiuni sau poezii despre dimineață
Marea Cea Mai Mare
Ne-am dus, eu și sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la țărm am început să căutam un locșor pustiu și liniștit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenușie;
Lua dintr-un sac praf de sare și-l arunca în mare.
"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."
Am mers până când am dat de-un golfuleț.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ținea-n brațe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr și-l arunca în mare.
"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."
Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un pește mort
Și, cu infinită grijă, depunându-l iarăși în apa mării.
"Nu putem face baie-n fața lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Și-am plecat mai departe.
Am ajuns într-un loc unde un om își urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriașe și i-o ștergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.
"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."
Și-am plecat, și-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării și-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."
Și-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă și atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare și cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.
Și sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenție unui fragment.
Am mers încă mai departe. Și într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toți.
Acesta este un puritan."
Atunci o tristețe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Și-n vocea lui.
"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns și de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."
Așa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.
poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre superlative, poezii despre trup și suflet sau poezii despre zahăr
Luna și valurile
De unde vin și încotro se tot duc în spume,
Valurile mării, niciun om n-ar putea spune.
Descântul lunii, fermecător,
Toarce în pantofii lor,
Necontenind încoace și-încolo să le-îndrume.
Legile ei decid care vieți vor fi condamnate,
Ce nave și ce mărfuri scufundate,
Iar valurile se supun fără echivoc
Acelui crud joc,
Fără a lua-n seamă țărmurile-înspăimântate.
"Cei care coboară la mare în corăbii,"* duși de val,
Și corali cresc pe buzele lor de coral.....
Și luna în tot acest timp
Cu un vampir, apelor călăreți,
Beau nectarul din sângele propriei vieți.
* Psalmul 106/23-24
"Cei care coboară la mare în corăbii, și-și fac lucrarea lor pe ape mari,
Aceia au văzut lucrurile Domnului și minunile Lui din adâncuri."
poezie de Ruby Archer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre apă, poezii despre încălțăminte, poezii despre vampiri, poezii despre marină sau poezii despre jocuri
Lady Robinson: Am văzut, pentru ultima oară bărbați, în noaptea naufragiului. Toate necazurile noastre vin de la ei și de la ginul lor. Erau beți, Venera! Au crezut că luna e farul din Alexandria și au intrat cu vaporul direct în stâncile țărmului. După care, lupii aceia de mare s-au înecat, așa scurt, marinărește, unul după altul. Toți. Absolut toți. În vreme ce noi, dansatoare de noapte, am înotat voinicește. Am ajuns la liman...
Venera: Ce păcat că nu a scăpat măcar Knut! Era tare amuzant!
Lady Robinson (zâmbind malițios): Knut? O grămadă de mușchi, în uniformă. Numai fibră, fără cea mai elementară urmă de creier.
replici din piesa de teatru Lady Robinson Bar (Insula femeilor), scenariu de Valeriu Butulescu (2009)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai mult umor despre noapte, umor despre înot, umor despre umor, umor despre timp, umor despre superlative, umor despre stânci, umor despre marină, umor despre malițiozitate sau umor despre lupi
Oglinda
D-asupra patului ce-și frânge de mult icoana venerată,
În apa ei, oglinda râde din răsărit până-n amurg,
Și stă pe zid, mai albă vara și iarna mai întunecată,
Clepsidră-n care nu se vede nisipul clipelor ce curg.
Se schimbă tot ce are o formă, dar ea rămâne neschimbată.
Și soarbe gesturile noastre în ochiu-i rece și fatal,
Iar, martoră, nepăsătoare, ea stă în veci ne-nduplecată,
Atât în nopțile de doliu, cât și-n luminile de bal.
Și viața noastră-ntreagă tace în fundul tainicei oglinde;
Revăd pe mama cum s-apleacă d-asupra leagănului meu,
Văd zâmbetul blajin al tatei și-nduioșarea mă cuprinde,
Simțind că umbră cum sunt dânșii curând-curând voi fi și eu.
Și mâine altul o să vie în apa ei să-și vadă chipul,
În cadru-i trist punând o formă ce se va șterge cum s-au șters
Atâția pași pe malul mării, împrăștiați ca și nisipul
Pe care vântu-l ia și-l duce, cum poartă faima câte-un vers.
Și trecător și el ca mine prin viață ca printr-o oglindă,
Văzând-o-n negru-mbrobodită, cum stă pe zid nepăsător,
În sfâșierea dureroasă ce sufletul o să-i cuprindă,
Va înțelege plânsul tainic al lucrurilor ce nu mor.
poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre întuneric, poezii despre zâmbet, poezii despre viitor, poezii despre versuri sau poezii despre tată
Annabel Lee
Ce-a fost
s-a întâmplat, cu mult mai demult decât cu un an în urmă,
Într-un regat de lângă mare
Acolo unde trăia o fată, cine-a mai ști,
Pe numele ei Annabel Lee;
Cu nici un alt gând pe pământ
Decât să fie iubită de mine.
Am fost un copil și ea un copil,
În acel regat de lângă mare,
Dar ne-am iubit cu o dragoste mare,
cu mult mai mare decât o dragoste mare
Și a mea Annabel Lee -
Cu o dragoste celestă, de serafimi înaripați,
Jinduită de ea și de mine.
Și așa, nu vitregiile, ci Îngerii,
într-atât de fericiți în Ceruri,
Pe ea și pe mine au prins invidie -
Da! dintr-aceasta (pe atunci,
toți oamenii au știut,
În regatul de lângă mare),
Cum s-a pornit un ger, născocit din norul nopții,
Și a ucis-o pe-a mea Annabel Lee.
Fiind pricină invidia,
În regatul de lângă mare de-atunci, dintr-odat'
A suflat un vânt ucigaș din ceața înghețului spre ea,
Frumoasa mea Annabel Lee.
Și-ale ei rude înalte au sosit și au luat-o
Pe un val uriaș și au dus-o departe
S-o-nchidă sus într-un mormânt între ape
N-Apus de-acel regat de lângă mare.
Dar dragostea noastră era mai puternică
decât dragostea însăși,
Chiar mai puternică decât a celor bătrâni -
Cei din trecut, cu mult mai înțelepți
Și nici îngerii din Ceruri de sus
Nici demonii de jos de sub mare
N-or să poată vreodată-niciodată
să rupă din sufletul meu
Sufletul frumoasei Annabel Lee;
Pentru tine, lună din grinzi,
nu-i important să îmi prinzi visul meu despre
Ea, frumoasa Annabel Lee;
Dar eu simt cum mă dor ochii ei luminoși,
dintre stelele niciodată ascunse de nor,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Și așa, toate nopțile-n val, mă amăgesc lângă ea...
Oh! Draga mea - dragă, a mea - viață, iubită mireasă,
În mormântu-i lângă mare -
În cavou-i scufundat în mare.
poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Horia Muntenus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre monarhie, poezii despre invidie sau poezii despre înțelepciune