Cineva parcă

nimeni nu ar fi putut calcula
distanţa exactă
până la primul înger
cât de mult ne apropiaserăm
cât de încăpătoare se făcuse depărtarea
către propria inimă

şi cine ştie dacă el ar fi fost
duhul însărcinat încă o vreme
cu naşterea vie lângă înflorirea cireşilor

la pronosticuri renunţaserăm de mult
mai vedeai ici-colo câte un doctor de suflete
prezentându-şi obiectul muncii ca pe vietate
somată ineluctabil de preistorie

făceam haz probabil
încercam mai multe piste deodată
statisticile aveau desigur să ne includă şi pe noi

hainele existau silenţios în şifoniere mute
într-o armonie suspectă era poate
felul lor de a-şi manifesta gratitudinea
pentru momentul de renunţare la sine
de încredinţare exteriorului
eram noi altfel!
ipostaza anterioară ca o tentativă a subconştientului
de a face suportabil necunoscutul
monştrii letali din interiorul lui mâine

aşteptarea se desfăşura oarecum poetic
asemenea unei câmpii arse nesfârşite în faţa căreia
proba supremă era să rezişti cât mai mult
până la înghiţirea definitivă

ca pe ultimă ţigară consumam un gând
ne mişcam invizibil imaginaţia
ţintind păstrarea dreptului elementar la intimitate
pragul acela dincolo de care oricând
ar fi putut surveni... nu viaţa

cineva parcă repara acoperişul unei case
mieii scoteau corniţe şi verdele ar fi început
să se acopere de aurul coborât fantastic
sub forma bănuţilor galbeni

bunica parcă trebăluia
dintr-o altă stare se ridicau
aburii fragezi ai supei

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Injectabil

nu avea timpul timp
de smiorcăielile noastre
şi cât de mute trebuie să fi fost ţipetele
cât de invizibile zdrenţele de mucoşi

o fâşie din noi se desprinsese
asemenea unei falii urmându-şi rătăcirea
era poate porţiunea aceea
mult prea importantă din inimă
darul primit cândva ca semn distinctiv

i-am urmărit de deasupra
ciocnirile martirajul îngenuncherea
de-abia stăpânindu-ne moartea
durerea peste putinţele lutului

amintirea de noi ne-a târât ne-a somat
fragmentul acela făcut una
cu nepăsarea pământului
glasul sângelui glasul nostru
al celor rămaşi încă vii

vecinătăţile musteau de istorii familiale
un miros anume... mirosul casei de odinioară
oferea probabil cosmosului pretextul ieftin
de divertisment răsucit

până când

cineva descuiase lacătul
cu mână uşoară de infirmieră
îndelung aşteptată... deodată găsită...

ne injectase otrava
fără ca noi să simţim

nimic altceva

decât

destin.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

In absentia

florile continuau să crească
şi tramvaiele îşi păstrau acelaşi aer
de normalitate... altfel...
ne îmbrăcam sport... mai mult clasic
din când în când alternam
cu câte o iluzie
ne făceam că este
realitate

între timp

mai multe sensuri
îşi schimbau habitatul
ne trezeam departe
într-un pod de palmă
nedezamorsat

! într-un final o să vină o ploaie
mi-ai spus tu... mi se pare...

deodată am început să alerg

câmpul se umpluse cu păpădii
! nu ştia omul cât aur ar fi putut să aducă

în faţa noastră
îngerul gol
testându-şi goliciunea
în suflete risipite
când ne-am aruncat
edenul
şi Dumnezeu
nu ne-a mai aflat

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Care dintre noi

zăpezile îşi lăsau tristeţea să curgă
asemenea unei ape cu nume necunoscut asemenea unei vremi
bolnăvicioase haotice ample contravenind mai tuturor pronosticurilor
într-o zi în care a venit soarele acela neprevăzut

şi oamenii!

