Treptat toamna

ziua se făcea minusculă
ieşeam pe furiş în grădina cu tufănici
scuturam pământul de somn
ssssst! – tăceam aşa într-o doară
mă auzeau şi se conformau
vreo 2-3 complici

prometee mai altfel încercam
întoarcerea pe aceeaşi cale
nu-mi puteam surghiuni melancolia
chit că moartea şi de aici ar fi putut
la o adică să mi se tragă

aşa că zăboveam
în imaginaţia băncii prăbuşite
dintr-o nevoie acută de intimitate
în gândul copacului ca-ntr-un început de cer
îmi lăsam părul inundat de păsări de cercuri
de fumul oval al toamnei ridicându-se gros
spre mimicile salopetelor îndoliate:
aleile trebuiau curăţate
chiar cu preţul înăbuşirii
unui ţipăt

din slăbiciunile mele intense pentru viaţă am iscat foc minor
pentru toţi aceia care dintr-un motiv sau altul
îşi rataseră întâmplarea

m-am întors aproximativ pe acelaşi drum
am mângâiat o fereastră speriată
etern dând spre uliţa copiilor
ce alergau năuci
cu tălpile goale
am adus la gradul de suportabil
răceala neagră a orfelinatelor

până la frumuseţe
mai erau doar
câteva
trep
te

rănile vegetale îmi acceptaseră ploaia.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!