Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

În liniştea nopţii,
În timp ce dincolo de draperii omul doarme,
Pădurea proclamă:
"Eu sunt puterea
Extrasă de soare
Din inima pământului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Eu sunt puterea."

Stânca spune:
"Veacurile m-au ridicat ca pe un monument
Durabil până-n Ziua Judecăţii de Apoi."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Eu sunt monumentul."

Vântul urlă:
"Eu sunt puternic,
Eu despart cerurile de pământ."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Vântul e al meu."

Fluviul spune:
"Eu sunt apa cea curată
Care stinge setea pământului."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Râul e al meu."

Piscul spune:
"Stau sus cum stă o stea
În mijlocul cerului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Piscul e al meu."

Creierul spune:
"Eu sunt conducătorul,
Lumea e în interiorul celor care conduc."

Marea rămâne-adormită, spunând în somnul ei:
"Toate-s ale mele."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

"lovely bones"

calciul din oasele mele a dispărut stau dislocată undeva într-un colţ
mă uit la mâinile mele fără oase nu sunt în stare să prindă nimic
totul alunecă mereu şi mereu

printre degete şi pielea umedă văd valurile de ceaţă ale toamnei
si oasele mele albe ca o zăpadă împrăştiate printre frunzele roşii,

apoi, a început să ningă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În barca vieţii mele

În barca vieţii mele am navigat tare mult,
fie în zorii dimineţii, fie în amurg.
Ale vieţii valuri mereu m-au lovit,
am ieşit la ţărmuri şi am revenit.
Cu mine în barcă alături ai stat,
tu, tânără fată, viaţa mi-ai salvat.
Acuma fără tine în largul mării plutesc
şi în furtuna care vine singur rătăcesc.
În barca vieţii mele apa a intrat
şi valurile mării rău m-au scufundat.
Stihiile nopţii groaznic mă lovesc,
când bezna se aşterne, eu mă prăpădesc.
Te rog mult, iubito, fii salvarea mea,
din ghearele morţii să mă scapi aş vrea!
Din stele te coboară, de-acolo de sus
să mă scapi de Iele, cu voia lui Isus!
Ieşiţi din furtună, spre far vom naviga,
vom învinge valuri şi ajunşi pe mal,
ne vom fi alături sub cerul de cristal.

poezie de Dumitru Delcă (7 decembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi, crescând mai mare, le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu. Iar ei îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă. Trist, îmi luăm propriul suflet în braţe şi-l mângâiam. Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase ale celor din jur. Şi din nou, zdrobit de valurile vesele dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea obosit la picioarele mele, spunându-mi că este pentru ultima oară. De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc ca pe un blestem.

Dan Puric în Fii demn!
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsăritul

Sunt pe malul marii
aştept răsăritul tău Soare
din adâncul cerului şi al mării
apoi apari strălucind ca un zeu ce eşti,
deasupra apei
eşti vis, eşti Dumnezeu eşti Soare
eşti vis, eşti Lumină,
eşti totul pe Pământ
te cânt, iubite Soare, şi îţi sărut razele
cu care cuprinzi marea
mă las mângâiat de raza ta divină
de picătura de rouă ce se scurge
din sufletul tău divin
te prind în braţe plutind
pe Marea Neagră din care ies pomii
care înfloresc la ivirea ta
desenează, te rog, surâsul vieţii tala
aicea pe Pământ
o dată cu apariţia ta înfloreşte viaţa
ce zboară pe valurile armoniei,
armonizând viitorul
mă contopesc cu tine,
te aduc în braţele mele mici şi firave
te iubesc Soare, te admir
şi îţi mulţumesc
divinul din tine prinţ al veşniciei
încălzeşte eternul
plutesc pe-o aripă de pescăruşi în zbor
merg pe ape agăţată de razele tale
nepreţuit eşti datatorule de viaţă
te iubesc Soare
şi te dezmierda cu puterea mea
eu sunt aici pentru că vreau
să te primesc în braţele mele
izvorâte din adâncul Mării Neagre
aşteptând vaporul vieţii
să mă înalţe la tine şi la Liana,
apoi tu zână a vieţii mele
tu fiu rupt din inele divine
dăinui Universul nostru terestru,
te iubesc Soare, îţi simt pulsul eternităţii
precum aud cântul marii
care te primeşte
în fiecare dimineaţă cu imnul iubirii
ce iese din adâncul albastru
eşti vis, eşti realitate, eşti totul
cuvântul tău ce dezveleşte marea
purtat în sufletul meu
şi al vietuiţoarelor marii
intensitatea flacarii vieţii apare
mă înfioară şi îmi dă curaj
că nu sunt singură ci cu tine,
cu ai mei ce mă strâng în braţe
Lumină din Lumină te iubesc.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţând la mine

Renunţ la ochii mei care sunt ouă de sticlă.
Renunţ la limba mea.
Renunţ la gura mea care-i constantul vis al limbii mele.