contrariaţi doar acceptându-şi oboseala
peste-puterile-lor-chinul-de-moarte-cu-magnolii
târau sănii cu tălpi ruginindu-se-n mers
nu se găsise nimeni să vadă să desemneze
anomalia exista ca un cod genetic legislativ
viermele fără niciun complex
adjudecându-şi locul într-un scenariu
în care oricum nu binele era dat să triumfe

rămăsese totuşi o alee cumva ascunsă
acolo se revărsase o parte neştiută din mine
... poate din noi
de vreme ce fără de voie te făcusem părtaş
sălciilor mele înalte cu capete dezvelind
multe dintre secretele îngerului
focurilor de artificii mai mereu în stare
să încălzească zăpada fără s-o topească în sfârşit
temelor la istorie confundate cu suprema lecţie de supravieţuire

aşa mirajul asigura continuitatea
încă o oră încă un minut...
până la o altă virtuală
revelaţie salutară

nu ştiam
care dintre noi avea să plece primul

pentru orice eventualitate
aranjam floarea în felul meu atât de specific
întârziam estetic asupra detaliilor dintr-un geam

îmi făceam simţită prezenţa

muzical tăcut

pentru totdeauna.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă!

foarte probabil nu din egoism
resimţeam eu senzaţia aceea

într-un fel sau altul
era primăvară!

îmi plăcea nebuneşte noaptea să contemplu

când străini oamenii se băgau înfriguraţi sub aşternuturi
neştiind dacă aveau să repete şi mâine gestul acela

până la insomnie până la ridicarea subtilă din patul fantomatic
îmi plăcea
legănarea albă-catifelată a florilor de cireş ca nişte soldaţi
pe timp de pace când liniştea împrăştie miros de scutec
şi mângâie geamuri într-o desfiinţare aparte a separării

era povestea fostului copil... poate!

şi ziua!
ziua-n amiaza mare!
hainele mele colorate făcând pe plac vântului
mai ales foamei personale de irealitate
tărâmul acela în care nicio trecere nu e definitivă
şi asta nu încurcă nicidecum planurile vreunui dumnezeu

ştiam: purtam parfumat părul şi pulover cu mărgele
o eşarfă păstrată în creanga ascunsă a unui copac
stările mele ieşeau dintre clişee asemenea rădăcinilor ample
îndelungă-vreme captive în conţinutul atrofiat

undeva la un capăt praful tramvaielor secetoase
figurine mergând la voia întâmplării
lăsându-se murite
nici măcar până la proba contrarie

nu din egoism resimţeam eu senzaţia aceea
eram sigură!
o dragoste anume încă era capabilă
să ţină desfăşurat pământul
deasupra nimicului

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut în faţa noastră pe pământul moale, urma unei labe uriaşe, cu trei degete. O vietate străbătuse balta şi intrase în pădure. Ne-am oprit să cercetăm urma aceasta monstruoasă. Dacă într-adevăr era a unei păsări – şi ce altă vietate a fi putut lăsa o asemnea urmă? – laba aceasta era cu mult mai mare decât a unui struţ, încât, privită sub acest raport, pasărea însăşi trebuia să fi fost uriaşă.

Arthur Conan Doyle în O lume dispărută
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deseori, în ascunzătoarea lor secretă, Dan îi citea motanului, la lumina unei lanterne (cât îl ţineau bateriile), câte o poveste interesantă. Motanul se lungea alături, de parcă-l asculta cu mult interes, deşi cine ştie ce înţelegea el... Dan îi netezea blana moale, cu degetele sale lungi şi subţiri (ca de pianist), iar motanul torcea zgomotos, de plăcere, semn că era fericit. Iar dacă Moţ era fericit, era şi Dan la fel ca el, de parcă motanul îi transmitea cumva din starea lui – cine ştie, poate chiar îi transmitea...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Favoritism

întâmplarea noastră acaparase
o parte însemnată din priorităţile omenirii
pentru noi se făceau cozi la garoafe bătute
se răceau cafele dădeau iasomii verzi în clocot

îngeri se retrăgeau pe vârfuri:
spectacolul se ţinea cu casa închisă
nimeni n-ar fi putut spune
dacă "vreo dată viitoare"...

octombrie îşi amânase periplul
ca un înţelept fără alternativă ocupase
colţul invizibil de la terasa de pe Magheru

o marmură ratase cu brio programarea
la "De vorbă cu identitatea"
se abţineau apele
pământul se statornicea
cu faţa la roşu

cât ai clipi
cosmosul se strânsese
în incandescenţa unei eşarfe
în pulsul nostru rarefiindu-se
până la a cădea
în eternitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât mai ales

o vreme am spus
n-o să mai vorbesc despre mine
nici măcar n-o să tac despre

! dar nu avem încotro

atâta vreme
cât cireştii care nu-şi aduseseră încă
florile pe lume erau
cu ochii pe mine
fără să pretindă ceva în schimb
îmi împrumutau uitătura
retragerea grabnică spre alt habitat
gesturile speciei pe cale de a se sălbătici
într-o lume scufundându-şi contururile

