Cântul VII

– "Papè Satàn, papè Satàn alepe!"
strigat-a Plut cu glasul lui cel gros,
iar dulcele-nţelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă-ntări: – "Nu sta fricos!
oricât de tare-ar-fi, dar să-ţi astupe
nu poate-al nostru drum, pe stâncă-n jos."

Spre-acel cu gură larg-apoi: – "Te rupe
cu furia ta năuntrul tău pe tine,
dar dă-ne drum şi taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză-n Iad acesta vine:
aşa e vrerea-n cerul unde-a pus
trufaşei culpe-Arhanghelul o fine."

Când e catargul rupt, cum cad de sus
grămadă pânzele de vânt umflate,
cumplitul monstru-aşa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii-ndurerate
intram acu-ntr-a patra văgăună
ce-nfundă-n ea a-ntregii lumi păcate.

Atâta chin şi caznă cine-adună,
tu, veşnică justiţie-aici şi-astfel
de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel
ce-n contra-i vine, la Caribde-n mare,
aşa se-ntoarce-aici ăst neam mişel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare
poveri rostogoleau cu pieptu-n munci
din două părţi venind cu urlet mare.

Deodată se ciocneau şi tot atunci
cu toţii se-ntorceau, pornind spre-afară
strigând: – "Ce tot aduni? Ce tot arunci?"

Şi-aşa veneau prin neagra vale iară
spre-apusul punct din nou făcând ocolul,
mereu strigându-şi versul lor de-ocară

şi iarăşi se ciocnea şi-acolo stolul
cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns
şi, ca şi trist, văzându-le-acum zolul:

– "Maestre",-am zis, "te rog să-mi dai răspuns
ce neam e el? Şi-n stânga noastră, tată,
sunt clerici toţi aceşti cu părul tuns?"

– "Au fost cu minte-atât de-ntunecată
în primul trai", mi-a zis, "c-au strâns şi-au dat
ce-nseamnă-n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune-al lor lătrat
când ei spre două puncte-a văii cură
şi-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toţi papi şi cardinali şi clerici fură
aceşti ce de-orice păr au creştet gol,
şi-n ei zgârcenia-nvinse-orice măsură."

Şi-am zis: – "Eu cred că dintr-atâta stol
cunosc, maestre, multe-atari fiinţe
spurcate sus de-aşa de trist nămol."

Iar el: – "Hrăneşti zadarnice credinţe.
Obscura viaţ-atâta solz le dete
că bruni îi face-oricărei cunoştinţe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete
astfel, şi-ieşi-vor unii din morminte
cu pumnii-nchişi, iar alţii făr' de plete.

I-a smuls «a da» şi-«a strânge» fără minte
din dulcea lume, de se bat mereu
cum vezi aici, că-ţi stau aci nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,
averile ce Sorţii-s rânduite,
cari zbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sunt grămădite
şi-au fost sub lună n-ar putea să dea
odihn-acestor suflete-ostenite."

Iar eu: – "Maestre, să-mi explici aş vrea
ce-i Soarta despre care-ai prins a spune
că-ntregul lumii bun e-n mâini la ea?"

Iar el: – "Oh, lume-a minţilor nebune,
ce grea-i orbia-n care ea petrece!
Deci vreau s-asculţi spre-a prinde-nţelepciune.

Acel a cui ştiinţă totu-ntrece
creându-şi ceruri, duce El le-a pus,
prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-a-şi da egal lumina ei de sus,
tot astfel un stăpân a dat splendorii
umanei vieţi şi-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi şi glorii
din neam în neam, şi-ntruna printre voi,
oricât s-opun cu mintea muritorii.

De aceea se ridic-ori dă napoi
un neam şi-alt neam, cum Ea voi să fie,
ce-ascunsă e ca şarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu ştie,
iar ea prevede, judecă şi-aşează,
ca şi-alţi Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează,
nevoia-i dă aripi, atât de des
se schimb,-acei ce sorţilor urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies,
căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face
o blastemă şi-o-njură prin eres.

Dar ea, ferice,-aude tot şi tace ;
şi-n rând cu-alţi Primi ce mân-ale lor sfere,
ea-şi mân-a sa-ntru neştirbită pace.

Să-ntrăm acum la mult mai grea durere,
cad stelele cari răsăreau pe când
plecam, iar timpul grabă-n mers ne cere."

Şi-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând,
de-un mic izvor ce-n clocot pe-o săpată
de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roşie-adânc de-ntunecată,
şi-aşa urmându-i tulburile unde
intrarăm, jos pe-o cale-nfricoşată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde
ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos
la tristul mal silit e să se-nfunde.

Şi-atent cătând spre malul noroios
văzui mişei, cu totul goi, şi-n faţă
vădind cu toţii-un suflet mânios.

Şi toţi se bat, şi nu numai din braţă,
ci-n cap şi-n piept şi cu genunchii ei,
fâşii cu dinţii rup de-unde se-nhaţă.

Şi-atunci Virgil: – "Tu vezi aici pe-acei
a căror furie-a-nvins într-înşii firea
şi-aşa voiesc să ştii c-aceşti mişei

supt apă chiar urmează zvârcolirea
şi fac de ies băşici pe lac, pe cum
vezi însuţi tu oriunde-ntorci privirea.

«Am fost», zic ei, «înfipţi în glod acum,
tot trişti în dulcea soarelui lumină
purtând în noi mereu amarul fum,

şi-aici noi ne-ntristăm în neagra tină!»
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n-au putinţ-a spune-o vorbă plină."

Dând mlaştinii-mpuţite-un mare-ocol
aşa-ntre râpa seacă şi rovine,
cu ochii-ntorşi spre-acei ce-nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam ţintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
şi-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce ştie toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Şi ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "şi cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălţii fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrişoară

venind spre noi pe lac, şi cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nşelătorie
făcută lui, stă trist, aşa deodată
şi Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc şi eu, şi-abia când fui
şi eu în ea, simţii că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morţii lui.

Pe când pluteam pe-a morţii baltă mare,
ieşi murdar-o umbră-n faţa mea:
– "Tu cine eşti de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns şi la suspine,
spurcate duh, căci orişicât noroi
ţi-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
păţitul duce-al meu însă-l împinse
şi-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu braţele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, şi: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poţi spune,
căci fu pe lume aprig şi uşor:
de aceea-l prind şi-aici mânii nebune.

Câţi nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreţ lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aş vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtaţii
şi-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Şi-am şi văzut curgând înnoroiaţii
cum vin şi cum îl rup bucăţi, astfel
că dau şi-azi Proniei laude şi graţii.

Şi toţi strigau: – "Pe-Argenti, acum!" şi-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinţi fâşii rupea din el.

Aci-l lăsai, şi nu mai pierd cuvinte.
Ci-un ţipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e şi rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
şi roşii parc-ar fi din foc ieşite."

Iar el: – "Sunt roşii-aşa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm şi pe-adânca groapă care
e brâu cetăţii-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntraşul şi-unde cu mânie:
– "Sunteţi la porţi, ieşiţi!", a zis, şi stete.

Văzui pe porţi mai mulţi decât de-o mie
de cei plouaţi din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morţii pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-şi drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc aşa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiţi acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de şapte ori mi-ai dat, şi mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă laşi ca mort, să-ţi fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Aşteapt-aici, hrănind, cât eşti rămas,
scăzutu-ţi suflet cu speranţa-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Aşa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu şi-am stat topit,
căci "da" şi "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, şi ei cu zorul
la porţi, ca spre-apărare,-au năvălit

şi-n faţa lui au tras pe porţi zăvorul.
Şi-astfel afar-acum oprit rămase
şi-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos şi cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
şi rupt de-atunci ea-şi are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă şi suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a intrat."

