Cineva parcă
nimeni nu ar fi putut calcula
distanța exactă
până la primul înger
cât de mult ne apropiaserăm
cât de încăpătoare se făcuse depărtarea
către propria inimă
și cine știe dacă el ar fi fost
duhul însărcinat încă o vreme
cu nașterea vie lângă înflorirea cireșilor
la pronosticuri renunțaserăm de mult
mai vedeai ici-colo câte un doctor de suflete
prezentându-și obiectul muncii ca pe vietate
somată ineluctabil de preistorie
făceam haz probabil
încercam mai multe piste deodată
statisticile aveau desigur să ne includă și pe noi
hainele existau silențios în șifoniere mute
într-o armonie suspectă era poate
felul lor de a-și manifesta gratitudinea
pentru momentul de renunțare la sine
de încredințare exteriorului
eram noi altfel!
ipostaza anterioară ca o tentativă a subconștientului
de a face suportabil necunoscutul
monștrii letali din interiorul lui mâine
așteptarea se desfășura oarecum poetic
asemenea unei câmpii arse nesfârșite în fața căreia
proba supremă era să reziști cât mai mult
până la înghițirea definitivă
ca pe ultimă țigară consumam un gând
ne mișcam invizibil imaginația
țintind păstrarea dreptului elementar la intimitate
pragul acela dincolo de care oricând
ar fi putut surveni... nu viața
cineva parcă repara acoperișul unei case
mieii scoteau cornițe și verdele ar fi început
să se acopere de aurul coborât fantastic
sub forma bănuților galbeni
bunica parcă trebăluia
dintr-o altă stare se ridicau
aburii fragezi ai supei
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vestimentație
- poezii despre îngeri
- poezii despre început
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre verde
- poezii despre umor
- poezii despre suflet
- poezii despre subconștient
Citate similare
Injectabil
nu avea timpul timp
de smiorcăielile noastre
și cât de mute trebuie să fi fost țipetele
cât de invizibile zdrențele de mucoși
o fâșie din noi se desprinsese
asemenea unei falii urmându-și rătăcirea
era poate porțiunea aceea
mult prea importantă din inimă
darul primit cândva ca semn distinctiv
i-am urmărit de deasupra
ciocnirile martirajul îngenuncherea
de-abia stăpânindu-ne moartea
durerea peste putințele lutului
amintirea de noi ne-a târât ne-a somat
fragmentul acela făcut una
cu nepăsarea pământului
glasul sângelui glasul nostru
al celor rămași încă vii
vecinătățile musteau de istorii familiale
un miros anume... mirosul casei de odinioară
oferea probabil cosmosului pretextul ieftin
de divertisment răsucit
până când
cineva descuiase lacătul
cu mână ușoară de infirmieră
îndelung așteptată... deodată găsită...
ne injectase otrava
fără ca noi să simțim
nimic altceva
decât
destin.
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre sânge
- poezii despre spațiul cosmic
- poezii despre moarte
- poezii despre lut
- poezii despre inimă
- poezii despre durere
- poezii despre cadouri
- poezii despre astronomie
In absentia
florile continuau să crească
și tramvaiele își păstrau același aer
de normalitate... altfel...
ne îmbrăcam sport... mai mult clasic
din când în când alternam
cu câte o iluzie
ne făceam că este
realitate
între timp
mai multe sensuri
își schimbau habitatul
ne trezeam departe
într-un pod de palmă
nedezamorsat
! într-un final o să vină o ploaie
mi-ai spus tu... mi se pare...
deodată am început să alerg
câmpul se umpluse cu păpădii
! nu știa omul cât aur ar fi putut să aducă
în fața noastră
îngerul gol
testându-și goliciunea
în suflete risipite
când ne-am aruncat
edenul
și Dumnezeu
nu ne-a mai aflat
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre vinovăție, poezii despre tramvaie, poezii despre sport, poezii despre sfârșit sau poezii despre religie
Care dintre noi
zăpezile își lăsau tristețea să curgă
asemenea unei ape cu nume necunoscut asemenea unei vremi
bolnăvicioase haotice ample contravenind mai tuturor pronosticurilor
într-o zi în care a venit soarele acela neprevăzut
și oamenii!
