Submarinul care-a scufundat Lusitania

Albe ca spuma spulberată peste ape,
Victimele stau pe cheiurile de fildeş necălcate
De paşii oamenilor vii, de Tărâmul Stafiilor aproape,
Vrând Domnului nava damnată să-i arate.

Bebeluşii de pe Lusitania,

Acei prunci rozalii cu gropiţe-n obrăjori
Aruncaţi cu vrăjmăşie-n mare,
Miraţi să vadă cădiţa lor neaşteptat de mare,
Căutând un sân, un genunchi, încrezători

Şi mult prea inocenţi ca să-nţeleagă
Ce înseamnă ură şi ce înseamnă moarte,
Însă uimiţi că mâna cea ocrotitoare, dragă,
I-a aruncat aşa departe,

Bând, în loc de lapte, spumă amară şi-albicioasă.
Consternaţi că nu le este permisă răsuflarea,
Micuţii noştri oaspeţi din Paradis se-ntorc acasă
În braţele Morţii, mai largi decât e marea.

O, tărâm al florilor, a brazilor de Crăciun minune,
O, iubit tărâm al Poveştilor cu Zâne Bune,
Pentru toate-acestea veţi suferi în fiecare zi,
Până când flacăra roşie-a războiului se va potoli!

Dumnezeu s-aibă milă-n anii care vor urma
De Germania, când ea, la lumina lumânării,
Cu cântece de nani-nani va chema
Toţi bebeluşii din adâncurile mării

*** "Lusitania a fost o nava de pasageri scufundată la 7 mai 1915 de către submarinul german U-20, pe timp de ceaţă, la numai 10 Mm în apropierea coastei Irlandei, la 6 zile după ce a plecat din New York cu destinaţia Liverpool. Au murit 1198 de oameni din cei 1962 aflaţi la bord." ( Wikipedia)

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echipajul U–boot-ului

Vai de flăcăii blonzi care pe mările fremătătoare
Pândesc prada-n ambuscade – autentici vânători –
Aromind aşteptarea cu conversaţii duioase, fermecătoare,
Despre nişte căsuţe albe înecate-n valuri de flori

Undeva pe lângă Rin! Nava comercială-i tot mai aproape;
Fulgerător, torpila lor o loveşte, precis, sub linia de plutire;
Marea şi victimele gem laolaltă, curg aceleaşi lacrimi sărate;
Războinicii înalţă unui zeu german, păgân, ode de cinstire.

Pentru că ei preferă o moarte brutală şi hidoasă, sufocantă,
În bezna adâncurilor mării, prinşi în propria capcană,
Unei vieţi în care cauza pentru care luptă va fi judecată
De generaţia viitoare – flagelul provocat de mândria vană

Care promite lumina Zilei, dar oferă penumbra morţii, Noaptea;
Unei vieţi în care-şi vor detesta patria, un nume-atât de sfânt,
Şi de măreţ, atât de blamabil, patrie care le-a trădat loialitatea
Cerându-le să comită cele mai abominabile crime de pe pământ.

* U – boot-uri – submarinele militare ale Germaniei participante la Primul Război Mondial şi la al Doilea Război Mondial.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859-1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai era doar o jumătate de oră până în momentul în care cei şapte tineri vor intra în nava lor albastră, împreună cu instructorul echipajului, domnul Eugen Manea; acesta însă nu rămânea la bord decât timp de o oră şi jumătate, în timp ce elevii săi... Desigur, nava era frumoasă, atât în interior, cât şi la exterior, ceea ce reprezenta un avantaj pentru membrii echipajului, care nu vor mai ieşi decât după 5-6 ani, când vor ajunge la destinaţie, pe misterioasa planetă Proxima. Deocamdată, pentru aproape 30 de minute, erau încă afară, pe Terra, planeta căreia îi vor duce dorul timp de cel puţin 13 ani. Şi oare ce puteau face în aceste 30 de minute?