Aşa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porţi. Şi-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoşată."

Iar el atunci ca unul care ştie:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
şi-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu eşti în locul unde-am spus
că duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minţii bun şi l-au răpus."

Şi mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta mă-ntrămai,
şi-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici şi plâns şi groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
aşa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuţi de furia durerii,
scrâşniri de dinţi, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot roteşte-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloşie,
în care plâng nefericiţii-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mişei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchişi în ei.

Respinşi de Cer, spre-a nu-l ştirbi-n lucoare,
sunt şi de Iad respinşi, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-şi fac-onoare."

Şi iarăşi eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată
şi-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi şi treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Şi-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
că moartea poate-atât de mult să-nghită.

Şi-aici pe mulţi îi cunoscui şi iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laş, de marea slujbă dată.

Şi-atunci am înţeles şi sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
şi Cel Etern şi şi duşmanii Lui.

Aceşti ce viaţă nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloşi,
iar viespi şi mari tăuni cu-nţepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roşi
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboşi.

Văzui apoi privind şi mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
şi-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,

să ştiu de-aceştia cine-s? Ce zor
de-a trece-i face-aşa de iuţi să pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?"

Răspunse el: – "De cei ce s-adunară
vei şti la Aheron în vremea când
vei sta şi tu pe marginea-i amară."

Şi iată ochii ruşinat plecând,
de teamă să nu-ntreb şi neplăcute
cercai până la râu să merg tăcând.

Şi-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: – "Vai vouă, suflete pierdute

şi-n veci de-acum lipsiţilor de cer!
Eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci şi-n foc şi-n ger!

Dar tu, cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-aceşti ce-s morţi!" Şi-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând că stau şi mai departe:

– "Printr-alte porţi, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poţi pe-aici intra,
căci ai să treci c-o luntre mai uşoară."

Virgil atunci: – "O, Caron, nu zbiera!
În cerul cel ce bate păcătoşii
aşa se vrea şi curmă vorba ta."

Cu-acest cuvânt şi-a potolit bărboşii
obraji luntraşul bălţii-acei cumplite,
ai cărui ochi au cerc de flacări roşii.

Dar sufletele goale şi trudite
schimbară feţe, clănţănind cu dinţii,
când vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Şi-umanul neam şi cerul şi părinţii
şi locu-l blăstemau şi ceasu-n care
născuţi au fost, săminţă a săminţii.

Şi toate-un stol s-au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-aşteaptă cu răsplata
pe câţi în ura Celui Veşnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, dă semn şi-n luntre-i bag-apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Şi-aşa cum toamna veştedele foi
cad rând pe rând şi toat-a sa mândrie
şi-o dă ţărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ţi săminţie,
Adame,-astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l ştie.

Astfel se duc pe râu-ntunecat,
şi-abia dincolo-apucă să scoboare,
şi-n mal dincoace-alt stol e adunat.

Şi-a zis maestrul meu: – "Oricine moare
respins de cer şi făr' de pocăinţă,
toţi vin aici, de-oriunde de subt soare.

Şi cer să treacă-n trista locuinţă,
căci bold Justiţia-ntr-înşii-atâta pune,
că frica lor se schimbă-ntr-o dorinţă.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraş ce vru:
tu poate-acum să ştii ce-a vrut a spune."

De-abia sfârşi şi-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că-nspăimîntată
mă scaldă mintea-n reci sudori şi-acu.

Un vânt stârnit-a ţara-nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
şi, stins având oricare simţ, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul V

Din starea-ntâi aşa-ntr-a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt roteşte,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos şi rânjeşte,
judeţ el ţine-acolea-n poartă stând
şi-azvârle-n Iad precum se-ncolăceşte.

Eu zic că rău-născutul duh intrând,
silit e culpa-ntreagă să şi-o spuie,
iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,
cu număru-nvârtitei cozi pe spate
arată gradu-n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe-n faţă-i adunate,
şi una după alta vin cu rândul
şi spun şi-aud şi-n Iad sunt aruncate.

Când el văzu că vin şi-a-ntra mi-e gândul:
– "Tu, cel ce vii în lumea celor morţi",
a zis şi-a stat, oficiu-ntrerupându-l,

"ştii unde eşti? Te-ncrezi tu vrunei sorţi?
Să nu te-nşele-această largă-ntrare!"
Virgil atunci spre el: – "Ce grijă porţi?

Să nu-i opreşti fatala lui cărare.
Aşa se vrea-ntr-un loc unde se poate
orice se vrea şi curm-a ta întrebare."

Acu-ncepui s-aud acele toate
urlări de-aici şi-amar fui străbătut
de multul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,
ce muge-aşa ca marea-ntărâtată
când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,
ia morţi de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvârtindu-i şi să-i zbată.

Iar când simt furia volburii ce vine
cum plâng atunci, cum urlă toţi în vale,
şi-azvârl blăstem puterilor divine!

Ştiui că ăstor chinuri infernale
supuşi sunt cei ce-având plăcerea ţel
fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia şi-al toamnei vânt cu el
pe mii de-aripi mulţimea lor zbătută,
pe-aceşti mişei, cumplitul vânt astfel

şi-n jos şi-n sus şi-aici şi-acolo-i mută,
şi nu mai pot să spere-n veci încai
nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!

Şi cum îşi plâng cocorii tristul lai
când fac pe drum coloane-ndelungate,
aşa vedeam că vin cu mare vai

şi-aceste umbre de vârtej purtate.
Şi-am zis: – "Maestre, cine-au fost acei
pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?"

– "Întâia-n stolul despre care vrei
să ştii a fost împărăteas-odată
şi neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu-n viciu-acesta de necată,
că-n legi sancţiune unei crime-aduse,
spre-a fi şi-a ei legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite
o ştim c-a fost urmaşa şi femeia
lui Nin în ţări de turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor şi-i ceea
ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:
perversa Cleopatră este-a treia."

Văzui şi pe Elena care-aduse
cumplitul timp, pe-Ahil cel mare-al cui
război cu-amorul trist sfârşit îi puse.

Pe Paris şi Tristan, şi mii văzui
goniţi din viaţa lor de-amor, pe care
Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului ascultare
de vechi femei şi cavalerii mii,
a fost mai să leşin de milă mare.

Şi-aşa-ncepui: – "Cu drag eu le-aş vorbi
acelor doi ce-aduşi de vijelie
aşa de-uşor păreche par a fi."

Iar el: – "Tu-i vei vedea când au să fie
aproape-aici şi-atunci pe-acea putere
ce-i leag-astfel, să-i chemi şi au să vie."

Când vântul deci le dete-apropiere,
strigai spre dânşii: – "O, suflete-ntristate,
vorbiţi de nu v-opreşte-a altui vrere."

Precum prin aer pe-aripi nemişcate,
iau două turturele-alături zbor
de-acelaşi dor spre cuibul drag purtate,

aşa şi ei, dintr-al Didonei cor
veneau prin noaptea ce-o frământă vântul,
atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.

– "O, suflet bun şi nobil ce-n mormântul
cumplitei nopţi te-opreşti la noi, ce-odată
cu-al nostru sânge-am înroşit pământul,

amic de L-am avea pe-al lumii Tată,
noi rugi I-am face pentru pacea ta,
căci milă simţi de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbeşti, vom asculta
şi vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,
cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care
stă-n malul mării unde Po de-acum,
trudit, cu-ai săi, îşi cat-odihnă-n mare.