contrariați doar acceptându-și oboseala
peste-puterile-lor-chinul-de-moarte-cu-magnolii
târau sănii cu tălpi ruginindu-se-n mers
nu se găsise nimeni să vadă să desemneze
anomalia exista ca un cod genetic legislativ
viermele fără niciun complex
adjudecându-și locul într-un scenariu
în care oricum nu binele era dat să triumfe
rămăsese totuși o alee cumva ascunsă
acolo se revărsase o parte neștiută din mine
... poate din noi
de vreme ce fără de voie te făcusem părtaș
sălciilor mele înalte cu capete dezvelind
multe dintre secretele îngerului
focurilor de artificii mai mereu în stare
să încălzească zăpada fără s-o topească în sfârșit
temelor la istorie confundate cu suprema lecție de supraviețuire
așa mirajul asigura continuitatea
încă o oră încă un minut...
până la o altă virtuală
revelație salutară
nu știam
care dintre noi avea să plece primul
pentru orice eventualitate
aranjam floarea în felul meu atât de specific
întârziam estetic asupra detaliilor dintr-un geam
îmi făceam simțită prezența
muzical tăcut
pentru totdeauna.
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre zăpadă, poezii despre înălțime, poezii despre viermi, poezii despre tăcere, poezii despre tristețe, poezii despre săniuș, poezii despre supraviețuire sau lecții de engleză
Încă!
foarte probabil nu din egoism
resimțeam eu senzația aceea
într-un fel sau altul
era primăvară!
îmi plăcea nebunește noaptea să contemplu
când străini oamenii se băgau înfrigurați sub așternuturi
neștiind dacă aveau să repete și mâine gestul acela
până la insomnie până la ridicarea subtilă din patul fantomatic
îmi plăcea
legănarea albă-catifelată a florilor de cireș ca niște soldați
pe timp de pace când liniștea împrăștie miros de scutec
și mângâie geamuri într-o desființare aparte a separării
era povestea fostului copil... poate!
și ziua!
ziua-n amiaza mare!
hainele mele colorate făcând pe plac vântului
mai ales foamei personale de irealitate
tărâmul acela în care nicio trecere nu e definitivă
și asta nu încurcă nicidecum planurile vreunui dumnezeu
știam: purtam parfumat părul și pulover cu mărgele
o eșarfă păstrată în creanga ascunsă a unui copac
stările mele ieșeau dintre clișee asemenea rădăcinilor ample
îndelungă-vreme captive în conținutul atrofiat
undeva la un capăt praful tramvaielor secetoase
figurine mergând la voia întâmplării
lăsându-se murite
nici măcar până la proba contrarie
nu din egoism resimțeam eu senzația aceea
eram sigură!
o dragoste anume încă era capabilă
să țină desfășurat pământul
deasupra nimicului
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vânt, poezii despre păr, poezii despre primăvară, poezii despre pace sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
Am văzut în fața noastră pe pământul moale, urma unei labe uriașe, cu trei degete. O vietate străbătuse balta și intrase în pădure. Ne-am oprit să cercetăm urma aceasta monstruoasă. Dacă într-adevăr era a unei păsări și ce altă vietate a fi putut lăsa o asemnea urmă? laba aceasta era cu mult mai mare decât a unui struț, încât, privită sub acest raport, pasărea însăși trebuia să fi fost uriașă.
Arthur Conan Doyle în O lume dispărută
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre păsări, citate despre păduri, citate despre degete, citate despre cercetare, citate despre animale sau citate despre Pământ
Deseori, în ascunzătoarea lor secretă, Dan îi citea motanului, la lumina unei lanterne (cât îl țineau bateriile), câte o poveste interesantă. Motanul se lungea alături, de parcă-l asculta cu mult interes, deși cine știe ce înțelegea el... Dan îi netezea blana moale, cu degetele sale lungi și subțiri (ca de pianist), iar motanul torcea zgomotos, de plăcere, semn că era fericit. Iar dacă Moț era fericit, era și Dan la fel ca el, de parcă motanul îi transmitea cumva din starea lui cine știe, poate chiar îi transmitea...
Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre pisici, citate despre lumină, citate despre plăcere, citate despre pian sau citate despre fericire
Favoritism
întâmplarea noastră acaparase
o parte însemnată din prioritățile omenirii
pentru noi se făceau cozi la garoafe bătute
se răceau cafele dădeau iasomii verzi în clocot
îngeri se retrăgeau pe vârfuri:
spectacolul se ținea cu casa închisă
nimeni n-ar fi putut spune
dacă "vreo dată viitoare"...
octombrie își amânase periplul
ca un înțelept fără alternativă ocupase
colțul invizibil de la terasa de pe Magheru
o marmură ratase cu brio programarea
la "De vorbă cu identitatea"
se abțineau apele
pământul se statornicea
cu fața la roșu
cât ai clipi
cosmosul se strânsese
în incandescența unei eșarfe
în pulsul nostru rarefiindu-se
până la a cădea
în eternitate
poezie de Daniela Luminița Teleoacă din Iubire cu lămâie și sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înțelepciune, poezii despre roșu, poezii despre puls, poezii despre priorități, poezii despre garoafe sau poezii despre cafea
Cât mai ales
o vreme am spus
n-o să mai vorbesc despre mine
nici măcar n-o să tac despre
! dar nu avem încotro
atâta vreme
cât cireștii care nu-și aduseseră încă
florile pe lume erau
cu ochii pe mine
fără să pretindă ceva în schimb
îmi împrumutau uitătura
retragerea grabnică spre alt habitat
gesturile speciei pe cale de a se sălbătici
într-o lume scufundându-și contururile
și poate nu atât cireșii
nici florile lipsă
mult prea puțin
transferul acela cromatic
de incertitudine de spaimă
nici răsfrângerile vegetale
în ultimele rămășite
de constituție umană
nici atât
pocnetul sufletului
ca un furuncul mult prea timp
păstrat sub pielea adâncită
asemenea crimei primordiale
cât mai ales
nesupunerea întâmplării
în fața deciziei personale
de-a nu mai fi niciodată
eu.
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vorbire, poezii despre spaimă, poezii despre schimbare, poezii despre ochi, poezii despre flori sau poezii despre cireșe
Consistență
ninsoarea
ne luase oarecum prin surprindere
n-am fi putut spune dacă eram
veseli speriați... doar curioși
învățam din mers
această ieșire amplă de sub nisipuri
proiecția uriașă a micului eu din nimic
cu priviri frontale de pitici războinici
ne-am deschis reciproc rănile... hectarele de pustiu neiubit
fulgii se păstrau intacți deasupra încinsăturii inimii
o abatere minimală de la legile firii cel mai probabil
simple derogări de la verdict
siluete pufoase traversau
centrul de echilibru al cosmosului
mirările se ciocneau se amestecau
lângă tulpina copacului fidel
purtând rătăcirea chipului
toată această frumusețe
și noi tăietorii-de-lemne
păcătoșii... prin neputința
de a-i ține piept....
atunci ți-am vorbit!
despre copilăria mea muzicală
despre dimineața aceea constant repetându-se
în aplauzele argintate ale zăpezilor ầ la minute
drumul era luuung
fericirea se forma din albastrul-cu-mov al florii ghimpate
împodobind vidul din gardurile după-amiezelor albe fără sfârșit
din adâncul troienelor
doi călători și-o luminiță gălbuie
oricând
ar fi putut
surveni
viața
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre superlative, poezii despre sperieturi sau poezii despre reciprocitate
Delete
la intervale neiertătoare
tăcerea devenea insuportabilă
atunci încercau din răsputeri
să-și amintească
dar nu... nu exista memorie!
