Arhitectura mamei

Te-ai mişcat, şi inima mea a stat în loc
ai făcut primul pas, şi faţada sufletului meu s-a răsucit, ca să privească
ai căzut, şi podelele mi s-au cutremurat, crăpându-se
te-ai ridicat, şi toate crăpăturile mi s-au umplut de recunoştinţă
dar ştii oare cum e ca o singură mişcare
să-ţi schimbe o întreagă arhitectură, cum e să ţi se prăbuşească
vechea structură de rezistenţă
când Dumnezeu a suflat peste un sâmbure sădit în ea
şi turnuri de iluzii şi scări interioare s-au preschimbat
în nisip, dar tu să nu tremuri, tu să nu-ţi întinzi braţele
să prinzi nicio cupolă de vise din trecut
un palat se surpă în tine, dar alte scări şi alte cupole se înalţă
dar cum vor arăta acele scări magice, pe care pasul cel moale şi mic le va mângâia
arhitectura ta va fi rotundă, să nu se lovească la colţuri
atunci când va cădea.

Ai ţipat, şi vocea mea s-a stins
ai rostit primul cuvânt, şi la pervazul ferestrelor mele au amuţit privighetori
ai plâns, şi draperii de nelinişte le-au umbrit
ai râs, şi sufletul meu şi-a găsit cântecul de leagăn
dar ştii oare cum e să recunoşti un plâns între o mie, cum e
să îţi zgârii vitraliile până devin transparente, cum e să îţi faci
crăpături în pereţii sufletului, să poţi asculta mai bine
fiecare inflexiune a acelei voci, tremurând a dorinţe încă nedospite
fiecare tonalitate a ei, îmbrăcând poveşti încă nespuse
cum e să îţi sugrumi vorbele complicate, în faţa unor
gângureli, dar tu să nu strigi, tu să nu-ţi întinzi braţele
să prinzi nicio frază ce-a fost zugrăvită în frescă pe tavanul vechilor încăperi
dar cum vor străluci odăile acelea de basm, în care glasul cel cristalin va răsuna
geometria lor va fi simplă, dar aşa vei cunoaşte fericirea
atunci când va cânta.

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!