Amor, ce-n inimi iute-şi face drum,
l-a prins cu-a mea frumseţe, ce răpită
mi-a fost astfel, că şi-azi mă doare cum.

Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,
plăceri de el atare-n mine-a pus,
că sunt de el cum vezi şi-acum robită.

Amor spre-o moarte pe-amândoi ne-a dus,
Caina pe-ucigaş va fi avându-l."
Atât şi-aceste vorbe ei ne-au spus.

Şi-astfel truditul suflet ascultându-l,
plecându-mi faţa mi-o ţinui plecată,
pân-a-ntrebat Virgil: – "La ce ţi-e gândul?"

Târziu, când am răspuns, am zis: – "Vai, tată,
ce visuri dulci, ce dor nepotolit
a-mpins pe-aceştia către-amara plată!"

Spre dânşii-apoi mă-ntoarsei şi-am vorbit:
– "Francesco, vai, a voastră suferinţă
cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu-n ce chip găsi putinţă
să-şi dea pe faţă-ascunsul dor al său
acea de mult nesigură dorinţă?"

Iar ea: – "Nimic nu doare-atât de rău
decât de-un timp ferice-a-ţi fi aminte
în timp de-amar, şi-o ştie domnul tău.

Dar vrerea ta de-ţi este-aşa fierbinte
să ştii al nostru-amor din focu-i prim
voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim
de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,
noi singuri doi şi făr' să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea,
şi ne-am surprins cu-obraz descolorat,
ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-aşteptat
de mult, amantul şi-l sărută-n fine,
atunci, în tremur tot, m-a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine.
Galeot fu basmul şi-autorul lui
şi-aici am pus cetirii pe-astăzi fine."

Şi-n timp ce unul povestea, văzui
plângând pe-al doilea-ncât de-nduioşare
păream c-aş fi murit, şi-apoi căzui

cum cade-un corp ce viaţă-ntr-însul n-are.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XX

De-o nouă caznă-mi cat-a face rime
spre-a da subiect, din lumea cea 'necată
cântării douăzeci a părţii prime.

Întreag-aveam atenţia mea-ndreptată
ca până-n fund să pot vedea-n genune
şi-n cât amar de plâns era scăldată.

Şi-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
şi-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
şi-ncet cum merg cei vii în procesiune.

Şi dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gât până sub şale,

spre spate-având întoarsă faţa lui.
De-a-ndosul ei deci trebuiau să vie,
că-n faţă văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c-ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri să paţă,
dar n-am văzut şi nici nu cred să fie.

Socoţi, de-o vrea Cel Sfânt să prinzi în viaţă
din cântul meu, creştine,-o-nvăţătură,
putut-am eu să am neplânsă faţă,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat-astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colţ al stâncii aspre stând
am plâns, şi-am plâns până ce bunul tată
– "Mai stai", mi-a zis, "cu alţi nebuni în rând?

Ţi-e mila vie-aici, când ţi-e-ngropată.
Căci cei mai mari mişei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! Şi vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiţi pământu-n fine
la Teba-n şes, iar oştile-i strigau:

– «Dar unde-alergi acum şi ce-i cu tine?»,
dar el s-a tot scufuns până căzu
la Minos cel ce-nhaţă pe-orişicine.

Şi vezi că piept din spete-aici făcu,
prea mult să vază-n faţa sa el vruse,
deci umblă-ntors şi-ntors şi vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca şi-o femeie-avuse,

şi-avu dintâi c-un băţ din nou să bată
din nou doi şerpi cum dragostea-i uneşte
şi iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se propteşte
Aruns acel ce-n munţii Luni, pe-unde
valeanul cararez cu greu pliveşte,

un pustnic stete-al peşterii afunde
de marmură, şi larg avu spre mare
şi larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i pe care
tu nu i-l poţi vedea acum, căci el
şi tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără ţel
ce-n locul meu natal în urmă stete,
de-aceea vreau s-asculţi aici niţel.

Când tatăl ei sfârşitu-obştesc şi-l dete
şi sclav-ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, şi ne formează
hotar de către nemţi, numit Benac.

Mai mult de-o mie de-ape ce brăzdează
din Garda-n Val Camonica Peninul
aceste toate-n zisul lac stagnează,

şi-un loc e-n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e-n Verona, ca şi cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos şi bun castel
la râpa cea mai scund-a astei ape,
şi ţine-n frâu pe bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu-ncape
în lac, îşi rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de-ndat-apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
şi-aşa se varsă la Governo-n Pad.

Nu curge mult şi-ajuns pe locuri şese
se-ntind lăţite-ntr-o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu-ntr-acel nămol
şi-n el nici om, nici holdă sămănată;

şi-aici, fugind de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-şi trista-nvăţătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleţi de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce-n smârcul său cel lat
avea-mprejur firească-ntăritură

şi făr-al sorţii semn ei nume-au dat
cetăţii lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce-ntâi pe-aici a stat.

Şi mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu-nşelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

De-aceea-ţi spun, că dac-ar fi să-ţi spună
că alte-origini are-al meu pământ,
să poţi minciunii-un adevăr opune."

Iar eu: – "Ce-ai spus, maestre,-mi este sfânt,
şi-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt.

Dar vezi şi-mi află-n neamul care vine
vrun vrednic de văzut şi mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, ştii bine."

Iar el: – "Acel cu barba răsfirată
pe spete-a fost – când Grecia-n greul pas
de-ai săi bărbaţi era despoporată,

aşa c-abia copii i-au mai rămas –
augur, şi-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, şi-ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l ştii, că-mi ştii întreaga mea cântare.

Cel slab în şale-aşa că parcă nu-i,
e Scot şi-ntr-adevăr avu putinţa
să-nşele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat îşi plânge-aici ştiinţa,
şi-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
şi sfori ar vrea, ci-acu e-n darn căinţa.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus şi gheme şi-au prostit creştinii
fierbând şi ierburi şi-nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Şi-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
şi nu uita că zarea ei te-a prins
şi bine-aori în silva ta profundă."

Aşa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Tăcuţi şi singuri, fără soţi, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg şi fraţii minoriţi pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un şoarece şi-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvăţăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
priveşti şi-alături şi-nceput şi fine.

Şi-aşa cum dintr-un gând alt gând îţi vine,
alt gând din primu-aşa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Şi-aşa gândeam: motivu-n noi le fu
şi-a poznei cei de râs şi-a suferinţii
şi negreşit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinţii,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinţii.

Simţeam de groază păru-n cap vâlvoi,
şi-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
aşa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aş fi şi-oglindă, mai curând
n-aş prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ţi-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având şi-acelaşi zbor,
şi-aşa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziş la dreapta,-ncât uşor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat şi restul vorbei sale,
când şi văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăţa sosind pe cale.

Virgil în braţe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deşteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, şi-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-şi dă răgaz s-arunce vro năframă;

aşa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, şi mă ţinea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoţitorul.

Abia ce-am fost ajunşi în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o faţă jalnic de trudită.

Şi cape-aveau cu glugi lăsate plin
şi-adânc pe ochi, şi-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faţ-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veşmânt, în veci obositor!
Şi-n rând cu ei, întorşi la stânga iarăşi,
mergeam atenţi cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt şi de povară-şi
aşa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăşi;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "şi fapte cunoscute
şi-aşa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Şi-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, staţi, voi cei
ce-n neagra noapte-aşa fugiţi de iute,

că poate pot să-ţi dau şi eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
şi: – "Aşteapt",–a zis, "şi mergi încet ca ei."