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă către Maica Sfântă

Maică, tainice ispite
Vor înjunghia menirea
De-a fi om. Şi suferinţa
Va străpunge omenirea.
Vor fi răni, va curge sânge,
Spaima-n chingi ne va cuprinde,
Însă nici atunci, de Fiu-Ţi,
Nu ne vom aduce-aminte.
Peste ţarini pârjolite,
Prunci vor adăpa pământul
Cu-al lor sânge... Şi din ură
Iadul vieţii va erupe.
Fum de patimă amară –
Goană după pietre scumpe...
Prunci înfometaţi la sânul
Mamei, împietrit de dor...
Ah, Iisus ne-ntinde mâna,
Însă câţi iudei îl vor?!
Se apleacă peste lume...
Lumea-i veşnic în ispită.
Roagă-te pentru iertarea
Noastră, Maică Prea Iubită!
Molima o-ndepărtează!
Fă din pită rugăciune,
Tu, a Domnului Mireasă,
Pentru ziua cea de mâine!
Fă din marea mâniată,
Maică, lacrimă creştină!
Şi ne mângâie, ne iartă!
Noi, cei nelipsiţi de vină...
Plânşi, în negura furtunii,
Lângă crucea lui Iisus,
Să putem găsi iertare
Pentru tot ce am ascuns.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farul

Pe mările hiperboreene, parcă fermecaţi de-un vrăjitor,
Ne-aplecam zilnic peste copastia navei, învăluiţi
De-aripa uşoară-a stropilor de apă-n zbor,
Admirând copacii care-alergau pe dantela coastei fericiţi.

Acele frumuseţi privite cândva-îndelung
S-au topit din mintea mea ca fulgii de zăpadă,
Dar prin spărturi de neguri la mine mai ajung
Turnul vrăjitorului şi-a porticului înaltă acoladă

Unde se ivea pentr-o secundă, albă şi intensă,
O fulguranţă prea magnifică pentru-a dura,
O imagine strălucitoare izbucnind din ceaţa densă,
Un vis spintecându-i somnului penumbra.

Nu ştiu numele minunii şi nici pe-al aşezării,
Nici ce-a notat căpitanul nostru-n jurnalul lui de bord
Pentru-a numi acea fugară năluca-a mării,
Fantomă trecătoare-n ceaţa brumărie de la nord;

Însă eu, la celălalt capăt al lumii, mă-înfior încă
Fermecată la amintirea-acelei licăriri venind din paradis,
A acelei săgeţi de foc care-n vâltoarea anilor, adâncă,
A-îmbrăcat veşmântul miraculos al unui vis.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859-1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Titanicul

În vreme ce naviga din zori până-n amurg, un palat pe apa de opal,
I-or fi şoptit oare valurile din prova-i mândră care va portul ei final?
Că voiajul de nuntă se va sfârşi-ntr-un liman calm, adânc, coraligen,
Unde după şocul coliziunii va acosta la dana somnului etern?

Dar numele ei se va pomeni în veci, avertisment pentru alte nave,
Cum inima-i a fost spartă de loviturile topuzului de cristal, grozave,
Cum în maiestatea-i, fără egal încă, şi-a plecat capul neajutorată
Şi cu lumini şi muzică în giulgiul mării a plonjat îmbujorată.

Oare strălucirea şi visele, jumătate-mplinite,-n zilele care s-au scurs
Trezit-au gloria sădită-n sufletul omului de Divinitatea cea de sus?
Pentru că impregnaţi de harul iubirii, atinşi de-un mir scânteietor,
Bărbaţii s-au regăsit în eroism ca-ntr-o normalitate a firii lor.

