Treptat toamna

ziua se făcea minusculă
ieşeam pe furiş în grădina cu tufănici
scuturam pământul de somn
ssssst! – tăceam aşa într-o doară
mă auzeau şi se conformau
vreo 2-3 complici

prometee mai altfel încercam
întoarcerea pe aceeaşi cale
nu-mi puteam surghiuni melancolia
chit că moartea şi de aici ar fi putut
la o adică să mi se tragă

aşa că zăboveam
în imaginaţia băncii prăbuşite
dintr-o nevoie acută de intimitate
în gândul copacului ca-ntr-un început de cer
îmi lăsam părul inundat de păsări de cercuri
de fumul oval al toamnei ridicându-se gros
spre mimicile salopetelor îndoliate:
aleile trebuiau curăţate
chiar cu preţul înăbuşirii
unui ţipăt

din slăbiciunile mele intense pentru viaţă am iscat foc minor
pentru toţi aceia care dintr-un motiv sau altul
îşi rataseră întâmplarea

m-am întors aproximativ pe acelaşi drum
am mângâiat o fereastră speriată
etern dând spre uliţa copiilor
ce alergau năuci
cu tălpile goale
am adus la gradul de suportabil
răceala neagră a orfelinatelor

până la frumuseţe
mai erau doar
câteva
trep
te

rănile vegetale îmi acceptaseră ploaia.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bilanţ

copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
şi omul pe care nu l-am copilărit
preţ de mai multe veşnicii

continuumul acesta în care am intrat
şi am rămas neînstare să mă delimitez

cu mâna dreaptă în iarba stângă
şi ochii pierduţi într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbuşite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocaţia nimicului

[timpul intra în subtilităţi când eu
optam pentru privirea de ansamblu
din răsputeri încercând să mă furişez]

în sfârşit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopţii
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...

şi când am început să te iubesc... când te-am alungat
de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară
şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu

încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit
ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul
pentru viaţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restanţe

ploaia sau vântul...
sentimentele cuiva
scuturau florile de cireş
la o masă a timpului
nu aveam noi vreme!

! tramvaiul 12 îşi schimbase radical traseul

tu rămâneai

undeva la graniţa aceea
imperceptibilă uman
dintre văz şi irealitate
nu ştiu dacă voiam cu orice preţ
să te caut... să te identific
în dreptul inimii mele vreo 2-3 vrăbii
suficient de muzicale cât să acopere
eventuale trădări ale aproapelui

nu mai ştiu...
o doamnă în vârstă îşi făcea loc printre copaci
de nu vor fi fost oameni!?
nicio bancă liberă!

vietăţi preistorice revendicau simţurile când

caruselul a început să împrăştie cu amintiri
toate aceste memorii atemporale ale cosmosului nenăscut încă
neputincios nutrind nostalgia lui pentru iubirea care avea să-l germineze imperfect

chipul meu îţi rămânea

într-o lumină plină de irealitate
şi ziua de azi nu începea cu stol de porumbei
nici nu se încheia în dreptul intenţiei de continuitate

între noi

se consuma supermarket de inutilităţi
bonsai din plastic cu livrare en gros
lalele de Grecia învelite din indiferenţă
cu mâini grăbite de femeie ancorată... nu aici
până şi chipul copilului de viu împăiat într-o vitrină...

numai un destin care ne excludea

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la argintiu

fac un semn
las minimul spaţiu
şi acestei aberaţii
să se manifeste
nu sunt indiscretă
nu vreau cu orice preţ
să intru în amănunte
privirea de ansamblu creează
cadre aproximativ acceptabile
cu deşert ridicol străbătut de foşti beduini

o cafea la nisip şi turbanul meu orange
de la care, necomplexat, îşi trage un soare instinctele
întâmplarea rămasă în suspans noir pe la miezul-nopţii albe

respir respir respir cu faţa la răsărit fac briză 2-3 păsări ample
o femeie sau o leoaică îmi traversează centrul echilibrului
proba de foc impune imaginaţie
jocul acesta de dezlipire a vălului
de pe realitate

dobor dunele una câte una
dincolo de umbre cactuşi sau narcise!
trupul meu evaporându-se subtil
până la argintiu

catifelate parfumate vii
creaturi domestice se retrag
în sălbăticiuni

sunt exact în momentul acesta
te privesc ca şi cum
de mult ai fi trecut

chiar ai.