Renunţ la gâtul meu care-i mâneca vocii mele.
Renunţ la inima mea care-i un măr în flăcări.
Renunţ la plămânii mei, copaci care n-au văzut niciodată luna.
Renunţ la mirosul meu de piatră călătorind prin ploaie.
Renunţ la mâinile mele care-s zece dorinţe.

Renunţ la braţele mele care oricum voiau să mă părăsească.
Renunţ la picioarele mele care numai noaptea-s amanţi.
Renunţ la bucile mele care-s jumătăţile de lună ale copilăriei.
Renunţ la scula mea care-n şoaptă încurajează coapsele.

Renunţ la hainele mele care-s uşi bălăgănindu-se-n vânt
şi renunţ la stafia care trăieşte-n ele.
Renunţ. Renunţ.

Iar tu n-o să rămâi cu nimic pentru c-o iau de la început
iarăşi fără nimic.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea vieţii mele

Valurile mării se-agită şi se-înalţă,
Dau în clocot cu-înspumate creste;
Nu au tihnă, unul nu se odihneşte,
Fac tot ce pot, în adânc sau la vedere,
Să-oficieze-un spectacol de putere.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Pe după colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare
Stau de neclintit pentru libertatea mea; nu voi fi sclav.
Este timpul să ne numărăm. Este timpul să fii brav.

Pentru mine-acesta-i momentul
Să îmi revendic locul pe pământ,
Să dovedesc pe omul care sunt.
Pentru că ştiu că stau pentru dreptate,
Eu voi lupta, nu mă voi da deoparte.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Pe după colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare
Stau de neclintit pentru libertatea mea; nu voi fi sclav.
Este timpul să ne numărăm. Este timpul să fii brav.

Chiar dacă apele se învolburează
Şi mânia lor mă va lăsa fără-adăpost,
Eu ştiu că mâine-n zori, la prima rază,
Toate se vor linişti, de parcă nici n-au fost.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Pe după colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare
Stau de neclintit pentru libertatea mea; nu voi fi sclav.
Este timpul să ne numărăm. Este timpul să fii brav.

Pe marea vieţii mele iertare nu-i, nici îndurare,
Sunt singur. Rezist. După colţuri pândesc primejdii cu-ascuţite gheare.
Stau de neclintit pentru libertatea mea, luptând fără-încetare.
Este timpul să-îndrăzneşti, este timpul să fii tare.

poezie de Paul Callus, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul mării

Marea-l va izbi mereu cu valurile,
dar coastele lui albe de piatră spălată
călărind pe pânzele spumei
sau pe hula de fund, sau pe talazurile
cu-albatroşi

sunt ale unui om încăpăţânat.
El cheamă furtuna, el
trăieşte din ea! Instinct
cu temeri care nu sunt temeri,
ci ghimpii extazului,
o licoare secretă, un foc
care-i inflamează sângele
până când acesta devine-atât de rece
încât stâncile par să sară în mare,
şi nu marea să le îmbrăţişeze. Ele se-avântă
spre larg pentru a prinde navele
sau chiar cerul care
se apleacă spre-a fi sfâşiat.
Acestora el le strigă,
acesta sunt eu! Eu sunt aceste stânci!
În lipsa mea nimic nu poate râde.

poezie de William Carlos Williams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corpul meu este atât de impotant pentru mine... faţa mea, braţele mele, picioarele mele, mâinile mele... Folosesc orice pot pentru ele.