O, miezul acelei nopţi stranii şi solemne – cu aisberguri la fereşti –
Când Moartea, rece şi pală, privind drumurile noastre omeneşti
A văzut puterea Morţii-nvinsă de-o Doamnă decât ea mai mare,
Viaţa veşnică deschizând uşa noilor sosiţi de pe mare.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În această lume există o mulţime de feluri în care poţi fi curajos. Uneori, curajul înseamnă să-ţi dai viaţa pentru un lucru mai mare decât tine sau pentru o altă persoană. Uneori, înseamnă să renunţi la tot ce-ai ştiut vreodată sau la toţi cei pe care i-ai iubit vreodată, pentru a realiza ceva măreţ. Însă lucrurile nu stau mereu aşa. Uneori nu înseamnă decât să scrâşneşti din dinţi pentru a suporta durerea şi munca de zi cu zi, îndreptându-te cu paşi mărunţi către o viaţă mai bună.

Veronica Roth în Experiment (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-ntorc cocorii

Se-ntorc cocorii, pentru-a câta oară?
Cu o nădejde nouă în priviri,
Străbat văzduhul, cu-aripa uşoară,
În şiruri lungi, grăbite şi subţiri.

Prin petice lucioase de zăpadă
Nerăbdători, micuţii ghiocei,
Ies grabnic la lumină ca să-i vadă
Şi-şi clatină frumoşii clopoţei.

Pădurile cu crengi înmugurite,
Scăpate-acum de nemilosul ger,
Stau şi privesc, aproape încremenite,
Spectacolul care se dă pe cer.

Soarele blând, în graba cea mai mare,
Înlătură din faţa lui un nor,
Şi din înalt, cuprins de încântare,
Se uită cum plutesc în al lor zbor.

Din munţi până la şes freamătă ţara
Văzând atâţia minunaţi cocori,
Căci ei vestesc că vine primăvara,
Aşa cum au făcut de-atâtea ori.

poezie de Octavian Cocoş (12 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bebeluşii gemeni

Stau frumos într-o burtică
La iubita lor mămică,
Bebeluşii, doi băieţi
Ce se joacă. Să vedeţi
Picioruşele cum mişcă,
Pe mămica parcă-o pişcă.
Simte că băieţii ei
Au crescut, sunt sprintenei
Şi nu mai au loc acolo,
parcă vor să joace polo!...
Noaptea dorm îmbrăţişaţi
Se simt bine, ataşaţi
De pe-acum, unul de altul,
Până ce vor face saltul,
Ca să iasă din burtică
De la buna lor mămică.
Îi aşteaptă drăgăstos
Un tătic ce-i bucuros
Că-o să aibă 2 băieţi
Frumuşei şi iubăreţi.
Bebeluşii au acum,
La-nceputul unui drum,
O dilemă nu prea mică,
La mămica în burtică:
Cine-o să primească stimul
Ca să iasă-n lume primul?
...........................
Şi-uite-aşa se cuminţesc,
Dorm mai bine şi mai cresc,
Ca să fie sănătoşi
Şi în viaţă sănătoşi!

poezie de Gabriela Genţiana Groza (15 iulie 2021)
Adăugat de GabrielaGenţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava vieţii

Nava vieţii, nava vieţii
Mi s-a frânt.
Am avut catarg prea tânăr,
A fost vânt -
Nu-mi zâmbeşte de departe
Nici un far,
Vânturile tot mai aspre-mi par.
Şi răcneşte marea vieţii,
Valurile mii...
Dimineaţă a credinţii
Nu mai vii?...

poezie celebră de Emil Isac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevasta de la Ushers Well

Trăia acolo o nevastă,-n Ushers Well,
O femeie bogată, cu multă stare;
Avea trei feciori puternici şi înalţi,
Pe care i-a trimis pe mare.

Abia plecaseră din Ushers Well
De-o săptamână, numai una,
Când bătrânica a primit veste că fii ei
Sunt pierduţi, pentru totdeauna.

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

Era în seara zilei de Sfântul Martin,
Când nopţile sunt lungi şi întunecoase,
Când cei trei fii s-au întors la Ushers Well;
Aveau pălării din coajă de copac, scorţoase, *

Care nu păreau a fi din codrii noştri verzi,
Nici din livezile de nuc sau de cais,
Ci din partea dinspre miazănoapte-a mesteacănului
Care creşte în Paradis.

