Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul VII

– "Papè Satàn, papè Satàn alepe!"
strigat-a Plut cu glasul lui cel gros,
iar dulcele-nțelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă-ntări: – "Nu sta fricos!
oricât de tare-ar-fi, dar să-ți astupe
nu poate-al nostru drum, pe stâncă-n jos."

Spre-acel cu gură larg-apoi: – "Te rupe
cu furia ta năuntrul tău pe tine,
dar dă-ne drum și taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză-n Iad acesta vine:
așa e vrerea-n cerul unde-a pus
trufașei culpe-Arhanghelul o fine."

Când e catargul rupt, cum cad de sus
grămadă pânzele de vânt umflate,
cumplitul monstru-așa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii-ndurerate
intram acu-ntr-a patra văgăună
ce-nfundă-n ea a-ntregii lumi păcate.

Atâta chin și caznă cine-adună,
tu, veșnică justiție-aici și-astfel
de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel
ce-n contra-i vine, la Caribde-n mare,
așa se-ntoarce-aici ăst neam mișel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare
poveri rostogoleau cu pieptu-n munci
din două părți venind cu urlet mare.

Deodată se ciocneau și tot atunci
cu toții se-ntorceau, pornind spre-afară
strigând: – "Ce tot aduni? Ce tot arunci?"

Și-așa veneau prin neagra vale iară
spre-apusul punct din nou făcând ocolul,
mereu strigându-și versul lor de-ocară

și iarăși se ciocnea și-acolo stolul
cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns
și, ca și trist, văzându-le-acum zolul:

– "Maestre",-am zis, "te rog să-mi dai răspuns
ce neam e el? Și-n stânga noastră, tată,
sunt clerici toți acești cu părul tuns?"

– "Au fost cu minte-atât de-ntunecată
în primul trai", mi-a zis, "c-au strâns și-au dat
ce-nseamnă-n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune-al lor lătrat
când ei spre două puncte-a văii cură
și-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toți papi și cardinali și clerici fură
acești ce de-orice păr au creștet gol,
și-n ei zgârcenia-nvinse-orice măsură."

Și-am zis: – "Eu cred că dintr-atâta stol
cunosc, maestre, multe-atari ființe
spurcate sus de-așa de trist nămol."

Iar el: – "Hrănești zadarnice credințe.
Obscura viaț-atâta solz le dete
că bruni îi face-oricărei cunoștințe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete
astfel, și-ieși-vor unii din morminte
cu pumnii-nchiși, iar alții făr' de plete.

I-a smuls «a da» și-«a strânge» fără minte
din dulcea lume, de se bat mereu
cum vezi aici, că-ți stau aci nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,
averile ce Sorții-s rânduite,
cari zbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sunt grămădite
și-au fost sub lună n-ar putea să dea
odihn-acestor suflete-ostenite."

Iar eu: – "Maestre, să-mi explici aș vrea
ce-i Soarta despre care-ai prins a spune
că-ntregul lumii bun e-n mâini la ea?"

Iar el: – "Oh, lume-a minților nebune,
ce grea-i orbia-n care ea petrece!
Deci vreau s-asculți spre-a prinde-nțelepciune.

Acel a cui știință totu-ntrece
creându-și ceruri, duce El le-a pus,
prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-a-și da egal lumina ei de sus,
tot astfel un stăpân a dat splendorii
umanei vieți și-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi și glorii
din neam în neam, și-ntruna printre voi,
oricât s-opun cu mintea muritorii.

De aceea se ridic-ori dă napoi
un neam și-alt neam, cum Ea voi să fie,
ce-ascunsă e ca șarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu știe,
iar ea prevede, judecă și-așează,
ca și-alți Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează,
nevoia-i dă aripi, atât de des
se schimb,-acei ce sorților urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies,
căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face
o blastemă și-o-njură prin eres.

Dar ea, ferice,-aude tot și tace ;
și-n rând cu-alți Primi ce mân-ale lor sfere,
ea-și mân-a sa-ntru neștirbită pace.

Să-ntrăm acum la mult mai grea durere,
cad stelele cari răsăreau pe când
plecam, iar timpul grabă-n mers ne cere."

Și-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând,
de-un mic izvor ce-n clocot pe-o săpată
de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roșie-adânc de-ntunecată,
și-așa urmându-i tulburile unde
intrarăm, jos pe-o cale-nfricoșată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde
ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos
la tristul mal silit e să se-nfunde.

Și-atent cătând spre malul noroios
văzui mișei, cu totul goi, și-n față
vădind cu toții-un suflet mânios.

Și toți se bat, și nu numai din brață,
ci-n cap și-n piept și cu genunchii ei,
fâșii cu dinții rup de-unde se-nhață.

Și-atunci Virgil: – "Tu vezi aici pe-acei
a căror furie-a-nvins într-înșii firea
și-așa voiesc să știi c-acești mișei

supt apă chiar urmează zvârcolirea
și fac de ies bășici pe lac, pe cum
vezi însuți tu oriunde-ntorci privirea.

«Am fost», zic ei, «înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi mereu amarul fum,

și-aici noi ne-ntristăm în neagra tină!»
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n-au putinț-a spune-o vorbă plină."

Dând mlaștinii-mpuțite-un mare-ocol
așa-ntre râpa seacă și rovine,
cu ochii-ntorși spre-acei ce-nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul VIII

Urmând spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce știe toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "și cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar-o umbră-n fața mea:
– "Tu cine ești de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, și: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu pe lume aprig și ușor:
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin și cum îl rup bucăți, astfel
dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: – "Pe-Argenti, acum!" și-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc-ar fi din foc ieșite."

Iar el: – "Sunt roșii-așa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
– "Sunteți la porți, ieșiți!", a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, vie

prin lumea morții pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– " vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu ni s-arete,

el singur facă-și drumul înapoi.
-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiți acum pe ce cărbuni puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt-aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Așa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu și-am stat topit,
căci "da" și "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare,-au năvălit

și-n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar-acum oprit rămase
și-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ea-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiția mișca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă și suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veșnic tot și-n veci voi fi durată,
lase-orice speranță cine-a intrat."

Așa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porți. Și-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoșată."

Iar el atunci ca unul care știe:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
și-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu ești în locul unde-am spus
duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minții bun și l-au răpus."

Și mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta -ntrămai,
și-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici și plâns și groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
așa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuți de furia durerii,
scrâșniri de dinți, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot rotește-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloșie,
în care plâng nefericiții-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mișei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchiși în ei.

Respinși de Cer, spre-a nu-l știrbi-n lucoare,
sunt și de Iad respinși, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-și fac-onoare."

Și iarăși eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera moară niciodată
și-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi și treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Și-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
moartea poate-atât de mult să-nghită.

Și-aici pe mulți îi cunoscui și iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laș, de marea slujbă dată.

Și-atunci am înțeles și sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
și Cel Etern și și dușmanii Lui.

Acești ce viață nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloși,
iar viespi și mari tăuni cu-nțepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roși
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboși.

Văzui apoi privind și mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
și-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,

știu de-aceștia cine-s? Ce zor
de-a trece-i face-așa de iuți pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?"

Răspunse el: – "De cei ce s-adunară
vei ști la Aheron în vremea când
vei sta și tu pe marginea-i amară."

Și iată ochii rușinat plecând,
de teamă să nu-ntreb și neplăcute
cercai până la râu să merg tăcând.

Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: – "Vai vouă, suflete pierdute

și-n veci de-acum lipsiților de cer!
Eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci și-n foc și-n ger!

Dar tu, cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-acești ce-s morți!" Și-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând că stau și mai departe:

– "Printr-alte porți, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poți pe-aici intra,
căci ai să treci c-o luntre mai ușoară."

Virgil atunci: – "O, Caron, nu zbiera!
În cerul cel ce bate păcătoșii
așa se vrea și curmă vorba ta."

Cu-acest cuvânt și-a potolit bărboșii
obraji luntrașul bălții-acei cumplite,
ai cărui ochi au cerc de flacări roșii.

Dar sufletele goale și trudite
schimbară fețe, clănțănind cu dinții,
când vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Și-umanul neam și cerul și părinții
și locu-l blăstemau și ceasu-n care
născuți au fost, sămință a săminții.

Și toate-un stol s-au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-așteaptă cu răsplata
pe câți în ura Celui Veșnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, semn și-n luntre-i bag-apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Și-așa cum toamna veștedele foi
cad rând pe rând și toat-a sa mândrie
și-o dă țărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ți săminție,
Adame,-astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l știe.

Astfel se duc pe râu-ntunecat,
și-abia dincolo-apucă scoboare,
și-n mal dincoace-alt stol e adunat.

Și-a zis maestrul meu: – "Oricine moare
respins de cer și făr' de pocăință,
toți vin aici, de-oriunde de subt soare.

Și cer treacă-n trista locuință,
căci bold Justiția-ntr-înșii-atâta pune,
frica lor se schimbă-ntr-o dorință.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru:
tu poate-acum să știi ce-a vrut a spune."

De-abia sfârși și-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că-nspăimîntată
scaldă mintea-n reci sudori și-acu.

Un vânt stârnit-a țara-nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
și, stins având oricare simț, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul V

Din starea-ntâi așa-ntr-a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt rotește,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos și rânjește,
județ el ține-acolea-n poartă stând
și-azvârle-n Iad precum se-ncolăcește.

