Restanţe

ploaia sau vântul...
sentimentele cuiva
scuturau florile de cireş
la o masă a timpului
nu aveam noi vreme!

! tramvaiul 12 îşi schimbase radical traseul

tu rămâneai

undeva la graniţa aceea
imperceptibilă uman
dintre văz şi irealitate
nu ştiu dacă voiam cu orice preţ
să te caut... să te identific
în dreptul inimii mele vreo 2-3 vrăbii
suficient de muzicale cât să acopere
eventuale trădări ale aproapelui

nu mai ştiu...
o doamnă în vârstă îşi făcea loc printre copaci
de nu vor fi fost oameni!?
nicio bancă liberă!

vietăţi preistorice revendicau simţurile când

caruselul a început să împrăştie cu amintiri
toate aceste memorii atemporale ale cosmosului nenăscut încă
neputincios nutrind nostalgia lui pentru iubirea care avea să-l germineze imperfect

chipul meu îţi rămânea

într-o lumină plină de irealitate
şi ziua de azi nu începea cu stol de porumbei
nici nu se încheia în dreptul intenţiei de continuitate

între noi

se consuma supermarket de inutilităţi
bonsai din plastic cu livrare en gros
lalele de Grecia învelite din indiferenţă
cu mâini grăbite de femeie ancorată... nu aici
până şi chipul copilului de viu împăiat într-o vitrină...

numai un destin care ne excludea

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă!

foarte probabil nu din egoism
resimţeam eu senzaţia aceea

într-un fel sau altul
era primăvară!

îmi plăcea nebuneşte noaptea să contemplu

când străini oamenii se băgau înfriguraţi sub aşternuturi
neştiind dacă aveau să repete şi mâine gestul acela

până la insomnie până la ridicarea subtilă din patul fantomatic
îmi plăcea
legănarea albă-catifelată a florilor de cireş ca nişte soldaţi
pe timp de pace când liniştea împrăştie miros de scutec
şi mângâie geamuri într-o desfiinţare aparte a separării

era povestea fostului copil... poate!

şi ziua!
ziua-n amiaza mare!
hainele mele colorate făcând pe plac vântului
mai ales foamei personale de irealitate
tărâmul acela în care nicio trecere nu e definitivă
şi asta nu încurcă nicidecum planurile vreunui dumnezeu

ştiam: purtam parfumat părul şi pulover cu mărgele
o eşarfă păstrată în creanga ascunsă a unui copac
stările mele ieşeau dintre clişee asemenea rădăcinilor ample
îndelungă-vreme captive în conţinutul atrofiat

undeva la un capăt praful tramvaielor secetoase
figurine mergând la voia întâmplării
lăsându-se murite
nici măcar până la proba contrarie

nu din egoism resimţeam eu senzaţia aceea
eram sigură!
o dragoste anume încă era capabilă
să ţină desfăşurat pământul
deasupra nimicului

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distanţa dintre noi

nu se măsoară în kilometri
nici în numărul nopţilor succedate de câte o zi
nici măcar în lotul maşinilor staţionate ilegal...
în şoferii lor lipsă

*
dacă te vei aşeza în dreptul meu
o să te ia mai întâi cu un soi de vertij
îţi vei reprima tentativa de a căuta
prima ieşire de urgenţă
treptat te vei acomoda
îţi vei pierde o fracţiune din DEPARTE contemplând
felul silenţios de a-şi îndrepta florile
o muşcată galbenă lăsată cândva semn
în fragilitatea afectivă a cuiva

suficient de puternic
vei coborî treaptă cu treaptă
până la adevăr
docil vei accepta fie şi pentru o clipă
înţelepciunea de închisoare paşnică a chiliei:
dragostea cu întrebuinţare îndelungată

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiubire

ziua în care ploaia nu s-a mai oprit
şi noi am continuat să ne amintim
ca şi cum alţii ar fi făcut-o
dar ce ne păsa nouă?
noi continuam! noi vroiam!

printr-un geam sentimentele se scurgeau
asemenea ţurţurilor lichefiindu-şi înţelesul
sub apăsarea indiferenţei