Şi stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriţi erau de plumb şi-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
şi-n sus ţineau chiorâş căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-şi mişcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Şi-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de trişti făţarnici, te rugăm să spui,
şi nu ne-ascunde, cine eşti, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "şi crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
şi-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcaţi,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli fraţi,
Lodringo el, eu Catalan, şi-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemaţi,

cum şi-alte dăţi chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul şi-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit şi-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-şi cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi şi-nchide-n drum ponorul,
şi trebuie să simtă cât de grei
sunt toţi cari trec şi pun pe el piciorul.

Şi socrul său e-n bolgie-aici, şi-acei
ce-au fost cu el părtaşi în sfatul care
a fost sămânţa rea pentru iudei."

Văzui şi pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Şi-acum,
să-mi spui, de eşti stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieşim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăşi îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici şi nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiţi şi pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puţin Virgil a stat retras în sine
şi-apoi: – "Acel ce-nţeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău şi-a râs de mine!"

– "Eu şi-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii şi minţind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu paşii mari porni maestrul meu,
având puţin pe-obraji a furiei floare,
şi-aşa, lăsându-i pe-ncărcaţi, şi eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIII

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel
mişel îşi şterse gura-nsângerată
cu părul de pe capul ros de el.

– "Tu-mi ceri să re-nnoiesc o desperată
durere", a zis, "ce firea mi-o răpune
gândind-o numai, nu şi cuvântată!

Dar vorbele de-aş şti că pot s-adune
ruşine-acestui trădător pe care
îl rod, atunci voi plânge şi voi spune.

Nu ştiu nici cine eşti, nici felu-n care
scobori pe-aici, dar pari un florentin,
căci graiul tău te-arat-a fi atare.

Să ştii că fost-am contele-Ugolin
şi-acesta e Rugieri lângă mine,
şi-ascult-acum de ce-i sunt eu vecin.

Că el prin intrigi şi minciuni meschine
m-a prins deşi-ncrezut amic al său,
ş-apoi că m-a ucis, o ştii tu bine.

Dar ce n-ajunse şi-n auzul tău,
ce crudă moarte-mi dete-adică mie,
auzi şi vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie
ce-a foamei pentru mine-i azi chemată,
şi-n care şi-alţii-nchişi au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată
în zori de zi cumplitul vis ce-avui
îmi rupse vălul sorţii ce-mi fu dată.

Stăpân şi domn pe-acesta mi-l văzui
vânând un lup cu pui pe mândrul munte,
ce-nchide Pisei Luca-n dosul lui.

Iar pe Gualandi şi Sismondi-n frunte
i-a pus cu pe Lafranc, şi-aşa porniră
căţele slabe-având şi iuţi şi crunte,

şi-acestea-n scurta goan-a lor trudiră
pe lup şi pui, şi colţi apoi păreau
că-i spintecă şi carnea le-o-mpărţiră.

Iar când m-am deşteptat în zori, plângeau
copiii mei, şi ei aci-n prinsoare,
şi pâine-n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud eşti tu, de nu simţi că te doare
presimţul sorţii ce-o văzui în gând,
şi dac-acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deştepţi şi ei şi-n ceasul când
veneau de-alt'dată pâinea să ne-o suie,
dar groaza pentru vis cu toţi având.

Şi-atunci la poart-am auzit că-ncuie
cumplitul turn şi eu privii deodată
la fiii mei, dar mut ca o statuie.

N-am plâns, căci fui cu inima-ngheţată,
dar ei plângeau, iar Anselmucio meu:
– «De ce te uiţi aşa? Ce-ai astăzi, tată?»

Şi tot n-am plâns, şi-ntreaga zi mereu
şi-ntreaga noapte mut am petrecut-o,
dar când veni şi-alt soare-n cer, şi eu

deodată-n zarea slabă ce-a făcut-o
o rază scursă-n trista-ne-ncăpere,
pe patru feţe, faţa mi-am văzut-o,

muşcai în mâini şi-n braţe de durere,
iar ei, crezând că muşc fiindc-aş vrea
mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

şi-au zis: – «Mai lesne-am suferi de-ai vrea
din noi să muşti, căci tu ne-ai dat, părinte,
ăst mizer trup, deci rupe-ni-l şi-l ia.»

Şi m-alinai, spre-a nu-i mâhni 'nainte
şi alte două zile-am stat tăcuţi,
oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Şi-a patra zi, ce ne găsi tot muţi,
întins căzut-a Gado lângă mine:
– «Vai, tată drag», strigând, «tu nu-mi ajuţi?»

Şi-apoi muri. Şi cum mă vezi pe mine
văzui spre-a şasea zi care-şi-care
murind pe-alţi trei, şi orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci, cătând pe fiecare,
şi, morţi, trei zile-i tot chemai, şi-apoi
decât durerea foamea fu mai tare."

Zicând, s-a-ntors şi-a prins de dinapoi
din nou scârboasa ceaf-a căpăţânii
rozând în ea cu dinţi ca de copoi.

– "Ah, Pisa, Pisa, mlaştin-a ruşinii
în mândra ţară unde sună sì!
De-ţi sunt spre-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara şi Gorgona de-ar sosi
s-astupe-odată Arnul tău de gură,
să-nece-n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei zvon făcură,
că el prin cetăţui te-ar fi trădat,
ce-aveai să pui copiii-aşa-n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat
pe Briga şi-Ugo frageda etate,
şi pe-alţii doi pe cei ce i-am cântat!"

De-aici trecând la umbrele-ngropate
cu toţii-n gheaţ-am dat de-un alt popor,
şi faţa lor nu-n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las-a plânge-aici chiar plânsul lor,
şi drum prin ochi durerii i se neagă
se-ntoarce-n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se-ncheagă
orice-ar fi plâns de-ntâi, aşa că ele
le umplu sub pleoape cupa-ntreagă.

Deşi, ca şi-n bătătorita piele,
de ger pierise-oricare simţământ
din pieliţa-ngheţat-a feţei mele,

părea că totuşi simt c-ar bate-un vânt.
Şi-am zis: – "Cum poate-un vânt pe-aici pătrunde?
Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?"

– "Ce cauză-l naşte vei vedea tu-ndată,
căci ai s-o vezi cu proprii ochi şi deci
vei şti pe-acel ce-l vântură să bată."

Şi-atunci alt ticălos al crustei reci:
– "Voi, suflete-ntr-atât de rele-n viaţă
că-n cel din urmă Iad veţi geme-n veci,

luaţi-mi asprul văl ce-mi stă pe faţă
s-alin pe-o clip-amaru-n care zac
'nainte-a-mi pune geru-alt văl de gheaţă."

– "Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ţi-l desfac,
şi-apoi", i-am zis, "de nu-ţi voi face-un bine,
s-ajung în fundul gheţii-acolo-n lac."

– "Eu, cel cu poama procletei grădine",
răspunse el, "sunt fratele-Alberic,
şi-n loc de nuci primesc acum smochine."

– "Ce spui? Eşti mort?" Aşa-ncepui să zic.
Iar el: – "Ce soartă trupul meu mai are
în lume sus, eu nu mai ştiu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare,
că sufletul adese-n ea descinde
'nainte ce-Atropos să-i dea mişcare.