Eu zic că rău-născutul duh intrând,
silit e culpa-ntreagă să și-o spuie,
iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie,
cu număru-nvârtitei cozi pe spate
arată gradu-n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe-n față-i adunate,
și una după alta vin cu rândul
și spun și-aud și-n Iad sunt aruncate.

Când el văzu vin și-a-ntra mi-e gândul:
– "Tu, cel ce vii în lumea celor morți",
a zis și-a stat, oficiu-ntrerupându-l,

"știi unde ești? Te-ncrezi tu vrunei sorți?
Să nu te-nșele-această largă-ntrare!"
Virgil atunci spre el: – "Ce grijă porți?

Să nu-i oprești fatala lui cărare.
Așa se vrea-ntr-un loc unde se poate
orice se vrea și curm-a ta întrebare."

Acu-ncepui s-aud acele toate
urlări de-aici și-amar fui străbătut
de multul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,
ce muge-așa ca marea-ntărâtată
când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vrodată,
ia morți de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvârtindu-i și să-i zbată.

Iar când simt furia volburii ce vine
cum plâng atunci, cum urlă toți în vale,
și-azvârl blăstem puterilor divine!

Știui ăstor chinuri infernale
supuși sunt cei ce-având plăcerea țel
fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia și-al toamnei vânt cu el
pe mii de-aripi mulțimea lor zbătută,
pe-acești mișei, cumplitul vânt astfel

și-n jos și-n sus și-aici și-acolo-i mută,
și nu mai pot spere-n veci încai
nu stare-n loc, ci caznă mai scăzută!

Și cum își plâng cocorii tristul lai
când fac pe drum coloane-ndelungate,
așa vedeam vin cu mare vai

și-aceste umbre de vârtej purtate.
Și-am zis: – "Maestre, cine-au fost acei
pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?"

– "Întâia-n stolul despre care vrei
să știi a fost împărăteas-odată
și neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu-n viciu-acesta de necată,
că-n legi sancțiune unei crime-aduse,
spre-a fi și-a ei legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite
o știm c-a fost urmașa și femeia
lui Nin în țări de turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor și-i ceea
ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse:
perversa Cleopatră este-a treia."

Văzui și pe Elena care-aduse
cumplitul timp, pe-Ahil cel mare-al cui
război cu-amorul trist sfârșit îi puse.

Pe Paris și Tristan, și mii văzui
goniți din viața lor de-amor, pe care
Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului ascultare
de vechi femei și cavalerii mii,
a fost mai să leșin de milă mare.

Și-așa-ncepui: – "Cu drag eu le-aș vorbi
acelor doi ce-aduși de vijelie
așa de-ușor păreche par a fi."

Iar el: – "Tu-i vei vedea când au să fie
aproape-aici și-atunci pe-acea putere
ce-i leag-astfel, să-i chemi și au să vie."

Când vântul deci le dete-apropiere,
strigai spre dânșii: – "O, suflete-ntristate,
vorbiți de nu v-oprește-a altui vrere."

Precum prin aer pe-aripi nemișcate,
iau două turturele-alături zbor
de-același dor spre cuibul drag purtate,

așa și ei, dintr-al Didonei cor
veneau prin noaptea ce-o frământă vântul,
atât cu ruga-nvinsei vrerea lor.

– "O, suflet bun și nobil ce-n mormântul
cumplitei nopți te-oprești la noi, ce-odată
cu-al nostru sânge-am înroșit pământul,

amic de L-am avea pe-al lumii Tată,
noi rugi I-am face pentru pacea ta,
căci milă simți de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbești, vom asculta
și vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare,
cât timp stă vântu-ntr-astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care
stă-n malul mării unde Po de-acum,
trudit, cu-ai săi, își cat-odihnă-n mare.

Amor, ce-n inimi iute-și face drum,
l-a prins cu-a mea frumsețe, ce răpită
mi-a fost astfel, că și-azi doare cum.

Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,
plăceri de el atare-n mine-a pus,
că sunt de el cum vezi și-acum robită.

Amor spre-o moarte pe-amândoi ne-a dus,
Caina pe-ucigaș va fi avându-l."
Atât și-aceste vorbe ei ne-au spus.

Și-astfel truditul suflet ascultându-l,
plecându-mi fața mi-o ținui plecată,
pân-a-ntrebat Virgil: – "La ce ți-e gândul?"

Târziu, când am răspuns, am zis: – "Vai, tată,
ce visuri dulci, ce dor nepotolit
a-mpins pe-aceștia către-amara plată!"

Spre dânșii-apoi mă-ntoarsei și-am vorbit:
– "Francesco, vai, a voastră suferință
cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu-n ce chip găsi putință
să-și dea pe față-ascunsul dor al său
acea de mult nesigură dorință?"

Iar ea: – "Nimic nu doare-atât de rău
decât de-un timp ferice-a-ți fi aminte
în timp de-amar, și-o știe domnul tău.

Dar vrerea ta de-ți este-așa fierbinte
să știi al nostru-amor din focu-i prim
voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim
de Lancelot, cum l-a-ncurcat iubirea,
noi singuri doi și făr' să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea,
și ne-am surprins cu-obraz descolorat,
ci-un punct făcut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-așteptat
de mult, amantul și-l sărută-n fine,
atunci, în tremur tot, m-a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine.
Galeot fu basmul și-autorul lui
și-aici am pus cetirii pe-astăzi fine."

Și-n timp ce unul povestea, văzui
plângând pe-al doilea-ncât de-nduioșare
păream c-aș fi murit, și-apoi căzui

cum cade-un corp ce viață-ntr-însul n-are.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XX

De-o nouă caznă-mi cat-a face rime
spre-a da subiect, din lumea cea 'necată
cântării douăzeci a părții prime.

Întreag-aveam atenția mea-ndreptată
ca până-n fund pot vedea-n genune
și-n cât amar de plâns era scăldată.

Și-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
și-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
și-ncet cum merg cei vii în procesiune.

Și dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gât până sub șale,

spre spate-având întoarsă fața lui.
De-a-ndosul ei deci trebuiau vie,
că-n față văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c-ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri pață,
dar n-am văzut și nici nu cred să fie.

Socoți, de-o vrea Cel Sfânt prinzi în viață
din cântul meu, creștine,-o-nvățătură,
putut-am eu să am neplânsă față,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat-astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colț al stâncii aspre stând
am plâns, și-am plâns până ce bunul tată
– "Mai stai", mi-a zis, "cu alți nebuni în rând?

Ți-e mila vie-aici, când ți-e-ngropată.
Căci cei mai mari mișei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! Și vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiți pământu-n fine
la Teba-n șes, iar oștile-i strigau:

– «Dar unde-alergi acum și ce-i cu tine?»,
dar el s-a tot scufuns până căzu
la Minos cel ce-nhață pe-orișicine.

Și vezi că piept din spete-aici făcu,
prea mult să vază-n fața sa el vruse,
deci umblă-ntors și-ntors și vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca și-o femeie-avuse,

și-avu dintâi c-un băț din nou să bată
din nou doi șerpi cum dragostea-i unește
și iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se proptește
Aruns acel ce-n munții Luni, pe-unde
valeanul cararez cu greu plivește,

un pustnic stete-al peșterii afunde
de marmură, și larg avu spre mare
și larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i pe care
tu nu i-l poți vedea acum, căci el
și tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără țel
ce-n locul meu natal în urmă stete,
de-aceea vreau s-asculți aici nițel.

Când tatăl ei sfârșitu-obștesc și-l dete
și sclav-ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, și ne formează
hotar de către nemți, numit Benac.

Mai mult de-o mie de-ape ce brăzdează
din Garda-n Val Camonica Peninul
aceste toate-n zisul lac stagnează,

și-un loc e-n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e-n Verona, ca și cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos și bun castel
la râpa cea mai scund-a astei ape,
și ține-n frâu pe bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu-ncape
în lac, își rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii scape.

Dar apele-i de-ndat-apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
și-așa se varsă la Governo-n Pad.

Nu curge mult și-ajuns pe locuri șese
se-ntind lățite-ntr-o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu-ntr-acel nămol
și-n el nici om, nici holdă sămănată;

și-aici, fugind de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-și trista-nvățătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleți de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce-n smârcul său cel lat
avea-mprejur firească-ntăritură

și făr-al sorții semn ei nume-au dat
cetății lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce-ntâi pe-aici a stat.

Și mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu-nșelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

De-aceea-ți spun, dac-ar fi să-ți spună
alte-origini are-al meu pământ,
poți minciunii-un adevăr opune."

Iar eu: – "Ce-ai spus, maestre,-mi este sfânt,
și-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt.

Dar vezi și-mi află-n neamul care vine
vrun vrednic de văzut și mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, știi bine."

Iar el: – "Acel cu barba răsfirată
pe spete-a fost – când Grecia-n greul pas
de-ai săi bărbați era despoporată,

așa c-abia copii i-au mai rămas –
augur, și-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, și-ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l știi, că-mi știi întreaga mea cântare.

Cel slab în șale-așa că parcă nu-i,
e Scot și-ntr-adevăr avu putința
-nșele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat își plânge-aici știința,
și-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
și sfori ar vrea, ci-acu e-n darn căința.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus și gheme și-au prostit creștinii
fierbând și ierburi și-nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Și-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
și nu uita zarea ei te-a prins
și bine-aori în silva ta profundă."

Așa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIII

Tăcuți și singuri, fără soți, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un șoarece și-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvățăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
privești și-alături și-nceput și fine.

