Sfârtecându-mă
acolo am simțit
un fel de pădure
și păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viață?!
fetiță încă am vrut să ajut iarba
să-și intre în memorie
visul meu de femeie măreață
o vreme să-l mai țină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
și cum habar n-am avut!
pe schele niște poeți
ignorând legile gravitației... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroșite în frică
și decorul acesta straniu rodul imaginației ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor așezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuința constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înțelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârșit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am pășit
nu m-am mai întors niciodată
până în ziua în care
pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni și confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ținut singurătățile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!
câtă ingenuitate!
.... un fel de pădure / păsări anxioase cu țipăt spre jos
toată aglomerația aceasta în măruntaiele mele făcându-și loc / revendicându-mă
pierzându-mi obișnuințele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viața
... aproape-o-pădure / păsări demente ieșinde din tine...
sfârtecându-mă
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre păsări
- poezii despre legi
- poezii despre copaci
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre umor
- poezii despre timp
- poezii despre spațiul cosmic
- poezii despre spaimă
Citate similare
(Pseudo)oglinzi
locul unde niciodată amintirile
nu sunt lăsate să apară
un fel de talpă strivește
dreptul elementar
de a intra în memorie
mână de femeie cu brățară și copac
mersul ei printr-un poem cu micsandre și palmieri
în țipăt de păsări stranii apariții endemice
într-o lume heavy-rotation
fără prea multe scrupule
mormintele țin oameni vii
strigoi împotriva propriei decizii
liniștea lor desființată
în desfrâul frenetic de afară
se înserează de aprilie
cireșii își poartă durerea în jos
fructe grele-însângerate așteptând
viitoarea intrare în habitat a omului
! atâta tristețe devine ridicolă
timpul un cuvânt cu etimologie controversată
la o adică accepți origini multiple
cum perindarea ta printr-o viață
un expresionist se lansează
în metafore
privitori naivi vor descifra
mai nimic
peste toate acestea
tu singură
amintindu-ți de tine
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre tristețe, poezii despre strigoi, poezii despre seară, poezii despre poezie, poezii despre naivitate sau poezii despre metafore
Paralel(isme)
pronunți copac
și se face frig ca și cum
universul ar găzdui sine die
o pădure de semne cu înțelesuri în jos
cuprinzi dimineața aceasta într-un enunț
prin care oamenii umblă ca și cum ar fi urmăriți
din când în când tramvaie galbene le iau în posesie privirile:
prin geamuri: niște păsări surghiunite
rupi o silabă în două... în trei... în nimic
te situezi centrifug
și vulturii se reped
să prindă bucata cea mai bună
cu ultima resursă de vigilență mă faci atentă
cum de luni în șir îmi vorbești
despre iubire
cu toate strădaniile mele
aud numai sin/gu/ră/ta/te
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vulturi
- poezii despre vorbire
- poezii despre tramvaie
- poezii despre superlative
- poezii despre păduri
- poezii despre iubire
- poezii despre galben
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Uitare
treacă de la mine!
petreacă-se apocalipsele!
copacul să-și crească pădurea cu vârful în jos
și păsările să fie altceva... de pildă... o mână de magnolii risipită
intempestiv / accidental peste sufletele morților trecuți anapoda în strigoi
... ce vor ele... să fie!
proprii pui / proprii strămoși... erorile și trofeele individuale
expuse în vitrine imaginare într-un măreț imbold al bravurii de sine
opusul absolut să fie!
partea perfect simetrică în ordine antonimică:
pământ adică!
să se comprime la aripi... la jumătate... la o treime... până
la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de zbor sau de cântec
oameni să bată cu pumnul în masă
doar pasul pe loc
să-și piardă toate oglinzile
reciproc să se mintă
cât sunt de frumoși / de adevărați / de zei!!
ca dintr-o prăpastie eu
să simulez invazia de sentimente
în această penurie a afectelor
în care cuvintele suportă ieșiri-din-sens
până la goliciunea barbară a nefăcutului
cu ultimul dram de prezență-de-om
pe furiș să râvnesc fie și la
o prăpădită de nefericire:
nu vine!!!!!
*
bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de nebuloase
habar nu avem cum de mult am plecat din noi:
nicio cale de întoarcere!
o voce țipă:
cad îngeri!
le cad respirațiile!
și veșmintele concepute de imaginația singură
cu orice preț căutându-și tovarăș de trup
dați-vă la o parte!
se prăbușește Chiar Dumnezeu!
