Sfârtecându-mă

acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!

fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
şi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!

.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...

sfârtecându-mă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)oglinzi

locul unde niciodată amintirile
nu sunt lăsate să apară
un fel de talpă striveşte
dreptul elementar
de a intra în memorie

mână de femeie cu brăţară şi copac
mersul ei printr-un poem cu micsandre şi palmieri
în ţipăt de păsări stranii – apariţii endemice
într-o lume heavy-rotation

fără prea multe scrupule
mormintele ţin oameni vii
strigoi împotriva propriei decizii
liniştea lor desfiinţată
în desfrâul frenetic de afară

se înserează de aprilie
cireşii îşi poartă durerea în jos
fructe grele-însângerate aşteptând
viitoarea intrare în habitat a omului

! atâta tristeţe devine ridicolă

timpul – un cuvânt cu etimologie controversată
la o adică accepţi origini multiple
cum perindarea ta printr-o viaţă

un expresionist se lansează
în metafore

privitori naivi vor descifra
mai nimic

peste toate acestea

tu singură
amintindu-ţi de tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paralel(isme)

pronunţi copac
şi se face frig ca şi cum
universul ar găzdui sine die
o pădure de semne cu înţelesuri în jos

cuprinzi dimineaţa aceasta într-un enunţ
prin care oamenii umblă ca şi cum ar fi urmăriţi
din când în când tramvaie galbene le iau în posesie privirile:
prin geamuri: nişte păsări surghiunite

rupi o silabă în două... în trei... în nimic

te situezi centrifug
şi vulturii se reped
să prindă bucata cea mai bună

cu ultima resursă de vigilenţă mă faci atentă
cum de luni în şir îmi vorbeşti
despre iubire

cu toate strădaniile mele
aud numai sin/gu/ră/ta/te

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

treacă de la mine!
petreacă-se apocalipsele!
copacul să-şi crească pădurea cu vârful în jos
şi păsările să fie altceva... de pildă... o mână de magnolii risipită
intempestiv / accidental peste sufletele morţilor trecuţi anapoda în strigoi
... ce vor ele... să fie!
proprii pui / proprii strămoşi... erorile şi trofeele individuale
expuse în vitrine imaginare într-un măreţ imbold al bravurii de sine
opusul absolut să fie!
partea perfect simetrică în ordine antonimică:
pământ adică!
să se comprime la aripi... la jumătate... la o treime... până
la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de zbor sau de cântec

oameni să bată cu pumnul în masă
doar pasul pe loc
să-şi piardă toate oglinzile
reciproc să se mintă
cât sunt de frumoşi / de adevăraţi / de zei!!

ca dintr-o prăpastie eu
să simulez invazia de sentimente
în această penurie a afectelor
în care cuvintele suportă ieşiri-din-sens
până la goliciunea barbară a nefăcutului
cu ultimul dram de prezenţă-de-om
pe furiş să râvnesc fie şi la
o prăpădită de nefericire:
nu vine!!!!!

*
bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de nebuloase
habar nu avem cum de mult am plecat din noi:
nicio cale de întoarcere!

o voce ţipă:
cad îngeri!
le cad respiraţiile!
şi veşmintele concepute de imaginaţia singură
cu orice preţ căutându-şi tovarăş de trup

daţi-vă la o parte!
se prăbuşeşte Chiar Dumnezeu!
Nu ne!!
Daţi-vă!
Ei, tu, voce nepricepută!!!
Care memorie... care arbore te leagă de destinul meu?
şi-n virtutea cărei flori încă neputrede
cu impertinenţă îmi reclami dreptul la viaţă?!

! Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici măcar nu-mi este indiferent cineva!

îmi amintesc aşa într-o doară ca şi cum altul ar face-o...
cum visam când eram numai fluture...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu am avut răbdare să mă ascult

întotdeauna am fugit de mine, de acuzele pe care puteam să mi le aduc
şi ori de câte ori mă certam, un ocean de furie se isca în mine
de aceea nu puteam să mă aud eram prea multă gălăgie

până când, ceva în mine s-a rupt. nu mai vedeam şi nu mai auzeam
eram tot mai departe de acel eu gălăgios şi în sfârşit
puteam să mă aud. puteam să mă tac. puteam să mă ascult

gălăgia din mine încerca să se caţere, să mă ajungă
mă ridicam, aşa ţintuit cum eram, mă ridicam pe marginea tăcerii
şi în sfârşit simţeam că sunt liber. mă simţeam curat

m-am aplecat şi mi-am sărutat ghizdurile sufletului
şi buzele mele au simţit gustul lacrimilor
cât de însetat eram. cât de îndepărtat am fost. cât de ostenit sunt

acum pot să-mi trag sufletul. să-l ajut să urce la lumină. Hai suflete!