Spre-a-ţi fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde
din faţă plânsul ce-nsticlat vă luce,
să ştii că-n clipa-n care-un suflet vinde

cum eu făcui, un demon se-ntroduce
în trupul lui, şi-acesta-l guvernează
cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci-n ponor se ruinează
şi poate-aşa şi trupul va fi stând
al umbrei cei ce-n dos aci-mi iernează.

Tu-l ştii, de vii prin Iad de mai curând:
Sir Branco d'Oria e, şi-n crust-adâncă
e-nchis cum vezi acolea, şi de când!"

– "Eu cred că tu mă-nşeli. Căci ştiu că încă
nu-i mort sir Branco d'Oria", i-am răspuns,
"el doarme, bea, se-mbracă şi mănâncă!"

– "Mai sus, la Gheare-Rele unde-ascuns
în groasa smoală-l mistuieşte focul,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns,

când şi lăsă pe-un drac să-i ţie locul
în trup, şi-aşa şi-o rud-a lui la fel,
ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puţintel
să-mi rupi ăst văl!" Dar nu l-am rupt anume,
căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute-n lume
şi de-orice viciu plin, Genov'-al tău!
Nu cade-un foc din cer să vă consume!

În rând cu romagniolul cel mai rău
găsii pe-atare-un genovez ce-şi are,
scăldat aci-n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Văzui şi călăreţi cum câmpi întrapă,
cum dau atacuri, sau făcând alai
şi-aori în vălmăşag fugind cum scapă,

cursari prin ţara voastră-ntâmpinai,
şi bande-n treacăt, neamule-aretine,
şi joc de suliţi şi-ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine,
cu buciume-ori cu focuri din castele
şi semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaş cimpoi nici ele,
nici oşti eu n-am văzut, nici escadroane,
nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane –
vai, răi fârtaţi – dar toate cum li-e rândul,
că-n Iad nu ceri tămâie şi icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul,
să văd şi-a bolgii-ntreagă aşezare
şi răul neam ce-l scaldă-n ea fierbându-l.

Precum când dau piloţilor pe mare
delfinii semn cu spetele rotunde
să-şi scape-a lor corabie de 'necare,

aşa, spre-a răsufla, şi-aici şi-altunde
vedeam vrun rău spinarea cum şi-o saltă
dar numai fulgerând şi iar s-ascunde.

Cum stau prin bălţi şi broaştele-ndeolaltă
la mal, şi-astfel c-afar-au numai botul,
dar labele şi-ntregul trup în baltă,

şi-aici astfel la mal umpleau ei totul
dar când s-apropia Bărboi-Zbârlit
pe toţi în clipă-i şi-nghiţea borhotul.

Văzui, şi-am sufletul şi-acu-ngrozit
pe unul stând, cum e pe când le sperii
că stă o broască şi-altele-au sărit,

dar Bot-de-Ogar i-a şi-ncleştat în perii
smoliţi ai lui cârligul şi, trăgând,
ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Ştiam pe draci pe nume-acum pe rând,
căci fui atent şi când aleşi ei fură
şi şi-ntre ei cum se chemau strigând.

– "Hei, Foc-Nestins, aleargă şi-i înfige
în spate gheara să-l jupoi de piele!"
Şi toţi au curs cu căngi şi cu cârlige.

Iar eu: – "De poţi, maestre-al căii mele,
să faci să afli cine-i desperatul
căzut aici în mâini atât de rele?"

Mergând Virgil deci a-ntrebat de statul
din care-a fost născut, iar el îi spuse:
– "Sărmana maică mă născu-n regatul

Navarei unde-n slujbă ea mă puse,
căci tat-avui pe-un biet de marţafoi,
şi-al său distrugător şi-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi,
şi-acolea-n coţcării fui meşter mare
de cari-acum dau seamă-ntr-ăst noroi."

Iar Rât-de-Porc, ce-avea doi colţi cum are
şi-un porc mistreţ, făcu ca-n şold mişelul
să-i simţ-un colţ ce-artist e-n spintecare.

De răi motani mai dete şoricelul!
Bărboi-Zbârlit însă-l cuprinse-n braţe
şi-a zis: – "Până-l înfurc, cu-ncetinelul!"

I-l duse lui Virgil apoi în faţă:
– "De vrei să ştii mai mult, întreabă-l dară,
că-ndat-apoi sar alţii şi-l înhaţă."

Şi-a zis Virgil: – "Cunoşti tu, aşadară,
prin smoală vrun nemernic să se cheme
latin de neam?" – "De-un duh cu-a voastră ţară

vecin, m-am despărţit de scurtă vreme.
De-ar fi şi-acum deasupra-mi ăst mişel,
de căngi şi gheare-acum eu nu m-aş teme."

Dar Bot-de-Ogar: – "Ce stăm acum astfel!"
Şi-n braţ i-a-nfipt al căngii vârf subţire
şi-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Şi Fund-de-Iad tot sta să-l ia-n primire
de jos mai de la pulpi, ci-n rotogol
se-ntoarse-al lor decan cu rea privire,

şi-a stat puţin mai blând turbatul stol.
Virgil, nezăbovind, din nou grăit-a
spre cel ce sta privindu-şi osul gol:

– "De cine zici, că rea ţi-a fost ursita
când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?"
Răspunse-acela: – "Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas.
Astfel avut-a-n mâini pe inimicii
lui Ninu-ncât de pomin-a rămas,

dar bani le-a smuls şi-n câmp a pus voinicii
cum el zicea, şi-a fost înşelător
şi nu-n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă-n contact cu cel din Logodor,
cu Zanche-acum, şi-şi spun nenumărate,
tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar, vai, vedeţi-l pe-altu-n fălci cum bate!
Eu multe-aş spune, dar mă tem că el
îmi face grapă ghearele-i pe spate."

S-a-ntors vătaful lor spre Farfarel
ce tot pândea din ochi cum să-l apuce:
– "Tăiatule din furci! Mai stai niţel!"

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce:
– "Lombarzi ori tusci să vezi şi dacă-ţi place
să-i şi auzi", a zis, "ţi-i pot aduce,

de-or sta puţin deoparte-aceştia-n pace
spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie
şi eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi, ci şapte să vă vie,
c-un semn din gur-aşa cum dăm signale
când iese-un ins şi vrea tovărăşie."

Dar Cap-de-Ogar cu botul feţei sale
în vânt şi dând din cap: – "Nemernic, ce-i!
şi ce scorni prilej scăpării sale!

Bogat, pungaşu-n laţuri câte vrei!"
– "Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate
c-aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!"

Pierzând răbdarea Zbate-Aripi, cu toate
că toţi i s-opuneau: – "De-mi sari în lac
eu nu-n galop sărind mi te voi scoate,

ci-n zbor de-aripi în clipă-ţi viu de hac!
Subt mal, fârtaţi! Şi vom vedea noi dacă
eşti tu, decât noi toţi, mai mare drac!"

Nou joc, creştine,-ascultă şi-o să-ţi placă!
Se-ntoarseră deci toţi, spre-alt mal cătând
şi-ntâi fu cel ce n-ar fi vrut s-o facă.

Pândind priinţă clipei şi-nfigând
pungaşu' bine tălpile-n ţărână,
sări şi-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toţi acum stăpână.
Dar mai ales pe cel ce cauză fu,
deci şi porni strigând: – "Tu-mi eşti în mână!"

Dar nu-i era. Căci zborul nu putu
să-ntreacă frica. Unu-n fund pe dată,
iar altu-n zbor cu pieptul sus trecu.