şi poate nu atât cireşii
nici florile lipsă
mult prea puţin
transferul acela cromatic
de incertitudine de spaimă
nici răsfrângerile vegetale
în ultimele rămăşite
de constituţie umană

nici atât
pocnetul sufletului
ca un furuncul mult prea timp
păstrat sub pielea adâncită
asemenea crimei primordiale

cât mai ales

nesupunerea întâmplării
în faţa deciziei personale
de-a nu mai fi niciodată
eu.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Consistenţă

ninsoarea
ne luase oarecum prin surprindere
n-am fi putut spune dacă eram
veseli speriaţi... doar curioşi
învăţam din mers
această ieşire amplă de sub nisipuri
proiecţia uriaşă a micului eu din nimic

cu priviri frontale de pitici războinici
ne-am deschis reciproc rănile... hectarele de pustiu neiubit
fulgii se păstrau intacţi deasupra încinsăturii inimii
o abatere minimală de la legile firii cel mai probabil
simple derogări de la verdict

siluete pufoase traversau
centrul de echilibru al cosmosului
mirările se ciocneau se amestecau
lângă tulpina copacului fidel
purtând rătăcirea chipului

toată această frumuseţe
şi noi tăietorii-de-lemne
păcătoşii... prin neputinţa
de a-i ţine piept....

atunci ţi-am vorbit!

despre copilăria mea muzicală
despre dimineaţa aceea constant repetându-se
în aplauzele argintate ale zăpezilor ầ la minute

drumul era luuung
fericirea se forma din albastrul-cu-mov al florii ghimpate
împodobind vidul din gardurile după-amiezelor albe fără sfârşit

din adâncul troienelor
doi călători şi-o luminiţă gălbuie

oricând
ar fi putut
surveni
viaţa

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delete

la intervale neiertătoare
tăcerea devenea insuportabilă
atunci încercau din răsputeri
să-şi amintească
dar nu... nu exista memorie!
orice experienţă se închidea probabil
în spaţiul şi momentul ACELA

jivine de-o zi mult prea fragile
să descopere iubiri să gestioneze drame înaintau
mai mult returnau unor halate invizibile
cu formă de oameni
cv-uri compuse din acum şi aici

fiecare dimineaţă le punea la dispoziţie
chipul necunoscutului căruia cu spaimă şi nepricepre
se apucau instinctiv să-i dezlege uitătura să-i străbată drumurile
ajunse la finish cu mult înainte de a începe

se năşteau ei... se năşteau alţii?!

până spre seară cunoşteau atât cât să închege
stop-cadre dintr-o istorie minoră ambiguă
nefinisabilă asemenea unei picturi iluzioniste
solicitând lipsa de privire a ochiului

floarea începută nu putea continua de una singură
şi vişinii se coceau într-o foaie galbenă
rebut al tentativelor de sinceritate

pe punctul de a trece
ne-am auzit păsările zdrobite
habar nu aveam să rostim:
e şi mâine o zi!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă de când am vorbit într-o seară în Viena în treacăt despre asta, am avut sentimentul că noi căutăm pe cineva pe care-l cunoaştem bine, căruia îi ducem mult lipsa şi pe care-l strigăm de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea niciun răspuns; şi cum ar fi putut răspunde cineva care nu era acolo, cât vedeai cu ochii de jur împrejur? Puţine lucruri sunt sigure, dar unul din ele este acela că nu vom trăi niciodată împreună, în aceeaşi casă, trup lângă trup, la aceeaşi masă, niciodată, nici măcar în acelaşi oraş.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Acum realizez cât de complicitate sunt relaţiile umane!
Cât de dificile!
Cât de greu de păstrat!
Cât de puţin oferim!
Cât ne pierdem în Noi!
Cât de mult vrem!
Cât de mult nu ştim ce vrem!
Cât de nehotărâţi suntem!
Cât de neîncrezători!
Cât nu ştim să iubim!
Cât şi de câte ori nu vedem iubirea celuilalt!
Cât de imperfecţi suntem pe drumul ce îl vrem perfect!
Chiar şi cât ne pasă de Noi,
Suntem de multe ori,, orbi" şi chiar,, goi"!
Cât şi mai cât poate spune tăcerea!
Cât, cât, şi mai cât ne vom pierde!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De o parte şi de alta

distanţa asta dintre mine şi tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simţită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezenţă a lunii şi toate maşinile cosmice au oprit în faţa liniei ferate.

să fi trecut o veşnicie!