! pervertiţi nămeţii se insinuau sub oase

măduva noastră închipuia
câinele întunericului alimentându-şi angoasele
cu himerele din zorii fantasmagorici ai omului
căzut dintr-un sine

oameni înfăşuraţi în placente
trudeau să-şi apuce un destin
! nicio mamă să-i trezească la adevăr

ei mergeau cu feţe acoperite
asemenea nou-născuţilor
cu sensurile strangulate
în jurul identităţilor

apariţii SF
aceste răbufniri în realitate
ale unor zei de carton

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La (im)perfect

[file de jurnal afectiv]

se crease diversiune
oamenii purtau măşti... aruncau
cu sentimente şi confetti...
pe nimeni nu interesa propriu-zis
oprirea finală
trădarea trecea drept faptul divers:
nimeni nu intenţionase pe nimeni să rănească
doar clipa!
clipa asta!
îşi revendicase dramul de libertate
făţărnicia!

(se uitau păsări... ignorau transformarea fatală)

îţi aminteai vag de mine
femeia parţial conservată
într-o poză digitală
ochii mei trăiau livresc copacul
braţele evocau combinaţia de escape-uri

(eram eu?! era alta!?)

încapsulată în rochie orange şi dureri de gleznă
cosmosul meu începea în dreptul tentativei de luciditate
făcea înconjurul infinitelor incertitudini
ca pe ecran... jocul nostru se derula
un fel de-a v-aţi ascunselea
de bună-credinţă legată la ochi
îţi acordam credibilitate

habar nu avea muntele de prinosul meu
nebunia ta mă păstra aproape intactă
nu ştiam eu dacă din vanitate... dacă din vreo iubire...

între timp pierdeam sentimentul tragicului
întâmplarea imposibilă îşi redefinea înţelesul
când august pregătea noile căderi
nu se sfia pământul să îngroape

dame de pică
îşi făceau în trombă intrarea
răsuflau gâfâit înăuntrurile
istoria se scria
în romburile vide
ale dresurilor-plasă

am resetat calea
drumul acela încercuit cu smochini şi cu frică
preambul pentru eventuale înclinaţii estetice
asprimea vegetală îmi desăvârşea simţurile
fetiţă, formatam coloană infinitezimală
lanţul desfăşurându-se
de la mine spre mine
în văzul unei lumi năpădite
daliile înfloreau marginea şoselelor
în praf aceeaşi apă preschimba chipurile
unica memorie afectivă incrustată în biserici

într-o despietrire de stâncă
mi-am regăsit locul

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, nostalgie departe

Într-o zi toate acestea vor deveni pământ,
nu voi mai fi pentru a mă bucura, încă.
Voi face gălăgie de sus dintre stele
pentru că ele vor fi surorile mele.

Într-o zi voi fi tunet şi ploaie.
Într-o zi veţi cere aripi de înger cerului.
Într-o zi, ce va fi îndepărtată...

Cine ştie dacă voi avea ochi spre a privi
pe cei care vor falsifica chiar şi suspinul.

Într-o zi voi fi zefirul din depărtate universuri.
Într-o zi toate acestea vor avea un sens.

Vei vorbi de acest contribut la progres?
De voinţa de a ne înălţa din adâncuri întunecoase,
noi mergând prin noroi rupându-ne încălţările.

Într-o zi aceste cuvinte vor deveni lumină.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bolnav de naivă

nu ştiu dacă azi o să plouă
dacă am uitat rufe întinse pe frânghie
o rană deschisă... doar gândul meu
spânzurat către tine

[buburuză înnegrită cu orange testează trupurile noastre ca pe aer; nimeni n-o mai strigă pe nume!]

o iau de la capăt
şcolar conştiincios
încercând să descopăr locul acela
unde s-a strecurat greşeala
păcatul în miniatură al strămoşilor vajnici

paginile se acoperă de straniu

*
oameni goi intră în septembrie
ca de insectă îşi scutură văzul
îşi murdăresc mersul în moartea căzută
dintr-un vârf de copac sau de înger
se încuie între teancuri de haos
sufletul!
locul acela unde se petrec risipiri iremediabile
terenul minat...
o bombă nedezamorsabilă la fiece secundă