orice experiență se închidea probabil
în spațiul și momentul ACELA
jivine de-o zi mult prea fragile
să descopere iubiri să gestioneze drame înaintau
mai mult returnau unor halate invizibile
cu formă de oameni
cv-uri compuse din acum și aici
fiecare dimineață le punea la dispoziție
chipul necunoscutului căruia cu spaimă și nepricepre
se apucau instinctiv să-i dezlege uitătura să-i străbată drumurile
ajunse la finish cu mult înainte de a începe
se nășteau ei... se nășteau alții?!
până spre seară cunoșteau atât cât să închege
stop-cadre dintr-o istorie minoră ambiguă
nefinisabilă asemenea unei picturi iluzioniste
solicitând lipsa de privire a ochiului
floarea începută nu putea continua de una singură
și vișinii se coceau într-o foaie galbenă
rebut al tentativelor de sinceritate
pe punctul de a trece
ne-am auzit păsările zdrobite
habar nu aveam să rostim:
e și mâine o zi!
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vișine, poezii despre sinceritate, poezii despre seară, poezii despre păsări sau poezii despre pictură
Lia: Deci, mama ta împlinește mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viața ei.
Lucian: Da, așa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înțeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău și n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur și simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aștepte câțiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar privește partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i așa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine știe cine ar fi fost în locul tău și cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubești foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puțin nu-mi amintesc să-i fi spus și nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpățânat și nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi amintești și tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Așa e, le cam ai.
replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre iubire, citate despre copilărie, citate despre încăpățânare, citate despre viitor, citate despre viață, citate despre tinerețe, citate despre timp, citate despre mamă sau citate despre căsătorie
Încă de când am vorbit într-o seară în Viena în treacăt despre asta, am avut sentimentul că noi căutăm pe cineva pe care-l cunoaștem bine, căruia îi ducem mult lipsa și pe care-l strigăm de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea niciun răspuns; și cum ar fi putut răspunde cineva care nu era acolo, cât vedeai cu ochii de jur împrejur? Puține lucruri sunt sigure, dar unul din ele este acela că nu vom trăi niciodată împreună, în aceeași casă, trup lângă trup, la aceeași masă, niciodată, nici măcar în același oraș.
Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre vorbire, citate despre superlative, citate despre seară, citate despre promisiuni, citate despre oraș, citate despre ochi, citate despre frumusețe sau citate despre cunoaștere
* * *
Acum realizez cât de complicitate sunt relațiile umane!
Cât de dificile!
Cât de greu de păstrat!
Cât de puțin oferim!
Cât ne pierdem în Noi!
Cât de mult vrem!
Cât de mult nu știm ce vrem!
Cât de nehotărâți suntem!
Cât de neîncrezători!
Cât nu știm să iubim!
Cât și de câte ori nu vedem iubirea celuilalt!
Cât de imperfecți suntem pe drumul ce îl vrem perfect!
Chiar și cât ne pasă de Noi,
Suntem de multe ori,, orbi" și chiar,, goi"!
Cât și mai cât poate spune tăcerea!
Cât, cât, și mai cât ne vom pierde!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iubire, poezii despre perfecțiune, poezii despre neîncredere sau poezii despre imperfecțiune
De o parte și de alta
distanța asta dintre mine și tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simțită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezență a lunii și toate mașinile cosmice au oprit în fața liniei ferate.
să fi trecut o veșnicie!
și Dumnezeu era liniștit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape
*
eu atât de aproape de viață
tu atât de aproape de opusul ei
eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei
sufletul tău/ meu ca un firicel traversând clandestin să ajungă la mine/ tine
zdruncinătura!
oameni cu priviri novice
spunându-și că timpul nimerise
în șoseaua ciuruită
pe care odată și odată
avea s-o astupe cineva
**
nimic nu ne-ar fi putut apropia mai mult
decât felul acesta subtil de-a te face părtaș vieții
decât felul acela cutremurător de-a mă face părtașă morții
[sau invers... ce mai contează?!]
într-o simbioză aparte
numită iubire
dovadă
floarea de cireș incapabilă
de acte discriminatorii.
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre șosele, poezii despre trecut, poezii despre noapte sau poezii despre lumânări
Flux
Tăblița de lut mă aștepta în nisip
Era o poveste foarte veche,
scrisă într-o limbă moartă de mult,
pe care tu ai uitat-o,
desigur,
pe care eu am uitat-o,
la fel de sigur... dar..
dar simțeam și simțeai parcă ceva cunoscut citind-o...