Și-așa cum dintr-un gând alt gând îți vine,
alt gând din primu-așa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Și-așa gândeam: motivu-n noi le fu
și-a poznei cei de râs și-a suferinții
și negreșit li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinții,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.

Simțeam de groază păru-n cap vâlvoi,
și-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
așa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aș fi și-oglindă, mai curând
n-aș prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având și-același zbor,
și-așa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziș la dreapta,-ncât ușor
facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat și restul vorbei sale,
când și văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăța sosind pe cale.

Virgil în brațe-atunci grăbit prinse,
precum de zgomot deșteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, și-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-și dă răgaz s-arunce vro năframă;

așa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, și mă ținea la pieptul lui
părând fiu îi sunt, nu-nsoțitorul.

Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o față jalnic de trudită.

Și cape-aveau cu glugi lăsate plin
și-adânc pe ochi, și-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faț-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veșmânt, în veci obositor!
Și-n rând cu ei, întorși la stânga iarăși,
mergeam atenți cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și
așa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăși;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "și fapte cunoscute
și-așa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Și-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, stați, voi cei
ce-n neagra noapte-așa fugiți de iute,

că poate pot să-ți dau și eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
și: – "Așteapt",–a zis, "și mergi încet ca ei."

Și stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriți erau de plumb și-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
și-n sus țineau chiorâș căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Și-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de triști fățarnici, te rugăm spui,
și nu ne-ascunde, cine ești, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "și crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcați,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli frați,
Lodringo el, eu Catalan, și-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemați,

cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul și-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit și-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-și cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor , spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi și-nchide-n drum ponorul,
și trebuie simtă cât de grei
sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.

Și socrul său e-n bolgie-aici, și-acei
ce-au fost cu el părtași în sfatul care
a fost sămânța rea pentru iudei."

Văzui și pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Și-acum,
să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieșim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici și nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiți și pe ruine,
zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puțin Virgil a stat retras în sine
și-apoi: – "Acel ce-nțeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău și-a râs de mine!"

– "Eu și-n Bologn-am auzit dracul
e sac de vicii și mințind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu pașii mari porni maestrul meu,
având puțin pe-obraji a furiei floare,
și-așa, lăsându-i pe-ncărcați, și eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIII

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel
mișel își șterse gura-nsângerată
cu părul de pe capul ros de el.

– "Tu-mi ceri re-nnoiesc o desperată
durere", a zis, "ce firea mi-o răpune
gândind-o numai, nu și cuvântată!

Dar vorbele de-aș ști pot s-adune
rușine-acestui trădător pe care
îl rod, atunci voi plânge și voi spune.

Nu știu nici cine ești, nici felu-n care
scobori pe-aici, dar pari un florentin,
căci graiul tău te-arat-a fi atare.

Să știi că fost-am contele-Ugolin
și-acesta e Rugieri lângă mine,
și-ascult-acum de ce-i sunt eu vecin.

el prin intrigi și minciuni meschine
m-a prins deși-ncrezut amic al său,
ș-apoi că m-a ucis, o știi tu bine.

Dar ce n-ajunse și-n auzul tău,
ce crudă moarte-mi dete-adică mie,
auzi și vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie
ce-a foamei pentru mine-i azi chemată,
și-n care și-alții-nchiși au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată
în zori de zi cumplitul vis ce-avui
îmi rupse vălul sorții ce-mi fu dată.

Stăpân și domn pe-acesta mi-l văzui
vânând un lup cu pui pe mândrul munte,
ce-nchide Pisei Luca-n dosul lui.

Iar pe Gualandi și Sismondi-n frunte
i-a pus cu pe Lafranc, și-așa porniră
cățele slabe-având și iuți și crunte,

și-acestea-n scurta goan-a lor trudiră
pe lup și pui, și colți apoi păreau
că-i spintecă și carnea le-o-mpărțiră.

Iar când m-am deșteptat în zori, plângeau
copiii mei, și ei aci-n prinsoare,
și pâine-n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud ești tu, de nu simți că te doare
presimțul sorții ce-o văzui în gând,
și dac-acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deștepți și ei și-n ceasul când
veneau de-alt'dată pâinea să ne-o suie,
dar groaza pentru vis cu toți având.

Și-atunci la poart-am auzit -ncuie
cumplitul turn și eu privii deodată
la fiii mei, dar mut ca o statuie.

N-am plâns, căci fui cu inima-nghețată,
dar ei plângeau, iar Anselmucio meu:
– «De ce te uiți așa? Ce-ai astăzi, tată

Și tot n-am plâns, și-ntreaga zi mereu
și-ntreaga noapte mut am petrecut-o,
dar când veni și-alt soare-n cer, și eu

deodată-n zarea slabă ce-a făcut-o
o rază scursă-n trista-ne-ncăpere,
pe patru fețe, fața mi-am văzut-o,

mușcai în mâini și-n brațe de durere,
iar ei, crezând mușc fiindc-aș vrea
mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

și-au zis: – «Mai lesne-am suferi de-ai vrea
din noi să muști, căci tu ne-ai dat, părinte,
ăst mizer trup, deci rupe-ni-l și-l ia.»

Și m-alinai, spre-a nu-i mâhni 'nainte
și alte două zile-am stat tăcuți,
oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Și-a patra zi, ce ne găsi tot muți,
întins căzut-a Gado lângă mine:
– «Vai, tată drag», strigând, «tu nu-mi ajuți?»

Și-apoi muri. Și cum mă vezi pe mine
văzui spre-a șasea zi care-și-care
murind pe-alți trei, și orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci, cătând pe fiecare,
și, morți, trei zile-i tot chemai, și-apoi
decât durerea foamea fu mai tare."

Zicând, s-a-ntors și-a prins de dinapoi
din nou scârboasa ceaf-a căpățânii
rozând în ea cu dinți ca de copoi.

– "Ah, Pisa, Pisa, mlaștin-a rușinii
în mândra țară unde sună sì!
De-ți sunt spre-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara și Gorgona de-ar sosi
s-astupe-odată Arnul tău de gură,
-nece-n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei zvon făcură,
că el prin cetățui te-ar fi trădat,
ce-aveai pui copiii-așa-n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat
pe Briga și-Ugo frageda etate,
și pe-alții doi pe cei ce i-am cântat!"

De-aici trecând la umbrele-ngropate
cu toții-n gheaț-am dat de-un alt popor,
și fața lor nu-n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las-a plânge-aici chiar plânsul lor,
și drum prin ochi durerii i se neagă
se-ntoarce-n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se-ncheagă
orice-ar fi plâns de-ntâi, așa că ele
le umplu sub pleoape cupa-ntreagă.

Deși, ca și-n bătătorita piele,
de ger pierise-oricare simțământ
din pielița-nghețat-a feței mele,

părea totuși simt c-ar bate-un vânt.
Și-am zis: – "Cum poate-un vânt pe-aici pătrunde?
Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?"

– "Ce cauză-l naște vei vedea tu-ndată,
căci ai s-o vezi cu proprii ochi și deci
vei ști pe-acel ce-l vântură bată."

Și-atunci alt ticălos al crustei reci:
– "Voi, suflete-ntr-atât de rele-n viață
că-n cel din urmă Iad veți geme-n veci,

luați-mi asprul văl ce-mi stă pe față
s-alin pe-o clip-amaru-n care zac
'nainte-a-mi pune geru-alt văl de gheață."

– "Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ți-l desfac,
și-apoi", i-am zis, "de nu-ți voi face-un bine,
s-ajung în fundul gheții-acolo-n lac."

– "Eu, cel cu poama procletei grădine",
răspunse el, "sunt fratele-Alberic,
și-n loc de nuci primesc acum smochine."

– "Ce spui? Ești mort?" Așa-ncepui să zic.
Iar el: – "Ce soartă trupul meu mai are
în lume sus, eu nu mai știu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare,
sufletul adese-n ea descinde
'nainte ce-Atropos să-i dea mișcare.

Spre-a-ți fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde
din față plânsul ce-nsticlat luce,
să știi că-n clipa-n care-un suflet vinde

cum eu făcui, un demon se-ntroduce
în trupul lui, și-acesta-l guvernează
cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci-n ponor se ruinează
și poate-așa și trupul va fi stând
al umbrei cei ce-n dos aci-mi iernează.

Tu-l știi, de vii prin Iad de mai curând:
Sir Branco d'Oria e, și-n crust-adâncă
e-nchis cum vezi acolea, și de când!"

– "Eu cred că tu mă-nșeli. Căci știu încă
nu-i mort sir Branco d'Oria", i-am răspuns,
"el doarme, bea, se-mbracă și mănâncă!"

– "Mai sus, la Gheare-Rele unde-ascuns
în groasa smoală-l mistuiește focul,
Michele Zanche nici n-a fost ajuns,

când și lăsă pe-un drac să-i ție locul
în trup, și-așa și-o rud-a lui la fel,
ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puțintel
să-mi rupi ăst văl!" Dar nu l-am rupt anume,
căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute-n lume
și de-orice viciu plin, Genov'-al tău!
Nu cade-un foc din cer să vă consume!

În rând cu romagniolul cel mai rău
găsii pe-atare-un genovez ce-și are,
scăldat aci-n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXII

Văzui și călăreți cum câmpi întrapă,
cum dau atacuri, sau făcând alai
și-aori în vălmășag fugind cum scapă,

cursari prin țara voastră-ntâmpinai,
și bande-n treacăt, neamule-aretine,
și joc de suliți și-ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine,
cu buciume-ori cu focuri din castele
și semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaș cimpoi nici ele,
nici oști eu n-am văzut, nici escadroane,
nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane –
vai, răi fârtați – dar toate cum li-e rândul,
că-n Iad nu ceri tămâie și icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul,
văd și-a bolgii-ntreagă așezare
și răul neam ce-l scaldă-n ea fierbându-l.