Suflaţi, suflaţi în foc, vesele fecioare,
Aduceţi apă proaspătă de la fântână,
În noaptea asta-n casă va fi ospăţ mare,
Cei trei fii s-au întors la mama lor bătrână.

Apoi, roşu ca sângele, a cântat cocoşul
Şi zorii se strecurau în zare, alb fum,
Iar fiul cel mare i-a spus mezinului,
"A venit vremea să plecăm la drum,

Iată, cocoşul cântă, ziua-i aproape, iar viermii
Aşteptă să ne-ntoarcem, cum am promis,
Trebuie să plecăm îndată de la Ushers Well
Spre porţile cele mari de sus, din Paradis."

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

* Balada a apărut prima oară în antologia lui Walter Scott, cuprinzând balade de frontieră, Minstrelsy of Scottish Border, în anul 1802.

* Este vorba despre o veche credinţă conform căreia cei morţi trebuie jeliţi doar un an şi-o zi; dacă-s jeliţi mai mult timp se vor întoarce pe pământ, dar ca stafii, nu ca fiinţe pământeşti având carne şi sânge. Pălăriile din coaja unui de mesteacăn care creşte în paradis au rolul de a proteja pe cei morţi când revin în lumea celor vii.

poezie de Autor anonim – sec al XVII-lea, Scoţia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecări

Domnul Isus a iubit
într-atâta omenirea
că la noi El a venit
să ne aducă fericirea

ca pe palme ne-a luat
Domnul Isus pe vecie
şi viaţă El ne-a dat
ca să-i fim mireasma vie

Domnul Isus ne-a-nvăţat
să trăim neprihănirea
şi pe atâţi i-a vindecat
căci Hristos este iubirea

multora le-a întins mâna
şi de Tatăl le-a vorbit
ca să umble-ntodeauna
într-un duh neprihănit

plin de milă şi-ndurare
Domnul nostru a trăit
la oameni El vindecare
tuturor le-a dăruit

celor orbi le-a dat vedere
muţilor le-a dat cuvânt
căci din Sine o putere
ieşea atunci prin Duhul Sfânt

iar pe cei paralizaţi
Hristos i-a făcut să umble
de El au fost vindecaţi
Cuvântu să i-l asculte

pe leproşi i-a curăţit
iar curaţi El i-a făcut
pe săraci i-a-mbogăţit
căci Cuvântu-au cunoscut

Domnul s-a-ndurat de toţi
dând atâtor vindecare
a-nviat chiar şi din morţi
pentru slava Lui cea mare

când Iair veni la Sine
Domnul nu l-a refuzat
ci-a plecat să-i facă bine
după cum el l-a rugat

acasă când au ajuns
fica lui Iair murise
dar Hristos venit de sus
toate toate le ştiuse

nu mai plângeţi fata doarme
ei vedeau că a murit
însă Domnu a vieţii toane
El Însuşi le-a desluşit

după ce a scos afară
toţi străinii — i-a vorbit
fetiţei ce era moartă
talita cumi — şi ea s-a trezit

a-nviat atunci fetiţa
ba să umble a-nceput
inserând l-ai săi credinţa
minunea când au văzut

Domnul a făcut doar bine
şi pe atâţia i-a salvat
din moarte şi din ruine
viaţă iarăşi El le-a dat

pe ologi El i-a făcut
iar să fugă — să alerge
pe cei care au zăcut
i-a făcut spre-a înţelge

că Mesia a venit
şi le-ntinde iată mâna
omului nenorocit
El i-a dăruit lumina

pe când soarele apunea
mulţi veneau la vindecare
Domnul Isus să le dea
multora pe veci salvare

peste cei bolnavi a Sale mâini
Domnul Isus le punea
şi-adâncit în rugăciuni
El pe toţi îi vindeca

din atâţia îndrăciţi
ieşeau duhurile afară
oamenii iar izbăviţi
erau din starea amară

cădeau unii la pământ
duhurile când ieşeau
la al Domnului Cuvânt
căci de Isus ascultau

nimenea nu a mai fost
plin aşa de o putere
omenirii să dea rost
şi atâta mângâiere

numai Mesia Hristos
Unsul Celui Prea Înalt
din moarte pe om l-a scos
şi viaţă-n veci i-a dat