citat din Monica Bellucci
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punct

am îngrămădit tăcerea în pustiul visului
nelăsându-l să zboare
spre inima de turtă dulce

murăturile băltite îmi vor înlocui sufletul
când în întuneric
drumul îmbolnăvit se va scurta
rotunjindu-se de-a lungul şi de-a latul
până la orbire

vezi punctul acela
ce era odată o aripă blândă
azi nu e decât sufletul aripii
în valurile ce au trecut cândva
printre picioarele mele
prin gândul meu
prin cerul meu
prin umbra mea

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia naşterii

Născut pentru a fi regele Câmpiei
în zodia singurătăţii în cer atunci
era un singur peşte într-un singur ocean
ori poate fi o tăcere mai mare?
Şi turme de fecioare mărşăluiau
prin ierburi spre apus şi turme
de case mărşăluiau pe drumuri spre apus.
Jale mai mare nu e, naştere mai ciudată
nu. Se mai văd şi acum
în locul unde m-am născut colinele
lungi care nu sunt decât picioarele mamei
înlemnite ca în ceasul naşterii mele
hăţişul de ierburi dintre ele de unde
am ieşit de-a buşilea ţipând,
ţâţele enorme rămase de atunci
ca nişte movile şi cărarea bătută
în tălpile mele spre durerosul amurg.
Prin pântecul mamei ţiuie cuvântul
pe mare se-ndulceşte harul până-n ţărmuri
unde eu de la începutul Câmpiei
mele stau tolănit cântând.

poezie de George Alboiu din Câmpia eternă (1984)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj marin, iarna

Marea se-întoarce împotriva ei însăşi,
Grăbită să spargă valul şi să-l întorcă-n sine,
Să bombardeze selful de granit şi să-şi
Trimită tunetele-n peşterile submarine.

Înainte ca următorul val să explodeze,
Surugiul vântului struneşte-un pic înaripatul cal
Şi-i domoleşte goana, talazurile-încep să se grupeze –
Un munte de-apă rulând domol spre mal.

Sfidând briza, baioneta stâncilor despică marea,
Împotriva fluxului aleargă coama lor –
Un câmp albastru cu berbeci albi, cât ţine zarea,
Alergând neobosiţi sub soarele strălucitor.

Departe,-n josul plajei, valurile se retrag,
Parcă pentru a nu se mai întoarce niciodată iar
Şi numai plânsul unui pescaruş departe,-n larg,
Mai sparge mugetul oceanului, arar.

Neauzit, latră-un ogar de vânătoare,
Neauzit ţipă copiii, neauzită-i larma-îndepărtată-a aşezării ;
Ce şanse au nişte bieţi plămâni de pe uscat oare
Să-acopere toate zgomotele şi tumultul mării?

Aici unde doar stâncile rezistă, la marginea minunii,
Stau eu triumfător, neutru, mai liber ca mişcarea –
Şi de pe pernele umflate de-aer ale furtuniii
Contemplu, imensă şi consolatoare, marea.

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui

va veni cu siguranţă şi acel moment
în care mă voi sătura de scris
poezii şi voi trece la testament
scrisorile mele de azi
vor fi atunci închise spre nord
spre casa în care
naşterea a dat lumii
un copil minunat cu ochii foarte

albaştri

Lui
pentru că ridică norii mai sus decît sunt
îi voi lăsa toată puterea mea
şi lacrimile
să plîngă cu lacrimile mele verzi
şi să-l doară cât mai puţin
cît mai puţin

puţin cu puţin
va aduna de o poveste pe malul mării
în care locuia cu mama
mama Lui
care dimineaţa rîdea mult
iar el zicea că de la rîsul ei fericit
creştea pădurea

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul coboară, nimic nu mai urcă

Două beţe solare poartă mantaua
Printre sălcii cu palide frunze,
Valurile mării răvăşite-s de vânt,
In inima mea foşnesc buburuze.

Un biet univers adoarme în palma
Viorii ce cântă-n tristeţe,
Porumbeii pe-o creangă de umbră
Dansează cu frunţile creţe.

Un leu desenat frumos pe-un sărut
Priveşte ştrengar cum sângele sui
În cupa speranţei anume căzută
În cleştele straşnic al fălcilor lui.

Pe-obraz mă mângâie complice
Patina suavă ce râmă de-a sila
Şi-mi face pat veşnic sub flori
Să dăinui în vise de-arome idila.