*
atâta vreme cât nicio stare nu poate fi aprofundată
iubirea va rămâne ca de obicei la stadiul de proiect
teoriile majore ale umanităţii vor converge spre altceva
punând în încurcătură... în transă Divinităţile

*
docili simulăm încăpăţânarea
purtăm pământ... obstinându-ne-n roşu
duminica încearcă o minimă variaţiune sinestezică
făcând abstracţie de principiul discontinuităţii

ne dezbrăcăm
aruncăm cât colo aripile
convinşi fiind că am eliminat
toţi prădătorii
idioţi aşteptăm
vindecarea de nimic

*
azi mă rog
cu imaginaţia femeii preistorice
instinctuală, bolnav de naivă şi rea
în apucăturile mele
poetice

*
a fost o vreme
când eram irezistibilă
şi pe timp de invazie

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lagăr

boala noastră avea să treacă
printr-o mulţime de faze
o spuneau oameni în halate aproape-albe
impecabil intrându-şi în funcţie
de frica unor iminente procese viitoare
da... avea să treacă
povesteau strămoşii cu chipuri imortalizate în ipsos
deloc aleator puse în ferestrele mimicilor noastre
– saltimbanci desprinşi parcă din SF-uri
din când în când se mai poticnea câte o pasăre / de nu va fi fost ursita
dama aceea de pică verde cu 10 minus la purtare şi iubire ilicită

desculţi purtând în sânge formule bizare
memoriile afective roşu-cu-dungi
ale nu-ştiu-cărei dihanii
am spart mai multe iluzii
am doborât timpuri
vremurile preistorice ale cârtiţei
locul de unde întunericul îşi face curaj
să existe numai cu amintirea luminii
am purtat / am spart / am doborât...
până când am dat de lagărul nostru
personali într-o istorie atât de comună
de bunăvoie am intrat în cămaşă de forţă

se uitau cireşii
cuvântul acela rămas la jumătate de sens
că de ce noi? că de ce?

veneau / ne priveau / se recunoşteau pe ei înşişi
şi parcă atât de diferit gesturile noastre dezlegau
înţelesurile propriului turn babel
atunci ei veneau... ne priveau...
îşi făceau cruce şi-n sân îşi scuipau:

când e dragoste îşi face de cap
Necuratul

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ordine umană

[file de jurnal afectiv]

sărăcia noastră începe
în dreptul liniilor discontinue
acolo unde cu nonşalanţă cosmosul face tabula rasa
mizând pe efectul privirii de ansamblu
[durerea se conservă sine die în detalii microscopice!]

ai zice că e un fel de orizont

cerul se desface în franjuri!

aici încep şi nesfârşesc monologurile
poteca omului singur pe sine cărându-se
povara aceasta pentru care niciun sfânt
nicio inchiziţie n-au găsit încă rezolvare

siluete decolorate se supun mecanic ritualului colectiv
dimineţile îşi revendică porţia de articulaţii nervoase
uşile se dau parţial/ se intră/ se crede/ se pleacă...
iluzia trecerii se măsoară în visele erodate
somnul ia în posesie lucidităţile
bătrânii din noi au nevoie urgentă de mamă!
se ignoră eventuale deraieri de la normalitate

într-un gest de revoltă... într-o nebunie
pasărea îşi împrăştie aripile
şi iată-ne!
alunecaţi unul din celălalt
incapabili de moarte
imposibili în viaţă

serile se fac goale
nopţile îşi adâncesc aberaţiile
o memorie afectivă paroxistică lasă loc
suprafeţei plane ca unei amnezii supreme

imperfecţiunea este regula în ordine umană

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmblânzitoarea

şi-atunci venise ea
grăsuţă frumuşică vie
pocnise un colţ prea abrupt
cu marginea unei andrele
cu-o vorbă pestriţă catifelată
mutase camera veche vreo 2-3 mobile
centrul privirii spre răsărit

astupase – spunea gura lumii –
groapa celor de moarte păcate

ce-i drept mai chicoteau dracii
de te lua cu gol la stomac
o nelinişte dintr-acelea că musai
totul se va prăbuşi