îmi recuperez cafeaua în timp util!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzioniştii

ieşisem aproximativ la plimbare
aşa cum ieşi pe o poartă mică
spre o lume mare

din profil păream calmi oarecum trişti
puţin adusă spre verdele tău
suficient de înclinat spre poemele mele
făceam minore exerciţii de adeziune
optam în continuare pentru versul liber

frunzele se acomodau / necomplexate
îşi trosneau micile drame familiale
deprinsesem într-un fel coduri stranii:
eram de-ai casei!

în tandem aveam să întreţinem
iluzia toamnei interminabile
atâta vreme de acum înainte urma
să ne zgâim la fosforescenţele caruselului
să testăm argintiul metaforei nefrigul conservat
într-un lemn desuet cu memorii

ieşisem aproximativ la plimbare...

niciunul nu punea punctul pe i
lumea trecea barbar de răvăşită
plictisul... depresia riscau să acapareze
conexiunile

prudenţi livram
octombrie paşnic
încercam à la longue un soi de paliative
nu strigam cât ne ţinea gura:
suntem pe moarte!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întins în iarbă, cu faţa în sus, priveam cerul. Cerul senin al zorilor de zi, însângerat la orizont de razele unui Soare îmbătrânit, aproape fără de viaţă. Contemplarea aceasta îmi făcea bine, mă liniştea şi îmi dădea forţe noi. Aşa am început să mă simt mai uşor, eliberat de tristeţea şi de coşmarul existenţei mele confuze de până atunci. Aşa am început să mă simt din nou demn, puternic, liber, şi am ştiut că puteam începe de-acum o nouă viaţă, viaţa mea cea adevărată, o viaţă de om.

Constantin Cubleşan în Iarba cerului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt propria mea născocire

am băut din aceeaşi cupă
un lichid amărui
şi memoria a început să revină
m-am ridicat în picioare
cu braţele rezemate de amintiri
aceeaşi viaţă
a judecăţilor inexacte
câteva cioburi
ici colo
îmi înţepau tălpile
aş fi jurat pe verdele ierbii
sau pe colţii lupilor
că anotimpul reînvierii mele
seamănă cu o febră mai mare
de 40 de grade
un fel de imposibil cu mâini
şi picioare
un drog care mă învaţă să fiu
fără lanţuri
şi sorb încă o dată
memoria mea se deşiră ca un ghem colorat
aproape îmi vine să cred că exist
chiar mă iau în serios
şi-mi apăs rănile trecutului
până simt sarea din sânge

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

M-am trezit dintr-un
somn în care visasem mult,
în episoade - viaţa mea.
Fiecare anotimp - un episod.
Fiecare an - un episod.
Cel mai urât lucru
a fost, că nu puteam să mă trezesc
din acest lung somn.
Cineva îmi lipise ochii
Şi nu vedeam în jur,
decât cu ochii ascunşi
ai minţii.
Nu vreau să mai dorm.
Nu-mi plac visele când
se transformă în adevărate
coşmaruri...
Îmi place viaţa mea aşa
şi va fi şi mai bună,
Căci sunt trezită din somnul
greu în care intrasem....
Surprinzător! chiar şi fără prinţ...

poezie de Daniela Voicu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă apropiasem de tine... 3

aşa într-o doară
ca o vietate fără de ochi
fără prea multă imaginaţie
fără pic de personalitate
spaţiul perfect vid gata să fie locuit
ceva / un fel de instinct (... vreun demon?!) îmi spusese
acolo / pe partea aproximativ stângă / aproximativ înaltă
era cald / era bine / era.
[cel mai probabil acolo se petreceau vacanţele cele mai reuşite / tot de acolo se lua secunda aceea când timpul era pe sfârşite...]

hipnotizată şi singură
discontinuă literă F
căutasem adăpost
[şi la mine / cumva pe stânga / aproximativ sus..........]
n-am mai ezitat
m-am tot desprins din mine...
o îndepărtare stranie ce nu mai sfârşea...
oraşul capitula... / nu înţelegeam
liniştea aceea devastatoare
mă lovea
golul
de undeva
aproximativ din stânga / aproximativ de sus...

