Mă apropiasem de tine... 3

aşa într-o doară
ca o vietate fără de ochi
fără prea multă imaginaţie
fără pic de personalitate
spaţiul perfect vid gata să fie locuit
ceva / un fel de instinct (... vreun demon?!) îmi spusese
acolo / pe partea aproximativ stângă / aproximativ înaltă
era cald / era bine / era.
[cel mai probabil acolo se petreceau vacanţele cele mai reuşite / tot de acolo se lua secunda aceea când timpul era pe sfârşite...]

hipnotizată şi singură
discontinuă literă F
căutasem adăpost
[şi la mine / cumva pe stânga / aproximativ sus..........]
n-am mai ezitat
m-am tot desprins din mine...
o îndepărtare stranie ce nu mai sfârşea...
oraşul capitula... / nu înţelegeam
liniştea aceea devastatoare
mă lovea
golul
de undeva
aproximativ din stânga / aproximativ de sus...

Pasărea m-a smuls în ultima clipă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Congresul este alcătuit din aproximativ o treime ticăloşi; aproximativ două treimi idioţi; şi aproximativ trei treimi laşi.

aforism clasic de H.L. Mencken
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara & noi

Trage cu dinţii
din inima mea instabilă şi nu-i pasă
că undeva, în căptuşeala aceea haotică,
ceva se dezaxează iremediabil; ăsta e el, cel mai drag
monstru, soarele de smoală
care se ridică în fiecare dimineaţă
din patul meu tot mai negru
şi tot mai puternic.

Vara, când
toată lumea se cere iubită, în nopţile cu teroare şi disconfort
termic, el, cu coşmarurile lui cronice, eu, cu
visele mele tehnicolore şi absurde,
nu ne vom atinge, nu ne vom apropia,
fiecare absorbit
în propria galaxie, pustie şi foarte stranie,
aşteptând o frânghie
care să ne ridice de acolo, din mijlocul
creierelor noastre
înfierbântate, făcute terci,

aşteptând
ceva
care să ne trezească cu forţa,
întorcându-ne la vieţile noastre
aproximativ normale, aproximativ ok,

vara, când toată lumea se cere
iubită, cu trupurile dezgolite
şi transpirate în mijlocul drumului,
noi, cei care ne iubim de atâta vreme
ne sufocăm
unul pe celălalt
în somn.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă îţi vei aminti fiecare cuvânt din această carte, memoria ta va înregistra în jur de 2 milioane de bucăţi de informaţie: ordinea din creierul tău va creşte cu aproximativ 2 milioane de unităţi. Totuşi, în timpul în care ai citit cartea, tu ai convertit cel puţin o mie de calorii de energie ordonată, din mâncare, în energie dezordonată, sub formă de căldură, pe care o pierzi în aerul din jurul tău prin convecţie şi transpiraţie. Acest lucru va mări dezordinea din univers cu aproximativ 20 de milioane de milioane de milioane de milioane de unităţi - sau cu aproximativ 10 milioane de milioane de milioane de ori mai mult decât creşterea în ordine din creierul tău - şi asta doar dacă îţi vei aminti tot ce s-a scris în această carte.

Stephen Hawking în O scurtă istorie a timpului
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea.
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii: Una la dreapta. Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
V-arăt eu vouă! - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri: Unul în dreapta. Altul la stânga.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scara de timp caracteristică a lui Hubble, pentru Univers, trebuie modificată, de la aproximativ 1,8 miliarde de ani la aproximativ 3,6 miliarde de ani.

citat din Fred Hoyle
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manevră

cu o mână aproximativ decisă
te-ai lua şi te-ai împinge
dincolo de joia ploioasă

ai înainta simulând déjà-vu-ul
ca împrejurimile să fie sigure
că eşti de-a casei

ai începe un cântec
ceva despre o lume sau despre o margine
fundalul ar fi cu silabe de pescăruşi
nimeni nu s-ar grăbi să schimbe decorul

înaltă şi vie
ţi-ai despacheta sufletul
ai încerca privirea aceea firească
aptă să ascundă fie şi parţial frici
ţi-ai trece o inimă peste moarte

ca un cer
ai lăsa păsări să te zboare
într-o joacă ai sări în violet de curcubeu
i-ai face lui semn

în centrul luminii ai aprinde
cel mai sublim dintre focuri

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la mine ca la o străină simpatică

împrejmuite gândurile cocorilor
încep cu ţipăt tăcut dimineaţa
închisoarea devine insidios marele duhovnic
de aceea poate purtăm orange în singurătate
semnul distinctiv al prizonieratului... al fricii

drumurile izgonesc paşii
unii s-au născut prea devreme
alţii ridicol
râmâne acest timp oval
în jurul căruia deznădăjduiţii
se aşază la masă

înfrigurată cina de taină se încropeşte
din firimiturile scăpate instinctual
de o pasăre
Dumnezeu se complică din nou
întinzându-ne dedesubt plase
căderile noastre se petrec în aval de îngeri
în grota trupurilor orgasmic ferfeniţate

pe urme de om dâre de vreme
substituind porţiuni de carne
cu moarte

suflete îşi leagă fedeleş realitatea
evaporate imploră
dramul clasic de milostenie cosmică
orizontul nostru
această sârmă ghimpată delimitându-ne