şi oamenii se făceau lighioane
schimonoseau chipul Domnului
uitând de iubirea aproapelui

dar ea!

amintirea copiilor desculţi aşa de orfani
o incrustase spre luare-aminte într-o icoană
şi peretele orb atâtea veşnicii strălucise

de nestăvilit îşi ascunsese plânsul marea iubire
într-o corabie de note alunecoase
îşi cârmuise privitorii spre fereastra minusculă
dând spre pajiştea cu muşetel şi coada-şoricelului

[vezi, nici nu venise primăvara
şi minunea aceea se împrăştia
pe căi nevăzute
simţite poate doar
prin sfiiciunea inimii]

scosese de la naftalină mireasma casei
gustul cald al tuturor iernilor
făcuse bunică – bunic mamă şi tată
puzderie de copaci... puzderie de copii

le spusese:
când se coc cireşele staţi în mijlocul lor
ca nişte fii risipitori întorcându-se
hrăniţi-vă cu lumina soarelui intrată în ele
faceţi loc mic în bătătură mare împrejmuiţi-l cu dragoste
cântaţi când simţiţi sugrumare
purtaţi bluze în multe culori şi batiste parfumate
daţi florilor zăpada cu tandreţe la o parte
cât să vă acopere desăvârşit Rana

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Treptat toamna

ziua se făcea minusculă
ieşeam pe furiş în grădina cu tufănici
scuturam pământul de somn
ssssst! – tăceam aşa într-o doară
mă auzeau şi se conformau
vreo 2-3 complici

prometee mai altfel încercam
întoarcerea pe aceeaşi cale
nu-mi puteam surghiuni melancolia
chit că moartea şi de aici ar fi putut
la o adică să mi se tragă

aşa că zăboveam
în imaginaţia băncii prăbuşite
dintr-o nevoie acută de intimitate
în gândul copacului ca-ntr-un început de cer
îmi lăsam părul inundat de păsări de cercuri
de fumul oval al toamnei ridicându-se gros
spre mimicile salopetelor îndoliate:
aleile trebuiau curăţate
chiar cu preţul înăbuşirii
unui ţipăt

din slăbiciunile mele intense pentru viaţă am iscat foc minor
pentru toţi aceia care dintr-un motiv sau altul
îşi rataseră întâmplarea

m-am întors aproximativ pe acelaşi drum
am mângâiat o fereastră speriată
etern dând spre uliţa copiilor
ce alergau năuci
cu tălpile goale
am adus la gradul de suportabil
răceala neagră a orfelinatelor

până la frumuseţe
mai erau doar
câteva
trep
te

rănile vegetale îmi acceptaseră ploaia.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În punctul acela

chipul mamei se scufunda
n-aş fi ştiut să spun
cum îi erau ochii
dacă îi ţinea deschişi... înalţi
sau pătrunşi de un somn

bradul era viu
lângă o vitrină
poate în unghiul acela
unde uimindu-se un copil
îşi aşezase hotărât desaga cu fericire

un altul se trezea
intempestiv umplea aerul
cu sperietură de aripi
fuga lui în picioarele goale
impregna cosmosul
cu atâtea lecţii neînvăţate

supusă mâna desena
formule chimice alambicate
numai dorul de altceva

se simţea parfum de levănţică!

din abisul unui balcon
doboram cu viteza iubirii
mai toate necunoscutele

până la floarea-de-măr
de nu va fi fost
Mama.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din O Leoaică îmi traversează centrul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Voi trece pragul de iarbă
sub care curge raiul din noi,
păsări cu aripi de porţelan ni se arată în vis
iar mâinile care vor să le atingă se fac poeme-
dintre acelea ce înfloresc numai în barba lui Dumnezeu.
Ştiu că iubirea e pâinea frământată de îngeri,
de aceea ne vom aşeza la masă
şi vom tăcea până ce luna îşi va arăta ochiul,
iar atunci când noaptea ne va lua de mâini
ne vom lumina reciproc.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Déjà-vu primăvăratic