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pri­mele poezii le-am citit la şcoală, în manuale. Erau po­ezii cu partidul. Mi se păreau minunate, aş fi vrut să scriu şi eu la fel. Când m-am hotărât să scriu primul poem, prin clasa a şasea, mi-am luat carneţelul şi m-am dus în pădure. Eram convins că, dacă vrei să scrii despre pădure, trebuie să mergi în pădure. Eram complet în afara literaturii pe atunci. Dar s-a în­tâmplat apoi să merg în casa unui avocat, el mi-a arătat un vo­lum de Blaga, care m-a lăsat cu respiraţia tăiată. Asta mi-a declanşat febra lecturilor.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)imortalizând

ochii ei se deschideau
ca şi cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viaţă! ce straniu!

nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristeţile ample micile ingenuităţi... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va

şi păsările defilau în lipsa oricărei imaginaţii
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire

să fi fost ea?!

mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanţă
a trecerii inofensive a unui timp

ea nu ştie să aştepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu ştie... nu poate să plângă
nici să înţeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a ţipătului

aici
poza goală
matrioşkă fără de vocaţie
ce niciodată nu are să muşte
din pomul interzis

undeva
un pictor naiv
el însuşi cumva derutat
de propria creaţie

să fi fost el?!

şi floarea era cântec
şi cântecul se făcea floare

dar cine să fi ştiut?

să fi fost ei?!

! nimeni să-i pună faţă-în-faţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

arc

octombrie câmpiei
dăruie strălucire din argintul brumei
în mijloc un copac, un singur copac
singur
raze înjumătăţite diluându-i umbra
lasă o pată aurie şi nu-nţeleg
de unde vin tonuri de violet acolo şi
aproape nud copacul, acum
câte păsări îl mai ştiu, câte
se vor întoarce să-i aducă
sau să-şi ia felii de libertate?!

octombrie meu este altfel
mai neceremonios de data aceasta
ca un păstor
păstorul oilor mele pastel, mi le mână
spre constelaţii nenumite

neputincios într-un fel
aştept pe aprilie când câmpia aceasta
oh, câmpia aceasta
îmi va şti
violet-auriul umbrei anume

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsări

Cercuri de lumină
umplu spaţiul acesta gol
pe care nu-l cuprinde
nimeni

Prin ele trec păsări
ca nişte gânduri uitate
Păsările cântă
neauzite de nimeni
un cântec din altă lume
alb şi înalt
şi dispar într-un copac uriaş
ca un nor
apărut din senin

Prin spaţiul acesta gol
vibrează şi acum neştiut
o aripă de înger

poezie de Ioana Trică din Altcineva (octombrie 2005)
Adăugat de Ioana Trică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sigur că toate reveriile mele nu erau simple halucinaţii: era efectiv Zeiţa şi, cine ştie de ce, fusesem singurul care-şi dăduse seama de asta. De cum am izbutit să mă mişc, mi-am continuat urmărirea gâfâind. Miss Emeralds nu s-a mai întors către mine. Se deplasa cu o viteză vertiginoasă, fără să dea impresia că se grăbeşte. La capătul puterilor, mi s-a părut că eram pe punctul de-a o ajunge, când împinse o poartă metalică şi dispăru într-o curte. Am urmat-o fără preget. Nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste un loc viran, mărginit de patru ziduri de cărămidă şi plin de hârtii fâlfâind alene în voia vântului. Nu era nimeni acolo înăuntru şi nici urma vreunei alte porţi nu întrerupea monotonia zidurilor de netrecut. Miss Emeralds, a cărei taină eram sigur că o desluşisem, dispăruse. Se făcuse deodată foarte cald acolo, în timp ce sarea de mare îmi năpădea gura şi nările. Eram atât de sigur că n-o voi mai revedea niciodată, încât m-am prăbuşit pradă unei febre îndelung reţinute.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria de a trăi prin forţele mulţimii, ca un copac prin forţele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viaţa ta, un cerc de viaţă mai mare, ce trece şi prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei...
N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. "Eu". Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: "eu". Şi am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o "poziţie", când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat – nu-mi dau totuşi mai puţin seama de realitatea lui. Sunt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu – boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieţii.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezindu-mă din beţie într-o zi de primăvară

În lumea asta viaţa-i doar un vis;
N-am de gând s-o risipesc cu niciun fel de munci sau de griji.
Altfel spus, am fost beat toată ziua,
Dormind pe pridvorul din faţa uşii mele.
Când m-am trezit, am deschis ochii spre iarba din grădină;
O pasăre singuratică ciripea printre flori, m-am întrebat,
O fi fost o zi mohorâtă sau o zi frumoasă?
Vântul de primăvară-i spunea poveşti grangurului de mango.
Tulburat de cântecul lui, am scăpat un suspin –
Şi, cum vinul era la îndemână, mi-am umplut paharul.
Am aşteptat, cântând din toată inima, să răsară luna;
Când cântecul a luat sfârşit, lumea era alta.