Precum când dau piloților pe mare
delfinii semn cu spetele rotunde
să-și scape-a lor corabie de 'necare,

așa, spre-a răsufla, și-aici și-altunde
vedeam vrun rău spinarea cum și-o saltă
dar numai fulgerând și iar s-ascunde.

Cum stau prin bălți și broaștele-ndeolaltă
la mal, și-astfel c-afar-au numai botul,
dar labele și-ntregul trup în baltă,

și-aici astfel la mal umpleau ei totul
dar când s-apropia Bărboi-Zbârlit
pe toți în clipă-i și-nghițea borhotul.

Văzui, și-am sufletul și-acu-ngrozit
pe unul stând, cum e pe când le sperii
stă o broască și-altele-au sărit,

dar Bot-de-Ogar i-a și-ncleștat în perii
smoliți ai lui cârligul și, trăgând,
ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Știam pe draci pe nume-acum pe rând,
căci fui atent și când aleși ei fură
și și-ntre ei cum se chemau strigând.

– "Hei, Foc-Nestins, aleargă și-i înfige
în spate gheara să-l jupoi de piele!"
Și toți au curs cu căngi și cu cârlige.

Iar eu: – "De poți, maestre-al căii mele,
faci afli cine-i desperatul
căzut aici în mâini atât de rele?"

Mergând Virgil deci a-ntrebat de statul
din care-a fost născut, iar el îi spuse:
– "Sărmana maică născu-n regatul

Navarei unde-n slujbă ea mă puse,
căci tat-avui pe-un biet de marțafoi,
și-al său distrugător și-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi,
și-acolea-n coțcării fui meșter mare
de cari-acum dau seamă-ntr-ăst noroi."

Iar Rât-de-Porc, ce-avea doi colți cum are
și-un porc mistreț, făcu ca-n șold mișelul
să-i simț-un colț ce-artist e-n spintecare.

De răi motani mai dete șoricelul!
Bărboi-Zbârlit însă-l cuprinse-n brațe
și-a zis: – "Până-l înfurc, cu-ncetinelul!"

I-l duse lui Virgil apoi în față:
– "De vrei să știi mai mult, întreabă-l dară,
-ndat-apoi sar alții și-l înhață."

Și-a zis Virgil: – "Cunoști tu, așadară,
prin smoală vrun nemernic să se cheme
latin de neam?" – "De-un duh cu-a voastră țară

vecin, m-am despărțit de scurtă vreme.
De-ar fi și-acum deasupra-mi ăst mișel,
de căngi și gheare-acum eu nu m- teme."

Dar Bot-de-Ogar: – "Ce stăm acum astfel!"
Și-n braț i-a-nfipt al căngii vârf subțire
și-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Și Fund-de-Iad tot sta să-l ia-n primire
de jos mai de la pulpi, ci-n rotogol
se-ntoarse-al lor decan cu rea privire,

și-a stat puțin mai blând turbatul stol.
Virgil, nezăbovind, din nou grăit-a
spre cel ce sta privindu-și osul gol:

– "De cine zici, rea ți-a fost ursita
când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?"
Răspunse-acela: – "Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas.
Astfel avut-a-n mâini pe inimicii
lui Ninu-ncât de pomin-a rămas,

dar bani le-a smuls și-n câmp a pus voinicii
cum el zicea, și-a fost înșelător
și nu-n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă-n contact cu cel din Logodor,
cu Zanche-acum, și-și spun nenumărate,
tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar, vai, vedeți-l pe-altu-n fălci cum bate!
Eu multe-aș spune, dar mă tem că el
îmi face grapă ghearele-i pe spate."

S-a-ntors vătaful lor spre Farfarel
ce tot pândea din ochi cum să-l apuce:
– "Tăiatule din furci! Mai stai nițel!"

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce:
– "Lombarzi ori tusci să vezi și dacă-ți place
să-i și auzi", a zis, "ți-i pot aduce,

de-or sta puțin deoparte-aceștia-n pace
spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie
și eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi, ci șapte să vă vie,
c-un semn din gur-așa cum dăm signale
când iese-un ins și vrea tovărășie."

Dar Cap-de-Ogar cu botul feței sale
în vânt și dând din cap: – "Nemernic, ce-i!
și ce scorni prilej scăpării sale!

Bogat, pungașu-n lațuri câte vrei!"
– "Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate
c-aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!"

Pierzând răbdarea Zbate-Aripi, cu toate
că toți i s-opuneau: – "De-mi sari în lac
eu nu-n galop sărind mi te voi scoate,

ci-n zbor de-aripi în clipă-ți viu de hac!
Subt mal, fârtați! Și vom vedea noi dacă
ești tu, decât noi toți, mai mare drac!"

Nou joc, creștine,-ascultă și-o să-ți placă!
Se-ntoarseră deci toți, spre-alt mal cătând
și-ntâi fu cel ce n-ar fi vrut s-o facă.

Pândind priință clipei și-nfigând
pungașu' bine tălpile-n țărână,
sări și-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toți acum stăpână.
Dar mai ales pe cel ce cauză fu,
deci și porni strigând: – "Tu-mi ești în mână!"

Dar nu-i era. Căci zborul nu putu
-ntreacă frica. Unu-n fund pe dată,
iar altu-n zbor cu pieptul sus trecu.

Nu piere-o raț-altminteri scufundată
în lac când vine-un șoim ce tot astfel
trudit și mânios de drum își cată.

Cu ciudă de-acest lucru, Parpanghel
zbură pe urma lui, dorind ca hoțul
să-i scape-n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moțul
sări cu ghearele pe soț și-apoi
se-ncinse-o harță peste lac cu soțul.

Dar celălalt era dibaci coroi
să-l scarmene vârtos! Și-așa căzură
de sus în smârc în clocot amândoi.

Și-n pripă-i despărți acea căldură
ci-atâta clei pe-aripi li s-a lipit,
că nu puteau iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-Zbârlit
și-urni pe patru-n ajutor sară
cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor și-aici zburară,
și căngi întinseră spre-acei spurcați
ce-aproape copți sub scoarță se-nfundară.

Noi însă i-am lăsat așa-ncurcați.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Din punte-n punte-așa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, și ne-am oprit apoi

pe-al punții vârf, ca bolgia-nvecinată
și-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
și-o și văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneției arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

și nu mai pot pluti, așa că-și face
ici unul vasul nou și-nfundă stupă
prin coaste celui mai puțin dibace,

și-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeți și funii-și fac, și sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Așa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai bășici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

și-asemeni unui om mișcai piciorul
când nu s-oprește-a ști ce lucru-i cere
fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

și-așa fugind întoarce-a sa vedere;
și-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
și cât de fioros era-n mișcare
cu-ntinse-aripi și iute-n mersul lui!

Cu umeri nalți ca niște țepi și care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ținut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l dați, ai punții noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaș din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc și pe-alți mișei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Și toți pungași, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Și-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viață
scăpat din lanț vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafață
pe spate-acela, însă dracii toți:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Față!

Tu crezi ești în Serchio 'noți?
De vrei scapi de-a căngii-nțepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoți!"

Și căngi pe el, o sut-atunci căzură,
și iar: – "Aci când vreai joci, te-ascunde,
așa că dacă poți pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun -ndese
rândașii carnea cu țepușe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Și-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos și-ascunde-te curând.

Și-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i știu, fiindc-avui
cu ei acest război și de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi și când văzui
merge drept spre-a șasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar și furioși și iuți dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerșind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toți spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiți mișei!" a prins să strige.

"Și pân-a mă-nhăța, cu căngi, iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, și-apoi
veniți și m-apucați de vă mai pasă!"

Strigară toți: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toți au stat și-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
pot -nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin și vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Și-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini și cangea cum îi pică,
și-a zis spre-ai săi: – "Lăsați pe-acesta-n pace!"

Și mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, vii fără de frică."

Ieșind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toți spre mine-ntoarnă pașii,
m-au prins fiori că tot vor fi mișei.

Așa văzui, când au golit arcașii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe șes ce mulți erau vrăjmașii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
și-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi și-n gură.

Plecară furca toți, dar se-ndemnau
așa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, țipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
și-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Și nou-apoi: – "Un drum cum ați dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a șasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
dați tot prin ăst ponor, precum cânt
și-alt arc aflați, și-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie șase sute
șaizeci și șase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, și-astfel
plecați cu ei, bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
și Bot-de-Ogar cu voi, și Vița-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad și tu, și Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colțatul Rât-de-Porc și Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai dați pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
și-ăști doi la altă punte-ntregi vie,
-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, " mergem făr' de ei,
de știi, căci eu nu-i cer tovărășie.

De ești prudent și-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinți, părinte,
și-au ochi-n cap cu gând de-a fi mișei?"

Răspunse el: – "N-aș vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâșnească-n dinți așa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toți se-ntoarnă,
strângându-și limba-n dinți, spre șeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XII

Cumplit un scoborâș acea grămadă
de stânci era, și-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe șes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau și-aceste stânci.
Și sus pe surpături, întins zacă
rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput muște-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-și facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primește
toporu-n cap, își rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticește,

așa pe-această fiară o văzui.
Și-atunci Virgil: – " treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm așadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândești ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să știi și tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greșit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulți, și-n acel timp căzură
aceste stane vechi și-aici și-altinde...