Încerc să-mi amintesc câte ceva din ea.
Crâmpeie... traduse în limba noastră de acum....,
amestecate cu gânduri:
Nesfârșite curgeau zăpezile în zarea mării... tu privind
Aș fi vrut să te strig, să-ți arăt soarele jucăuș și dezordinea anotimpurilor...
- dar nu mai vroiam nimic -
si apoi ar fi fost poate o indiscreție... mai bine că ai continuat să privești...
minunat prilej de sete... marea zicea bătrânul
Erai acolo nemișcată, cu glezna ta înlănțuită, de lanțul de aur.. de aer
Puteai să-l rupi
Și totuși nu fugeai
Doamne cine te legase cu lanțul acela subțire de nesfărâmat?
Eu eram nicăieri și totuși te vedeam
Nesfârșit de primitoare ascunzătoare aerul
Să nu crezi ce spun acum:
Unii spun că realitatea nici nu există,
că noi nu suntem decât visul unui fel de dumnezeu
(Mai ales când știi că locul tău nu a fost niciodată AICI)
Brahman i-am spus noi, hindușii... un fel de entitate,
mai mult o stare decât o ființă superioară
La urma urmei nu e nimic rău să-ți aduci aminte de celelalte vieți... să visezi adică
Să nu crezi... să simți da, poate
Continui să înghit lumina oranj.
Nu era nimic mistic în prezența ta acolo pe malul acelei mări
Erai cât se poate de vie
Stranie doar acea nesfârșită ninsoare însorită
Prin care pescărușii înotau linistiți pe spate cu gesturi ample
Din păcate nu reușeam să-ți văd expresia feței
Ai fi putut să plângi
Ai fi putut să râzi
"Infandum, regina iubes, renovare dolorum"
(mai departe textul lipsește, colțul tăbliței e rupt)
poezie de Șerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre visare, poezii despre lumină, poezii despre aer, poezii despre râs, poezii despre realitate sau poezii despre plâns
Drumul pe care n-am apucat
Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Și, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.
Deși, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aș fi străbătut pe amândouă,
Iar în acea dimineață se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de pași.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aș mai fi întors vreodată.
Așa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani și ani:
Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut
Și asta mi-a schimbat viața.
poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate de Robert Frost despre viață, citate de Robert Frost despre timp, citate de Robert Frost despre superlative, poezii despre păduri sau poezii despre dimineață
În absența noastră
îndepărtarea se instaura
într-o complicitate stranie
traversam pe sens interzis
cu ochii închiși
nevăzându-ne moartea
nu știu dacă asta se numea curaj
făcea parte din codul genetic de eroi
anonimizați de istorie deodată scoși de la naftalină
asemenea unor fluturi somați să iasă din crisalidă
de întâmplarea mult prea personală
?! era pur teribilism
o sfidare a sorții
o punere voită cu fața la țintă:
trage dracului odată, trage!
era nepăsare!?
în lumea cu ochii închiși imaginam
câmpii cu zombi și păsări intrate
în adâncul oamenilor
în zona aceea cu bulină
susceptibilă de reeditare
traversam...
în absența noastră
explodau obuze
se ciocneau meteoriți
se disociau rase și specii
în faliile desprinzându-se
de pe fața pământului
bucăți vii de carne
din trupurile noastre
repudiate
era curiozitate:
până unde avea să meargă impertinența destinului?