Nu piere-o raţ-altminteri scufundată
în lac când vine-un şoim ce tot astfel
trudit şi mânios de drum îşi cată.

Cu ciudă de-acest lucru, Parpanghel
zbură pe urma lui, dorind ca hoţul
să-i scape-n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moţul
sări cu ghearele pe soţ şi-apoi
se-ncinse-o harţă peste lac cu soţul.

Dar celălalt era dibaci coroi
să-l scarmene vârtos! Şi-aşa căzură
de sus în smârc în clocot amândoi.

Şi-n pripă-i despărţi acea căldură
ci-atâta clei pe-aripi li s-a lipit,
că nu puteau să iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-Zbârlit
şi-urni pe patru-n ajutor să sară
cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor şi-aici zburară,
şi căngi întinseră spre-acei spurcaţi
ce-aproape copţi sub scoarţă se-nfundară.

Noi însă i-am lăsat aşa-ncurcaţi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
şi inima-n vâslaşi de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simţii c-auzul îmi dispare
şi-un duh văzui nălţându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Şi,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca şi zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", aşa de dulci sunând,
încât simţeam din simţuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, şi,-n rând

cu el, şi dulce şi devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorşi spre vecinicele roate.

Fixează-ţi ochii pe-adevăr, creştine,
aici, căci văl aşa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, ştiu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus şi, ca şi-n aşteptare,
umil şi palid în tăcerea lui,

şi-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf şi tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n uşorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-şi unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
aşa că sta-ntre dânşii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse faţa lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simţ să-mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un şarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neştiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur şi, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei paşi, cred eu, şi-am fost la cei ce cântă
şi-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a şti de-s eu, privea la mine ţântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaşte bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Şi-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
şi-apoi: — "De când sosişi, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, şi-astfel
c-această viaţ-a mea tot prima este
şi-aşa-mi câştig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel şi Nin şi-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici şedea şi: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al graţiei grad
ce-l datoreşti tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalţe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaţilor răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poţi să iei,
când nu-l aţâţi mereu cu ochii-ori gura,
cât ţine-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oştiri,
cum i-ar fi pus cocoşul din Gallura."

A zis şi-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe faţă-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aştrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Şi-a zis Virgil: — "Ce caţi tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
şi-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, şi-a-ntins şi mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi duşmanul cum ne vine!"

şi-un şarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greşală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori şi ierbi, spurcata bală,
şi-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-şi-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cereşti cum se mişcară,
dar pe-amândoi mişcându-se-i văzui.

Simţind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca şi îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ţi, spre-a putea
ca până-n smalţ pe culme să-ţi lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de ştii, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viaţa mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaş, şi-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o ştie?

A casei voastre faimă şi onoare
dă ştiri de voi şi ţara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Şi-ţi jur, şi-aşa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuţi şi-a spăzii ca şi-a pungii lui.

Îi dă natura şi-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâţi să plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi şi-n şapte dăţi nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg şi-ntreg e sub Berbece,

şi-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alţii-ar spune,

justiţia-n mers de nu se va opri."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Acele risipite foi le-am strâns
şi-mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răguşit de plâns.

De-aci sosim la punctul de-ntâlnire
cu-al treilea cerc, unde-apare-ntreagă
a sfintei vreri o groaznică-ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se-nţeleagă
vă spui c-am fost pe-un şes, pământul cui
oricărei plante viaţa-n el i-o neagă.

Cunună-n jur pădurea o văzui,
precum şi ea de şanţ e-ncunjurată;
şi-am stat aci-n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat şi des, s-arată
pe-ntregul şes, şi nu altfel de cum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi-ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui şi pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
şi toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă-n nemişcare,
şi mulţi şedeau stârcind făptura toată,
iar alţii-n jur fugeau fără-ncetare.

Acei ce fug sunt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sunt turma mai puţină,
ci-n schimb ei pot mai mare plâns să scoată.

Şi fulgi de foc pe-ntregul şes, cu lină
cădere ning, şi cad cu nescăzut
potop ca-n Alpi când orice vânt s-alină.

Şi-aşa precum ningându-i a văzut
pe oşti la Ind, şi Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar şi fiind căzut,

de-aceea puse-ostaşii săi să bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

aşa sub ei tot şesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, şi-un chin din două părţi făcea.

Şi făr-odihnă-n veci le era jocul
sărmanelor lor mâini cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Şi-am zis: – "Tu, cel ce toate le-ai învins,
maestre,-afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se-ndoaie,
dispreţ având şi inima semeaţă,
de parcă nici n-ar sta-ntr-această ploaie?"

Şi însuşi el, văzând că-i stau în faţă
şi-a mea-ntrebare-a fost de starea lui:
– "Eu sunt", strigă, "şi mort cum fui în viaţă!

Spetească-şi Zeus pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-şi el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toţi pe câţi îi are
strigând ca şi la Flegra-n bătălie:

– «O, dă-mi, Vulcane,-o, dă-mi ajutorare!»
Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!"

Şi-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: – "Căci nu mai piere
şi, şi-aici, Capanee, ţi-a rămas

trufia ta, ţi-e şi mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia-n focul ei
să-ţi dea-ngâmfării-ntreaga caznei fiere!"

Spre mine-apoi mai blând: – "E dintre-acei
cari şapte-au mers la Teba ca s-o bată,
şi-avu, şi pare-a mai avea, pe zei

şi-acu-n dispreţ, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sunt, şi cea mai meritată.

Şi-acum să mergem. Dar să-ţi fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ţi aşezi piciorul
ci tot pe sub pădure-o ia nainte."

Ajunserăm tăcând unde-n priporul
pădurii-n şes se vars-un râurel
de-a cui roşaţă ş-azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă-n băi stricatelor împarte,
aşa pe-aprinsul prund curgea şi el.

Şi fund de piatr-avea şi de-orice parte
şi maluri şi costiş, şi sigur fui
că numai el dă drum şi mai departe.

– "Din tot ce-aici ştiut eu îţi făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n-ai văzut nimic mai de minune",
mi-a zis, "decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune."

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea şi-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-aşa fierbinte.

– "Pustie-o ţară zace-ncunjurată
de mări, numită Creta", m-a-nvăţat,
"subt domnul cui fu lumea mai curată.

Şi-un munte, Ida, este-n ea, bogat
în codri mari cândva şi-n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zeus ca leagăn Rea şi-l alese
şi, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se şti-n ce loc îl ascunsese.

Şi-un moş stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i, piept şi spete
de-argint curat, iar braţele-i la fel,
şi-ncolo trunchi de-aramă i se dete,

şi-apoi în jos piciorul stâng de-oţel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
şi stă mai mult, de mult, numai pe el.

Şi-afar' de-aur toate-au crăpătură,
şi lacrimi prin spărturi se distilează
cari muntele-l străbat şi-unite cură

în Iad aici, şi pe-Aheron formează,
pe Stix şi Flegeton şi drum îşi fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până-ncetează

oricare-al lumii scoborâş, şi-un lac
o balt-acolo, ce-i Cocit chemată,
dar pentru c-o să-l vezi, de-aceasta tac."

Iar eu: – "De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, de ce pe prund
de-abia sub ăst pripor numai s-arată?"

Iar el: – "Tu ştii că Iadul e rotund,
şi-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborând spre fund,

tot n-ai trecut întregul roţii sale.
Deci dacă vei vedea şi lucruri noi
nu da pe faţă glas mirării tale!"