Pasărea m-a smuls în ultima clipă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio stare

epuizarea vine frenetic dinspre oameni
de-aia te ia cu gol la stomac... cu monde à l'envers
nu aprofundezi dai pagina îţi faci de lucru
cu gâza exasperată să se insinueze întru ale tale

acaparat până peste poate dincolo de o fereastră
planurile cosmosului cu tine se amână salutar
[nu ştii nici tu cum faci dar nimeni nu bagă de seamă]

personal nu-ţi propui
marea cu sarea
vrei numai să ajungi
la frunza cea mai frunză
a smochinului dintr-o cale
care la o adică poate fi calea ta

... să eviţi înţepătura unei insecte
să o fentezi printr-o piruetă printr-un trompe l'oeil
simulând apartenenţa la acelaşi regn
[ai exclude din start toate teoriile fratricide]

să intri în ziua aceasta ca şi cum ar fi a ta măcar parţial
să-ţi permiti de pildă femeie cu frumuseţe şi ancoră
să prelungeşti timpul să poţi scrie firesc despre
ca şi cum chiar ar/ai exista

când ai privi
spre cerul decupat în centrul celulei
ai capta.... gândurile pescăruşului
alunecându-şi cântecul de înţelesuri
spre închisorile dintr-un om

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

treacă de la mine!
petreacă-se apocalipsele!
copacul să-şi crească pădurea cu vârful în jos
şi păsările să fie altceva... de pildă... o mână de magnolii risipită
intempestiv / accidental peste sufletele morţilor trecuţi anapoda în strigoi
... ce vor ele... să fie!
proprii pui / proprii strămoşi... erorile şi trofeele individuale
expuse în vitrine imaginare într-un măreţ imbold al bravurii de sine
opusul absolut să fie!
partea perfect simetrică în ordine antonimică:
pământ adică!
să se comprime la aripi... la jumătate... la o treime... până
la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de zbor sau de cântec

oameni să bată cu pumnul în masă
doar pasul pe loc
să-şi piardă toate oglinzile
reciproc să se mintă
cât sunt de frumoşi / de adevăraţi / de zei!!

ca dintr-o prăpastie eu
să simulez invazia de sentimente
în această penurie a afectelor
în care cuvintele suportă ieşiri-din-sens
până la goliciunea barbară a nefăcutului
cu ultimul dram de prezenţă-de-om
pe furiş să râvnesc fie şi la
o prăpădită de nefericire:
nu vine!!!!!

*
bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de nebuloase
habar nu avem cum de mult am plecat din noi:
nicio cale de întoarcere!

o voce ţipă:
cad îngeri!
le cad respiraţiile!
şi veşmintele concepute de imaginaţia singură
cu orice preţ căutându-şi tovarăş de trup

daţi-vă la o parte!
se prăbuşeşte Chiar Dumnezeu!
Nu ne!!
Daţi-vă!
Ei, tu, voce nepricepută!!!
Care memorie... care arbore te leagă de destinul meu?
şi-n virtutea cărei flori încă neputrede
cu impertinenţă îmi reclami dreptul la viaţă?!

! Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici măcar nu-mi este indiferent cineva!

îmi amintesc aşa într-o doară ca şi cum altul ar face-o...
cum visam când eram numai fluture...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog 2

casa îşi pierduse ferestrele
în orbitele goale plânsul intra ca-ntr-o matcă
mă făceam mică / ieşeam din mine până la ultima matrioşkă
până la ultimul sânge şi ultima adrenalină
până la cea din urmă carceră

deveneam
invizibilă / mult prea uşoară ca să port greutatea unui nume
condiţia de femeie... / doar pe aceea de cuvânt

mă amestecam
în golul peretelui
în agonia aerului devorat
în destinul minuscul de amibă

singura supravieţuitoare a unui trecut rămas într-o fotografie

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agonie

oamenii ăştia subetajaţi plimbându-se
în cămaşă de forţă... într-o lesă
prin faţa ferestrelor prăbuşite
dintr-o inimă

cu amintiri parţiale şi spasme
bâiguie prin albul tristeţilor de magnoliu

această rămânere în tăcere ca-ntr-un surghiun
din care numai iubirea te scoate

ei pun un fel de afişe
automat îşi conectează
golul tâmplelor
la surzenia mută
a cuvântului

nu îndrăznesc
să aprindă lumina
nici s-o stingă
pentru totdeauna

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânărul comandant porni spre bucătărie, iar aici papagalul căpătă biscuiţii promişi, ba chiar şi vreo câteva bombonele. Apoi Lucian găsi şi vreo câteva chei care nu-i mai erau de nici un folos, aşa că i le lăsă papagalului. Rikky se aşezase pe crenguţa unui lămâi aflat la intrare, cu cheile în plisc, iar Lucian se retrase spre camera lui.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârtecându-mă

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!