Nu ne!!
Dați-vă!
Ei, tu, voce nepricepută!!!
Care memorie... care arbore te leagă de destinul meu?
și-n virtutea cărei flori încă neputrede
cu impertinență îmi reclami dreptul la viață?!
! Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici măcar nu-mi este indiferent cineva!
îmi amintesc așa într-o doară ca și cum altul ar face-o...
cum visam când eram numai fluture...
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre zbor, poezii despre imaginație, poezii despre îngeri, poezii despre voce, poezii despre uitare sau poezii despre trup și suflet
Niciodată nu am avut răbdare să mă ascult
întotdeauna am fugit de mine, de acuzele pe care puteam să mi le aduc
și ori de câte ori mă certam, un ocean de furie se isca în mine
de aceea nu puteam să mă aud eram prea multă gălăgie
până când, ceva în mine s-a rupt. nu mai vedeam și nu mai auzeam
eram tot mai departe de acel eu gălăgios și în sfârșit
puteam să mă aud. puteam să mă tac. puteam să mă ascult
gălăgia din mine încerca să se cațere, să mă ajungă
mă ridicam, așa țintuit cum eram, mă ridicam pe marginea tăcerii
și în sfârșit simțeam că sunt liber. mă simțeam curat
m-am aplecat și mi-am sărutat ghizdurile sufletului
și buzele mele au simțit gustul lacrimilor
cât de însetat eram. cât de îndepărtat am fost. cât de ostenit sunt
acum pot să-mi trag sufletul. să-l ajut să urce la lumină. Hai suflete!
poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre suflet, poezii despre tăcere, poezii despre sărut, poezii despre sfârșit, poezii despre ocean, poezii despre lumină, poezii despre libertate, poezii despre furie sau poezii despre curățenie
Primele poezii le-am citit la școală, în manuale. Erau poezii cu partidul. Mi se păreau minunate, aș fi vrut să scriu și eu la fel. Când m-am hotărât să scriu primul poem, prin clasa a șasea, mi-am luat carnețelul și m-am dus în pădure. Eram convins că, dacă vrei să scrii despre pădure, trebuie să mergi în pădure. Eram complet în afara literaturii pe atunci. Dar s-a întâmplat apoi să merg în casa unui avocat, el mi-a arătat un volum de Blaga, care m-a lăsat cu respirația tăiată. Asta mi-a declanșat febra lecturilor.
citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre poezie, citate de Mircea Dinescu despre poezie, citate despre școală, citate despre păduri, citate despre partide, citate despre literatură sau citate despre avocați
(Pseudo)imortalizând
ochii ei se deschideau
ca și cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viață! ce straniu!
nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristețile ample micile ingenuități... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va
și păsările defilau în lipsa oricărei imaginații
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire
să fi fost ea?!
mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanță
a trecerii inofensive a unui timp
ea nu știe să aștepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu știe... nu poate să plângă
nici să înțeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a țipătului
aici
poza goală
matrioșkă fără de vocație
ce niciodată nu are să muște
din pomul interzis
undeva
un pictor naiv
el însuși cumva derutat
de propria creație
să fi fost el?!
și floarea era cântec
și cântecul se făcea floare
dar cine să fi știut?
să fi fost ei?!
! nimeni să-i pună față-în-față
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre muzică, poezii despre flori, poezii despre plâns, poezii despre pictură sau poezii despre ochi
arc
octombrie câmpiei
dăruie strălucire din argintul brumei
în mijloc un copac, un singur copac
singur
raze înjumătățite diluându-i umbra
lasă o pată aurie și nu-nțeleg
de unde vin tonuri de violet acolo și
aproape nud copacul, acum
câte păsări îl mai știu, câte
se vor întoarce să-i aducă
sau să-și ia felii de libertate?!
octombrie meu este altfel
mai neceremonios de data aceasta
ca un păstor
păstorul oilor mele pastel, mi le mână
spre constelații nenumite
neputincios într-un fel
aștept pe aprilie când câmpia aceasta
oh, câmpia aceasta
îmi va ști
violet-auriul umbrei anume
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre oi, poezii despre nuditate, poezii despre constelații, poezii despre brumă sau poezii despre argint
Un poem naiv care trecea și el pe-acolo
Eu sunt un copac care nu știe să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă știe exact ce are de făcut
se proptește bine în rădăcini și: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduiește-te și tu puțin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toți ceilalți copaci înfloriți și mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduiești prea mult", zice careva
Și atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Și nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare și ți-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima și încă nu știa cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost ușor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ți-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu știu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toți oamenii care semănau cu tine
și cântau din toate puterile
O haită de flori roșii și fierbinți.