– "Dar unde-i Flegeton şi Lete-apoi?
De-acesta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?"

– "Orice-ntrebări îmi pui", mi-a zis, "îmi place.
Ci-al apei roşii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ţi-o-mpace,

şi vei vedea, dar nu-ntr-acest ponor,
pe Lete-acel ce spală duhuri care
spăşită-şi au şi-iertată culpa lor."

Mai zise-apoi: – "E timpul de plecare
de-aici acum, şi-urmeze-mi paşii tăi.
Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

şi-asupra lui se sting orice văpăi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiţii ce-mprejur îi ai,

puterea şi-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ţi mulţămi de dulcea ta suflare.

Şi vie-ţi pacea-mpărăţiei sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ţi dă şi-al îngerilor cor
a sa voinţă-n cântece de-osana,
aşa să-ţi dea şi oamenii pe-a lor.

Şi dă-ne şi-azi şi-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm şi-aflăm prihana.

Şi, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greşală
şi nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-aşa de-uşor se-nşală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Şi lor şi nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

şi,-ocol făcând, au trudele gradate
şi toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând şi-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-şi spele
lumescul semn, ca limpezi să ia zborul,
uşoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-aşa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Şi, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
vă rog să ne-arătaţi pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinţ-a şti pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-uşor şi-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aş fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaş povară-mi zace
şi-mi ţine capu-aşa de-adânc plecat,

privire-aş eu pe-acest ce-i viu şi tace
să-l văd, că poate-odată-l cunoscui
şi-a fi de cazna mea durut l-aş face.

Latin şi-al unui prinţ din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu ştiu de-i cunoaşte-ţi faima lui.

De vechiu-mi neam şi faptele de-aramă
a moşilor fui ăst fel de semeţ,
încât, nesocotind obşteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreţ,
că fui ucis, precum în Sienna ştie
şi-n toată ţara ei orice drumeţ.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toţi ai mei fârtaţi a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer mă are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
şi-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, mă cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ţinând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenţia mă-ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu eşti Oderis,
a Gubbiei fală şi-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
şi-i gloria-ntreag-a lui, şi-a mea e-n parte.

Ce spui, fireşte, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Şi-atari trufii aici au să se spele;
şi nici aici n-aş fi, dar în căinţă
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putinţă!
Spre vârf verdeaţ-abia i-o vezi şi nu e,
de n-o ajung şi timpi de nepriinţă.

Crezu,-n pictur-, a fi şi Cimabue
stăpân a tot şi-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Aşa şi-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp şi poate-i şi născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din faţă,
schimbând numirea sa după ţinut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viaţă
în ani cărunţi, decât din carnea vie
ieşind pe când te poartă doica-n braţă,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o ştim cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în faţa mea, cu greul drum se luptă,
şi-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deşi i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florenţa ce fusese
sumeaţ-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-aşa, c-abia veni şi nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea să sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, şi-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufaşul ţel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Aşa a mers şi merge-aşa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos şi nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
aşa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice ruşine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerşetorii

şi, ca să-şi scoaţ-amicul din suspine
şi temniţa lui Carlo, el aici
cerşea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ţi spui mai mult şi-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece şi vecinii
aşa-ţi vor face-ncât o să-ţi explici.

Şi-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naşte-asemeni monştri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă şi-elefanţi de ţine
şi-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
şi mai prudent oricui gândeşte bine,

căci unde sunt puteri şi judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi şi laţi mi se părură
cât pinul pe San Pietru, şi-ncleiete
el membre-avea cu faţa-i pe-o măsură,

aşa că malul cel ce i se dete
drept sorţ lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, şi, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Aşa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu ştia-ngăima decât sudalme.

Şi-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn şi-n el îţi varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îţi e, tu, duh confuz, la locul
ştiut, cureaua; caută-ţi-o niţel
şi vezi că ea-ţi încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toţi vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orişicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o ştie."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorşi, şi-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aş şti să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că braţul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanţ ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta braţele-i trufaşe,
şi plata care-o vezi acum şi-o ia.

Fialte-a fost, şi lucruri uriaşe
cu alţi giganţi făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste faşe."

– "Aş vrea, maestre",-am zis, "de poţi şi vrei,
să văd şi pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "şi poţi să-i şi vorbeşti,
şi el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l doreşti,
la fel legat, la fel şi-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l priveşti."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând aşa cumplit, precum văzui
că-n lanţuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
şi ca să mor de-ajuns ei mă-ngheţară,
de n-aş fi fost convins de lanţul lui.

Plecând de-aici găsirăm aşadară
pe-Anteu, ieşit deasupra de colină
cinci coţi, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ţi-ai ucis drept pradă,
şi cel ce, de-ajutai şi tu-n cumplitul
război pe fraţi, şi-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, şi nu cu greu s-o-nghiţi,
acolo unde-i gheaţă-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiţi;
apleacă-te spre noi şi nu mai screme,
şi-acesta-ţi poate da ce-aici doriţi:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu şi zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, şi braţele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Şi: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, şi-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Aşa cum Garisenda ţi s-arată,
când stai sub ea şi-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, aşa-mi păru spre mine
plecat Anteu, şi-a fost şi-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiţi pe Dis, el blând
ne puse jos din braţe, şi zăbavă
plecat aşa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca şi-un catarg de navă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum şi-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aş pune
în scrisul meu; dar nu le am şi-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăţi ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvăţăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de ruşine
din locul ce-i amar şi-a fi numit,
voi capre de-aţi fi fost şi oi mai bine!

Cum stam acum în puţu-acel cumplit,
stând sub giganţi, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
şi fă ca talpa ta să n-o mai pui
pe capete de fraţi sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, şi-un lac văzui
şi-aici şi-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse faţa lui.

Nu prinde văl mai tare-aşa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut şi Tabernici
şi Pietrapana peste ea, aş crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaştelor popor prin bălţi cum şede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
ţăranca-n visul ei tot holde vede,

aşa-s mâhniţii-aici, în gheaţă stând
pân-unde roşul ruşinării-apare,
şi-n dinţi, ca berzele din cioc, bătând.

Cu faţa-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puţin deci dând ocol în jur vederii,
văzui aşa de strânşi lipiţi pe doi,
c-aveau pe cap amestecaţi toţi perii.

– "Voi strânşi aşa la piept, cine-aţi fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată şi-l plecară,
nălţându-şi faţa, însă ochii moi

într-înşii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns şi-aşa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; şi-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca ţapii s-au lovit.

Şi-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu faţa-n jos: – "În noi
ce-ţi faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să ştii pe-aceştia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, şi-al lor apoi,

şi-au mam-acelaşi trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul şi-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur ţel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-aşa că nu mai văd defel,
şi Sasol e numit, nesăturatul!
De eşti toscan ai bune ştiri de el.

Şi-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să ştii, ş-aştept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulţi de-o mie,
ş-aşa făcuţi, că reci fiori îi am
de-al gheţii vad, şi-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
şi-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu ştiu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre ţeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n faţă cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâşii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-aşteaptă-mă niţel,
şi-apoi de-aici m-aleargă cât îţi place."

A stat Virgil, şi-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine eşti că-njuri drumeţii-astfel?"

– "Şi cine tu, fugind aşa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi şi tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, şi poftă poate ai
să-ţi scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
şi numele-ţi prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ţii de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numeşti", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porţi pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ţi spui nici cine sunt, nimic nu-ţi spui,
de-ai sta să mă cheleşti şi-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ţinui,
şi-i smulsei poate-un pumn şi chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ţi-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinţii-i clănţăneşti,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce eşti,
tu poţi să taci! Voi scoate şi nevrute
de tine-n lume-adevărate veşti!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
şi nu cumva să uiţi, ieşind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franţuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alţi mişei stând proaspăt la răcoare.

