Cântul XX

De-o nouă caznă-mi cat-a face rime
spre-a da subiect, din lumea cea 'necată
cântării douăzeci a părţii prime.

Întreag-aveam atenţia mea-ndreptată
ca până-n fund să pot vedea-n genune
şi-n cât amar de plâns era scăldată.

Şi-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
şi-umbla-n tăcere prin rotunda vale,
şi-ncet cum merg cei vii în procesiune.

Şi dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gât până sub şale,

spre spate-având întoarsă faţa lui.
De-a-ndosul ei deci trebuiau să vie,
că-n faţă văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c-ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri să paţă,
dar n-am văzut şi nici nu cred să fie.

Socoţi, de-o vrea Cel Sfânt să prinzi în viaţă
din cântul meu, creştine,-o-nvăţătură,
putut-am eu să am neplânsă faţă,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat-astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colţ al stâncii aspre stând
am plâns, şi-am plâns până ce bunul tată
– "Mai stai", mi-a zis, "cu alţi nebuni în rând?

Ţi-e mila vie-aici, când ţi-e-ngropată.
Căci cei mai mari mişei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! Şi vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiţi pământu-n fine
la Teba-n şes, iar oştile-i strigau:

– «Dar unde-alergi acum şi ce-i cu tine?»,
dar el s-a tot scufuns până căzu
la Minos cel ce-nhaţă pe-orişicine.

Şi vezi că piept din spete-aici făcu,
prea mult să vază-n faţa sa el vruse,
deci umblă-ntors şi-ntors şi vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca şi-o femeie-avuse,

şi-avu dintâi c-un băţ din nou să bată
din nou doi şerpi cum dragostea-i uneşte
şi iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se propteşte
Aruns acel ce-n munţii Luni, pe-unde
valeanul cararez cu greu pliveşte,

un pustnic stete-al peşterii afunde
de marmură, şi larg avu spre mare
şi larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i pe care
tu nu i-l poţi vedea acum, căci el
şi tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără ţel
ce-n locul meu natal în urmă stete,
de-aceea vreau s-asculţi aici niţel.

Când tatăl ei sfârşitu-obştesc şi-l dete
şi sclav-ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, şi ne formează
hotar de către nemţi, numit Benac.

Mai mult de-o mie de-ape ce brăzdează
din Garda-n Val Camonica Peninul
aceste toate-n zisul lac stagnează,

şi-un loc e-n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e-n Verona, ca şi cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos şi bun castel
la râpa cea mai scund-a astei ape,
şi ţine-n frâu pe bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu-ncape
în lac, îşi rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de-ndat-apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
şi-aşa se varsă la Governo-n Pad.

Nu curge mult şi-ajuns pe locuri şese
se-ntind lăţite-ntr-o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu-ntr-acel nămol
şi-n el nici om, nici holdă sămănată;

şi-aici, fugind de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-şi trista-nvăţătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleţi de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce-n smârcul său cel lat
avea-mprejur firească-ntăritură

şi făr-al sorţii semn ei nume-au dat
cetăţii lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce-ntâi pe-aici a stat.

Şi mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu-nşelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

De-aceea-ţi spun, că dac-ar fi să-ţi spună
că alte-origini are-al meu pământ,
să poţi minciunii-un adevăr opune."

Iar eu: – "Ce-ai spus, maestre,-mi este sfânt,
şi-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt.

Dar vezi şi-mi află-n neamul care vine
vrun vrednic de văzut şi mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, ştii bine."

Iar el: – "Acel cu barba răsfirată
pe spete-a fost – când Grecia-n greul pas
de-ai săi bărbaţi era despoporată,

aşa c-abia copii i-au mai rămas –
augur, şi-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, şi-ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l ştii, că-mi ştii întreaga mea cântare.

Cel slab în şale-aşa că parcă nu-i,
e Scot şi-ntr-adevăr avu putinţa
să-nşele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat îşi plânge-aici ştiinţa,
şi-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
şi sfori ar vrea, ci-acu e-n darn căinţa.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus şi gheme şi-au prostit creştinii
fierbând şi ierburi şi-nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Şi-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
şi nu uita că zarea ei te-a prins
şi bine-aori în silva ta profundă."

Aşa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!