Beţele mele se frâng în tăcere,
Lacrimi fierbinţi în piept se usucă,
Marea înghite arcuşul viorii,
Totul coboară, nimic nu mai urcă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de pocăinţă

Am stins în ochiul sidefat din mine
Bujori înflăcăraţi, într-un amurg,
Să nu mai plâng, că nu sunt lângă tine,
Când clipele -n clepsidră curg.

Şi am închis în mare noi iluzii,
Într-un poem de lemn le-am aruncat,
Că se pierdeau în largul, ce-apăruse
Să mi le ducă neîntârziat

Spre ţărmurile, care le credeau senine,
Acolo, îngerii în vise le-mbrăcau
Şi din iluzii renăsteau, marine,
Cântări de îngeri, scrise pe-un alt mal.

Iar valurile îmi chemau dorinţa
Bujorilor înflăcăraţi, din cel amurg,
Şi am aprins un dor de pocăinţă,
Pentru - ale mele clipe, ce-n clepsidră curg.

Când eu, de stropii mării, sunt scăldată
Şi deziluzii iar mă însoţesc,
Pe marea vieţii, cea amară şi sărată,
Aş da un dor curat s-o îndulcesc...

poezie de Lilia Manole
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt unii care scriu spre a capta aplauzele oamenilor, cu ajutorul a nobile însuşiri ale inimii pe care închipuirea le născoceşte sau pe care ei pot să le aivă... Eu mă slujesc de geniul meu spre a zugrăvi desfătarea cruzimii! Desfătări nu trecătoare, prefăcute, ci care au început cu omul şi vor sfârşi cu el. Oare geniul nu se poate uni cu cruzimea în hotărârile tainice ale Proniei? Sau, pentru că eşti crud, nu poţi avea, oare, geniu? Se va vedea dovada în cuvintele mele; nu ţine decât de voi să mă ascultaţi, dacă vă învoiţi...

Contele de Lautreamont în Cântecele lui Maldoror
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi

Am parcurs multe vieţi,
unele fiind ale mele –
şi nu mai sunt cine am fost,
deşi câteva principii ale stării de fi
au rămas aceleaşi, iar eu încă mai lupt
să nu mă rătăcesc.

Când privesc înapoi,
căci sunt osândit să privesc,
pentru a strânge puterea
necesară continuării călătoriei,
văd reperele înşirându-se
în apusul orizontului
şi focuri mocnite urmând drumul
de-a lungul taberelor de campare
peste care îngerii gunoaielor
dau rotocoale bătând greoi din aripi.

Oh, eu însumi am întemeiat o famile
din sentimentele mele cele mai profunde,
iar acum o văd spulberată!
In vârtejul vântului
cenuşa fierbinte-a prietenilor mei
care au căzut de-a lungul drumului
îmi frige-amarnic faţa.

Şi, totuşi, eu revin,
revin exultând cumva,
cu dorinţa intactă de a ajunge
acolo unde trebuie să ajung,
iar fiecare bornă de pe drum
îmi este nespus de scumpă.
In cea mai neagră noapte,
când luna era acoperită,
iar eu rătăceam pierdut printre ruine,
o voce de dincolo de norii nimbus
îmi arăta calea:
"Trăieşte în straturi,
nu în deşeuri."
Deşi îmi lipeşte iscusinţa
de a descifra deplin mesajul,
fără nici un dubiu, capitolul următor
din cartea metamorfozelor mele
este deja scris –
doar că eu nu-s încă gata cu transformările.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog

Sunt un gând sălbatic, născut din abis
şi – doar trecător – din tine. Pământul şi cerul
s-au amestecat în mine – concubina lor – s-au topit în mine.

Sunt un embrion obişnuit, închis într-o palidă, pieritoare carne;
Însă în lumina soarelui eu te încânt şi te uimesc.

Sunt cea mai blândă, cea mai înţelegătoare dintre femei;
totuşi mi-e dor de iarnă, de interminabila noapte neagră
care trasează frontierele inimii mele.

Când pleci, durerea mă face
să-mi scot inima pe gură –
să te distrug prin iubire – e interzis aşa ceva?

Soarele răsare pentru toţi ceilalţi oameni,
dar numai spre tine se-îndreaptă tandreţea agresivă-a trupului meu.
Am farmecele mele.

Se-înalţă un cor de voci.
Marea ţipă-n sângele meu, dar cine-şi aminteşte de mine?
Ce este viaţa?

poezie de Zhai Yongming, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!