Și-acum privește, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câți rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbați în scurta viață biata gloată
și-n cea etern-așa de rău ce-o 'neci!"

Și larg văzui un șanț, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, și-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el și 'naltul zid, fugând
văzui armați centauri cum se-nșiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toți s-opriră,
iar trei au și pornit din ceata lor
și proaspete săgeți pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâți priporul,
vorbiți din deal, căci altfel dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Și-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-și ține-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor șanțuri pasă
și trag săgeți în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
și, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puțin l-a dres,

astfel despădurindu-și larga-i gură:
– "Vedeți și voi, fârtați, că se clătește
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-așa, firește."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlnește:

– "E viu", a zis, și am însărcinare
merg, vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinț㠖
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mișel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putință
trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,

și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
și-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, și du-i, și la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tusă-ți facă drum."

Și-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoțitor,
pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceștia-s cei cari prădară
și-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
și-al Ferei domn și Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', și-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, și cu deplinul

e drept fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ți fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui șivoi.

Și-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaș inimii-acei
ce și-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mișei
ieșiți din râu, și-apoi și până-n șale,
și-aici și cunoscui pe mulți din ei.

Și-așa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
și-aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.

– "Așa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roșia baltă",
vorbit-a Nes, "aș vrea să crezi că ea

sporește-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, urle și-n deolaltă.

Acolo vru justiția să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh și Sext, și-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliți în Iad,
multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Acele risipite foi le-am strâns
și-mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răgușit de plâns.

De-aci sosim la punctul de-ntâlnire
cu-al treilea cerc, unde-apare-ntreagă
a sfintei vreri o groaznică-ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se-nțeleagă
spui c-am fost pe-un șes, pământul cui
oricărei plante viața-n el i-o neagă.

Cunună-n jur pădurea o văzui,
precum și ea de șanț e-ncunjurată;
și-am stat aci-n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat și des, s-arată
pe-ntregul șes, și nu altfel de cum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi-ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui și pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
și toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă-n nemișcare,
și mulți ședeau stârcind făptura toată,
iar alții-n jur fugeau fără-ncetare.

Acei ce fug sunt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sunt turma mai puțină,
ci-n schimb ei pot mai mare plâns scoată.

Și fulgi de foc pe-ntregul șes, cu lină
cădere ning, și cad cu nescăzut
potop ca-n Alpi când orice vânt s-alină.

Și-așa precum ningându-i a văzut
pe oști la Ind, și Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar și fiind căzut,

de-aceea puse-ostașii săi bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

așa sub ei tot șesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, și-un chin din două părți făcea.

Și făr-odihnă-n veci le era jocul
sărmanelor lor mâini cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Și-am zis: – "Tu, cel ce toate le-ai învins,
maestre,-afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se-ndoaie,
dispreț având și inima semeață,
de parcă nici n-ar sta-ntr-această ploaie?"

Și însuși el, văzând că-i stau în față
și-a mea-ntrebare-a fost de starea lui:
– "Eu sunt", strigă, "și mort cum fui în viață!

Spetească-și Zeus pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-și el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toți pe câți îi are
strigând ca și la Flegra-n bătălie:

– «O, dă-mi, Vulcane,-o, dă-mi ajutorare!»
Trăsnească- cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!"

Și-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: – "Căci nu mai piere
și, și-aici, Capanee, ți-a rămas

trufia ta, ți-e și mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia-n focul ei
să-ți dea-ngâmfării-ntreaga caznei fiere!"

Spre mine-apoi mai blând: – "E dintre-acei
cari șapte-au mers la Teba ca s-o bată,
și-avu, și pare-a mai avea, pe zei

și-acu-n dispreț, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sunt, și cea mai meritată.

Și-acum să mergem. Dar să-ți fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ți așezi piciorul
ci tot pe sub pădure-o ia nainte."

Ajunserăm tăcând unde-n priporul
pădurii-n șes se vars-un râurel
de-a cui roșață ș-azi ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă-n băi stricatelor împarte,
așa pe-aprinsul prund curgea și el.

Și fund de piatr-avea și de-orice parte
și maluri și costiș, și sigur fui
că numai el dă drum și mai departe.

– "Din tot ce-aici știut eu îți făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n-ai văzut nimic mai de minune",
mi-a zis, "decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune."

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea și-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-așa fierbinte.

– "Pustie-o țară zace-ncunjurată
de mări, numită Creta", m-a-nvățat,
"subt domnul cui fu lumea mai curată.

Și-un munte, Ida, este-n ea, bogat
în codri mari cândva și-n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zeus ca leagăn Rea și-l alese
și, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se ști-n ce loc îl ascunsese.

Și-un moș stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i, piept și spete
de-argint curat, iar brațele-i la fel,
și-ncolo trunchi de-aramă i se dete,

și-apoi în jos piciorul stâng de-oțel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
și stă mai mult, de mult, numai pe el.

Și-afar' de-aur toate-au crăpătură,
și lacrimi prin spărturi se distilează
cari muntele-l străbat și-unite cură

în Iad aici, și pe-Aheron formează,
pe Stix și Flegeton și drum își fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până-ncetează

oricare-al lumii scoborâș, și-un lac
o balt-acolo, ce-i Cocit chemată,
dar pentru c-o să-l vezi, de-aceasta tac."

Iar eu: – "De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, de ce pe prund
de-abia sub ăst pripor numai s-arată?"

Iar el: – "Tu știi că Iadul e rotund,
și-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborând spre fund,

tot n-ai trecut întregul roții sale.
Deci dacă vei vedea și lucruri noi
nu da pe față glas mirării tale!"

– "Dar unde-i Flegeton și Lete-apoi?
De-acesta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?"

– "Orice-ntrebări îmi pui", mi-a zis, "îmi place.
Ci-al apei roșii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ți-o-mpace,

și vei vedea, dar nu-ntr-acest ponor,
pe Lete-acel ce spală duhuri care
spășită-și au și-iertată culpa lor."

Mai zise-apoi: – "E timpul de plecare
de-aici acum, și-urmeze-mi pașii tăi.
Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

și-asupra lui se sting orice văpăi."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XI

"O, Tat-al nostru care-n ceruri stai,
nu circumscris, ci prin amor mai mare
de prim-zidiții ce-mprejur îi ai,

puterea și-al Tău nume-l aib-oricare
făptură-n preamăriri, cum se cuvine
spre-a-ți mulțămi de dulcea ta suflare.

Și vie-ți pacea-mpărăției sfinte,
căci noi, spre-a o găsi, noi nici un spor
n-avem prin noi, cu toat-a noastră minte.

Cum jertfă-ți dă și-al îngerilor cor
a sa voință-n cântece de-osana,
așa să-ți dea și oamenii pe-a lor.

Și dă-ne și-azi și-n orice zile mana
căci făr' de ea-ntr-această grea pustie
noi harul-l căutăm și-aflăm prihana.

Și, cum iertăm vrun rău ce-o să ne fie
făcut de-alt om, ne iart-orice greșală
și nu cătá spre-a noastră vrednicie.

Virtutea-ne, ce-așa de-ușor se-nșală,
n-o ispiti cu-acel ce-n rău ne-a tras,
ci scapă-ne de multa lui năvală.

Dar, Tată drag, acest din urmă glas
nu-i pentru noi, căci de-asta nu ne doare,
ci pentru-acei ce-n urmă-ne-au rămas."

Și lor și nouă-astfel fericitoare,
vin umbrele purtând povara-n spate
asemeni celei ce-o visezi aoare

și,-ocol făcând, au trudele gradate
și toate plâng pe cea dintâi cunună,
spălând ce-avură-n lumea lor păcate.

Când pentru noi se roag-aci-mpreună
oricând și-astfel, dincoace pentru ele
cât pot să fac-acei ce-au vrere bună?

Datori suntem a le-ajuta să-și spele
lumescul semn, ca limpezi ia zborul,
ușoare-n sus, spre vecinicele stele.

— "Descarce-vă de plumb judecătorul
prin mila lui aripile-n curând,
spre a fi zburace-așa pecum vi-e dorul!

Ce drum e cel mai scurt, spre scări mergând?
Și, dacă sunt mai multe,-atunci, vezi bine,
vă rog să ne-arătați pe cel mai blând,

fiindc-, având acest ce e cu mine
tot haina lui Adam cea din născare,

n-avui putinț-a ști pe duhul care
răspuns i-a dat la ce-a dorit să-i spuie
acel ce m-aducea pe-aici, ci-atare

răspunsu-i fu: — "De-aici departe nu e,
la dreapta, tot pe mal, un drum de-urcat,
pe care poate-ușor și-un viu să-l suie.

De-acest pietroi de n-aș fi-mpiedecat,
ce gâtului trufaș povară-mi zace
și-mi ține capu-așa de-adânc plecat,

privire-aș eu pe-acest ce-i viu și tace
să-l văd, că poate-odată-l cunoscui
și-a fi de cazna mea durut l-aș face.

Latin și-al unui prinț din Tosca fui,
Guiglielm' Aldobrandesc' pe tata-l cheamă,
dar nu știu de-i cunoaște-ți faima lui.

De vechiu-mi neam și faptele de-aramă
a moșilor fui ăst fel de semeț,
încât, nesocotind obșteasca mamă,

aveam pe-oricine atâta-ntru dispreț,
fui ucis, precum în Sienna știe
și-n toată țara ei orice drumeț.