(file de jurnal afectiv)

n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni
micşunelele ne descleştează pumnii
pumnii şi sufletele

nu ţi-am spus niciodată
despre rochia albă-cu-frunze aproape-ca-n realitate
cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine
o mare îşi căuta ţărmurile/ minima recuzită pentru a induce
în irealitate

nici despre ziua în care pe marginea unei ape
mă statornicisem dincolo de un timp
nimic n-ai ştiut
şoseaua urca albastră şi netedă printre păduri şi tentacule
undeva sub coapsa aşteptărilor se deschisese Oraşul
visul meu de copil incurabil mă devenea mare

! deodată cimitirul... 2-3 magnolii

făcută mică m-am lăsat sub grija câtorva păsări
a strigătului Mamei – muzică a grădinii grandioase

! poate era Cerul / poate te apropiai tu

această istorie atemporală care se pornise şi nu se mai oprea
să alunece înspre mine

n-ai ştiut nici măcar mireasma aurie a mărului dintr-o poartă
găsindu-şi habitat în rând cu firele de arpagic
cu nevinovatele nelinişti ale copilului fidel drumului
printre buburuze şi fluturi

curajul acesta
marea frică... puţina inconştienţă
mâna mea scuturându-ţi uitările
lăsând virgin locul cu sunete colorate
sufletul trupului prea obosit de convenţii
în fapt un poem sustrăgându-se
amatorilor de nimicuri

nucul este la fel de adevărat în capătul viei mele
verdele împinge cu tandreţe şi viaţă pământul...
pământul acesta ca un căpcăun blând abdicând
domesticit la ţipătul poveştii

! ne vom afla în timp util

când va fi să fie
o vom face ca şi cum
niciodată n-am fi făcut-o
am lăsat suficient suflet pe aici
o grămadă de NOI...

ne vom întoarce!

... n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi acum ce rămâne?!

iubirea în învelişul trădării
trădarea în ascunzişul celeilalte?!

doar spaima enormă a omului omiţându-şi Dumnezeul?!

şi câte sentimente rămase la stadiul de proiect
acaparate în nesăbuita lăcomie către altceva!

niciun păcat prea mare! nicio deziluzie!

florile îşi schimbă chipul în nevăzutul ochilor noştri
nopţile se lasă autoritare / în lăuntrul lor cutremure
ne desprind alcătuirile / înainte de orice dimineaţă
un lup ne muşcă isteric din intimitate
îi încurajăm muşcătura într-o orbire a lumilor
ce n-au să vină preceptual vreodată

şi totuşi! cineva posedă o firavă memorie afectivă
galben tramvaiul atenţionează un foişor:
2 suflete gata cândva să explodeze!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

treacă de la mine!
petreacă-se apocalipsele!
copacul să-şi crească pădurea cu vârful în jos
şi păsările să fie altceva... de pildă... o mână de magnolii risipită
intempestiv / accidental peste sufletele morţilor trecuţi anapoda în strigoi
... ce vor ele... să fie!
proprii pui / proprii strămoşi... erorile şi trofeele individuale
expuse în vitrine imaginare într-un măreţ imbold al bravurii de sine
opusul absolut să fie!
partea perfect simetrică în ordine antonimică:
pământ adică!
să se comprime la aripi... la jumătate... la o treime... până
la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de zbor sau de cântec

oameni să bată cu pumnul în masă
doar pasul pe loc
să-şi piardă toate oglinzile
reciproc să se mintă
cât sunt de frumoşi / de adevăraţi / de zei!!

ca dintr-o prăpastie eu
să simulez invazia de sentimente
în această penurie a afectelor
în care cuvintele suportă ieşiri-din-sens
până la goliciunea barbară a nefăcutului
cu ultimul dram de prezenţă-de-om
pe furiş să râvnesc fie şi la
o prăpădită de nefericire:
nu vine!!!!!