El e stânca şi iubirea
e izvorul de viaţă
şi El dă neprihănirea
celor ce prin El învaţă

viaţa cum să-şi înnoiască
oameni noi ei devenind
pentru patria cerească
Adevăru doar trăind

glorie dar Lui Mesia
cinste slavă şi onoare
căci ne oferă veşnicie
şi în veci de veci salvare

Doamne Tată-ţi mulţumim
pentru Mesia — Hristos
doar prin El noi azi trăim
şi avem cerul glorios

poezie de Ioan Daniel Bălan (9 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

În urmă cu mulţi ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc şi ea iubirea-mi să poată-împărtăşi.

Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea –
Eu şi frumoasa Annabel Lee –
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.

Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-îngheţând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Şi de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o şi-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.

Îngerii din Paradis, mai puţin fericiţi,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri –
Da! Din acest motiv (toţi oamenii ştiu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-îngheţând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.

Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi –
A celor mult, mult mai deştepţi decât noi –
Şi nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărţi sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.

Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi –
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolan pe navă

Cum ţ'ar plăcea să fii şobolan în acea mohorâtă ocnă,
Făr'-un locşor numai al tău de care să îţi spânzuri fesul?
Cu picioarele desculţe, umede şi îngheţate bocnă,
Pe-un cliper cu velele fâlfâind în vânt, în valuri cu bompresul?

Cum ţ'ar plăcea să navighezi pe-o mare vânătă, unde-otrava
Apei saline te-năbuşă, iar uraganul te izbeşte cu tâmplele de cer?
Unde-n omăt vrăjmaş corabia brăzdează troiene albe cu etrava,
Unde-ţi înlemneşte mâna pe cavila timonei înnegrite de-atât ger?

Cum ţ'ar plăcea ca, după luni de zile,-ajuns la ţărm, să vezi cum
În taverne oamenii se feresc de tine, ţinându-se cât mai departe:
"Pericol, marinari, feriţi-vă, nu le staţi prin preajmă nicidecum!"
Cum ţ'ar plăcea s-auzi cântecele lor marinăreşti, triste de moarte,

Undeva pe marea translucid-febrilă, tropicală,
Cu coasa de argint a lunii secerând lanuri pe cerul înstelat,
C-un camarad alături ciupind lăuta-n noaptea de cerneală,
Alinând în sufletele-nsingurate un dor de ne-alinat?

Cum ţ'ar plăcea să-ţi vezi cochipierul, căzut în valuri, înecat,
În tip ce nava zburdă cu vânt din pupa către Extremul Orient?
S-auzi, "Salvaţi-mă! Ajutor, Doamne!", ştiind că nu poate fi salvat?
Cum ţ'ar plăcea s-auzi "Om la apă!",-n acel cumplit eveniment?!

Mi-accept soarta! Voi fi şobolan la bordul unui velier, pe mare!
Iată, înalţ velele şi-mi iau adio de la cei dragi, fluturând bereta!
La bord! Niciun marinar nu ştie când îi va veni şi lui ora-aceea mare,
Acolo unde-n vântul nopţii poate moartea-şi ascute-acum raşcheta.