Eu sunt Umbert'; nu însă numai mie
mi-a fost spre-amar, ci-a-mpins spre tristul port
pe toți ai mei fârtați a lor trufie.

De-aceea am acest pietroi să-l port,
cât timp în cer are domnu-n ură:
ce n-am făcut ca viu o fac ca mort."

Eu, vrând s-ascult, plecai a mea statură
și-atunci un duh, nu cel care-mi vorbise,
s-a-ntors sub piatra ce-i făcea strâmtură,

privi, cunoscu, pe nume-mi zise,
cu greu ținând spre mine-un ochi deschis,
cum stăm precum atenția -ndoise.

— "O", zisei eu, "nu tu ești Oderis,
a Gubbiei fală și-a acelei arte
ce-o cheam-aluminare prin Paris?"

— "O, frate", a zis, "cartoanele ce-mparte
azi Franco Bolognez sunt mult mai bune,
și-i gloria-ntreag-a lui, și-a mea e-n parte.

Ce spui, firește, nu puteam eu spune
trăind, din cauza slăbiciunii mele,
spre slava goal-având porniri nebune.

Și-atari trufii aici au să se spele;
și nici aici n-aș fi, dar în căință
căzui cât timp puteam să mai fac rele.

E glorie goal-a omului putință!
Spre vârf verdeaț-abia i-o vezi și nu e,
de n-o ajung și timpi de nepriință.

Crezu,-n pictur-, a fi și Cimabue
stăpân a tot și-n umbră e rămasă
azi faima lui, de Giotto cel ce suie.

Așa și-un Guido celuilalt îi lasă
al limbii-Olimp și poate-i și născut
acel ce pe-ambii-i va goni din casă.

Umana faimă-i vântul ce-a bătut,
venind acum din dos, acum din față,
schimbând numirea sa după ținut.

Vei fi tu mai vestit trecând din viață
în ani cărunți, decât din carnea vie
ieșind pe când te poartă doica-n brață,

în miia de-ani? Un timp în vecinicie
mai scurt decât o clipă-n roata care
din toate-n cer o știm cea mai târzie.

Toscana-ntreag-urla de-acesta care,
în fața mea, cu greul drum se luptă,
și-n Sienna grijă nimeni azi nu-i are,

deși i-a fost stăpân, pe când fu ruptă
în furia ei Florența ce fusese
sumeaț-atunci, pe cât e azi coruptă.

E faima voastr-al ierbii fir ce-adese
se stinge-așa, c-abia veni și nu-i,
prin raza cui din glii el tânăr iese."

Iar eu: — "Smerenie-n inimă tu-mi pui
făcându-mi marea bub-a mea sece,
dar cine-i cel de care tocmai spui?"

— "Salvani Provenzan, și-aci petrece
fiindc-avu, mi-a zis, trufașul țel
ca Sienna-ntreagă-n jugul lui s-o plece.

Așa a mers și merge-așa la fel
de când e mort. Spre-atare caznă mână
a fi-ngâmfat de tot prea mult ca el."

Iar eu atunci: — "Dar, dac-un duh ce-amână
mereu, până la moarte,-a se căi,
e-nchis mai jos și nu se urcă până

nu trece-ntregul timp cât îl trăi,
de nu i-l scad cu ruga muritorii,
așa curând aici el cum veni?"

— "Pe când trăia, mi-a zis, mai plin de glorii,
lăsând, din propria vrere,-orice rușine,
s-a-nfipt in Sienna-n for ca cerșetorii

și, ca să-și scoaț-amicul din suspine
și temnița lui Carlo, el aici
cerșea zvâcnindu-i toate-ale lui vine.

Nu-ți spui mai mult și-obscur poate că-mi zici,
dar nu mult timp va trece și vecinii
așa-ți vor face-ncât o să-ți explici.

Și-ăst fapt l-a smuls din joasele confinii."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXI

Aceeași limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui foc pe-obraji îmi pune,
și-apoi tot ea și leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops și-Ahil, darurile sale
cumplite-ntâi erau și-n urmă bune.

Iar noi ieșind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
și fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
așa că ochii-aveau puțină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut și-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo și deodată
păru turnuri multe văd ivite
și: – "Duce",-am zis, "ce țară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nșală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanțe simțul cum te minte,
deci fă și tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ți părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îți spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganții-acei
ce stau în puț sub râpa ce-l rotește
toți până la buric în malul ei."

Așa precum când ceața se rărește
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvălește,

așa, distanț-având mereu mai mică
spre puț, prin negrul și-ndesitul fum,
scădeam eroarea și spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
așa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliți giganți, cui Joe furios
și-acum le-azvârle-amenințări când tună.

Vedeam la unii și-al lor chip scârbos,
și piept și umeri și din vintre-o parte,
și brațele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naște-asemeni monștri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă și-elefanți de ține
și-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
și mai prudent oricui gândește bine,

căci unde sunt puteri și judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi și lați mi se părură
cât pinul pe San Pietru, și-ncleiete
el membre-avea cu fața-i pe-o măsură,

așa că malul cel ce i se dete
drept sorț lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, și, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Așa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu știa-ngăima decât sudalme.

Și-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn și-n el îți varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îți e, tu, duh confuz, la locul
știut, cureaua; caută-ți-o nițel
și vezi că ea-ți încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toți vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orișicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o știe."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorși, și-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N- ști spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că brațul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanț ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
-ncerce-acesta brațele-i trufașe,
și plata care-o vezi acum și-o ia.

Fialte-a fost, și lucruri uriașe
cu alți giganți făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste fașe."

– "Aș vrea, maestre",-am zis, "de poți și vrei,
văd și pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "și poți să-i și vorbești,
și el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l dorești,
la fel legat, la fel și-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l privești."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând așa cumplit, precum văzui
că-n lanțuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori mor, nicicând n-avui,
și ca să mor de-ajuns ei mă-nghețară,
de n-aș fi fost convins de lanțul lui.

Plecând de-aici găsirăm așadară
pe-Anteu, ieșit deasupra de colină
cinci coți, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ți-ai ucis drept pradă,
și cel ce, de-ajutai și tu-n cumplitul
război pe frați, și-azi pare să se vadă

Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, și nu cu greu s-o-nghiți,
acolo unde-i gheață-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiți;
apleacă-te spre noi și nu mai screme,
și-acesta-ți poate da ce-aici doriți:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu și zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, și brațele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Și: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, și-ndată
făcu fim o sarcin-amândoi.

Așa cum Garisenda ți s-arată,
când stai sub ea și-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, așa-mi păru spre mine
plecat Anteu, și-a fost și-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiți pe Dis, el blând
ne puse jos din brațe, și zăbavă
plecat așa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca și-un catarg de navă.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum și-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aș pune
în scrisul meu; dar nu le am și-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăți ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvățăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de rușine
din locul ce-i amar și-a fi numit,
voi capre de-ați fi fost și oi mai bine!

Cum stam acum în puțu-acel cumplit,
stând sub giganți, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
șica talpa ta să n-o mai pui
pe capete de frați sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, și-un lac văzui
și-aici și-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse fața lui.

Nu prinde văl mai tare-așa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut și Tabernici
și Pietrapana peste ea, crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaștelor popor prin bălți cum șede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
țăranca-n visul ei tot holde vede,

așa-s mâhniții-aici, în gheață stând
pân-unde roșul rușinării-apare,
și-n dinți, ca berzele din cioc, bătând.

Cu fața-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puțin deci dând ocol în jur vederii,
văzui așa de strânși lipiți pe doi,
c-aveau pe cap amestecați toți perii.

– "Voi strânși așa la piept, cine-ați fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată și-l plecară,
nălțându-și fața, însă ochii moi

într-înșii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns și-așa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; și-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca țapii s-au lovit.

Și-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu fața-n jos: – "În noi
ce-ți faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să știi pe-aceștia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, și-al lor apoi,

și-au mam-același trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul și-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur țel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-așa că nu mai văd defel,
și Sasol e numit, nesăturatul!
De ești toscan ai bune știri de el.

Și-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să știi, ș-aștept vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulți de-o mie,
ș-așa făcuți, reci fiori îi am
de-al gheții vad, și-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
și-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu știu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre țeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n față cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâșii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-așteaptă- nițel,
și-apoi de-aici m-aleargă cât îți place."

A stat Virgil, și-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine ești -njuri drumeții-astfel?"

– "Și cine tu, fugind așa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
viu de-ai fi și tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, și poftă poate ai
să-ți scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
și numele-ți prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ții de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numești", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porți pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ți spui nici cine sunt, nimic nu-ți spui,
de-ai sta să mă chelești și-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ținui,
și-i smulsei poate-un pumn și chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ți-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinții-i clănțănești,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce ești,
tu poți să taci! Voi scoate și nevrute
de tine-n lume-adevărate vești!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
și nu cumva uiți, ieșind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franțuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alți mișei stând proaspăt la răcoare.

Și cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Și-o fi și Ganelon și Soldanieri
pe-aici și Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inși într-un ponor, și-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinții săi flămândul,
așa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Și nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea și-al hârcei os și ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăți atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

, dacă tu pe drept te plângi de el,
știind ce-ați fost și crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mișel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVII

– "Vezi monstrul cel ce coada și-o ascute,
spre-a trece munți și-a sparge-orice tărie;
o, vezi pe cel ce-ntreaga lume-o-mpute!"

Așa-ncepu Virgil să-mi spuie mie,
iar fiarei printr-un semn i-a spus: – " sui",
la drumu-acel de piatră ca să vie.