şi Dumnezeu era liniştit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape

*
eu atât de aproape de viaţă
tu atât de aproape de opusul ei

eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei

sufletul tău/ meu ca un firicel traversând clandestin să ajungă la mine/ tine
zdruncinătura!
oameni cu priviri novice
spunându-şi că timpul nimerise
în şoseaua ciuruită
pe care odată şi odată
avea s-o astupe cineva

**
nimic nu ne-ar fi putut apropia mai mult
decât felul acesta subtil de-a te face părtaş vieţii
decât felul acela cutremurător de-a mă face părtaşă morţii
[sau invers... ce mai contează?!]
într-o simbioză aparte
numită iubire

dovadă
floarea de cireş incapabilă
de acte discriminatorii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flux

Tăbliţa de lut mă aştepta în nisip

Era o poveste foarte veche,
scrisă într-o limbă moartă de mult,
pe care tu ai uitat-o,
desigur,
pe care eu am uitat-o,
la fel de sigur... dar..
dar simţeam şi simţeai parcă ceva cunoscut citind-o...

Încerc să-mi amintesc câte ceva din ea.
Crâmpeie... traduse în limba noastră de acum....,
amestecate cu gânduri:

Nesfârşite curgeau zăpezile în zarea mării... tu privind

Aş fi vrut să te strig, să-ţi arăt soarele jucăuş şi dezordinea anotimpurilor...
- dar nu mai vroiam nimic -
si apoi ar fi fost poate o indiscreţie... mai bine că ai continuat să priveşti...
minunat prilej de sete... marea zicea bătrânul

Erai acolo nemişcată, cu glezna ta înlănţuită, de lanţul de aur.. de aer

Puteai să-l rupi
Şi totuşi nu fugeai
Doamne cine te legase cu lanţul acela subţire de nesfărâmat?

Eu eram nicăieri şi totuşi te vedeam
Nesfârşit de primitoare ascunzătoare – aerul

Să nu crezi ce spun acum:
Unii spun că realitatea nici nu există,
că noi nu suntem decât visul unui fel de dumnezeu

(Mai ales când ştii că locul tău nu a fost niciodată AICI)

Brahman i-am spus noi, hinduşii... un fel de entitate,
mai mult o stare decât o fiinţă superioară

La urma urmei nu e nimic rău să-ţi aduci aminte de celelalte vieţi... să visezi adică

Să nu crezi... să simţi da, poate

Continui să înghit lumina oranj.

Nu era nimic mistic în prezenţa ta acolo pe malul acelei mări

Erai cât se poate de vie

Stranie doar acea nesfârşită ninsoare însorită
Prin care pescăruşii înotau linistiţi pe spate cu gesturi ample

Din păcate nu reuşeam să-ţi văd expresia feţei

Ai fi putut să plângi

Ai fi putut să râzi

"Infandum, regina iubes, renovare dolorum"

(mai departe textul lipseşte, colţul tăbliţei e rupt)

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

În absenţa noastră

îndepărtarea se instaura
într-o complicitate stranie
traversam pe sens interzis
cu ochii închişi
nevăzându-ne moartea

nu ştiu dacă asta se numea curaj
făcea parte din codul genetic de eroi
anonimizaţi de istorie deodată scoşi de la naftalină
asemenea unor fluturi somaţi să iasă din crisalidă
de întâmplarea mult prea personală

?! era pur teribilism
o sfidare a sorţii
o punere voită cu faţa la ţintă:

trage dracului odată, trage!

era nepăsare!?

în lumea cu ochii închişi imaginam
câmpii cu zombi şi păsări intrate
în adâncul oamenilor
în zona aceea cu bulină
susceptibilă de reeditare

traversam...
în absenţa noastră
explodau obuze
se ciocneau meteoriţi
se disociau rase şi specii
în faliile desprinzându-se
de pe faţa pământului
bucăţi vii de carne
din trupurile noastre
repudiate

era curiozitate:
până unde avea să meargă impertinenţa destinului?