*
o inimă ticăie
în pământul ticsit cu inutilitate
bulbul îşi face obraznic loc printre ziduri
străbate ani-întuneric de neviaţă
surprinde chipurile noastre zumicate

blând uriaşul ne duce-nspre cer mâinile
o femeie umple golul cu imaginaţie
micşunele desăvârşesc fragilitatea
premisa estetică a creaţiei

cuvintele ating cu repeziciune galactică
relieful scheletic al lipsei
mă bizui pe secunda aceasta
când încă am vii înţelesurile
desprinsă de destin fie şi pentru o viaţă
privesc la mine ca la o străină simpatică
una aproximativ brună
una aproximativ acceptabilă
şi înţeleaptă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex şi Nistor sosiseră încă de la ora 07.00 în Institut, venind de acasă, în timp ce colegul lor, Lucian, nu mai dăduse pe acasă de aproximativ o săptămână. El dormise din nou în camera pe care directorul, cu amabilitate, i-o pusese la dispoziţie; în mod ciudat, băiatul nu se simţea deloc ca un străin în acea încăpere, dimpotrivă, se simţea în largul lui, ca acasă, fără să-şi dea seama de ce... Poate din cauză că mai dormise de foarte multe ori în acea cămăruţă, de aceea i se părea atât de familiară şi tot din această cauză se putuse odihni în voie, deci, nu era obosit.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din nou gândurile mi-au fost întrerupte, iar de data aceasta între mine şi oraşul imaginar s-a stabilit o perdea albă, a cugetării. Doar o adiere caldă, stranie, înfricoşător de liniştitoare, îmi mai cutremura somnul. Timpul era stins, iar logica firii mele şi legile realităţii erau suspendate. Poate de aceea încă mai credeam că visez. Dar defapt nu era aşa. Nu era iluzie; era doar viitor... viitor şi speranţă.

Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi şi-a dat seama că atmosfera verde de acolo nu era rece şi a auzit nişte sunete frumoase, deşi disonante, scoase de instrumente de suflat. S-a oprit pe un coridor şi a ascultat. Pentru prima dată, a izbutit să-şi stăpânească teama şi a dorit să meargă mai departe. Locul era ademenitor. Era o boltă mare, roşiatică, având la partea de sus un fel de coş de fum. A ajuns la el fără dificultate şi a continuat explorarea în sus la fel de uşor de parcă ar fi mers normal. Ceva delicat ca o iarbă invizibilă îi mângâia obrajii şi picioarele goale. Braţele şi le pierduse pe undeva şi nu putea să le mai găsească, dar nu-i păsa. A traversat un curs de apă surâzător şi a ajuns la un ţărm de purpură.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu mă mai simţisem aşa de bine. Era mai bine decât atunci când mă masturbam. Am trecut de la un butoi la altul. Era ceva magic. De ce nu-mi spusese nimeni? Cu asta, viaţa era minunată, un bărbat care bea era perfect, nu-l mai putea atinge nimic.

Charles Bukowski în Şuncă pe pâine
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

din cioburi

Nu am fost născut Om, eram o mirare
de cristal, fără umbre… doar sunet înalt

Nu ştiu, ah, dacă aş şti
cine, cum şi de ce a spart oul mirării şi iată-mă
plângând
pe dinăuntru adun apusa splendoare
din cioburi
ce trup aproximativ am strâns până azi
şi de câte ori am luat-o de la capăt, voi nu credeţi!

Nimeni nu-mi dădu vreun încotro măcar
unde să-mi lipesc o latură, unde cealaltă, cealaltă
şi tot aşa…
nu voi reuşi niciodată, mi se preling printre degete
cioburi din întâiul mine, ah, de l-aş prinde
pe acela care a înfăşurat în suspin cheia-măsură
şi a dat cu ea de pământ
o a doua oară!
… o a doua oară?… Nu, era ecoul sau
ce a mai rămas din sunetul acela înalt.

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a mă naşte

îmi oprisem sângele
aproximativ în zona cervicală
respiram cumva prin autosugestie
prindeam un fel de fluturi uriaşi

timpul făcuse un triplu salt
mimase îmbunarea
situarea pe o coordonată
nu paralelă

rămăsesem
cu un cuvânt suspendat
deasupra tentativei de a se naşte
a semnificaţiei

n-ai crede!
mă complăceam!

în decorul cu mandarini
şi minuscule păsări
ale Paradisului
un cocktail din care doar eu hotăram
când aveam să gust

lumea se fixa într-o pictură
în înfloritura cămăşilor demodate
cum odinioară noi în veşnicia
dorită a nu se fi pierdut vreodată

..... a face îi ceda locul lui a fi
această contemplaţie amplă
aptă să sugrume moartea

foarte probabil văzusem asta
cu mult timp înainte
de a mă naşte

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un fel sau altul trebuia să fie duminică!