Și-acel scârbos al fraudei chip, văzui
c-a scos, venind, întregu-i trunchi afară,
dar nu și-a tras pe mal și coada lui.

Un om în toate just putea să-ți pară
din tot aspectul blândei sale fețe,
ci șarpe-ncolo-ntreg această fiară.

Flocoase două brânci, și nodulețe
avea pe piept, pe coaste și pe spate,
și multe-apoi rotițe-n mii de fețe.

Tătarii-ori turcii-n firul ce se bate
și-n cel urzit n-au scoarțe mai cu flori,
nu țese-Arahne-urzeli mai delicate.

Precum la mal stau luntrii uneori
c-un cap pe prund, iar altul le plutește,
sau cum la nemții cei îndopători

castorul stă gătit de-a prinde pește,
așa la malul trist ce-ncunjura
prundișul ars sta fiara ce-ngrozește.

Întreaga coadă-n gol și-o flutura,
în sus zbătându-și furca-nveninată
ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.

Virgil atunci mi-a zis: – "Acum ne cată
puțin -ntoarcem calea noastră până
la fiara rea ce-acolo stă culcată."

În jos luând deci calea pe-altă mână,
distând de mal cam zece pași ne-am dus,
spre-a fi feriți de foc și de țărână.

Când fui ajuns la ea, văzui mai sus,
dar nu cu mult, un stol de umbre care
ședea pe lâng-abis, în ploaie pus.

Și-a zis Virgil: – "Spre-a ști deplin ce are
în ea și-această tind-a văii, du-te
la ei", mi-a zis, "și vezi-le-a lor stare.

Dar scurte fie-ți vorbele-ncepute.
Eu pân-atunci pe monstru am să-l fac
spătoasa ceaf-a lui să ne-o-mprumute."

Deci singur eu prin cel din urmă sac
al văii-a șaptea mersei așadară
la triștii-aceia cari-acolo zac.

Prin ochi zvâcnea durerea lor afară,
iar mâinile, drept scut, mereu le mișcă
de-aprinsa țărnă jos, iar sus de pară,

cum face vara câinele morișcă
acum din labe,-acum din botul lui,
când muște-ori purici ori tăuni îl pișcă.

La mulți privirea țintă mi-o ținui
pe-obrajii copți de crâncena lor plagă
și nu-i puteam cunoaște, dar văzui

că toți aveau la gât câte-o desagă,
distincte-avându-și semnul și factura,
iar ei păreau c-o sorb din ochi de dragă.

Și, cum purtam rotind căutătura,
văzui pe-un galben sac ceva ce-avea
de-albastru leu și chipul și statura.

Și-urmând mereu cu cercetarea mea,
văzui pe-alt duh c-o pungă purpurie
și-o gâscă albă ca de unt pe ea.

Și-alt duh, c-o scroafă grasă și-azurie
pe albu-i câmp semnat avându-și sacul:
– "Ce faci", mi-a zis, "tu-ntr-astă colivie?

Hai, pieri! Și viu de-ți faci pe-aicea placul,
să știi de-al meu vecin Vitalian
că-n stânga mea aci-și va face veacul.

Aci-ntre florentini sunt paduan
și-mi urlă toți de m-asurzesc cu glasul:
O, de-ar sosi eroul suveran

cu punga cu trei țapi!" Și-ntoarse pasul
și scoase limba din strâmbata-i gură
cum face-un bou când dă să-și lingă nasul.

Eu fric-având stând peste măsură
mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit,
lăsai această trist-adunătură.

Pe duce mi-l găsii acum suit
pe largul spate-al fioroasei bale
și-a zis: – "Acum fii tare și-oțelit;

pe-asemeni scări vom merge-aici la vale!
Voi sta-ndărăt, ca-n față-mi să te țin
spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale."

Cum cei ce-s prinși de friguri când le vin
fiorii răi și-au unghii-nvinețite,
văzând și-o umbră-ngheață pe deplin,

așa fui eu la vorbele rostite,
dar și rușine-avui și fui ca sluga
cu bun stăpân când dă porunci răstite.

Pe-acele spete largi sării cu fuga
și "strânge-mă la tine"-am vrut spui,
dar nu-mi ieși, cum vrui să-mi iasă ruga,

dar el, pe care scut eu mi-l avui
mai sus, m-a prins în brațe-al meu părinte
de-ndată ce suit pe fiară fui.

Și-a zis: – "Acum, Gerione, nainte!
Largi cercuri fă și lin îți fie jocul
și noua ta povară-ți fie-aminte!"

Precum din mal o luntre-și scoate ciocul
și-ncet se dă-ndărăt, așa făcu
și când simți că-i larg în juru-i locul,

întoarse coada unde capu-i fu,
mișcând cu ea, ca și-un țipar, și-o-ntinse
și vânt sub el cu labele bătu.

Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse
pe Faeton când frânele scăpat-a
și cerul, precum vezi și-acu,-l aprinse,

nici când Icar sărmanu-nfierbîntata
de pe-aripi ceară și-o simțea că-i pică
și "rău ții drumul" tatăl i-a strigat,

decât a mea, când mă văzui, adică,
că stau în aer, de-orice parte-n gol,
și-afar' de fiară nu mai văd nimică;

dar ea plutește lin, făcând ocol,
scoboară-ncet, dar nu-i simțeam plutirea
decât de jos și-n faț-un vânt domol.

Subt noi la dreapta s-auzea vuirea
cumplitei guri făcând un zgomot mare
de-aceea-n jos plecai puțin privirea,

și-abisul -ngrozi cu mult mai tare,
căci urlete-auzii, văzui și focuri
și-ntreg strânsei ghem de spaimă mare.

Ce-ascuns fu-ntâi văzui apoi pe-alocuri
precum roteam trecând prin mari orori
ce-ntruna tot sporeau din mii de locuri.

Ca șoimul stând pe-aripi mult timp aori,
nevrând nici paseri, nici momeli, și face
să-i strige-al său stăpân: – "Acum scobori!"

se lasă-ncet și zboară făr' de pace
în sute de rotiri, departe-apoi
de domn s-așază mânios și tace;

în fund astfel Gerion pe-amândoi
sub poalele înaltei râpi ne puse
și-abia simțind că-i descărcat de noi

ca și-o săgeată de pe arc se duse.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; așa-ncepu Virgil cuvântul,
"privește, deci, de poți să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceață dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârtește vântul,

așa-mi păru văd ceva clădire.
Și-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaț-adânc acoperite
și-așa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite,
și multe-n creștet, sau cu chipul feței
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind și unde-adânc pe câmpul gheții
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m-aduse-n fața lui, și-n față-mi sta,
și: – "Iată Dis! Și iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum, și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieșea până-n buric din gheața lui,
iar eu c-un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c-un braț de-al lui;
acum socoți tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi dușman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei fețe-avându-i țeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
și acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb și galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Și-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, și vânt stârnea
în trei direcții când bătea cu ele,

și-ntreg Cocitu-n gheață-l prefăcea.
Din șase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate,
așa-n trei guri rupea și el pe trei,
și-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având și capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
și vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"și-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
și loc pândind și clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
și-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri și gheața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os
din grosul șold începe-a face șale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
și prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Și greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ține strâns, căci n-avem altă scară
ieșind din lumea veșnicei dureri!"

Ieșind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să șed pe-un mal apoi, și-n fine
pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putință nu e
de-a ști ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, și lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terței miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg și pe-un pământ eram
cum e prin munți în peșteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, -nvață
și pierd eroarea care-o am:

cum șade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheață,
cu capu-n jos, și cerul cum ajunse
așa-n curând din seară-n dimineață?"

– "Te crezi și-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus
și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste
deșerte locuri și-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și-urmându-l
pornirăm ieșim iar la lumină
și făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
și-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

Un loc e-n Iad, Văi-Rele se numește
de piatră-ntreg cu față ruginie,
cum e și naltul mal ce-l cercuiește.

În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puț și larg și-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund
cât e-ntre puț și râpa asta mare
și-n zece văi se-mparte-ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,

așa erau făcute-aici și ele.
Și-așa cum vezi și punți care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punți din poala stâncii pleacă
și peste gropi și valuri necurmat
merg până-n puț ce rupte-n el le 'neacă.

În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; și-n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale,
și cazne nouă și călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mișeii-n fund veneau, cu toții goi,
spre noi din centru' văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru-mbulzeală mult aflară
romanii-un mod de-a circula pe punte,
în anul jubilar și-așa așezară

aibă toți, pe-o lature,-a lor frunte
spre Sanct-Angelo câți spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Și draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părți pe negrele colnice,
și-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuți să se ridice
la-ntâiul bici, și n-așteptau să-i bată
al doilea rând și-al treilea rând de bice!

Pe când mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, și-am strigat grăbit:
– "Nu-l văd pe-acesta azi de-ntâiași dată."

M-oprii deci să-l privesc și s-a oprit
Virgil și se-nvoi pe plac să-mi facă,
puțin să mă și-ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s-ascunde dacă
va sta cu capu-n jos, ci-i fu-n zadar,
căci zisei eu: – "Tu, cel ce ochii-și pleacă,

de nu ești dintre-acei ce-ades îți par,
tu ești Caccianemic, ești el, firește,
dar ce te-a-mpins aci-ntr-atât amar?"

Iar el: – "Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește
cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună
și prima viaț-a noastră-mi amintește.