și-apoi
cine ar fi băgat mâna în foc pentru noi
că nu ne vom trezi împreună
în fața supermarketului cu de toate?!
poezie de Daniela Luminița Teleoacă din Iubire cu lămâie și sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre obrăznicie, poezii despre mâini, poezii despre meteoriți, poezii despre istorie, poezii despre interdicții sau poezii despre genetică
Au mers după mine, lătrându-mă, ca să vezi, încă unii care se simțeau reali, simțeau că ăsta era momentul lor, că au un rost, că apără ceva, un bloc străin, o mașină necunoscută, nu conta că poate din blocul ăla iese în fiecare zi un țigan care aruncă cu piatra după ei, se simțeau acolo, în tabloul ăla, elemente esențiale și cred că aveau dreptate, da, cu siguranță aveau dreptate. Eu pierdusem însă trenul, se făcuse deja aproape seară, fiindcă era iarnă, iar iernile îți aduc aminte de chestiile astea, de cât de repede și aiurea trece timpul, iernile îți dai seama că oricum n-ai avut nicio șansă, de la început n-ai avut nicio șansă, pentru că până și momentul ăla în care ai fost real, așa cum erau gaițele, așa cum era copilul bătut, nici măcar momentul ăla nu a fost pe de-a-ntregul al tău, nu l-ai putut înțelege la vremea aia deci nu ți-a aparținut.
Cristina Nemerovschi în Pervertirea (2012)
Adăugat de Dreams in Black and White
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre iarnă, citate despre început, citate despre trenuri, citate despre siguranță, citate despre dreptate sau citate despre apărare
Nemântuire (2)
orizontali în morminte
ne lăsăm traversați/ nu simțim timpul
rămân incrustate dâre bolnave
ca-ntr-o poartă a sărutului răsturnată
arapi dezmoșteniți de propria culoare
în ruptura din noi crește haosul
ne perpelim spinii unii într-ai celuilalt:
nu sosesc mironosițe.
când am întins o mână țărâna ne-a acaparat
dezvelite scheletele s-au holbat impudic:
steaua n-a mai știut să călăuzească
nicio oglindă nu ne-a putut recompune
eram copiii orfani... dacă ne durea?!
poate... de am fi înțeles lipsa...
văduvi perfecți
nu ne cunoscusem vreodată cu adevărat
și totuși... simțeam ceva... parcă fusesem
unul al celuilalt... într-o... viață?!
*
de la cine de taină încă mai cade câte-o ostie
ne repezim în rând cu pasărea ferecată
trec anotimpuri în pagini alb-cyclamen
îmbătrânim în zâmbete nealenoastre
linia vieții întretaie prăbușirea cuibului acolo unde
risipit țipătul dintre muguri nu se mai desface
nu mai vorbim cuvintele
nici măcar nu le mai tăcem
ne amintim de ele ca de oasele
amantei necredincioase
desenăm o familie cât o galaxie
... cât o frântură de fluture
un suvenir din eden... doar
dintr-o margine de viață
așteptăm
un final în care să ne recunoaștem
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zâmbet, poezii despre văduvie, poezii despre sărut sau poezii despre stele
Cât despre domnișoara doctor Stela, apartamentul ei fiind situat la etajul 13, nu luase seama la zarva din jurul blocului, pe care nici n-o observase, iar când ieșise din casă, era liniște, deci, coborî scările fără a-și face griji, asta doar până la etajul șapte, de unde se văzu "acostată" de oameni necunoscuți care încă mai gâfâiau; urcaseră scările cu aparatura destul de grea după ei... Stela se miră, mai ales că pe măsură ce cobora, numărul reporterilor creștea. Plecase singură, părinții ei spunând că vor veni ceva mai târziu, iar ea de abia reuși să ajungă la parter, apoi afară... Aici însă, vai! Erau și mai mulți oameni care o înconjurau insistent de peste tot, tare gălăgioși. Aproape că nu înțelegea nimic din ce i se spunea, dar din când în când mai răspundea la câte o întrebare pe care i se păruse că o auzise, mai semna pe câte o foiță ivită ca de nicăieri, de parcă ar fi completat rețete pentru pacienți necunoscuți și de abia înainta, cu greu, urmată de mulțimea de oameni. Reuși cu greu să urce într-o mașină, fără a-și da seama dacă, într-adevăr, era un taxi. Durase însă mai mult de o oră și jumătate până să ajungă în acea mașină și nu avea de gând să coboare.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre taxi, citate despre pacienți, citate despre ore, citate despre numere, citate despre medicină, citate despre medici sau citate despre gânduri