Se țineau de mână și dansau în jurul meu în pielea goală,
cu nerușinarea unor fete mari înnebunite de atâta așteptare.
Ai trecut din nou pe lângă mine și nu m-ai cunoscut
Și atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aștepți să fac floarea perfectă
ȘTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se nășteau una după alta
ciudate și roșii
În toate zilele în care te vedeam
Și mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare și în toate nopțile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"
E drept, sunt un copac care nu prea știe să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Și nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puțin
absurd de puțin
și nu știu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ține de cald toată iarna...
poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre crengi, poezii despre zile, poezii despre virginitate, poezii despre trecut, poezii despre schimbare sau poezii despre scandal
Sunt egoist
ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
și se termină asemenea
nu e o pretenție absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ține minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărți de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deși se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deși este esența dumnezeirii
dar și a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârșit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deși toată lumea începe și se sfârșește odată cu ea
într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice
recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podișul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)
toate minunile
toate deșertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca și cum aș reuși să înghesui infinitul într-o clipă
deși nu mai am nevoie de ea
iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre religie, poezii despre promisiuni, poezii despre perfecțiune, poezii despre paradox sau poezii despre moarte
Pe când eram dusă, în alți ani, prin aeroporturi, în căruț, mă priveau toți; iar pentru că eram așezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existențial, acela din căruț; toți oamenii privesc de sus, te simți inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci și obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai și tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, își fereau privirile "din bun-simț" așa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca și cum cei din fața ta și din jurul tău ar vrea să te vadă și te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca și cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca și cum aș putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; și nu acum, în clipa de față.
Doina Postolachi în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre înălțime, citate despre visare, citate despre viitor, citate despre timp sau citate despre prezent
Păsări
Cercuri de lumină
umplu spațiul acesta gol
pe care nu-l cuprinde
nimeni
Prin ele trec păsări
ca niște gânduri uitate
Păsările cântă
neauzite de nimeni
un cântec din altă lume
alb și înalt
și dispar într-un copac uriaș
ca un nor
apărut din senin
Prin spațiul acesta gol
vibrează și acum neștiut
o aripă de înger
poezie de Ioana Trică din Altcineva (octombrie 2005)
Adăugat de Ioana Trică
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înălțime, poezii despre gânduri sau poezii despre aripi
Cântecul ploii spre asfințit
fantomele de zi la braț
cu arătările nopții
s-au așezat lângă mine tiptil
și patul scârțâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfințit
la fel am mai aflat
cum au fost îngropați copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat
îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca niște stele căzătoare
și se tot prăbușeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă
ploaia crește adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
și care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece
hei, știu o ușă cu vedere la soare!
poezie de Petre Ioan Crețu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre ploaie, poezii despre noapte, poezii despre creștere, poezii despre stele căzătoare sau poezii despre oftalmologie
Eram sigur că toate reveriile mele nu erau simple halucinații: era efectiv Zeița și, cine știe de ce, fusesem singurul care-și dăduse seama de asta. De cum am izbutit să mă mișc, mi-am continuat urmărirea gâfâind. Miss Emeralds nu s-a mai întors către mine. Se deplasa cu o viteză vertiginoasă, fără să dea impresia că se grăbește. La capătul puterilor, mi s-a părut că eram pe punctul de-a o ajunge, când împinse o poartă metalică și dispăru într-o curte. Am urmat-o fără preget. Nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste un loc viran, mărginit de patru ziduri de cărămidă și plin de hârtii fâlfâind alene în voia vântului. Nu era nimeni acolo înăuntru și nici urma vreunei alte porți nu întrerupea monotonia zidurilor de netrecut. Miss Emeralds, a cărei taină eram sigur că o deslușisem, dispăruse. Se făcuse deodată foarte cald acolo, în timp ce sarea de mare îmi năpădea gura și nările. Eram atât de sigur că n-o voi mai revedea niciodată, încât m-am prăbușit pradă unei febre îndelung reținute.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre vânt, citate despre viteză, citate despre reverie, citate despre hârtie sau citate despre gură
Bucuria de a trăi prin forțele mulțimii, ca un copac prin forțele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viața ta, un cerc de viață mai mare, ce trece și prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei...