*
bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de nebuloase
habar nu avem cum de mult am plecat din noi:
nicio cale de întoarcere!

o voce ţipă:
cad îngeri!
le cad respiraţiile!
şi veşmintele concepute de imaginaţia singură
cu orice preţ căutându-şi tovarăş de trup

daţi-vă la o parte!
se prăbuşeşte Chiar Dumnezeu!
Nu ne!!
Daţi-vă!
Ei, tu, voce nepricepută!!!
Care memorie... care arbore te leagă de destinul meu?
şi-n virtutea cărei flori încă neputrede
cu impertinenţă îmi reclami dreptul la viaţă?!

! Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici măcar nu-mi este indiferent cineva!

îmi amintesc aşa într-o doară ca şi cum altul ar face-o...
cum visam când eram numai fluture...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar unde sunt pomii înfloriţi?

primăvara asta
cârpită cu petice care mai de care
să ne ţină oarecum laolaltă
făcută să funcţioneze împinsă repede
în algoritmul celor 4 sezoane
de dragul obişnuinţelor
al habitatelor de tot soiul

lăsată mai apoi liberă
ca un animal dezlegat din lesă
dându-i iluzia dumnezeirii
urmărită pe furiş ca un tâlhar
autoritar pusă la index

şi noi!

marii pitici înghiţiţi de instincte
falşii eroi formal expiind în burta unui chit
şirul nesfârşit de neorânduieli afective
ale străbunilor... ale urmaşilor

descoperindu-ne dragostea
chipul ciumat
constant ascuns
sub faldurile neobrăzate
ale himerelor... ale plânsului

ţipătul nostru de copii perverşi
mizând – până când?!
pe absolvirea omorului comis
nu din culpă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o aruncătură

nu ştiu dacă se numeşte regăsire
sau este numai tributul revendicat
de trufaşa viaţă

toate aceste scene nocturne
când pungesc aşternutul
fac din vis o placentă
în care umblu desculţă prin mine
pe coridoare niciodată ştiute

... drumul meu concret
pe şosele din bitum şi păsări îngheţate
urmând traiectoria pădurilor dezmoştenite
drum în pantofi roşii din lac decojindu-se şi degete strânse
în văzul orb al exteriorului care te-mpinge te-mpinge

drumul meu
aşteptând
eliberarea
Acasă!

plânsul pe care mi-l reprimam în copilărie
să nu mă vadă Mama
plânsul pe care mi-l sugrum acum
să nu mă văd... să nu mă văd... de mine să stau ascunsă

*
gesturile noastre cândva unice
mimând eternitatea
în după-amiaza nesfârşită de iulie
când ne permiteam all inclusive

gesturile noastre orfane azi
intrate în rândul anonimatului
neputinţa de-a mai găsi măcar
un strămoş care să jure în faţa lui Dumnezeu
că noi i-am păstrat sângele
felul de a se încrunta
de-a duce mâna la gură
minunându-se

**
pe un câmp
degetele noastre rămase infantile vor testa
consistenţa feroce a lumii ingrate
instinctual iremediabil căutând
învelişul unui uter
acea instanţă maternă
care să ne ţină
încă o vreme
în afara morţii