A mea să fie marea! Din inimă-i mulţumesc lui Dumnezeu
Pentru fiecare val care se-nalţă şi se sparge înspumând teuga,
Fericit că respir şi că am două mâini care trudesc din greu;
Voi fi, în numele Domnului, omul mării! Ăsta mi-i crezul şi asta ruga!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul coastei, peste mare

De-a lungul coastei, peste mare,
În număr zi de zi mai mare,
Din oraşe şi din colibe izolate,
Din vâlcele, din munţi cu coame late,
Aţi venit să vedeţi omul sau scânteia,
O, ignorante mulţimi din Galileea?

Trestia care se mlădie-n vânt?
Iarba care-i ţese lacului veşmânt?
Trestii tremurând, ierbi plutind în liniştea posacă?
Un om tânăr predică-într-o barcă.

Pe cine vreţi s-ascultaţi aici la mal de ape,
Voi, cei veniţi din ţinuturi de departe şi de-aproape?
Un învăţător? Mai degrabă căutaţi-i pe cei care
Stau pe scaunul lui Moise-n templul mare.

Mergeţi şi-i găsiţi, lor închinaţi-vă umil,
Acolo, departe la Ierusalim.

Iar tu, care-asculţi şi-încerci, mă rog, să-i înţelegi
Pe competenţii doctori în toate cele ale sfintei legi,
Ce cauţi aici – un drum, o viziune, o remarcă?
Un om tânăr predică-într-o barcă.

Un profet! Bărbaţi, femei, gata cu codeala,
Mărturisiţi – sau încetaţi sporovăiala;
Când oare, unde-a învăţat el să vorbească-astfel?
Spuneţi, cine-a pogorât doctrina lui din cer?

Un profet? De ce-a fost ales tocmai el
Din toate triburile lui Israel?
El învaţă cu autoritatea cu care înalţă casele tâmplarii
Şi nu aşa cum predică în temple Cărturarii.

poezie de Arthur Hugh Clough, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii şi mielul

O haită de lupi
s-au năpustit în stână
să prindă mielul cu blană de aur
să-l jupoie, să-l pună pe frigare
şi blana să o facă dar pentru diavol
merg tiptil, lupii în jurul stânei
doar or găsi o portiţă
prin care să intre să smulgă mielul fermecat,
ca apoi să se sature şi să se îmbogăţească
în stână stau ascunşi mulţi paznici
cu blană albă şi glas ascuţit
aşteptând mişcarea brutală
a lupilor flămânzi
au reuşit să intre, dar cum mai ies?
acei mişei de lupi
care până mai ieri erau flămânzi
şi stăpânul turmei le-a sacrificat o scroafă
ca să-i sature pe lupii flămânzi de altă dată!
scroafa nu au mancat-o, au pus-o la îngrăşat
pentru zile negre când este cazul de sacrificat
acum ei vor mai mult, vor mielul cu blană de aur
şi cu sufletul, Lumină din Soare,
este greu pentru lupii diabolici
să poată distruge Lumina
ei câte blăni ar schimba, tot flămânzi şi răi rămân
ajutaţi de către o vulpiţă beţivă şi hoaţă,
care face pui prin boscheţi
şi crede că-i verde bobul de strugure
când nu poate ajunge la el
şi uite aşa timpul trece,
ei sunt doar resturi care fură nuca altora
spunând în gura mare "năravul din fire nu are lecuire"
şi nici "aşchia nu sare departe de copac"
totul s-a transformat în scrum
de la un muc de ţigară
aruncat de vulpea cea şireată şi beată!
lupilor perverşi şi sluţi, staţi ascunşi în coadă Satanei
aşteptând Lumina de apoi ce bate scurt
la poarta morţii
spunând cu glas de vis "nu au loc în Paradis,
ei stau în Purgatoriu"
aşa cum le stă bine lupilor ce schimbă blana prea des!