N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. "Eu". Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: "eu". Și am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o "poziție", când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat nu-mi dau totuși mai puțin seama de realitatea lui. Sunt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieții.
Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre viață, citate despre violență, citate despre valoare, citate despre singurătate, citate despre realitate, citate despre prostie, citate despre orgoliu sau citate despre mândrie
Trezindu-mă din beție într-o zi de primăvară
În lumea asta viața-i doar un vis;
N-am de gând s-o risipesc cu niciun fel de munci sau de griji.
Altfel spus, am fost beat toată ziua,
Dormind pe pridvorul din fața ușii mele.
Când m-am trezit, am deschis ochii spre iarba din grădină;
O pasăre singuratică ciripea printre flori, m-am întrebat,
O fi fost o zi mohorâtă sau o zi frumoasă?
Vântul de primăvară-i spunea povești grangurului de mango.
Tulburat de cântecul lui, am scăpat un suspin
Și, cum vinul era la îndemână, mi-am umplut paharul.
Am așteptat, cântând din toată inima, să răsară luna;
Când cântecul a luat sfârșit, lumea era alta.
Afundat în gânduri, n-am simțit amurgul
Căzând de pe ramuri înflorite, petalele-mi umpluseră cutele hainelor.
Amețit, m-am ridicat îndreptându-mă către pârâul luminat de lună;
Păsările plecaseră, iar oameni mai rămăseseră puțini.
poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vânt, poezii despre vin sau poezii despre singurătate
În decembrie se înserează prematur
iată-ne mici
pe bucata îngustându-se de iarnă
fărâma de gheață sensibilă
la fenomenul încălzirii globale
și ce dacă?!
ar putea striga pasărea
și ce dacă?!
am putea s-o imităm noi
cârduri de cocori rămași
imaginației nostalgice
dau ocol silabelor răzlețite
habar nu avem cum timpul
ne ia prin surprindere!
nu aprofundăm
nu știm nici măcar
dacă boala noastră
se numește în vreun fel
dacă este numai inima
în închisoare de decembrie
poate poeții... poate iubirile lor...
instantaneu
urmele celorlalți
ne acoperă pașii
liliacul ne strigă pe litere
sufletul altădată comun
se înserează
fără drept de apel
îndepărtarea își însușește mimicile
pe care n-a mai încăput intimitatea
un fel de a spune al cosmosului
un fel de a ceda noi
mergem
dincolo de celălalt
cu felinare atârnate de glezne
asemenea condamnaților
dâra de lumină sporește singurătățile
destinul acesta insulă scufundându-se
în mine / în tine
înainte de-a ne fi născut
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre naștere sau poezii despre medicină
Drumul pe care n-am apucat
Două drumuri se despărțeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Și, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.
Deși, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aș fi străbătut pe amândouă,
Iar în acea dimineață se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de pași.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aș mai fi întors vreodată.
Așa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani și ani:
Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut
Și asta mi-a schimbat viața.
poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate de Robert Frost despre viață, citate de Robert Frost despre timp, citate de Robert Frost despre superlative sau poezii despre dimineață
N-o să-ți scriu despre iubire 2
despre dialogurile închipuite
în care uitai să răspunzi
pueril concepeam replici
neverosimile în feminitatea lor
nici despre cum "era / a fost odată..."
n-o să pomenesc mai nimic
[preafrumoasa poveste dând un sens... numai al meu...]
și am corupt timpuri / programe / verdicte...
în balansoarul în care de-una-singură m-am trezit
duminicile trudeau să mascheze vidul
lipsa mâinii amputându-și solitudinile peste o alta
nici despre revederea târzie nimic nu vei ști
despre absența noastră din cuvinte
[cum "nostru" ajunge brusc cu totul altceva să însemne...]
despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie
fără de scrupule desăvârșind bâiguielile...
vei avea dreptul la propriile percepții
deformate de grabă sau de aglomerație
de zidurile acestea ample crescute vii
din suflete amorțite
îmi vei da dreptul la propriul scenariu
efectul nestăvilitei imaginații bovarice...
voi ști că nu pe tine te-am găsit
că... eu... nu eram eu...