şi-apoi
cine ar fi băgat mâna în foc pentru noi
că nu ne vom trezi împreună
în faţa supermarketului cu de toate?!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au mers după mine, lătrându-mă, ca să vezi, încă unii care se simţeau reali, simţeau că ăsta era momentul lor, că au un rost, că apără ceva, un bloc străin, o maşină necunoscută, nu conta că poate din blocul ăla iese în fiecare zi un ţigan care aruncă cu piatra după ei, se simţeau acolo, în tabloul ăla, elemente esenţiale şi cred că aveau dreptate, da, cu siguranţă aveau dreptate. Eu pierdusem însă trenul, se făcuse deja aproape seară, fiindcă era iarnă, iar iernile îţi aduc aminte de chestiile astea, de cât de repede şi aiurea trece timpul, iernile îţi dai seama că oricum n-ai avut nicio şansă, de la început n-ai avut nicio şansă, pentru că până şi momentul ăla în care ai fost real, aşa cum erau gaiţele, aşa cum era copilul bătut, nici măcar momentul ăla nu a fost pe de-a-ntregul al tău, nu l-ai putut înţelege la vremea aia deci nu ţi-a aparţinut.

Cristina Nemerovschi în Pervertirea (2012)
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemântuire (2)

orizontali în morminte
ne lăsăm traversaţi/ nu simţim timpul
rămân incrustate dâre bolnave
ca-ntr-o poartă a sărutului răsturnată

arapi dezmoşteniţi de propria culoare
în ruptura din noi creşte haosul
ne perpelim spinii unii într-ai celuilalt:
nu sosesc mironosiţe.

când am întins o mână ţărâna ne-a acaparat
dezvelite scheletele s-au holbat impudic:
steaua n-a mai ştiut să călăuzească

nicio oglindă nu ne-a putut recompune
eram copiii orfani... dacă ne durea?!
poate... de am fi înţeles lipsa...

văduvi perfecţi
nu ne cunoscusem vreodată cu adevărat
şi totuşi... simţeam ceva... parcă fusesem
unul al celuilalt... într-o... viaţă?!

*
de la cine de taină încă mai cade câte-o ostie
ne repezim în rând cu pasărea ferecată

trec anotimpuri în pagini alb-cyclamen
îmbătrânim în zâmbete nealenoastre
linia vieţii întretaie prăbuşirea cuibului acolo unde
risipit ţipătul dintre muguri nu se mai desface

nu mai vorbim cuvintele
nici măcar nu le mai tăcem
ne amintim de ele ca de oasele
amantei necredincioase

desenăm o familie cât o galaxie
... cât o frântură de fluture
un suvenir din eden... doar
dintr-o margine de viaţă

aşteptăm

un final în care să ne recunoaştem

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre domnişoara doctor Stela, apartamentul ei fiind situat la etajul 13, nu luase seama la zarva din jurul blocului, pe care nici n-o observase, iar când ieşise din casă, era linişte, deci, coborî scările fără a-şi face griji, asta doar până la etajul şapte, de unde se văzu "acostată" de oameni necunoscuţi care încă mai gâfâiau; urcaseră scările cu aparatura destul de grea după ei... Stela se miră, mai ales că pe măsură ce cobora, numărul reporterilor creştea. Plecase singură, părinţii ei spunând că vor veni ceva mai târziu, iar ea de abia reuşi să ajungă la parter, apoi afară... Aici însă, vai! Erau şi mai mulţi oameni care o înconjurau insistent de peste tot, tare gălăgioşi. Aproape că nu înţelegea nimic din ce i se spunea, dar din când în când mai răspundea la câte o întrebare pe care i se păruse că o auzise, mai semna pe câte o foiţă ivită ca de nicăieri, de parcă ar fi completat reţete pentru pacienţi necunoscuţi şi de abia înainta, cu greu, urmată de mulţimea de oameni. Reuşi cu greu să urce într-o maşină, fără a-şi da seama dacă, într-adevăr, era un taxi. Durase însă mai mult de o oră şi jumătate până să ajungă în acea maşină şi nu avea de gând să coboare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!