fabulă de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va veni iarăşi Mesia

când va veni iarăşi Mesia
mireasa Lui de aici să-şi ia
ce mare va fi bucuria
ce va-ncolţi-n mireasa Sa

căci toţi acei ce-au ascultat
şi au trăit Cuvântul Sfânt
o haină nouă li s-a dat
şi-or părăsi acest pământ

nu se are în vedere
de ce moarte au murit
ci doar ce Cuvântul cere
de a fi neprihănit

la răpire aşa va fi
toţi acei neprihăniţi
alte haine vor primi
şi la cer vor fi răpiţi

ei mireasa Lui Hristos
cu acei ce-au ascultat
nu vor mai rămâne jos
căci Fiul de Împărat

de aici îi va lua
şi în ceruri îi va duce
împlinind atunci Scriptura
prin izvorul de pe cruce

Mirele cu-a Lui mireasă
în cer se vor bucura
căci Isus cu-a Lui aleasă
sus în cer s-or aşeza

însă vremea va veni
când Ei — iar se vor întoarce
Mirele spre a domni
pe pământ Însuşi în pace

după ce Ierusalimul
va fi iar eliberat
la luptă porni-va Domnul
cu pământul răsculat

cea mai mare bătălie
va fi la Armaghedon
Mirele din veşnicie
urât de al morţii domn

atunci El va trebui
cu-a pământului oştiri
să lupte spre-a birui
toate aceste rătăciri

iar armatele planetei
atunci vor fi nimicite
de-Mpăratul veşniciei
—şi lucrurile-noite

după ce va birui
oştile de pe pământ
Domnul iar va răsplăti
pe cei care a Lui Cuvânt

l-au iubit şi-au ascultat
trăind în neprihănire
şi morţii au înviat
pentru marea răsplătire

cei ucişi aici de fiară
pentru Mirele Hristos
la viaţă atunci iară
vor fi aduşi aicea jos

va fi întâia înviere
a martirilor ce-au fost
morţii daţi spre-njunghiere
pentru Isus — a lor rost

pe scaune de domnie
din mireasă cei aleşi
îi vor judeca să ştie
cum de moarte au fost culeşi

ce răsplată să primească
de Hristos c-au ascultat
pentru patria cerască
ei ce vieţile şi-au dat

şi morţii aceştia iată
de la-ntâia înviere
vor primi întâia dată
dreptul de-a fi la vedere

de a fi la-mpărăţie
împreună cu Hristos
şi în anii cei o mie
vor domni aicea jos

glorie dar Celui Sfânt
Mirelui din veşnicie
ce-a schimba acest pământ
ca un rai întreg să fie

şi mireasa cu martirii
împreună cu Hristos
despărţiţi de jugul firii
vor trăi aici frumos

iar cei care în viaţă
vor rămâne pe pământ
vor avea o altă faţă
dup-al Domnului Cuvânt

şi ei se vor înmulţi
viaţa lor fiind schimbată
ani cu sutele-or trăi
dintr-o inimă curată

raiul va fi pe pământ
cu Hristos şi-a Lui domnie
sub puterea Celui Sfânt
Împărat ce o să fie

fericirea abia atunci
omenirea o să trăiască
nu-n păcatele adânci
ci-n lumina cea cerească

căci Hristos va stăpâni
tot pământul de sub soare
şi-Mpărat doar El va fi
fie-i slavă şi onoare
duminică balcon mănăştur 22 iulie 2018

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se făcea apelul morţilor. În concepţia legionară, care este cea creştină, existenţa nu se termină în moarte, ci continuă mai departe, sub o altă formă. Legionarii cred că morţii lor, aceia care şi-au dat viaţa pentru idealul care ardea în ei şi care trebuia revărsat peste întreg poporul românesc, stau alături de cei vii, într-un front nevăzut, dar real, şi ajută cu prezenţa şi rugăciunile lor Mişcarea Legionară şi pe camarazii rămaşi în viaţă, ca să ducă mai departe, până la limitele existenţei lor, gândul unei Patrii mai bune, mai curată, mai dreaptă şi mai iubitoare de Dumnezeu.

Nicolae Roşca în Ce este Frăţia de Cruce
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!