.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...

sfârtecându-mă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva parcă

nimeni nu ar fi putut calcula
distanţa exactă
până la primul înger
cât de mult ne apropiaserăm
cât de încăpătoare se făcuse depărtarea
către propria inimă

şi cine ştie dacă el ar fi fost
duhul însărcinat încă o vreme
cu naşterea vie lângă înflorirea cireşilor

la pronosticuri renunţaserăm de mult
mai vedeai ici-colo câte un doctor de suflete
prezentându-şi obiectul muncii ca pe vietate
somată ineluctabil de preistorie

făceam haz probabil
încercam mai multe piste deodată
statisticile aveau desigur să ne includă şi pe noi

hainele existau silenţios în şifoniere mute
într-o armonie suspectă era poate
felul lor de a-şi manifesta gratitudinea
pentru momentul de renunţare la sine
de încredinţare exteriorului
eram noi altfel!
ipostaza anterioară ca o tentativă a subconştientului
de a face suportabil necunoscutul
monştrii letali din interiorul lui mâine

aşteptarea se desfăşura oarecum poetic
asemenea unei câmpii arse nesfârşite în faţa căreia
proba supremă era să rezişti cât mai mult
până la înghiţirea definitivă

ca pe ultimă ţigară consumam un gând
ne mişcam invizibil imaginaţia
ţintind păstrarea dreptului elementar la intimitate
pragul acela dincolo de care oricând
ar fi putut surveni... nu viaţa

cineva parcă repara acoperişul unei case
mieii scoteau corniţe şi verdele ar fi început
să se acopere de aurul coborât fantastic
sub forma bănuţilor galbeni

bunica parcă trebăluia
dintr-o altă stare se ridicau
aburii fragezi ai supei

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prizonierat

păsările cădeau din noi
ca dintr-un ţinut fără de aripi/ ca dintr-o grotă
n-aveau copaci şi porţia de lumină se înjumătăţise

se auzeau clopote/ cineva interpreta o arie
Beethoven's Silence: marşul funebru al interiorului devastat:

zăpezi lunecând spre origini/ toţi îngerii aceştia dezbrăcaţi
ce n-au mai apucat să dobândească sentimentul ruşinii/ nici pe-al fricii
cerşetori inconştienţi cu drepturi depline asupra bunului cer

şi cuvintele ne-au înghesuit în tăceri deloc aurite
peisaj cu om şi absenţă/ timpul care nu se decide
să rămână azi... să treacă spre mâine
dinţii aceştia ai vanităţii curgându-ne prin sânge
pervertindu-ne măruntaiele

o arcuire haotică în eter/ iluzia cvasioptică
de nu cumva or fi mâinile tale... mâinile mele
căzătură de păsări
căzătură de noi

şi eu

esteta neputincioasă în a aduce o treime măcar
din starea poetică în realitate

ne-au bătut în geam
oamenii liberi rămaşi în normalitate:
uite cântecul ăsta!/ uite graţia!
bleu-ul traversând întuneric
bubele măduvei ieşindu-le la suprafaţă
ca pe vină mărturisită... absolvindu-le

muţi

ne ascundem

ne vedem târziu

strămoşi ai unor idealuri prăbuşite

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmblânzitoarea

şi-atunci venise ea
grăsuţă frumuşică vie
pocnise un colţ prea abrupt
cu marginea unei andrele
cu-o vorbă pestriţă catifelată
mutase camera veche vreo 2-3 mobile
centrul privirii spre răsărit

astupase – spunea gura lumii –
groapa celor de moarte păcate

ce-i drept mai chicoteau dracii
de te lua cu gol la stomac
o nelinişte dintr-acelea că musai
totul se va prăbuşi

şi oamenii se făceau lighioane
schimonoseau chipul Domnului
uitând de iubirea aproapelui

dar ea!

amintirea copiilor desculţi aşa de orfani
o incrustase spre luare-aminte într-o icoană
şi peretele orb atâtea veşnicii strălucise

de nestăvilit îşi ascunsese plânsul marea iubire
într-o corabie de note alunecoase
îşi cârmuise privitorii spre fereastra minusculă
dând spre pajiştea cu muşetel şi coada-şoricelului

[vezi, nici nu venise primăvara
şi minunea aceea se împrăştia
pe căi nevăzute
simţite poate doar
prin sfiiciunea inimii]

scosese de la naftalină mireasma casei
gustul cald al tuturor iernilor
făcuse bunică – bunic mamă şi tată
puzderie de copaci... puzderie de copii

le spusese:
când se coc cireşele staţi în mijlocul lor
ca nişte fii risipitori întorcându-se
hrăniţi-vă cu lumina soarelui intrată în ele
faceţi loc mic în bătătură mare împrejmuiţi-l cu dragoste
cântaţi când simţiţi sugrumare
purtaţi bluze în multe culori şi batiste parfumate
daţi florilor zăpada cu tandreţe la o parte
cât să vă acopere desăvârşit Rana

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!