începeam şi azi cu aceeaşi oboseală
aceeaşi teamă estompa contururile
trecerile noastre spre un capăt cu sens al zilei
plânsul era la fel de sugrumat nu ştiu
dacă ne ruşinam dacă ne încăpăţânam
să intrăm... să rămânem într-o imagine:
"eroii fără de riduri", "micii zei", "invincibilii"?

încet încet ne pierdeam
abilităţile de actori
o pală intempestivă şi rolul nostru...

am zis că e bine
la fel ca altădată
că totul era cel mai probabil
o deraiere uşoară o "variaţie"

se lăsa amiaza se bătea de noapte
n-ai fi ştiut să-mi răspunzi dacă te-aş fi întrebat
care era punctul acela de unde continuaseşi
n-aş fi ştiut să-ţi răspund dacă m-ai fi întrebat...

poate vrusesem cu orice preţ să fim originali... alţii
fără prea mult pe gânduri să stăm... o luasem de la zero...?!

de undeva se cernea o tristeţe vanilată
prelungi umbre tainice dezveleau timpul
şi feţele noastre palide s-au oprit din tăcere:

ni s-a făcut dor!

dintr-un instinct am apăsat butonul acela
pe care-l acopereau praful nimicul fricile

ne-am trezit
de noi amintindu-ne

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bilanţ

copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
şi omul pe care nu l-am copilărit
preţ de mai multe veşnicii

continuumul acesta în care am intrat
şi am rămas neînstare să mă delimitez

cu mâna dreaptă în iarba stângă
şi ochii pierduţi într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbuşite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocaţia nimicului

[timpul intra în subtilităţi când eu
optam pentru privirea de ansamblu
din răsputeri încercând să mă furişez]

în sfârşit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopţii
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...

şi când am început să te iubesc... când te-am alungat
de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară
şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu

încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit
ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul
pentru viaţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem schizotim

momente ţes arcuşul în suiş de ape la a existenţei fântână
noaptea miroase a întuneric
rugăciunea ne lichefiază a umple cocoaşa semnului de-ntrebare
din rana umbrei curge un firişor de pace, un puroi de lumină
îngerul beţivan e-mpuşcat în aripa aeriformă

sămânţa nefiinţă se decojeşte către mâine
miezul tăcerilor e cazat la hotelul minţilor rătăcitoare
tu eşti femeie cu fântâni în ochi şi-n ciutura tristeţii ai zări
orizontul e însă o păcăleală între cer şi pământ
ca o frontieră dintre două ţări din UE

la meteo zice de un front atmosferic siropos,
aere ce ţi le dai respirându-ţi sângele
a pofte

în rest erau aceleaşi păsări, era aceeaşi cenuşă,
Dumnezeu umbla nud ud de amorul de sine
eu sunt un megieş al căderii de frunză,
brâu dezrobit din ruşine,
pot să-ţi mărunţesc mărul în dantură de Şarpe

acolo puţin să-ţi curgă lapte
din ţâţa aproximativ statuară,
să stingi setea copilului din mine cu o duioşie de fiară

aproximativ seară,
lumânarea creşte la sân pruncul rădăcină de rugă
în grădina cu melci timpul conjugând clipa
dedesubtul unui veac
de carceră-n cuget

când noaptea e-n muget
nu mă trezi
doar aminteşte-mi în vis
că mâine e o nouă zi

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-ar fi putut

S-ar fi putut întâmpla.
Trebuia să se întâmple.
S-a întâmplat prea devreme. Prea târziu.
Prea aproape. Prea departe.
S-a întâmplat, dar nu ţie.
Tu ai scăpat pentru că erai primul.
Tu ai scăpat pentru că erai ultimul.
Singur. Cu alţii.
La dreapta. La stânga.
Pentru că ploua. Pentru că era înnorat.
Pentru ca fusese o zi însorită.

Ai avut noroc – acolo era o pădure.
Ai avut noroc – acolo nu erau copaci.
Ai avut noroc – o greblă, un cârlig, o frână,
un stâlp, o intersecţie, o centime, o clipă...

Deci, tu eşti aici? Încă ameţit de la
ultima capcană, evadare, graţiere?
O gaură în plasă şi te-ai strecurat afară?
N-aş putea fi mai şocată de-atât,
am rămas fără grai.
Ascultă,
cum bate inima ta în mine.

poezie clasică de Wislawa Szymborska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vremea aceasta, fratele cel mic, după ce se despărţi de fraţii săi, se duse, se duse, ca cuvântul din poveste ce d-aci încolo se găteşte, şi ajunse la oraşul unde îl scosese drumul pe care apucase el. Acolo daca sosi, trase la gazdă la un om al lui Dumnezeu. De câte ori se culca, de atâtea ori găsea câte o pungă cu galbeni la căpătâiul său când se scula. Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. După ce ocoli cruciş şi curmeziş tot oraşul, văzând tot ce era vrednic de văzut, ajunse la margine şi acolo era un ostrov. Iară daca vru a şti ce era acolo, călăuza se feri d-a-i spune.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!