Marchizului, oricum ar fi să spună
vrun zvon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s

deprinși atâția sipa cuvinte.
De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici:
cumplita-ne zgârcenie-ți fie-aminte."

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: – "Hai, votrule, odată,
că nu-s femei poți vinzi și-aici."

Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată,
și-n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,

și-ntorși la dreapta lesne-o și suirăm
și-așa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieșirăm.

Iar când am fost și unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiți un drum prin ea,
– " stai", mi-a zis, "și ia-n căutătură

și pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror față căci veneau mânate
cu noi în rând tu n-o putuși vedea."

Și stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul de la spate.

Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
– "Privește-acum pe-acel semeț, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând și-n chin regească-nfățișare!
Stăpân ajunse-al lânii aurei
în Colchis el, prin sil-ori înșelare.

Trecând prin Lemno-n urma vremii-acei
când și-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbați impiile femei,

și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minți nainte

și, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-i dă acest flagel
și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îți fie-acum vederii tale
și-acest ponor și cei ce plâng în el."

Eram acum pe unde-ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punții ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într-alt ponor
cum gem mișeii și pufnesc pe gură
și-și bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de zgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
și-i ochilor un chin și-n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punții dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunși și-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într-un noroi în felul
acelui sterc ce din privăți e scos.

Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul,
cu-atâta glod pe cap că n-avui fel
știu de-i preot ori mirean mișelul.

– "De ce te-nholbi mai mult", îmi zise el,
"decât la alți îmbălegați, la mine?"
– "Mai mult, căci te-am văzut de nu mă-nșel

cândva cu păr uscat", i-am zis, "știu bine,
și ești Interminei din Lucca tu,
de-aceea mă și uit mai mult la tine."

Cu palmele-atunci tigva și-o bătu:
– "Mă-nfund-aici ce-am lingușit cu gura
că-ntr-asta, limba făr' de trudă-mi fu."

Maestrul meu apoi: – "Căutătura
ți-o fă puțin mai cătr-adânc țintită
poți vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii-mbălegate
acum stând dreaptă-n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce-ntrebate
de-amant: – «Am grații mari că ți-am făcut
ăst dari-a fost răspunsul: – «Minunate!»

Și-ntr-ăst ponor destul e ce-am văzut."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu -ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia-ncepui urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.

Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.

Deși târziu, subt Iuliu născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută--nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."

– "Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset doboară,
de vreai scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VI

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui
de mila celor doi cumnați, de care
cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniți de-alt soi și o nouă stare
de cazne-oriunde mi-am întors privirea
și-oriunde-am mers și-oricum făceam mișcare.

Era-ntr-al treilea cerc aci-n izbirea
eternei ploi, ce rece, grea și iute,
nu-și schimbă-n veci nici cursul ei, nici firea.

Și ning zăpezi și ape cad stătute
și grindini bat prin zarea-ntunecată ;
pământul ce le-nghite-ntr-însul pute.

Iar Cerber, fiara crudă și ciudată,
câinește latr-aici la ticăloșii
plouați etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră și-ochii roșii,
și-un pântec larg și gheare-având, jupoaie
și sfâșie și mușcă păcătoșii.

Câinește urlă toți, pătrunși de ploaie
și-o coast-o fac a celeilalte scut
și-astfel se-ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut
rânjindu-și colții-a prins din ei să bată
de furie-n trupu-ntreg fiind zbătut.

Dar palmele-ntinzându-le-al meu tată
pământ luă și-n gura cea-ntreită
cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Și ca și-un câine ce râvnind s-agită
și tace-apoi, mâncarea când și-o ia
și n-are-alt gând și-alt zor decât să-nghită,

cu fălcile scârboase-așa făcea
ăst demon crud ce urlă-ncât mai bine
căzniții-aceștia surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ține
zăcând ăst loc cumplit, și-această stradă
ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toții răsturnați grămadă,
dar unul singur când de veste prinse
c-am da spre el, s-a ridicat șadă.

Și-apoi: – "De poți cunoaște-, tu, inse,
ce treci prin acest Iad", fu vorba lui,
"căci nu fui stins când viața ta s-aprinse."

Iar eu: – "A ta căznire", așa-ncepui,
"din minte-mi văd c-atâta mi te scoase
că-mi pare-așa că nu te mai văzui.

Dar cine ești, ce-atât de ticăloase
pedepse iai, încât de ia vro vină
mai mari în Iad, nu ia și mai scârboase?"

Iar el atunci: – "Cetatea ta cea plină
de pizm-așa, că dă din vas afară,
m-avu cu dânsa-n lumea cea senină.

Ai voștri numele de Porc mi-l dară,
și-a gurii poftă fără saț făcu
plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sunt, o, nu.
Căci toți aceștia pentru-aceeași vină
au tot aceeași caznă." Și tăcu.

Iar eu: – "Mi-e inima, tu, Ciacco, plină
de plâns când văd amarul ce te bate,
dar spune-mi dacă știi la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei dezbinate.
Mai e vrun bun în ea? Și de-unde-ar fi
c-a-ntrat astfel discordia-n cetate."

– "O lungă ceart-avea-vor și-or veni
la sânge-apoi, și cu rușine mare
partidul Alb pe Negri-i va goni.

Dar scris îi e și lui să paț-atare,
trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge
prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ținându-și fruntea sus, vor strânge
amar pe ceilalți, și dări mari le iau,
oricât s-or indigna și-oricât s-or plânge.

Iar buni sunt doi, dar nici o vază n-au.
Trufia, pizma, pofta de avere
sunt trei schintei cari foc cetății dau."

Așa-și vorbi gemuta lui durere.
Iar eu atunci: – "Dorinții mele-i pune
sfârșit, te rog, să-mi spui ce-ți voi mai cere.

De Mosca și-alții demni, de-Arigo spune,
de Farinata, Rusticuci, Teghiai,
și toți acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sunt? Răspuns te rog să-mi dai,
că-i mare flacăra dorinții mele
știu de plâng în Iad ori sunt în Rai?"

Iar el: – "Ei sunt la duhuri mult mai rele,
căci alte crime mai spre fund i-au dus,
de mergi și-atât de jos, vei da de ele.

Iar când vei fi în dulcea lume sus
de mine-aminte lumii tu-i mai adă!
Nu-ți spun mai mult și-ajungă-ți câte-am spus!"

Chiorâș el ochii-a-ntors să mă mai vadă
puțin, și capu-apoi văzui că-i pică,
căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: – "El nu se mai ridică
de-aici decât când îngerii-or sune,
vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-și toți mormântul trist, vor pune
pe ei avutul trup și chip și-apoi
suna-le-va ce-n veci o să le tune!"

Vorbind puțin de viața cea de-apoi
treceam încet prin plin de-nfiorare
amestec orb de duhuri și de ploi.

Și-am zis: – "Va fi pedeapsa lor mai mare,
maestre,-n urmă, dup-a lor sentință?
Mai blând-o fi? Ori stând cum e și-atare?"

Iar el: – "Să ai aminte-a ta știință:
pe cât e mai perfectă, simte chin
ca și plăceri, pe-atât orice ființă.

Deși nu merge-acest popor meschin
nicicând spre-adevărata perfecțiune,
ce-aici li-e știrb așteapt-acolo plin."

Vorbind mai multe decât pot eu spune,
rotunda vale-n arc am străbătut-o
și-ajunși pe-unde-i ieșirăm din genune,

de marele dușman am dat, de Pluto.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIX

De neamul mult și-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăbovești privind pe-acei
ce triști stau cu trupuri mutilate?

Ai stat și-ntr-alte bolgii-așa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, și căii tale
de-acum îi sunt clipitele puține,
și multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut și tu ca mine
ce cauz-avui văd așa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
și-urmai și eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
își plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ți mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
privește-acum altce, și-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punții-amenințând văzui
cu degetul spre tine-un duh, și-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soț de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îți fuse
spre-acel Bertrand cu-așa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, și-așa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toți câți au rușinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, și, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
și-acum spre milă-s și mai mult dispus!"

Așa vorbeam până pe-al punții spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, și-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice și-acele
din Val di Chiana și Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toți din ele,
așa era și-aici, și-un rău miros
cum dă-mpuțit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
și-acu-ncepui văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greș, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toți bolnavi zăcut-au aegineții
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieții
pieri-n ostrov, și-acele ginți antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeții,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici și-aici.

Pe vintre-acesta, și pe-a altui șale
zăcea alt ins, și-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Și iată doi, făcuți răzimătoare,
cum două țesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând țesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăștia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-și țeselau
ce-așa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarț-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau pește
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce țesală-ți faci din dește",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ți faci și clește,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, și-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Și noi, diformi așa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, și-asfel din gură-n gură
îl port vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
și-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulți cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i așadară!"
Și-așa cum vru, am și-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minți-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneți cine-ați fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi dați știri reduse
al vostru chin și-urât și-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, " puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morții cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, rostul
urcării-n aer ca să zbor îl știu»,
iar el, un curios, și sterp ca prostul,

ceru o probă, și-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greș străin,
fiindcă-n lume-uzai și de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

și Nicolò, căci de șofran știind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

și clubu-n care și-a păpat și via
și multele-i păduri D'Ascian, și-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a ști cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca fața mea s-o vezi în linii clare,

și-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viață fals metal făcui,
și bine știi, de nu mă-nșel în tine,

ce sprintenă maimuț-a firii fui."

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Care este cea mai veche zi de naștere atestată documentar? Fii primul care răspunde!

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!