pe noi străinii
treziţi
la o aruncătură
cosmică
de toate
ale noastre

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rena: Te-ai încumeta să te aventurezi printre ele?
Als: Poate; închis într-o navetă, echipată corespunzător cu armamentul necesar. Aş înlătura rapid din cale orice creatură din asta, mică sau mare, ierbivoră sau carnivoră...
Rena: Ce-ai spus?! Să-ţi fie clar, zevzecule! Nu vom ucide nici un dinozaur! Cap sec!
Als: Cum adică?!
Rena: Nu ne aflăm aici ca să ucidem aceste creaturi.
Als: Mai bine noi pe ele, decât ele pe noi. De altfel, oricum se ucid singure, între ele.
Rena: Asta nu-i treaba noastră! N-au decât să facă tot ceea ce vor! Noi n-avem dreptul să ne amestecăm, să ne implicăm, să distrugem echilibrul ecologic dintre ele.
Als: Despre ce echilibru vorbeşti? În scurt timp va sosi meteoritul şi... Buuum!!! Pa! S-a zis cu orice echilibru. Adio!
Rena: Ia mai lasă meteoritul ăla afurisit în pace! În orice caz, noi n-avem dreptul să provocăm moartea nici unui exemplar dintre aceste creaturi.
Als: Ascultă, drăguţo, eu am de gând să ne apărăm cu orice preţ. Şi prefer ca preţul să fie viaţa vreunui dinozaur, nu a noastră.
Rena: Să ne apărăm, de acord! Dar asta nu înseamnă să ucidem. Credeam că ne deosebim de acele creaturi...

replici din romanul "Speranţa"... dinozaurilor! de Cornelia Georgescu (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Escape room

vii de pe teritorii necunoscute / continente care s-au scufundat deja
în apa oceanului blocurile se clatină / la parter locuiesc eu

în fiecare zi încerc să ies la suprafaţă cu mâini care nu pot înota
cu picioare care nu se pot mişca

încerc sa ajung în lumea reală/ dar toate visele mă trag înapoi / ştii cum curge sângele în apa? ca o cerneală se împrăştie încet şi construieşte baraje în lupta cu el însuşi/

m-am tăiat în dreptul inimii în semn de preluare a controlului
privesc prin hublouri d e pr a va rea

şi mi-e dor de castelele de nisip pe care le făceam când eram mică

pe teritorii cunoscute
marea de nisip se întinde până dincolo de orizont

de acolo văd un bătrân venind încet

// oasele mă dor tot corpul mă doare rana din inimă sângerează //

cred că m-am întâlnit cu dumnezeu
dar un val înalt îl acoperă şi dispare

fac un castel de nisp cu ferestre largi şi dormitoare în care să ascund toate viciile mele

rămân în umbră pentru o perioada de timp / nu ştiu ce se întamplă
dar soarele izbucneşte dintr-odată / deasupra mării pare foarte mare

privesc prin aerul liber / t ris te ţea

salcâmii îşi scutură florile uriaşe şi mă îngroapă în mirosul lor / decid să fiu propriul meu soare
să te caut / să te atrag aici pe teritoriile mele necunoscute

sa mă tai din nou în dreptul inimii ca de acolo să ţăşnească bu cu ria /

sunt doar o hologramă / asa cum a spus patrick suskind
când te apropii de tine ca de o gaură neagră / cei din afară te vor vedea pentru totdeauna cum le faci cu mâna în semn de la revedere dar niciodata nu te vor vedea coborând în ea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arrière-fond

seara debutează fără nume
acest spectacol frugal lipsit de pretenţii
mulţumindu-se cu droaie de figuranţi
veniţi de undeva de la capătul lumii
într-o nepăsare... într-o neputinţă
inevitabil atraşi de gaura neagră
a unei scene îndepărtându-se

*
aplauzele stârnesc
albastru-cu-vid
stupoare!
prin tine umblă
vietăţi cu priviri închise
contaminându-te

enunţurile urmează aceeaşi traiectorie circulară
nicio revelaţie nu se schimbă în duminici!

**
gândul de-a nu mai fi
trezeşte absurdul
revolta omului mic împotriva zeului
puţin ridicolă puţin anapoda
această intempestivă ieşire din sânge

***
supliciul cel mai mare
să te prefaci că exişti afectiv
când nici măcar Dumnezeu n-ar putea identifica
vreo diferenţă între tine şi lucrurile sale
îţi rămâne ce-i drept pârtia aceasta ambiguă
pe care formal îţi dai drumul
în virtutea funcţiilor mecanice

şi râzi şi eşti fericit şi pierdut şi murdar... şi râzi... şi eşti...

****
robotic lumea se va aranja
la poalele muntelui ca un public
vor trosni floricele din plastic amnezic
simulatoare perfecte vor da o iluzie
se vor abţine îngeri
să cadă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!