Afundat în gânduri, n-am simţit amurgul –
Căzând de pe ramuri înflorite, petalele-mi umpluseră cutele hainelor.
Ameţit, m-am ridicat îndreptându-mă către pârâul luminat de lună;
Păsările plecaseră, iar oameni mai rămăseseră puţini.

poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În decembrie se înserează prematur

iată-ne mici
pe bucata îngustându-se de iarnă
fărâma de gheaţă sensibilă
la fenomenul încălzirii globale

şi ce dacă?!
ar putea striga pasărea
şi ce dacă?!
am putea s-o imităm noi

cârduri de cocori rămaşi
imaginaţiei nostalgice
dau ocol silabelor răzleţite
habar nu avem cum timpul
ne ia prin surprindere!

nu aprofundăm
nu ştim nici măcar
dacă boala noastră
se numeşte în vreun fel
dacă este numai inima
în închisoare de decembrie

poate poeţii... poate iubirile lor...

instantaneu
urmele celorlalţi
ne acoperă paşii
liliacul ne strigă pe litere
sufletul altădată comun

se înserează

fără drept de apel
îndepărtarea îşi însuşeşte mimicile
pe care n-a mai încăput intimitatea
un fel de a spune al cosmosului
un fel de a ceda noi

mergem
dincolo de celălalt
cu felinare atârnate de glezne
asemenea condamnaţilor
dâra de lumină sporeşte singurătăţile
destinul acesta – insulă scufundându-se
în mine / în tine
înainte de-a ne fi născut

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-o să-ţi scriu despre iubire 2

despre dialogurile închipuite
în care uitai să răspunzi
pueril concepeam replici
neverosimile în feminitatea lor

nici despre cum "era / a fost odată..."
n-o să pomenesc mai nimic
[preafrumoasa poveste dând un sens... numai al meu...]

şi am corupt timpuri / programe / verdicte...
în balansoarul în care de-una-singură m-am trezit
duminicile trudeau să mascheze vidul
lipsa mâinii amputându-şi solitudinile peste o alta

nici despre revederea târzie nimic nu vei şti
despre absenţa noastră din cuvinte
[cum "nostru" ajunge brusc cu totul altceva să însemne...]
despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie
fără de scrupule desăvârşind bâiguielile...

vei avea dreptul la propriile percepţii
deformate de grabă sau de aglomeraţie
de zidurile acestea ample crescute vii
din suflete amorţite

îmi vei da dreptul la propriul scenariu
efectul nestăvilitei imaginaţii bovarice...
voi şti că nu pe tine te-am găsit
că... eu... nu eram eu...

se vedeau 2 străini
unii care nu împărţiseră vreodată
un Cântec

de-aceea poate se lăbărţa timpul
de-o parte şi de alta a aerului ticsit
gânduri... privirea desfiinţând cerul
penuria de sentimente a curţii

o să ating o nuanţă / poate maroul
coperţii impersonalizate
pe cel al bomboanei insipide de ciocolată
n-o să ştii că habar n-am avut să mă apăr

ai debarasat spaţiul de toată artileria
de toate detaliile...
de mine...

n-o să-ţi scriu despre...
o să te-nvăţ cum se priveşte un om
prin început purificat de decembrie
fără metafore / fără de voaluri / fără ascunzişuri
numai el însuşi / bunăoară la masa aceasta unde
ca pe ninsoare paşnică îmi aştern inima

duminica vine uşor
mult-prea-timpul nu lasă spaţii goale
nicio frică de luni:
astăzi nu doare
nici iubire
nu este.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Déjà-vu primăvăratic

(file de jurnal afectiv)

n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni
micşunelele ne descleştează pumnii
pumnii şi sufletele

nu ţi-am spus niciodată
despre rochia albă-cu-frunze aproape-ca-n realitate
cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine
o mare îşi căuta ţărmurile/ minima recuzită pentru a induce
în irealitate

nici despre ziua în care pe marginea unei ape
mă statornicisem dincolo de un timp
nimic n-ai ştiut
şoseaua urca albastră şi netedă printre păduri şi tentacule
undeva sub coapsa aşteptărilor se deschisese Oraşul
visul meu de copil incurabil mă devenea mare

! deodată cimitirul... 2-3 magnolii

făcută mică m-am lăsat sub grija câtorva păsări
a strigătului Mamei – muzică a grădinii grandioase

! poate era Cerul / poate te apropiai tu

această istorie atemporală care se pornise şi nu se mai oprea
să alunece înspre mine

n-ai ştiut nici măcar mireasma aurie a mărului dintr-o poartă
găsindu-şi habitat în rând cu firele de arpagic
cu nevinovatele nelinişti ale copilului fidel drumului
printre buburuze şi fluturi

curajul acesta
marea frică... puţina inconştienţă
mâna mea scuturându-ţi uitările
lăsând virgin locul cu sunete colorate
sufletul trupului prea obosit de convenţii
în fapt un poem sustrăgându-se
amatorilor de nimicuri

nucul este la fel de adevărat în capătul viei mele
verdele împinge cu tandreţe şi viaţă pământul...
pământul acesta ca un căpcăun blând abdicând
domesticit la ţipătul poveştii

! ne vom afla în timp util

când va fi să fie
o vom face ca şi cum
niciodată n-am fi făcut-o
am lăsat suficient suflet pe aici
o grămadă de NOI...

ne vom întoarce!

... n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!