se vedeau 2 străini
unii care nu împărțiseră vreodată
un Cântec
de-aceea poate se lăbărța timpul
de-o parte și de alta a aerului ticsit
gânduri... privirea desființând cerul
penuria de sentimente a curții
o să ating o nuanță / poate maroul
coperții impersonalizate
pe cel al bomboanei insipide de ciocolată
n-o să știi că habar n-am avut să mă apăr
ai debarasat spațiul de toată artileria
de toate detaliile...
de mine...
n-o să-ți scriu despre...
o să te-nvăț cum se privește un om
prin început purificat de decembrie
fără metafore / fără de voaluri / fără ascunzișuri
numai el însuși / bunăoară la masa aceasta unde
ca pe ninsoare pașnică îmi aștern inima
duminica vine ușor
mult-prea-timpul nu lasă spații goale
nicio frică de luni:
astăzi nu doare
nici iubire
nu este.
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre început, poezii despre spațiu și timp, poezii despre rochii, poezii despre prezent, poezii despre ninsoare sau poezii despre măști
Déjà-vu primăvăratic
(file de jurnal afectiv)
n-am copilărit împreună
și iată-ne pierduți văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni
micșunelele ne descleștează pumnii
pumnii și sufletele
nu ți-am spus niciodată
despre rochia albă-cu-frunze aproape-ca-n realitate
cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine
o mare își căuta țărmurile/ minima recuzită pentru a induce
în irealitate
nici despre ziua în care pe marginea unei ape
mă statornicisem dincolo de un timp
nimic n-ai știut
șoseaua urca albastră și netedă printre păduri și tentacule
undeva sub coapsa așteptărilor se deschisese Orașul
visul meu de copil incurabil mă devenea mare
! deodată cimitirul... 2-3 magnolii
făcută mică m-am lăsat sub grija câtorva păsări
a strigătului Mamei muzică a grădinii grandioase
! poate era Cerul / poate te apropiai tu
această istorie atemporală care se pornise și nu se mai oprea
să alunece înspre mine
n-ai știut nici măcar mireasma aurie a mărului dintr-o poartă
găsindu-și habitat în rând cu firele de arpagic
cu nevinovatele neliniști ale copilului fidel drumului
printre buburuze și fluturi
curajul acesta
marea frică... puțina inconștiență
mâna mea scuturându-ți uitările
lăsând virgin locul cu sunete colorate
sufletul trupului prea obosit de convenții
în fapt un poem sustrăgându-se
amatorilor de nimicuri
nucul este la fel de adevărat în capătul viei mele
verdele împinge cu tandrețe și viață pământul...
pământul acesta ca un căpcăun blând abdicând
domesticit la țipătul poveștii
! ne vom afla în timp util
când va fi să fie
o vom face ca și cum
niciodată n-am fi făcut-o
am lăsat suficient suflet pe aici
o grămadă de NOI...
ne vom întoarce!
... n-am copilărit împreună
și iată-ne pierduți văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni...
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre copilărie, poezii despre șosele sau poezii despre verde
Cei care-am fost la Troia
I
Această dragoste,
această lumină care nu mă cruță
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
și cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
și cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufașe
atît eram de convinși că înțelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopți în care lumina
era un fel de amintire ciudată
și printre păsări albe care zburau
între noi și greșelile noastre
și nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniți amîndoi
și nu mai știam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre și zei
îmi amintesc că acesta sunt și nu altul,
aceștia suntem și nu alții,
noi care-am fost împreună
și singuri la Troia.
II
Am lăsat în urmă atîtea mări și greșeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remușcări pentru a învăța să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovați
pentru a învăța să iubim.
Trebuia să greșim
pentru a cunoaște sfîrșitul greșelii
și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că știu totul despre iubire și țărm.
Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranța că-ntr-o zi vom striga: iată țărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
și mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind și mai mult țărmul
pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi?
Și mai ales de ce suntem noi vinovați că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
III
Dar eu știu că moartea există
și există și țărmul,
există în zori plaja goală
și există urmele care ne fac vinovați,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
și există pescărușii țipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
și există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinerețea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniștiți.
O, gustul ucigaș al plecării.
IV
Am cutreierat ani în șir mările
și cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puțin ne îndepărtasem de țărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri
numai că eram mai bătrîni
și ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde ușor.
Și iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri,
iubim...
V
Suntem obosiți
și nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se golește clepsidra
și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, și poate așa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii.
Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om.
Această dragoste,
această lumină și vîntul care nu ne cruță.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...
poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre greșeli, poezii despre marină, poezii despre vinovăție sau poezii despre amintiri