Şi cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Şi-o fi şi Ganelon şi Soldanieri
pe-aici şi Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inşi într-un ponor, şi-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinţii săi flămândul,
aşa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Şi nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea şi-al hârcei os şi ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăţi atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,
ştiind ce-aţi fost şi crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mişel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVII

– "Vezi monstrul cel ce coada şi-o ascute,
spre-a trece munţi şi-a sparge-orice tărie;
o, vezi pe cel ce-ntreaga lume-o-mpute!"

Aşa-ncepu Virgil să-mi spuie mie,
iar fiarei printr-un semn i-a spus: – "Să sui",
la drumu-acel de piatră ca să vie.

Şi-acel scârbos al fraudei chip, văzui
c-a scos, venind, întregu-i trunchi afară,
dar nu şi-a tras pe mal şi coada lui.

Un om în toate just putea să-ţi pară
din tot aspectul blândei sale feţe,
ci şarpe-ncolo-ntreg această fiară.

Flocoase două brânci, şi noduleţe
avea pe piept, pe coaste şi pe spate,
şi multe-apoi rotiţe-n mii de feţe.

Tătarii-ori turcii-n firul ce se bate
şi-n cel urzit n-au scoarţe mai cu flori,
nu ţese-Arahne-urzeli mai delicate.

Precum la mal stau luntrii uneori
c-un cap pe prund, iar altul le pluteşte,
sau cum la nemţii cei îndopători

castorul stă gătit de-a prinde peşte,
aşa la malul trist ce-ncunjura
prundişul ars sta fiara ce-ngrozeşte.

Întreaga coadă-n gol şi-o flutura,
în sus zbătându-şi furca-nveninată
ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.

Virgil atunci mi-a zis: – "Acum ne cată
puţin să-ntoarcem calea noastră până
la fiara rea ce-acolo stă culcată."

În jos luând deci calea pe-altă mână,
distând de mal cam zece paşi ne-am dus,
spre-a fi feriţi de foc şi de ţărână.

Când fui ajuns la ea, văzui mai sus,
dar nu cu mult, un stol de umbre care
şedea pe lâng-abis, în ploaie pus.

Şi-a zis Virgil: – "Spre-a şti deplin ce are
în ea şi-această tind-a văii, du-te
la ei", mi-a zis, "şi vezi-le-a lor stare.

Dar scurte fie-ţi vorbele-ncepute.
Eu pân-atunci pe monstru am să-l fac
spătoasa ceaf-a lui să ne-o-mprumute."

Deci singur eu prin cel din urmă sac
al văii-a şaptea mersei aşadară
la triştii-aceia cari-acolo zac.

Prin ochi zvâcnea durerea lor afară,
iar mâinile, drept scut, mereu le mişcă
de-aprinsa ţărnă jos, iar sus de pară,

cum face vara câinele morişcă
acum din labe,-acum din botul lui,
când muşte-ori purici ori tăuni îl pişcă.

La mulţi privirea ţintă mi-o ţinui
pe-obrajii copţi de crâncena lor plagă
şi nu-i puteam cunoaşte, dar văzui

că toţi aveau la gât câte-o desagă,
distincte-avându-şi semnul şi factura,
iar ei păreau c-o sorb din ochi de dragă.

Şi, cum purtam rotind căutătura,
văzui pe-un galben sac ceva ce-avea
de-albastru leu şi chipul şi statura.

Şi-urmând mereu cu cercetarea mea,
văzui pe-alt duh c-o pungă purpurie
şi-o gâscă albă ca de unt pe ea.

Şi-alt duh, c-o scroafă grasă şi-azurie
pe albu-i câmp semnat avându-şi sacul:
– "Ce faci", mi-a zis, "tu-ntr-astă colivie?

Hai, pieri! Şi viu de-ţi faci pe-aicea placul,
să ştii de-al meu vecin Vitalian
că-n stânga mea aci-şi va face veacul.

Aci-ntre florentini sunt paduan
şi-mi urlă toţi de m-asurzesc cu glasul:
O, de-ar sosi eroul suveran

cu punga cu trei ţapi!" Şi-ntoarse pasul
şi scoase limba din strâmbata-i gură
cum face-un bou când dă să-şi lingă nasul.

Eu fric-având că stând peste măsură
mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit,
lăsai această trist-adunătură.

Pe duce mi-l găsii acum suit
pe largul spate-al fioroasei bale
şi-a zis: – "Acum fii tare şi-oţelit;

pe-asemeni scări vom merge-aici la vale!
Voi sta-ndărăt, ca-n faţă-mi să te ţin
spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale."

Cum cei ce-s prinşi de friguri când le vin
fiorii răi şi-au unghii-nvineţite,
văzând şi-o umbră-ngheaţă pe deplin,

aşa fui eu la vorbele rostite,
dar şi ruşine-avui şi fui ca sluga
cu bun stăpân când dă porunci răstite.

Pe-acele spete largi sării cu fuga
şi "strânge-mă la tine"-am vrut să spui,
dar nu-mi ieşi, cum vrui să-mi iasă ruga,

dar el, pe care scut eu mi-l avui
mai sus, m-a prins în braţe-al meu părinte
de-ndată ce suit pe fiară fui.

Şi-a zis: – "Acum, Gerione, nainte!
Largi cercuri fă şi lin îţi fie jocul
şi noua ta povară-ţi fie-aminte!"

Precum din mal o luntre-şi scoate ciocul
şi-ncet se dă-ndărăt, aşa făcu
şi când simţi că-i larg în juru-i locul,

întoarse coada unde capu-i fu,
mişcând cu ea, ca şi-un ţipar, şi-o-ntinse
şi vânt sub el cu labele bătu.

Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse
pe Faeton când frânele scăpat-a
şi cerul, precum vezi şi-acu,-l aprinse,

nici când Icar sărmanu-nfierbîntata
de pe-aripi ceară şi-o simţea că-i pică
şi "rău ţii drumul" tatăl i-a strigat,

decât a mea, când mă văzui, adică,
că stau în aer, de-orice parte-n gol,
şi-afar' de fiară nu mai văd nimică;

dar ea pluteşte lin, făcând ocol,
scoboară-ncet, dar nu-i simţeam plutirea
decât de jos şi-n faţ-un vânt domol.

Subt noi la dreapta s-auzea vuirea
cumplitei guri făcând un zgomot mare
de-aceea-n jos plecai puţin privirea,

şi-abisul mă-ngrozi cu mult mai tare,
căci urlete-auzii, văzui şi focuri
şi-ntreg mă strânsei ghem de spaimă mare.

Ce-ascuns fu-ntâi văzui apoi pe-alocuri
precum roteam trecând prin mari orori
ce-ntruna tot sporeau din mii de locuri.

Ca şoimul stând pe-aripi mult timp aori,
nevrând nici paseri, nici momeli, şi face
să-i strige-al său stăpân: – "Acum scobori!"

se lasă-ncet şi zboară făr' de pace
în sute de rotiri, departe-apoi
de domn s-aşază mânios şi tace;

în fund astfel Gerion pe-amândoi
sub poalele înaltei râpi ne puse
şi-abia simţind că-i descărcat de noi

ca şi-o săgeată de pe arc se duse.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine